Înfruntarea dintre cele două blocuri a fost numită „Război Rece”, deoarece nu s-a

ajuns la confruntări militare directe între cele două superputeri, care ar fi

constituit un „Război Cald”, cu toate că perioada a generat o cursă a înarmării.
Din punctul de vedere al studiilor strategice, există opinia că nu s-a ajuns și nu
se putea ajunge la un „Război Cald”, la o confruntare militară convențională,
datorită faptului că ambele superputeri, SUA și URSS, s-au dotat cu arme nucleare,
ceea ce a creat o situație militară strategică de „deterrence”, adică de
descurajare și blocare reciprocă. În cazul unui război real, s-ar fi ajuns la o
distrugere reciprocă totală și, totodată, la o catastrofă mondială. Un rol
important l-au jucat serviciile secrete, confruntându-se, în primul rând, cele
americane (CIA, NSA) cu KGB-ul sovietic. Au fost implicate, însă, și serviciile
secrete vest-europene (britanice, vest-germane, franceze, italiene, etc.) și est-
europene (Securitatea, STASI, etc.). Denumirea de „Război Rece” mai provine și din
faptul că a fost purtat între foștii aliați din războiul împotriva regimului
totalitar nazist. Din punct de vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a
fost un conflict în care s-au utilizat presiunea diplomatică, militară, economică,
ajutorul pe scară largă pentru statele-client, manevrele diplomatice, spionajul,
curse ale înarmărilor convenționale și nucleare, coaliții militare, rivalitate la
evenimentele sportive, competiție tehnologică, campanii masive de propagandă,
asasinatul, operațiunile militare de intensitate mică și iminența unui război pe
scară mare. Un moment în care Războiul Rece putea să devină unul „cald” îl
reprezintă anul 1962, când sovieticii au plasat în Cuba, devenită comunistă sub
Fidel Castro, rachete cu rază medie de acțiune. Americanii au răspuns prin
instalarea unei blocade maritime, ajungând foarte aproape de a declanșa o bătălie
navală cu sovieticii. În cele din urmă, însă, prin intervenția președintelui
american Kennedy, s-a ajuns la normalizarea relațiilor cu sovieticii. A urmat o
perioadă de destindere, marcată de întâlnirea dintre Kennedy și Nichita Hrușciov,
în 1963, când au stabilit ca, în viitor, pentru comunicări urgente și de importanță
majoră între Casa Albă și Kremlin să folosească „telefonul roșu” (care era, de
fapt, un telex).