TRANSCRIEREA

INFORMATIEI GENETICE
 Informațiile genetice sunt conținute în unități numite gene.

 O genă este definită ca un segment de ADN care este utilizat pentru sinteza unui anumit produs (o moleculă
de ARN sau o polipeptidă).

 La nivel molecular, exprimarea informatiei genetice este procesul prin care informația din cadrul unei gene
este utilizată pentru a produce un produs funcțional, cum ar fi de exemplu o polipeptidă.

 Cum se accesează informațiile din cadrul unei gene?

 Primul pas în acest proces se numește TRANSCRIERE, care înseamnă literalmente procesul de realizare a
unei copii a unei secvente de ADN.

 Rezultatul procesului de transcriere (care are loc in nucleu) este o molecula de ARNm care poarta mesajul
genetic copiat.

 ARNm trece apoi in citoplasma, la ribozomi, unde are loc convertirea mesajului genetic purtat de acesta la
o secvenţă de aminoacizi dintr-o catenă polipeptidică, proces numit TRADUCERE.
TRANSCRIEREA
 TRANSCRIEREA GENETICĂ reprezintă procesul de
sinteză a moleculelor de ARN, prin care o catena de ADN
este transcrisa intr-o catena de ARN.
 Atat la procariote cat si la eucariote, prin transcriere
genetica se sitetizeaza toate tipurile de ARN celular cum
ar fi:
 ARNm (mesager),
 ARNt (de transfer),
 ARNr (ribozomal),
 ARNhn (heterogen nuclear).
Dintre acestea, ARNm este singurul tip de ARN celular
TRADUS în structura proteinelor, el reprezentând circa 5%
din cantitatea de ARN total.
 Transcrierea genetică se realizează numai în celule,
existând diferenţe în ceea ce priveşte locul
transcrierii genetice la procariote şi eucariote,
impuse de specificul organizării celulare.

 La procariote transcrierea se realizează pe matriţa

ADN la nivelul NUCLEOIDULUI, iar molecula de
ARN poate fi folosită in procesul de traducere a
mesajului genetic înainte ca sinteza lui să fie
terminată.

 La eucariote - transcrierea se desfăşoara în

NUCLEU iar traducerea se produce în
CITOPLASMĂ, după ce moleculele de ARN au
suferit procesul de maturare şi au trecut prin porii
membranei nucleare.
• Ca și replicarea, transcrierea necesită trei componente majore:
• 1. O matriță de ADN;
• 2. Ribonucleotide sub forma de trifosfati (patru categorii de ribonucleozid-trifosfaţi – rNTP: rATP, rUTP, rCTP,
rGTP) - materiile prime (substraturile) necesare pentru a construi o nouă moleculă de ARN; și
• 3. Aparatul de transcriere, constând din proteinele necesare pentru a cataliza sinteza ARN.
• MATRIȚA ADN.
 La nivelul unor regiuni specifice, cele 2 catene ale ADN se separă (denaturare fiziologică), iar una dintre ele
serveşte ca matriţă pentru sinteza ARN.
 Molecula de ARN rezultată în urma procesului de transcriere este identică în ceea ce priveşte secvenţa de
nucleotide cu una dintre catenele ADN (cu excepţia faptului că timina este înlocuită de uracil), aceasta fiind numită
catenă sens sau codogenă şi complementară cu cealaltă catena care a servit ca matriţă pentru sinteza ARN -
aceasta fiind denumită catena nonsens sau matriță.
Unitatea de transcriere (gena)
O unitate de transcriere este secvența de ADN (gena) care codifică pentru sinteza unei molecule de ARN și
secvențele necesare transcrierii sale.
Fiecare unitate de transcriere include:
 un promotor;
 o regiune de codificare a ARN și
 un terminator.

Termenii „în amonte” (upstream) și „în aval” (downstream) - indica direcția de transcriere și localizarea
secvențelor de nucleotide care flanchează secvența de codificare a ARN
 Promotorul
 Este o secventa specifica de ADN -localizata la extremitatea 5' a secvenţei genice ce va fi transcrisă- si are rol in initierea a
transcrierii.
 Este regiunea de recunoastere si de legare a ARN-polimerazei.
LA PROCARIOTE
 Secventa promotor cuprinde 2 secvente, de la regiunea -10 la regiunea -35
 Astfel, există o secvenţă TATAAT, denumită “cutia Pribnow” sau regiunea –10 (deoarece este centrată pe aprox. 10 perechi de
baze in amonte fata de situsul de initiere a transcrierii, ea fiind conservată la toate secvenţele promotor de la procariote.
 O a doua secvenţă, denumită regiunea –35, este comună procariotelor şi este localizată la aproximativ 35 pb în faţa (în
direcţia de transcriere) situsului de start al transcrierii (este centrată pe nucleotida din poziţia –35).
 Ambele regiuni, -10 (TATAAT) şi –35 (TTGACA) reprezintă SECVENŢE CONSENS, adică se regăsesc la majoritatea
promotorilor bacterieni.
• LA EUCARIOTE
• Promotorul contine o structura numita cutia TATA, similara cutiei Pribnow de la procariote.

• Aceasta structura este recunoscuta si legata de catre o subunitate a ARN polimerazei in timpul initierii
transcrierii.
 APARATUL DE TRANSCRIERE
 In cazul transcrierii enzima care catalizeaza reactia de polimerizare este ARN
polimeraza care NU are nevoie de primer pentru initierea reactiei.
 Acțiunea ARN polimerazei este îmbunătățită de un număr de proteine auxiliare care
se alătură și părăsesc polimeraza în diferite etape ale procesului.
 ARN-polimerazele, indiferent de origine, au în general aceleaşi trei funcţii
esenţiale:
 “aleg” catena purtătoare de informaţie
 recunosc începutul şi sfârşitul mesajului genetic
 răspund la acţiunea unor factori de reglare pozitivă sau negativă.
Enzima “citeşte” catena de ADN matrita pe care o copiază în sensul 3’→5’, iar
sinteza ARN se realizează în sensul 5’→3’.
Astfel, rNTP sunt adăugaţi pe rând la nivelul grupării 3’OH a ribonucleotidei
anterioare, în urma reacţiei de polimerizare fiind eliberate grupări pirofosfat
 ARN polimeraza (transcriptaza) este un complex enzimatic si catalizeaza aceeasi
reactie in toate celulele, atat la procariote cat si la eucariote.
LA PROCARIOTE

 Celulele bacteriene dețin în mod obișnuit un singur tip de

ARN polimerază, care catalizează sinteza tuturor claselor
de ARN bacterian precum: ARNm, ARNt și ARNr.

 ARN-polimeraza dependentă de ADN sau transcriptaza

este de fapt un complex enzimatic cu structură cuaternară.

 Este alcătuită din patru subunităţi majore : 2 subunităţi

α şi câte o subunitate β şi β‘ (2α ß ß’) la care se mai
adaugă o subunitate σ (factorul sigma σ).

 Enzima completă formată din cele cinci subunităţi (2α ß

ß’ σ) - holoenzima -poate fi separată în două
componente:

  miezul enzimatic sau apoenzima (2 α ß ß’) si

  factorul σ (polipeptidul σ).

• Miezul enzimatic (apoenzima) catalizează alungirea moleculei de ARN prin adăugarea de nucleotide ARN.

 Miezul enzimatic al ARN-polimerazei poate realiza sinteza de ARN dar nu poate iniţia în mod corect
procesul de transcriere fara factorul σ.

 Deci factorul σ mediaza legarea enzimei la promotor

 După iniţierea transcrierii, dupa ce lungimea catenei de ARN a ajuns la 8-9 ribonucleotide, factorul σ se
desprinde de holoenzimă, apoenzima (2α ß ß’) continuând singură sinteza ARN.

LA EUCARIOTE
Celulele eucariote posedă trei tipuri distincte de ARN polimeraze cu localizare nucleară (fie în nucleoplasmă fie la
nivelul nucleolului), fiecare dintre acestea fiind responsabilă pentru transcrierea unei clase diferite de ARN:
 ARN polimeraza I transcrie pentru ARNr;
 ARN polimeraza II transcrie pentru ARNm,; și
 ARN polimeraza III transcrie în mod specific pentru ARNt
.
 TRANSCRIEREA LA PROCARIOTE
 In procesul de transcriere este implicată o unitate transcripţională ce se întinde de la nivelul
promotorului până la secvenţa de terminare.

 Procesul incepe la nivelul unui “punct de start” situat pe catena ADN matrita şi se desfăşoară
până când ARN-polimeraza ajunge la nivelul unei secvenţe de terminare (“terminator
sequence”).
Etapele procesului de transcriere:
• 1. inițierea, - aparatul de transcriere se asamblează pe promotor și începe sinteza ARN;
• 2.alungirea- ARN polimeraza se deplasează de-a lungul catenei de ADN matrita, deruland-o,
adăugând noi nucleotide, una câte una, până la capătul 3’ al catenei de ARN în creștere; și
• 3. terminarea - recunoașterea sfârșitului unității de transcriere și are loc separarea moleculei de
ARN de matrita ADN.

INIŢIEREA TRANSCRIERII

 Are loc la nivelul unei secvenţe specifice de ADN numită promotor care interacţionează cu enzima
ARN-polimeraza.
 Iniţial, ARN-polimeraza recunoaşte şi se leagă la nivelul regiunii –35, considerată de unii autori ca fiind
situsul R ("recognition"),
 după care contactul cu ADN se extinde şi la regiunea –10 (situsul B, de legare strânsă).

Spre deosebire de ADN-polimerază care are numai specificitate de direcţie, ARN-polimeraza are şi
specificitate de secvenţă recunoscând promotorul genei care trebuie să funcţioneze la un moment dat.

 αCTD – reprezinta domeniul COOH terminal al subunitatii α si se ataseaza la ADN recunoscand

secventa UP (Upstream= amonte) o regiune bogata in A si T, din structura promotorului.
 αNTD - reprezinta domeniul NH2 - terminal al subunitatii α; nu se ataseaza direct la ADN, ci la
subunitatea β.
 Dupa recunoastere, enzima ARN Pol se leaga la promotor formand un complex
inchis.
 Complexul promotor –polimeraza, dupa anumite modificari structurale- este
supus tranzitiei spre un complex deschis in care catena de ADN este separata in
peste 14 pb.
 Catena ADN din punctul de start se desface producand o bucla de transcriere.

 Iniţierea transcrierii- face să fie ataşat la matriţă primul rNTP care oferă gruparea
3'-OH ce va fi pusă în legătură de către ARN-polimeraza cu gruparea 5'- fosfat a
nucleotidului următor.
 Reacţia poartă numele de atac nucleofilic.
 ALUNGIREA MOLECULEI DE ARN

 După inițiere, ARN-polimeraza se deplasează în aval de-a

lungul matritei, derulând progresiv ADN spre marginea
buclei de transcriere.

 Dupa primul nucleotid atasat la matrita de catre ARN-

polimeraza, subunitatea β a enzimei catalizează formarea de
legături fosfodiesterice intre nucleotide şi astfel începe
procesul de alungire a monocatenei poliribonucleotidice,
finalizată printr-o moleculă de ARN.

 Sinteza catenei de ARN (transcrierea genetică) se realizează

în direcţia 5'→3', aceasta fiind direcţia de alungire, matriţa
de ADN fiind citită totdeauna în direcţia 3'→5', astfel că
matriţa şi produsul de transcriere sunt antiparalele.
 TERMINAREA TRANSCRIERII
Incheierea procesului de transcriere se poate realiza la bacterii prin
două mecanisme:
 unul care este determinat doar de secvenţa de ADN şi
 altul care necesită prezenţa unor proteine specifice (factorul
rho).
 Factorul rho se ataşează la ARN în curs de formare şi se
deplasează de-a lungul moleculei în urma ARN-polimerazei.
 Atunci când ARN-polimeraza ajunge la nivelul regiunii de
stopare a transcrierii îşi încetineşte foarte mult activitatea de
polimerizare astfel că factorul rho poate să interacţioneze cu
ARN-polimeraza.
 Factorul rho are acţiune helicazică specifică asupra hibrizilor
ADN-ARN formaţi în cursul transcrierii, rezultatul final fiind
detaşarea ARN de matriţă şi încheierea transcrierii.
TRANSCRIEREA LA EUCARIOTE
• Din punct de vedere chimic, sinteza ARNm la eucariote este realizată în acelaşi mod ca şi la procariote.

 Cele mai importante diferenţe provin din structura diferită a genelor de la eucariote, acestea având de regulă
o structură discontinuă (sunt alcătuite din secvenţe informaţionale numite EXONI ce alternează cu secvenţe
noninformaţionale numite INTRONI).

 In celulele eucariote s-a demonstrat că există trei tipuri de ARN-polimeraze care realizează transcrierea
diferenţiată a genelor:

 ARN-polimeraza I – transcrie genele pentru ARNr

 ARN-polimeraza II – determină sinteza ARNm

 ARN-polimeraza III – transcrie genele pentru ARNt şi pentru alte molecule de ARN de dimensiuni
mici (ARNsn).

 Nici una dintre cele trei categorii ARN-polimeraze de la eucariote NU recunosc promotorul în mod direct
ci prin intermediul unor factori de transcriere (proteine specifice), iniţiindu-se astfel procesul de
transcriere.
Etapele procesului de transcriere sunt aceleaşi ca şi la procariote:
 iniţiere,
 alungire şi
 terminare,
aspecte deosebite apărând doar în procesul de iniţiere.

INITIEREA
Două clase largi de secvențe ADN sunt importante pentru inițierea transcrierii:
 Promotori și
 Elemente activatoare sau secvenţe de tip “enhancer”, ce stimulează declanşarea transcrierii .
• Elementele activatoare sunt secvenţe de ADN ce stimulează declanşarea transcrierii, localizate fie spre capătul 5’ fie
spre capatul 3’ al regiunii de ADN.
O clasă de proteine auxiliare cuprinde factori generali de transcriere care, împreună cu ARN polimeraza,
formează aparatul de transcriere care se asamblează în apropierea situsului de pornire.
Factorii generali de transcriere includ: TFIIA, TFIIB, TFIID, TFIIE, TFIIF și TFIIH.
 TFII reprezintă factorul de transcriere pentru ARN polimeraza II, iar litera indică factorul individual.
ARN Pol II formeaza un complex de pre-initiere.
Odata format enzima incepe sa adauge ribonucleozid-trifosfaţi (rNTP).
ALUNGIREA CATENEI DE ARN

 După ce primele ribonucleotide au fost ataşate la matriţa de ADN de către ARN-polimeraza

corespunzătoare, continuarea sintezei catenei de ARN se realizează la fel ca şi la bacterii: citirea mesajului
genetic se face în sensul 3’→5’ iar sinteza catenei de ARN se realizează în sensul 5’→3’.

TERMINAREA TRANSCRIERII LA EUCARIOTE

Nu se cunoaşte cum are loc acest proces în cazul genelor eucariote nefiind identificate semnalele de terminare a
transcrierii.
 S-a constatat ca ARN-polimeraza II când ajunge în regiunea 3’ a genei transcrise, determină sinteza unei
secvenţe AAUAAA.

 O enzimă specială taie produsul de transcriere la o scurtă distanţă după secvenţa AAUAAA, după care, o altă
enzimă independentă de matriţă (poliA polimeraza), adaugă o serie de nucleotide cu adenină (aproximativ
200), utilizând ca sursă de energie ATP, formând “coada poliA” (poliadenilată) la nivelul căreia se leagă proteine
specifice.
 Deoarece coada poli A lipseşte în cazul ARNm pentru histone, înseamnă că aceasta nu este esenţială pentru
transcriere.
 Se pare că această secvenţă, adăugată după ce procesul de transcriere s-a încheiat, ar fi implicată în
asigurarea stabilităţii moleculei de ARN în celulă.
 Prelucrări post-transcripţionale ale moleculei de ARN
 Majoritatea moleculelor de ARN rezultate în urma transcrierii sunt supuse unor modificări specifice în
urma cărora, moleculele respective devin biologic active.
 Produsul rezultat în urma transcrierii a primit denumirea de TRANSCRIPT PRIMAR (sau produs
primar de transcriere) la procariote, iar la eucariote ARN PRE-MESAGER.
 De regulă acest produs primar este instabil, atât la procariote cât şi la eucariote, el “suferind” unele
prelucrări post-transcripţionale.
 In cazul procariotelor, produsul primar este fie degradat rapid, după ce şi-a îndeplinit funcţia (ARNm),
fie este clivat pentru a forma produşi funcţionali (ARNr sau ARNt).
 La eucariote, produsul primar ce a copiat o genă discontinuă este prelucrat prin eliminarea secvenţelor
non-informaţionale (intronii) sau prin adăugarea unor secvenţe specifice de nucleotide la extremităţile
moleculei.
 Formarea moleculelor de ARN matur implică adiţia, deleţia sau modificarea unor nucleotide.
 LA EUCARIOTE

• Prelucrarile post-transcripţionale ale moleculei de ARN pre-mesager constau din doua tipuri de
evenimente:
1. Modificarea portiunilor terminale ce constau din:
 adăugarea secvenţei 5’ Cap (7-metilguanozina);
 adăugarea cozii poliA (~200 nucleotide cu adenina);
2. Eliminarea intronilor (secventelor netraduse) şi asamblarea exonilor.

1. MODIFICAREA PORTIUNILOR TERMINALE

• ADĂUGAREA SECVENŢEI 5’CAP

 Această structura rezulta prin adăugarea unei nucleotide suplimentare la capătul 5’ al ARNpre-m și prin
metilarea (adăugarea unei grupări metil - CH3) bazei azotate din nucleotida nou adaugata.

 Secventa Cap este adăugata la scurt timp după inițierea transcrierii si consta dintr-o nucleotidă cu 7-metil
guanină (7-metilguanozina) atașată la ARN pre-mesager printr-o legătură unică 5’ – 5’.
• ADĂUGAREA COZII POLIADENILATE POLI(A)

 Cele mai multe molecule de ARNm matur de la eucariote au la capătul 3’ de la 50 la 250 nucleotide de adenină (o
coadă poli (A).

 Aceste nucleotide nu sunt codificate în ADN, ci sunt adăugate după transcriere printr-un proces numit
POLIADENILARE.

 Se pare că secvența "cap" de la extremitatea 5‘ și coada poliA de la extremitatea 3’ ar asigura stabilitatea

moleculelor respective, în timp ce unele secvențe interne de nucleotide bogate în adenină și uracil ar
determina instabilitatea moleculelor de ARNm.
 2. EXCIZIA SECVENTELOR NETRADUSE

 La eucariote, gena are o structura discontinua, fiind

alcatuita din unitati informationale denumite exoni si
unitati non informationale denumite introni.

 S-a constatat ca, dupa transcriere, numai lungimea pre-

ARNm este corespunzătoare cu gena transcrisa si ca
lungimea ARNm matur nu mai corespunde secvenţei
genelor.

 Acesta se explica prin faptul că în cadrul prelucrărilor post-

transcripţionale anumite porţiuni necodificatoare (introni)
sunt eliminate fiind păstrate numai regiunile informaţionale
(exoni), care de altfel vor fi traduse intr-o catena
polipeptidica.

 Acest proces este cunoscut sub numele de splicing

(imbinare, înnădire)