TRADUCEREA INFORMATIEI

GENETICE (sinteza proteinelor)

TRADUCEREA- este procesul prin care o proteina este sintetizata pe

baza informatiei continute de o molecula de ARNm.
• Secventa aminoacizilor dintr-o proteina este determinata de structura unei gene specifice.
• Concret, expresia unei gene - adica sinteza proteinei sale corespunzatoare- este un proces
compus din doua etape majore:
I. Informatia cuprinsa in ADN este transferata unei molecule de ARNm printr-un proces numit
transcriere;
 In timpul transcrierii o catena de ADN serveste ca matrita pentru imperecherea bazelor
complementare, proces catalizat de enzima ARN polimeraza II.
 Se formeaza initial o molecula de ARN-pre mesager care este apoi prelucrat la ARNm matur;
II. A 2-a etapa este traducerea informatiei la proteine.
 ARNm rezultat – care este o copie a unei molecule de ADN (catena matrita)-trebuie sa fie tradus
intr-o molecula de proteina.
Structura și funcția proteinelor
 Proteinele sunt molecule liniare alcatuite din aminoacizi.
 In compozitia proteinelor se gasesc 20 aminoacizi diferiti
 Un aminoacid este alcatuit dintr-o grupare carboxil (- COOH) si una amino (-NH2).
 Pentru formarea unui lanț polipeptidic aminoacizii sunt legați împreună prin legături peptidice.

 Un capat din lantul polipeptidic are gruparea amino (NH2) liberă formand capatul amino- sau N-
terminal, iar celalalt capat al lantului are gruparea carboxil (COOH) liberă sau C-terminal.
 In procesul de sinteză, lantul polipeptidic este alungit de la capătul amino către capătul carboxil.
• Pentru a fi biologic active, lanțurile polipeptidice liniare trebuie pliate într-o structură tridimensionala.
 Unele proteine sunt alcătuite dintr-o singură catenă polipeptidică, altele au mai multe catene polipeptidice
identice sau diferite.

 În acest din urmă caz, fiecare catenă este sintetizată pe baza informaţiei genetice inclusă în gene diferite.

 Aşa se explică de ce formularea iniţială o genă – o enzimă, a fost înlocuită cu expresia: o genă – o catenă
polipeptidică, ce exprimă mai bine realitatea la nivel molecular.

• In anumite cazuri, catenele polipeptidice pot fi asociate şi cu grupări neproteice (prostetice), formând
macromolecule funcţionale aşa cum este exemplul hemoglobinei (formată din patru catene polipeptidice, 2α şi 2β,
asociate cu o grupare hem, ceea ce conferă macromoleculei capacitatea de a lega oxigenul).
Din punct de vedere al organizării structurale, proteinele pot
manifesta diferite tipuri de structuri:

 structură primară: corespunde succesiunii

aminoacizilor din catena polipeptidică;

 structura secundară: se referă la plierea specifică a

catenei polipeptidice formându-se regiuni cu structuri
de tip α-helix sau de tip β-helix;

 structura terţiară se referă la conformaţia

tridimensională o unei singure catene polipeptidice;
Această structură este de cele mai multe ori asociată
cu proprietăţile biologic active ale proteinei;

 structura cuaternară reprezintă asocierea mai multor

catene polipeptidice cu formarea unor complexe
multimerice.
 DECODIFICAREA MESAJULUI GENETIC: TRADUCEREA
 Traducerea informației genetice de la ARNm în lanțul
polipeptidic se realizează la nivelul ribozomilor.

 Corespondenta dintre aminoacizi si codonii din

ARNm se realizeaza prin intermediul ARNt (o
moleculă specializată pentru acceptarea în citoplasmă
a aminoacizilor şi transferul lor la ribozomi).

 Fiecare moleculă de ARNt posedă la mijlocul lanțului

său un anticodon a căror 3 baze consecutive se pot
asocia prin legături de hidrogen cu 3 baze
complementare de un codon ARNm.

 Pe baza acestui anticodon, aminoacizii vor fi

poziționați conform mesajului genetic din ARNm.
• Procesul de traducere necesita :

1. Un model (matrita) furnizor de informatie: ARNm

2. Un sistem de citire a informatiei: Ribozomii

3. Molecule ce asigura corespondenta dintre aminoacizi si codonii din ARNm: ARNt

 In sinteza unei anumite polipeptide, aminoacizii trebuie sa fie ordonati conform secventei de
nucleotide din molecula de ARNm. Aceasta aranjare este realizata de moleculele de ARNt.
 O molecula de ARNt “citeste” secventa de nucleotide continuta de ARNm.
 Limbajul de citire de catre ARNt se numeste cod genetic- un set de relatii dintre secventele a 3
nucleotide adiacente dintr-o molecula de ARNm si un anumit aminoacid.
4. Un stoc celular de aminoacizi

5. Un furnizor de energie –ATP,

6. Un set de enzime ce catalizeaza atasarea dintre un aminoacid si o molecula de ARNt: Aminoacil
ARNt sintetaze.
7. Molecule proteice ce intervin in diferite etape ale sintezei proteice: Factori de initiere, alungire si
eliberare a catenei polipeptidice.
 ETAPELE PROCESULUI DE TRANSCRIERE
• Sinteza proteinelor poate fi împărțită în trei etape:
1. Inițierea - legarea aminoacizilor la ARNt si asamblarea la ribozom a componentelor necesare
pentru traducere;
2. Alungirea, în care aminoacizii sunt adaugați unul câte unul in lanțul polipeptidic în creștere; și
3. Terminarea, în care sinteza proteinelor se oprește la codonul de terminare, iar componentele
de traducere sunt eliberate din ribozom.
• In procesul de traducere:
1. ARNm este tradus de la capatul 5’ a
moleculei spre capatul 3’
2. polipeptidele sunt sintetizate dinspre
gruparea –NH2 spre gruparea – COOH,
prin adaugarea aminoacizilor, unul cate
unul, la gruparea –COOH.
1. Etapa de iniţiere a sintezei proteinelor

 Are loc activarea aminoacizilor cu ATP, reacţia fiind catalizată de aminoacil-

sintetaza numită şi aminoacil – ARNt – ligază şi care este specifică fiecărui
aminoacid.

 Aminoacidul activat este ataşat la restul de A (adenină) din gruparea CCA

de la capătul 3’ OH al ARNt, ataşare catalizată tot de aminoacil-sintetaza
(aminoacil– ARNt – ligaza).

 O celulă are 20 de aminoacil-ARNt sintetaze diferite, câte unul pentru

fiecare dintre cei 20 de aminoacizi.

 Fiecare sintetază recunoaște un anumit aminoacid, precum și toate

moleculele de ARNt care acceptă acest aminoacid;

 Recunoașterea ARNt de catre sintetaza are loc pe baza buclei anticodon, a

buclei dehidrouracilului și pe baza situsul aminoacil, de legare a
aminoacizilor.
• Atașarea unui ARNt la aminoacidul său adecvat necesită energie, care este furnizată de adenozin
trifosfat (ATP). Această reacție are loc în două etape:

aminoacil-ARNt-ligaza

aminoacid + ATP aminoacil ~ AMP + Ppi

aminoacil-ARNt-ligaza 1

aminoacil~AMP + ARNt aminoacil ~ ARNt 1 + AMP

• Două molecule de fosfat sunt scindate din ATP, rezulta aminoacil - adenozin monofosfat (AMP) și
pirofosfat (PPi);

• Aminoacilul este legat la ARNt rezulta aminoacil - ARNt (ARNt cu aminoacidul atașat) cu eliberarea
adenozin monofosfat.
 A doua etapa in iniţierea unei catene polipeptidice se desfăşoară la nivelul ribozomului.
1. ARNm se leagă de subunitatea mică a ribozomului.
2. Anticodonul ARNt inițiator se leagă la un codon ARNm.
3. Subunitatea mare a ribozomului se alătură complexului de inițiere.
 Iniţierea precisă a traducerii depinde de recunoaşterea corecta a cadrului de citire.
Spre exemplu, dacă regiunea codificatoare a ARNm începe cu secvenţa:
5’ AUGUUUAAACCCCUG . . . . 3’, teoretic cadrele de citire ar putea fi:
AUG UUU AAA CCC CUG sau
UGU UUA AAC CCC UG sau
GUU UAA ACC CCU G,
neexistând nimic care să indice care dintre nucleotide este prima nucleotidă a primului codon.

• S-a dovedit că primul codon cu care se începe procesul de traducere, atât la procariote cât şi la eucariote, este,
de regulă, AUG (mai rar GUG sau UUG), ceea ce înseamnă că există anumite mecanisme specifice care
determină alegerea corectă a codonului AUG start.
• Codonul AUG codifică metionina, indiferent dacă se
găseşte la începutul secvenţei ce urmează a fi tradusă fie
în interiorul acesteia.

• O particularitate a procesului de iniţiere este folosirea

unui ARNtMet specific pentru codonul de iniţiere.

• Pentru ca ribozomul să recunoască în mod specific

codonul de iniţiere este necesar un semnal suplimentar
de discriminare între AUG iniţiator şi AUG din
interiorul mesajului genetic.
 La bacterii, acest semnal este reprezentat de secvenţa Shine–Dalgarno, constituită din 7–15 ribonucleotide
bogată în purine (Adenina si Guanina) şi aflată în amonte de codonul iniţiator.
• Secvenţa Shine-Dalgarno este complementară cu o secvenţă formată din 3–7 nucleotide aflată la
capătul 3' al moleculei ARNr 16 S din subunitatea ribozomală mică.

• La procariote, iniţierea sintezei catenei polipeptidice este asigurată si de intervenţia unor factori proteici
citoplasmatici de iniţiere, desemnaţi IF1, IF2, IF3.
 La eucariote, ARNm nu conţine secvenţa Shine-Dalgarno, dovedindu-se că ribozomii citoplasmatici nu se leagă
direct la situsul de iniţiere al traducerii.
 In acest caz, primul eveniment ce precede iniţierea traducerii la eucariote este recunoaşterea de către subunitatea
ribozomală mică (40S) a secvenţei terminale 5’, metilată (secvenţa 5’cap) de la nivelul ARNm, după care el
migrează de-a lungul moleculei de ARNm până când localizează primul codon AUG.
 Identificarea codonului AUG start este facilitată de prezența unei secvențe de consens (numită secvența Kozak)
care înconjoară codonul de start:

 O altă diferență importantă fata de procariote este că inițierea la eucariote necesită mai mulți factori de inițiere
(10).
 Coada poli (A) la capătul 3 al ARNm eucariot joacă, de asemenea, un rol în inițierea traducerii.
 Proteinele care se atașează la coada poli (A) interacționează cu proteinele care se leagă la secventa 5’, îmbunătățind
legarea subunității mici a ribozomului la capătul 5’ al ARNm.
 2. Alungirea catenei peptidice

• In aceasta etapa, aminoacizii sunt uniți pentru a

crea un lanț polipeptidic.
• Ribozomul prezintă suprafeţe specifice de legare
stereochimică a ARNm, ARNt şi a catenei
polipeptidice în creştere:
 situsul "P" (peptidil), situsul "A" (aminoacil) și
situsul E (exit).
• Ribozomul asigură asocierea acestor trei elemente
astfel încât să facă posibilă recunoaşterea codonilor
din ARNm de către anticodonul corespunzător din
ARNt, pe principiul complementarităţii.
 2 molecule de ARNt se asociaza cu ribozomul si cu ARNm

 Primul ARNt initiator ARNtMet ocupa locusul donor P iar cealalta locusul donor A aminoacil.

 Odata formata prima legatura peptidica, ARNt initiator , ramas fara aminoacid, paraseste situsul P.

 Situsul P eliberat, va putea primi cel de-al 2-lea aminoacil-ARNt, care a trecut in prealabil prin situsul A spre a
realiza recunoasterea codon-anticodon.

 Se formeaza astfel cea de-a 2-a punte peptidica iar translocarea succesiva din A in P permite citirea codon
dupa codon, de catre anticodonii complexelor aminoacil-ARNt, a intregului mesaj continut de catre ARNm.

 Aceasta translocarea succesiva din A in P, cu formarea de fiecare data de legaturi peptidice, asigura alungirea
catenei.

 Reacţia este catalizată de enzima peptidil-polimeraza, care face parte din proteinele ribozomale.

 In procesul de elongare intervin şi factorii de elongaţie (EF-Ts, EF-Tu si EF-G) - (proteine ribozomale care se
ataşează în această fază la particula ribozomală (la subunitatea mare).
 3. Terminarea sintezei proteice
 Are loc când, in deplasarea sa pe ARNm, ribozomul ajunge cu situsul său A la nivelul unui codon nonsens (stop,
codon terminator, UAA, UAG, UGA).

 La acest nivel, nu se mai ataşează nici un complex aminoacil–ARNt deoarece nu exista anticodoni care sa
recunoasca codonii STOP. Astfel se asigură terminarea sintezei catenei polipeptidice.

 Codonii stop sunt recunoscuţi de factori de eliberare sau de terminare: factorii TF–R1, TF–R2 şi TF–R3 la
bacterii şi factorul RF la eucariote. Factorul TF-R3 asigură desfacerea grupului carboxil al aminoacidului
terminal de ARNt transportor.
 In urma acestui proces are loc eliberarea de pe ribozom atât a catenei polipeptidice cât şi a ARNt precum şi separarea
ribozomilor în cele două subunităţi ale sale.
 Modificări post-translaţionale ale proteinelor
Impachetarea proteinelor este un proces esenţial pentru ca anumite proteine să dobândească proprietăţile funcţionale specifice.

 La începutul anilor ’90 s-a pus în evidenţă o familie specială de proteine care au primit denumirea de “chaperone” care au
capacitatea de a recunoaşte şi lega proteinele parţial “împachetate” sau, altfel spus, “desfăşurate” parţial. Asocierea
chaperonelor cu asemenea proteine asigură stabilizarea acestora până în momentul în care sunt îndeplinite condiţiile de
împachetare corectă, proces ce necesită ATP.
 Rolul chaperonelor:
 participarea la împachetarea corectă a proteinelor nou sintetizate;
 stabilizarea proteinelor denaturate şi
 “îndrumarea” („targeting”) proteinelor “îmbătrânite” pentru distrugere la nivelul lizozomilor;
 sunt implicate în procesul de translocare a proteinelor prin membranele mitocondriale şi în rearanjarea subunităţilor
proteice în complexele macromoleculare.
Secreţia proteinelor. Odată sintetizate, proteinele sunt redistribuite la nivelul celulelor în vederea îndeplinirii funcţiei pe care o au.

 Majoritatea proteinelor sunt citoplasmatice deoarece, după sinteză rămân la nivelul citoplasmei.

 O altă parte a proteinelor celulare sunt localizate la nivelul membranei plasmatice sau sunt liberate în spaţiul extracelular.

 In cazul celulelor eucariote, proteinele sintetizate în citoplasmă trebuie să ajungă la nivelul mitocondriilor, a lizozomilor, a
peroxizomilor sau a nucleului (proteinele nucleare).