Missio Dei - fundamentul misionar al bisericii

în Cultura Creștină, Serie nouă Anul IV, Blaj, 2001, 199-203.

William A. Bleiziffer

Revelarea mesajului lui Dumnezeu prin cuvinte, opere şi prin însuşi Cristos, se
realizează în mod progresiv şi conţine o serie de aspecte mult diversificate între ele:
toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire, fiecare persoană umană experimentează
eliberarea de păcate şi harul, pentru că în Cristos împărăţia lui Dumnezeu a coborât
printre oameni şi toate raporturile dintre oameni sunt transformate prin puterea unei
noi relaţii cu El.
Biserica, «zidirea lui Dumnezeu» (1 Cor. 3, 9) este casa în care sunt chemate toate
popoarele pământului, şi nimeni nu trebuie să se simtă străin în acest «cort al lui
Dumnezeu cu oamenii» (Apoc. 21, 3). Nu ca simpli indivizi, ci mai mult, ca şi popor
cu propria cultură, oamenii sunt uniţi în construirea aceleaşi Biserici, al cărei Cristos,
este «piatră unghiulară» (cf. 1 Pt. 2, 5-7). În această perspectivă, enciclica Redemporis
Missio, ni se înfăţişează nu doar ca o simplă prezentare a realităţii misionare a
Bisericii, ci mai mult, trasează exigenţele unei activităţi practice, care să aducă rod.
Biserica a primit din partea Mântuitorului o misiune universală: aceea de a merge în
toată lumea, la toate popoarele pământului. Iar scopul misiunii este acela de al arăta pe
Dumnezeu oamenilor, predicând evanghelia pentru ca «viaţă să aibă. şi din belşug să
aibă» (cf. Io. 10, 10). Misiunea este unică în scopul pe care-1 urmăreşte şi în ceea ce
priveşte originea sa; diverse sunt însă modalităţile de punere în practică a acesteia,
pentru că diverse sunt istoriile popoarelor, culturile acestora şi modurile în care
mântuirea este prezentată şi înţeleasă. Prezentul articol doreşte să pună în evidenţă
doar unele aspecte din bogatul conţinut pe care-1 reprezintă misiunea în sine. După o
scurtă prezentare a termenului missio, se continuă cu expunerea importanţei şi
modalităţilor de misiune, cu câteva consideraţii pe marginea dialogului interreligios, şi
în sfârşit cu o succintă expunere a normelor canonice care privesc activitatea
misionară în CCEO.

Săptămâna dintre 17-24 octombrie, Biserica Catolică, o dedică Misiunilor, iar

prezentul articol vrea să fie un răspuns la manifestările bisericeşti prilejuite de acest
eveniment mondial.
De origine latină termenul mittere, înseamnă a trimite, a Însărcina. în reflexia
teologică, termenul are un rol important în doctrina trinitară, pentru că explică raportul
care îl leagă pe Tatăl de Fiul şi de Spiritul Sfânt. Se disting astfel două feluri de
misiuni, respectiv «ad intra» (Fiul se naşte Tatăl, iar Spiritul Sfânt, după formula
crezului niceno-constantinopolitan purcede tot de la Tatăl)1, şi cea care ne interesează
în această prezentare, adică «misiunea ad extra».

1
Credimus... in Spiritum Sanctum, dominum et vivificatorem ex Patre
procedentem...”, Conciliul din Constantinopol, I ecumenic (381), în Conciliorum
Oecumenicorum Decreta, Editat de Dehoniane Bologna, 19912, p. 24.
Pentru a înfăptui comuniunea intimă dintre El şi oameni, Dumnezeu îşi trimite Fiul în
lume. împlinirea timpurilor cu prezenţa trupească a lui Cristos în mijlocul oamenilor,
reprezintă începuturile unei noi epoci: actualizarea mântuirii prin Cristos care nu
înfăptuieşte nimic fără conlucrarea Spiritului Sfânt. Acestui sens trinitar al misiunii, i
se mai adaugă un altul care indică activitatea de evanghelizare a Bisericii:
evanghelizarea Bisericii de către Biserică. În Biserică şi prin Biserică. Evanghelizarea
nu trebuie redusă însă, aşa cum se poate simplu subînţelege din această formulare,
doar la membrii Bisericii. Dimpotrivă, se poate vorbi în sens mai larg şi la plural, de
misiunile ad gentes, de misiunile în mijlocul tuturor popoarelor. Aceasta este porunca
Mântuitorului pe care sfântul evanghelist Matei ne-o prezintă la sfârşitul Evangheliei
sale: «... datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ, drept aceea, mergând, învăţaţi
toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit,
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. şi iată Eu cu voi sunt în toate
zilele până la sfârşitul veacurilor. Amin» (Mt. 28. 18-20). Iar activitatea misionară a
Bisericii începe să se înfăptuiască prin propovăduirea apostolilor, care continuând
misiunea lui Cristos împărtăşesc cuvântul lui Dumnezeu şi acelora care încă nu l-au
cunoscut pe Isus.
Fără îndoială, istoria Bisericii este presărată de multe secole de misionarism 2. De la
începuturile acesteia, Biserica s-a simţit misionară şi de două mii de ani nu încetează
să vestească mântuirea. Momentele actuale din viaţa Bisericii au cunoscut o nouă
transformare a semnificaţiei misiunii, astfel termenul fiind înţeles astăzi sub întreg
aspectul cultural-istoric al Bisericii. «Biserica peregrină este. prin natura sa. misionară,
fiindcă ea însăşi îşi are originea în misiunea Fiului şi în misiunea Spiritului Sfânt, după
planul lui Dumnezeu Tatăl. Acest plan decurge din "izvorul iubirii", adică din
dragostea lui Dumnezeu Tatăl...». (AG 2). Textul îl cităm din dorinţa de a pune in
evidenţă unitatea dintre termenul nostru şi semnificaţia sa. înţeleasă în prima din
implicările sale trinitare.
Prin enciclica Redemptoris missio3 se evidenţiază faptul că misiunea Bisericii nu
numai că există, dar reprezintă şi o realitate adânc ancorată în viaţa acesteia.
Prezentată lumii cu ocazia aniversării a 25 de ani de la publicarea documentului
conciliar «Ad gentes», enciclica se prezintă sub forma unei invitaţii adresate lumii, de
a demonstra cu mai mare convingere caracterul misionar al Bisericii şi al fiecărui
creştin în parte, dar trasează în acelaşi timp şi liniile centrale ale unei activităţi
misionare care par a fi uitate, sau care se confruntă - cel puţin pentru moment - cu
dificultăţi organizatorice şi de iniţiativă practică. Considerată în trecut ca o problemă
periferică vieţii bisericeşti, misiunea ad gentes, aşa după cum o pune în evidenţă
documentele magisteriale publicate pe această temă în ultimul secol, demonstrează cu

2
Fără a intra în amănunte, enumerăm câteva dintre documentele magisteriale ce tratează tema
Misiunilor, publicate cu precădere în ultimul secol: Maximum illud (1919), Rerum ecclesiae (1926),
Evangelii praecones (1951), Fidei donum (1957), Princeps pastorum (1959), Evanghelii nuntiandi
(1975). Demn de amintit este faptul că încă din 1622, activitatea misionară a Bisericii este urmărită de
un organ special înfiinţat pentru acest lucru: este vorba de Congregaţia pentru Evanghelizarea
popoarelor, cunoscută şi sub numele de Propaganda Fide.
3
Papa Ioan Paul II, Enciclica Redemptoris missio, De pereni vi mandati missionalis, Enchiridion
Vaticanum 12, 1990, 547-732; în traducere românească Scrisoarea enciclică Redemptoris misio a
Sfanţului Părinte Ioan Paul II despre permanenta valabilitate a preceptului misionar, Editura ARC
Bucureşti.
prisosinţă că aceasta nu mai este considerată ca un apendice sau ca o peripeţie a unor
ordine călugăreşti, «aventurieri ai credinţei»4.
Un rol covârşitor îl are Conciliul Vatican II, care stabileşte bazele biblico-teologice ale
activităţii misionare, dictând şi normele pentru punerea acestora în practică. O noutate
de relief este insistenţa şi atenţia pe care Conciliul o acordă tuturor Bisericilor
particulare şi fiecărui botezat în parte în ceea ce priveşte activitatea misionară
(Decretul Ad gentes 20, 21). Un text prezentat de Conciliu, care în actualele condiţii
pune şi mai mult în evidenţă egalitatea dintre toate Bisericile sui iuris sau rituale, ca să
folosim un termen conciliar, este Orientalium ecclesiarium 3, iar această egalitate este
evidentă chiar şi referitor la vestirea Evangheliei: «Aceste Biserici particulare, atât în
Orient cât şi în Occident, deşi diferă parţial între ele...sunt supuse în egală măsură
cârmuiri pastorale a Pontifului Roman... De aceea ele se bucură de o demnitate egală...
se bucură de aceleaşi drepturi şi sunt supuse aceloraşi obligaţii chiar şi referitor la
vestirea Evangheliei în lumea întreagă (cf. Mc. 16. 15), sub conducerea Romanului
Pontif» (OE 3). Textul este clar deci, şi nu necesită comentarii.
Afirmaţia că azi Biserica se confruntă cu momente de criză misionară majore, mizând
pe unele realităţi concrete cum ar fi secularizarea vieţii, consumismul, pluralismul
religios, fundamentalismul naţionalist şi religios, progresul, este o afirmaţie
nepotrivită. Criza, nu trebuie negat, există. Dar aceasta, aşa cum bine subliniază Papa
Ioan Paul II în enciclica Redemptoris missio, nu este nici prima şi nici cea mai gravă
cu care s-a confruntat Biserica de-a lungul secolelor: «Dificultăţi interne şi externe au
slăbit elanul misionar al Bisericii către necreştini şi acesta este un fapt care trebuie să-i
preocupe pe toţi cei care cred în Cristos. într-adevăr, în istoria Bisericii dinamismul
misionar a fost întotdeauna un semn de vitalitate, după cum şi scăderea lui e semnul
unei crize a credinţei» (RM 2). Eroarea care pare să alimenteze această criză, este
punctul de plecare în interpretarea activităţii misionare. Deseori acesta este redusă la
doar una din multiplele sale dimensiuni: dezvoltarea propriei Biserici, ajutorarea
săracilor, justiţia socială, libertatea politică, promovarea valorilor umane şi spirituale,
etc. Se uită însă deseori, că activitatea misionară în complexitatea sa nu poate fi
fragmentată, ci este un tot unitar care se manifestă şi se realizează ca atare.
Mulţi teologi, nu în mod obligatoriu catolici, optează pentru acceptarea teoretică a
pluralismului religios ca numitor comun în căutarea unităţii tuturor oamenilor.
Aceştia, mizează pe faptul că mântuirea şi revelaţia, indiferent că este dată de un
dumnezeu personal sau de o altă forţă externă omului, se bazează pe voinţa universală
de mântuire a Iui Dumnezeu şi pe confirmarea dată de Sfânta Scriptură; după ei.
mântuirea se mai bazează de altfel şi pe prezenţa sfinţilor în toate religiile sau pe
faptul că Spiritul Sfânt lucrează în lumea întreagă şi în mijlocul tuturor popoarelor. Se
susţine de altfel ideea că oricare ar fi forma care ţine locul de intermediar între om şi
Divin, Absolut, Transcedental, aceasta este întotdeauna suficientă pentru ca omul să
poată fi mântuit. Se uită însă esenţialul, care este bine pus în relief de titlul primului
capitol al enciclicii: Isus Cristos unicul Mântuitor.
Pentru a veni deci în întâmpinarea unor astfel de probleme şi pentru a demonstra tăria
credinţei într-un Isus unic Mântuitor, enciclica aminteşte că «misiunea universală a
Bisericii se naşte din credinţa în Isus Cristos», şi pune în relief o întreagă serie de texte

4
Expresie folosită de Card. Jozef Tomko, Prefectul Congregaţiei pentru Evanghelizarea
popoarelor, cu ocazia seminarului de comunicări asupra enciclicii Redemptoris missio; în Redemptoris
missio, riflessioni, Pontificia Università Urbaniana, Roma, 1991, p. 19.
Nou-testamentare, dintre care unul este cu particularitate relevant. «Privind înapoi spre
originile Bisericii, găsim afirmaţia limpede că Cristos este unicul Mântuitor al tuturor,
singurul care e în măsură să-1 reveleze pe Dumnezeu şi să ducă la Dumnezeu.
Autorităţilor religioase iudaice care-i interoghează pe Apostoli cu privire la vindecarea
paraliticului, Petru le răspunde: „în numele lui Isus Cristos nazarineanul, pe care voi l-
aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu l-a înviat din morţi, întru Acela stă acesta sănătos
în faţa voastră! ...şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt
nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4, 10-12)» (RM 5).
Unicitatea revelaţiei lui Dumnezeu în Isus Cristos, nu este nici o invenţie a primelor
secole şi nici a unei Biserici triumfaliste. Plecând de la acceptarea sau refuzul nostru,
de la dragostea noastră, Dumnezeu se revelează într-un mod unic în Isus Cristos.
Apostolii vor ajunge în mod gradat la cunoaşterea lui Cristos, la pătrunderea
învăţăturilor sale, la înţelegerea miracolelor înfăptuite de El şi mai ales a Morţii şi
învierii Sale; dar cel mai important lucru este că au văzut în revelaţia lui Cristos
mântuirea lor şi mântuirea tuturor oamenilor. în Cristos au văzut măreţia şi
atotputernicia lui Dumnezeu şi lăsând tot, după porunca învăţătorului, l-au urmat
acceptând martiriul pentru a propovădui mântuirea.
Unicitatea lui Cristos constă în aceea că s-a supus şi s-a dăruit tuturor oamenilor iar
învierea lui din morţi, departe de a fi interpretată ca un orgoliu sau prezumţie, este o
invitaţie la renunţarea de sine, pentru renaşterea la o nouă viaţă în Cristos, după cum
însuşi sfântul Pavel subliniază: «Iar dacă am murit împreună cu Cristos, credem că
vom şi vieţui împreună cu el» (Rom. 6, 8). şi acesta trebuie de altfel să fie scopul
misiunii noastre: predicarea lui Cristos şi a împărăţiei lui Dumnezeu.

Modalităţi de misiune
Activitatea misionară, aşa cum reiese din RM 33, este determinată de existenţa a trei
situaţii diferite, de raportul pe care trei clase de oameni îl au faţă de credinţă. Există
popoare care au primit Evanghelia şi participă în acest fel la viaţa Bisericii. Sunt alte
popoare la care Vestea ce bună a mântuirii nu s-a făcut încă auzită şi în care nu s-a
înrădăcinat nici o prezenţă ecleziastică. Sunt în sfârşit popoare sau comunităţi
"creştine", care trăind în Biserică, şi-au pierdut credinţa şi apartenenţa efectivă la viaţa
Bisericii.
Această distincţie se impune pentru a clarifica felul activităţii pe care Biserica trebuie
s-o desfăşoare ţinând cont bine înţeles de aceste realităţi concrete. Faţă de creştinii
practicanţi această misiune generică devine pur şi simplu grijă pastorală. Faţă de cei
care nu au fost încă în măsură să afle de prezenţa lui Cristos şi a Evangheliei. Biserica
desfăşoară misiunea specifică ad gentes. Faţă de acei care iniţial au fost creştini şi care
din diverse motive au abandonat legătura cu Biserica, se desfăşoară noua
evanghelizare5. Acestor trei situaţii distincte de a se raporta faţă de credinţă le
corespund trei activităţi diverse. Acestea, chiar dacă nu sunt în mod clar definibile sau
nu se pot compartimenta, au totuşi finalităţi diverse (cf. RM 34). Aceste finalităţi nu le
izolează însă, pentru că raportul de interdependenţă şi reciprocă completare, le pune în
faţa unei necesităţi clare: cooperarea.

5
Expresia a fost lansată de către papa Ioan Paul II, la 9 martie 1983, în Haiti, Port-au-Prince, şi a
devenit emblematică pentru activitatea pastorală a papei.
Distincţia se impune din intenţia de a evita unele neînţelegeri care se pot ivi de
exemplu faţă de cei care nu mai sunt creştini dar trăiesc în ambiente creştine, sau faţă
de cei care nu au cunoscut mesajul Evangheliei şi trăiesc în culturi ne-creştine. într-
adevăr «nu pare justificată echivalarea situaţiei unui popor care nu 1-a cunoscut
niciodată pe Cristos, cu situaţia unuia care 1-a cunoscut, 1-a acceptat şi apoi 1-a
refuzat, continuând totuşi să trăiască într-o cultură care a absorbit în bună parte
principiile şi valorile evanghelice. Din punctul de vedere al credinţei sunt două situaţii,
în mod substanţial diferite» (RM 37).
Există totuşi o tensiune internă care se accentuează cu atât mai mult cu cât metodele
misiunii sunt diverse. Grija pastorală faţă de cei care au fost, sunt, şi se mărturisesc
creştini, este centrată pe trăirea principiilor evanghelice şi participarea la viaţa
concretă a Bisericii prin împărtăşirea sacramentelor. Aceştia, acolo unde se găsesc,
fiecare în parte sau sub forma unei comunităţi bine închegată, sunt exemplu şi model
celorlalţi, iar acest exemplu de trăire creştină este deja prima formă de apostolat.
«Popoare, grupuri umane, conteste socio-culturale» (RM 33) «grupuri şi ambiente
necreştine» (RM 34), «spaţii umane şi culturale» (RM 86) sunt indicate ca destinatari
ai activităţii misionare a Bisericii care se realizează în primul rând prin evanghelizarea
şi implantarea Bisericii acolo unde ea nu a fost încă înrădăcinată. «Mijlocul principal
al acestei implantări este predicarea Evangheliei lui Isus Cristos pentru vestirea căreia
Domnul i-a trimis pe ucenicii Săi în lumea întreagă pentru ca oamenii, renăscuţi prin
cuvântul lui Dumnezeu, să fie incorporaţi prin Botez Bisericii, care fiind Trupul
Cuvântului întrupat, se hrăneşte şi trăieşte din cuvântul lui Dumnezeu şi din Pâinea
Euharistică». (AG 6). Enciclica, foloseşte criteriul etnico-cultural pentru a delimita
misiunea ad gentes. Nu sunt luaţi în considerare doar indivizii care nu au ajuns încă
să-1 cunoască pe Cristos, ci colectivităţile, considerate sub aspectul raportului lor faţă
de credinţă dar şi al prezenţei ecleziastice în mijlocul acesteia. Pe scurt, se poate spune
că particularitatea acestei misiuni ad gentes derivă din faptul că ea se adresează
necreştinilor. «Ea se deosebeşte de celelalte activităţi ale Bisericii prin aceea că se
adresează unor grupuri şi medii care sunt necreştine deoarece vestirea Evangheliei şi
prezenţa Bisericii sunt fie absente, fie insuficiente» (RM 34).
Caracterul social şi cultural al destinatarilor misiuni ad gentes este evidenţiată de o
descriere mai articulată: «Activitatea misionară a Bisericii se adresează popoarelor...
în care Cristos şi Evanghelia sa nu au pătruns sau în care nu există comunităţi creştine
suficient de mature pentru a putea întrupa credinţa în mediul lor şi a o vesti altor
grupuri» (RM 33). Tema popoarelor necreştine, revine mereu în atenţia papei pe tot
cuprinsul enciclicii. Acestea, nu sunt prezentate ca o masă amorfă care se află în afara
dragostei lui Dumnezeu sau a istoriei mântuirii. Distincţia dintre acestea şi
comunităţile creştine, sau mai bine zis, lipsa acestei distincţii, este bine evidenţiată
încă din primele rânduri ale enciclicii care justifică urgenţa mântuirii pentru întreaga
umanitate, iubită de Tatăl care şi-a trimis Fiul pentru ea (cf. RM 3). Necreştinii nu sunt
consideraţi doar ca simplii indivizi. Ba mai mult sunt înglobaţi în acea comunitate,
grup sau popor. în care prezenţa şi activitatea Spiritului Sfânt se manifestă mai mult
decât în persoane izolate. Implantarea Bisericii este deci scopul misiunii ad gentes
pentru că Isus ne-a dăruit o mântuire în mod comunitar. De aceea Biserica trebuie să
devină autohtonă, trebuie să se încarneze, trebuie să devină parte integrantă şi semn de
mântuire în mijlocul poporului şi a istoriei în care trăieşte.
Din moment ce toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire prin harul lui Dumnezeu (LG 8),
Biserica este sacrament de mântuire pentru toţi; toată omenirea este chemată să-i
aparţină sau să-i fie legată, nu doar catolicii dar şi «acei care. necunoscând, fără vina
lor. Evanghelia lui Cristos şi Biserica Sa, îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră
şi se străduiesc, sub impulsul harului să împlinească în fapte voia Lui cunoscută prin
glasul conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică» (LG 16).
Libertatea de a căuta adevărul, ca şi consecinţă a responsabilităţii personale, este o
obligaţie morală pe care Conciliul Vatican II o pune bine în evidenţă. Această
obligaţie este cu atât mai mare cu cât ea se referă la religie. Nimeni nu poate fi
constrâns să adere la o idee sau un mesaj pe care nu-1 poate accepta liber în conştiinţă,
ci aici stă de fapt prerogativa pe care Biserica o are în propovăduirea Evangheliei şi
respectarea libertăţii religioase acelora care le propune mesajul mântuiri (DH 2-3).
Lipsa oricărei constrângeri este garanţia libertăţii. În faţa libertăţii şi a obligaţiei
fiecăruia de a căuta adevărul, Biserica, răspunde chemării sale predicând Evanghelia,
dar în acelaşi timp vine şi în întâmpinarea acelora care au dreptul la cunoaşterea ei.
Puţin mai delicată pare a fi problema noii evanghelizări. In esenţă nu este vorba de
altceva decât de reactualizarea mesajului creştin în acele comunităţi care alunecând pe
panta indiferentismului religios sau a secularizării nu mai răspund pozitiv la chemarea
lui Cristos. Conştientizarea faptului că deja aproape toate ţările de tradiţie creştină ale
Europei şi Americii, se găsesc astăzi în situaţia de a necesita o intensă re-încreştinare,
este primul pas care trebuie făcut. Problema este cu atât mai alarmantă cu cât un
număr tot mai mare de oameni nu mai practică religia creştină, rămânând în cel mai
fericit caz "creştini de duminică". Atâtea naţiuni care în trecut se mândreau cu
apelativul de catolic, nu mai au astăzi decât cetăţeni a căror pregătire religioasă, poate
fi considerată superficială, ci de la această deficitară pregătire trebuie să se pornească
în educarea unui creştin nou în care să se re-oglindească din nou chipul şters al
Mântuitorului. Societatea modernă a transformat mult omul în ultimele decenii,
lăsându-l fără principii, apatic, lipsit de consistenţă. La sfârşitul unui lung proces de
secularizare, omul nu 1-a ucis doar pe Dumnezeu, dar s-a ucis şi pe sine, a ucis
spiritul, sufletul, valorile absolute.
Reconstruirea omului, acesta trebuie să fie primul scop al noii evanghelizări, şi înainte
de a anunţa Vestea cea bună, trebuie proclamat adevărul, trebuie să ne întoarcem la
acel om integru care a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Trebuie să
începem o evanghelizare fundamentală, care să meargă deci la fundament, la rădăcină,
la reconstruirea acelor principii pe care nihilismul sau agnosticismul le-a distrus.
Trebuie să fie o evanghelizare umană, care să-l aibă pe om în centrul atenţiei sub toate
aspectele lui: fizic, cultural, spiritual, religios. Gradualitatea acestei evanghelizări
trebuie să înceapă de la convertire. După învăţăturile unei teologii sănătoase
convertirea este opera lui Dumnezeu, care se poate însă folosi de Biserică şi de
mesagerii săi. ţi pentru că convertirea nu este doar un dar, ci şi o datorie,
propovăduitorul Evangheliei trebuie să folosească un limbaj forte, profetic. Ca orice
transformare şi metamorfoză, şi naşterea la o nouă viaţă este dureroasă: o naştere
dureroasă pentru mamă, dar şi pentru moaşă. Dar când omul cel nou se va arăta în
toată mărirea lui, momentele de bucurie sunt imense şi şterg amintirea durerii.
Convertirea ca reîntoarcere la Cristos, la starea iniţială, înseamnă mărturisirea lui
Cristos ca izvor de viaţă şi pace. Convertirea înseamnă a se pune din nou în ascultarea
lui Cristos, o ascultare care cere sacrificii, şi renunţări. Dar şi victorii, pentru că numai
acela care se răstigneşte împreună cu Cristos va şi învia împreună cu el.

Dialog şi misiune
Conciliu Vatican II marchează începutul unei noi epoci în atitudinea oficială a
Bisericii Catolice faţă de alte religii. Nu s-a realizat o ruptură drastică cu trecutul, ci
doar o evoluţie gradată asupra înţelegerii rolului pe care celelalte religii îl au în planul
de mântuire al lui Dumnezeu. S-a trecut astfel de la o viziune exclusivistă la una care
cuprindea şi celelalte Biserici în Biserica Universală în sens larg. «Această Biserică,
orânduită şi organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică
cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el, deşi în afara
organismului său vizibil există numeroase elemente de sfinţenie şi de adevăr, care,
fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică» (LG 8).
Biserica se înţelege astfel pe sine, ca o nouă realitate, profundă, care îmbrăţişează
întregul neam omenesc, tară a lăsa afară pe nici unul. Dialogul devine astfel
dimensiunea caracteristică a apropierii sale de alte religii.
În materie, contribuţia papei Paul VI a fost decisivă: fondarea în 1964 a Consiliului
Pontifical pentru Dialog Inter-Religios6, organism oficial al Bisericii Catolice care are
rolul de a promova, în conformitate cu Magisteriul, raportul pozitiv la toate nivelele cu
celelalte religii. Dialogul, ca formă de comunicare între persoane sau grupuri de
persoane, este un raport interpersonal în care opiniile diverse pe chestiuni ideologice,
culturale sau religioase, sunt comunicate celuilalt cu sinceritate dar şi cu dorinţa de a
cunoaşte părerea lui. Acceptarea şi respectul reciproc, cu toate divergenţele de idei sau
opinii, este condiţie sine qua non pentru un dialog real şi fructuos. Nu este vorba de o
simplă discuţie, ci de o formă de comunicare în care se întâlnesc două religii sau doi
oameni care sunt marcaţi de spiritul religios, iar aceasta obligă. Obligă la adoptarea
unei atitudini de corectitudine: în care prejudecăţile născute din ignoranţă sau dintr-o
insuficientă sau poate falsă cunoaştere, trebuiesc evitate; în care fundamentalismul
religios, exclusivist şi fanatic, nu lasă spaţiu de exprimare celuilalt: în care spiritul
polemic sau suspectarea bunei credinţe a celuilalt sunt tot atâtea impedimente în calea
dialogului. Dimpotrivă, un adevărat dialog inter-religios presupune un "interlocutor"
atent la şoaptele Spiritului, care să-şi mărturisească credinţa prin fapte; o cunoaştere a
celuilalt în toată complexitatea sub care acesta se prezintă, având o idee obiectivă
despre religia, istoria, fondul cultural al acesteia; un spirit de umilinţă şi răbdare, prin
care să ne cunoaştem limitele în faţa misterului de nepătruns al lui Dumnezeu.
Dialogul ca acţiune reciprocă nu se prezintă mereu sub forma unui efort organizat de a
pune faţă în faţă comisii de experţi în materie. Acesta poate fi o activitate cotidiană
pentru aceia care împărtăşesc zi de zi experienţa religioasă diversă a celui de lângă el.
Din experienţele altora se poate cunoaşte o cultură sau o istorie care nu tace altceva
decât să ne îmbunătăţească ca şi creştini. Dialogul vieţii este o obligaţie pentru fiecare
creştin, independent de poziţia pe care o ocupă în societate sau în Biserică şi fiecare
este invitat să-şi aducă propriul aport la realizarea poruncii dumnezeieşti: "ca toţi să
fie una".
Dialogul inter-religios nu trebuie să fie considerat ca ceva separat de misiune sau
împotriva misiunii şi cu atât mai puţin ca unica formă validă de misiune într-o lume
pluralistă. Dialogul trebuie considerat ca parte integrantă a misiunii universale a
Bisericii, ca şi implicare practică pentru a fi mereu prezent în mijlocul tuturor
oamenilor sau popoarelor (cf. AG 5). Opera misionară ca datorie a tuturor creştinilor,
obligă pe fiecare să-şi aducă propria contribuţie. Nu trebuie amintit că scopul misiunii

6
Reglementat astăzi de Constituţia apostolică asupra Curiei Romane, Pastor Bonus, Tipografia
poliglotta Vaticana, 1988, artt. 159-162.
nu este în mod exclusiv extinderea Bisericii vizibile, ci mai mult, promovarea tuturor
valorilor umane şi spirituale care duc la creşterea împărăţiei lui Dumnezeu, lucru care
se poate verifica şi în cazul unui dialog sincer.

Misiunile în Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium

Codul Canoanelor Bisericilor Orientale Catolice (CCEO) este destinat credincioşilor
care aparţin în mod legitim la una dintre Bisericile orientale, aşa cum Codul de drept
canonic (CIC) este destinat credincioşilor care aparţin la Bisericii latine (can. 1 C1C şi
can 1 CCEO). In consecinţă, acest Cod7 nu poate fi aplicat acelor Biserici orientale
ortodoxe care «au facultatea de a se conduce fiecare după disciplina proprie» (UR 16),
dar nici acelor credincioşi care nu sunt înscrişi la una din aceste Biserici orientale
catolice. Excepţie fac acele cazuri care sunt în mod expres stabilite de canoane.
Strâns legată de activitatea misionară a Bisericii este şi tema ecumenismului care în
Cod ocupă un titlu aparte (titlul XVII), punând astfel în evidenţă într-o manieră foarte
clară activitatea pe care Biserica Catolică o desfăşoară. Chiar dacă se referă în mod
exclusiv la credincioşii creştini care aparţin acestor Biserici, Codul nu evită să se
adreseze şi acelora care din diverse-motive nu au ajuns la deplina comuniune cu
Biserica Catolică, sau care mai mult, nu au primit încă mesajul evanghelic, Misiunea
terenă a Bisericii, stabilită şi prin norme canonice care deseori şi în mod eronat sunt
considerate "închise" în Coduri, rămâne totuşi flexibilă la cerinţele oricărui om, pentru
că prima misiune a Bisericii rămâne salus animarum a celor care sunt homines
viatores. Astfel, Codul acordă o atenţie deosebită evanghelizării popoarelor, rezervând
acestei teme un titlu (titlul XIV) bine alcătuit şi dens, în care trasarea clară a
competenţelor şi obligaţiilor pe care Biserica le are în vestirea Evangheliei, nu lasă
spaţiu interpretărilor eronate.
Catecumenii, faţă de care Biserica se arată atentă, sunt legaţi de aceasta dintr-un motiv
special. Cerând în mod explicit să fie incorporaţi în Biserică, aceasta se dovedeşte faţă
de ei ocrotitoare "ca şi cum ar fi deja ai săi" având o grijă deosebită faţă de ei.
Introducerea acestora la participarea la Divina Liturghie şi la laudele dumnezeieşti, le
oferă unele prerogative care sunt specifice doar creştinilor (cfr. can. 9). Explicitând
această grijă canonul 587 § 2 stabileşte că «cei care sunt înscrişi la catecumenat au
dreptul de a fi admişi la liturghia cuvântului şi la alte celebrări liturgice care nu sunt
rezervate credincioşilor creştini». Catehumenii au unele drepturi şi îndatoriri de drept
divin, cum ar fi dreptul de a căuta şi de a îmbrăţişa adevărul; dreptul de a fi imuni în
faţa oricărei constrângeri sau înşelăciuni în ceea ce priveşte adeziunea lor la Biserică
(can. 586); dreptul de a se înscrie în oricare Biserică sui iuris (cann. 588, 30); dreptul
de a le fi administrat botezul acelora care pot demonstra că au «o anumită cunoştinţă a
principalelor adevăruri de credinţă şi manifestă în vreun fel intenţia sa de a primi
botezul» (can. 682 § 2). Alte drepturi, cu caracter bisericesc, pun tot atât de bine în
evidenţă atenţia care le este acordată de către Biserică: dreptul de a primi
binecuvântări sau de a fi înmormântaţi ca şi creştinii credincioşi (can. 875); dreptul de
a acţiona în judecată într-un tribunal bisericesc ca şi oricare alt botezat (can. 1134);
dreptul de a-şi păstra o singură soţie în cazul când se botează în Biserica Catolică şi,

7
Cu Constituţia apostolică Sacri Canones din 18 octombrie 1990, papa Ioan Paul II a promulgat Codex
Canonim Ecclesiarum Orientalium, corp comun de legi pentru toate Bisericile orientale catolice, în
Acta Apostolicae Sedis 82 (1990), 1061-1353: EV 12, partea II, pp. 1-887.
prin circumstanţe culturale, are mai mult de o soţie (can. 859); dreptul de a i se aplica
"privilegiul paulin'' în celebrarea unei noi căsătorii (cann. 854-855).
Recunoaşterea demnităţii laicilor şi al rolului propriu pe care aceştia îl deţin în
misiunea Bisericii (cann. 381 § 3, 399), este o îndatorire pe care clericii nu trebuie s-o
piardă din vedere. Dreptul şi obligaţia fiecărui creştin de a exercita, fiecare după
condiţia sa, misiunea pe care Dumnezeu a acordat-o Bisericii şi care trebuie împlinită
în această lume participând fiecare în modul său propriu la funcţia preoţească,
profetică şi regală (can. 7 § 1), trebuie să se concretizeze prin promovarea şi susţinerea
activităţii apostolice şi prin iniţiative personale (can. 19). Laicii, prin reevaluarea
importanţei lor în cadrul Bisericii, «trăind în lume» (can. 399) sunt cei dintâi care
trebuie să menţină un contact strâns cu cei la care mesajul Evangheliei nu le-a fost
făcut încă cunoscut. Credincioşii creştini, având dreptul de a le fi acordate din partea
Episcopului eparhial propriu toată asistenţa pastorală a acestuia, se bucură de o atenţie
deosebită. Episcopul eparhial, fără a neglija această misiune în popor, «să-i considere
încredinţaţi lui în Domnul şi pe nebotezaţi şi să se îngrijească să strălucească şi pentru
ei dragostea lui Cristos prin mărturia credincioşilor creştini care trăiesc în comuniunea
bisericească» (can. 192 § 3). Tot de competenţa Episcopului eparhial ţine şi
«favorizarea la maxim al vocaţiilor ... misionare» (can. 195) iar ca părinte şi cap al
unei părţi din poporul lui Dumnezeu trebuie să promoveze reevaluarea justă a
dreptului particular care poate stabili norme pentru promovarea vocaţiilor prin opere
care «trebuie să fie deschise necesităţii Bisericii universale, mai ales misionare» (can.
329 § 2). In acest sens OE 3 subliniind demnitatea şi egalitatea tuturor Bisericilor
particulare, nefiind exclusă nici Biserica latină, stabileşte că «ele...se bucură de
aceleaşi drepturi şi sunt supuse aceloraşi obligaţii chiar referitoare, la vestirea
Evangheliei în lumea întreagă, sub conducerea Romanului Pontif», şi anticipă într-un
fel formularea canonului 585 § 1.
Nu lipsită de importanţă este formarea la ministere, prin care, cei chemaţi să devină
alter Christus sau propovăduitori ale sfaturilor evanghelice al sărăciei, castităţii şi
ascultării, trebuie să beneficieze de o formare integrală din care «să nu lipsească
nimic» (can. 332). Pe lângă celelalte obiecte de studiu oferite de seminariile şi
institutele teologice, «până când unitatea pe care Cristos o vrea pentru Biserica sa nu
va fi pe deplin realizată, ecumenismul trebuie să fie una dintre dimensiunile necesare a
oricărei discipline teologice» (can. 350 § 4), astfel încât formarea pastorală adaptată la
situaţiile locului şi ale timpului să cuprindă şi instruirea necesară pentru «dialogul
evanghelizării cu necredincioşii, sau cu necreştinii ori cu creştinii mai puţin
fervenţi...» (can. 352 §§ 1, 2). Spiritul într-adevăr universal în care vor fi educaţi
alumnii, trebuie să-i pregătească pe aceştia pentru a servi «sufletelor din orice loc al
pământului; să fie de aceea instruiţi asupra necesităţilor Bisericii universale şi mai ales
asupra apostolatului, ecumenismului şi al evanghelizării» (can. 350 § 3). O pregătire
matură şi responsabilă este necesară pentru însuşirea acelor calităţi care să permită
clericilor demonstrarea grijii pe care aceştia trebuie să o aibă faţă de toate Bisericile.
Universalitatea Bisericii ridică însă probleme, pentru că în totalitatea ei Biserica îşi are
repartizaţi miniştri nu totdeauna în mod uniform: «clericilor de orice condiţie trebuie
să le fie la inimă preocuparea pentru toate Bisericile, şi de aceea să se demonstreze
dispuşi la servire oriunde există o necesitate urgentă, şi mai ales să exercite cu
permisiunea sau al invitaţia propriului Episcop eparhial sau a propriului Superior, acel
minister al lor în misiuni sau în regiuni care suferă de lipsa clericilor» (can. 393).
Biserica, fiind nevoită să-şi desfăşoare activitatea misionară, poate face uz de toate
mijloacele pentru propovăduirea Evangheliei în lumea întreagă, iar norma pe care o
stabileşte canonul 651 este lipsită de echivoc: «Pentru a-şi desfăşura funcţia de
anunţare a Evangheliei în toată lumea, Biserica e obligată să folosească instrumentele
potrivite iar pentru această este necesar să i se revendice peste tot dreptul de a folosi
instrumentele de comunicare socială şi mai ales să-şi publice în mod liber scrierile».
Un rol cu totul deosebit şi de altfel bine accentuat de către Cod. este rolul misionarilor.
Evanghelizarea ad gentes implică înculturarea şi fără a folosi termenul în mod explicit.
Codul subliniază necesitatea însuşirii culturii poporului în mijlocul căruia se
desfăşoară opera de evanghelizare: misionarii vor fi pregătiţi în mod oportun în
misiologia şi spiritualitatea misionară şi vor fi instruiţi asupra istoriei şi culturii
popoarelor care trebuie evanghelizate (cfr. can. 589). O altă referire la înculturare o
face şi canonul 584 § 2 care stabileşte ca «evanghelizarea popoarelor să fie făcută în
aşa fel încât ţinând cont de integritatea credinţei şi a obiceiurilor, Evanghelia să se
poată exprima în cultura fiecărui popor... în toată viaţa bisericească». La fel stabilesc
şi canoanele 592 şi 626. în evanghelizarea popoarelor se va ţine, aşadar, cont de
caracterul particular al fiecărui popor sau grup social în parte, tinzându-se nu doar la
simpla prezentare a mesajului evanghelic, ci depăşind situaţiile dificile trebuie să fie
favorizată formarea unui cler autohton, care să-şi poată asuma continuitatea operei
misionare (cann. 590, 591).
Biserica trebuie să îl mărturisească pe Isus Cristos şi are obligaţia de-al vesti lumii.
Misiunea ad gentes nu se poate reduce doar la o cooperare sau la o comuniune între
Biserici, pentru că misiunea în sine reprezintă o exigenţă a timpurilor noastre, când
fiecare creştin în modul său propriu, este chemat să-şi aducă contribuţia la predicarea
Evangheliei şi să răspundă astfel în mod concret la mântuirea lumii. Toţi împreună, şi
fiecare în parte, suntem chemaţi, suntem aleşi să participăm la planul de mântuire al
lui Dumnezeu. La baza întregii misiuni creştine stă darul lui Dumnezeu, stă noua viaţă
care este mântuirea omului. Iar libertatea omului îi permite acestuia să aleagă între
acceptarea sau refuzul acestui dar. însă darul lui Dumnezeu este al tuturor şi pentru
totdeauna, de aceea, mai mult decât o poruncă, misiunea creştină este har dat de
Dumnezeu Bisericii. Apostolilor li s-a poruncit să vestească Evanghelia (Mt. 28, 18-
20) iar Bisericii i s-a dat harul apostolatului aşa cum spune sfântul Pavel romanilor:
«prin El am primit har şi apostolie, ca să duc, în numele Său la ascultarea credinţei,
toate neamurile» (Rom. 1, 5). Iar noi, ca sfânt Pavel, Apostolul păgânilor, să nu ne
ruşinăm de Evanghelia lui Cristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre
mântuirea a tot celui ce crede (cfr. Rom. 1, 16), căci dacă vestim Evanghelia nu este
spre lauda noastră, pentru că stă asupra noastră datoria, ci vai nouă dacă nu vom
binevesti (cfr. 1 Cor. 9, 16).

BIBLIOGRAFIA
ALBERIGO, G. - IOANNOU, P.P. - LEONARDI, C. - PRODI, P.. (sub îngrijirea)
consultant P. JEDIN, Conciliorum Oecumenicorum Decreta, Editat de Dehoniane
Bologna, 19912.
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.
Crislo, Chiesa, Missione, Commento alla "Redemptoris missio", Pontificia Università
Urbaniana, Roma. 1992.
Conciliul Ecumenic Vatican II, Traducerea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de
Bucureşti, Nyiregyhàza, 1990. Decret privind activitatea misionară a Bisericii "Ad
Gentes", Declaraţie privind libertatea religioasă "Dignitatis humanae". Constituţia
dogmatică despre Biserică "Lumen gentium", Decret despre Ecumenism "Unitatis
redintregratio".
Missione, în «Dizionario teologico enciclopedico», Edizioni Piemme Spa, 1994".
Redemptoris missio, riflessioni, Pontificia Università Urbaniana, Roma, 1991.
Codex Canonim Ecclesiarum Orientaiium, Enchiridion Vaticanum 12, partea II, pp. 1-
887.