Sunteți pe pagina 1din 7

JEAN-BAPTISTE SAY, SISTEMATIZATOR AL DOCTRINEI LUI SMITH

Jean-Baptiste Say (1767-1832), economist si om de afaceri francez este adept şi

promotor al liberalismului clasic şi un mare admirator al doctrinei lui Smith. El a considerat

de datoria sa să ordoneze ideile marelui clasic, ceea ce a şi făcut în lucrarea sa, intitulată

Tratat de economie politică, aparută în 1803, dar şi în Cursul complet de economie

politică practică. Sistematizarea a vizat aspecte de formă şi de fond, oferind ideilor

maestrului său , aspectul unui „corp de doctrină metodic aşezat”.

Sistematizare şi creativitate

În viziunea lui Say, economia politică este o disciplină care studiază producţia,

circulaţia şi consumul avuţiei. Accentul cade, în acest proces de cunoaştere pe cei trei factori

de producţie, pe veniturile lor ( munca cu salariul, capitalul cu pprofitul, natura, respectiv

proprietatea funciară, cu renta) şi pe raporturile ofertă- cerere. Definiţia a fost aceea care a dat

şi sistematizarea materialului Tratatului pe fazele reproducerii avuţiei (ca valori de

întrebuinţare) şi factorii de producţie cu veniturile lor.

În timp ce pentru Smith ştiinţa despre economie era concepută ca o călăuză în acţiune

a agenţilor economici şi a oamenilor de stat, pentru Say ea era o ştiinţă teoretică şi descriptivă,

iar rolul economistului savant se reducea la observarea, analiza şi descrierea vieţii economice,

fără ghidarea practică a celor implicaţi în procesele economice. Cei interesaţi trebuia să se

descurce singuri, ghidaţi doar de teorie. Fundalul istoric al revoluţiei industriale în desfăşurare

se resimte la Say prin accentul exclusiv pe care acesta îl ataşează industriei, ca sumă a

activităţilor care trebuie încurajate în cadrul economiei naţionale. Say îl detaşează pe

întreprinzător de proprietarul capitalului, subliniind rolul deosebit al acestuia în producerea şi

repartizarea avuţiei. De aceea, prioritatea în evidenţierea rolului întreprinzătorului aparţine

francezilor; anglo-americanii vor face acest lucru mai târziu.

1
Teoria debuşeelor sau „Legea lui Say”

Esenţa legii lui Say constă în enunţul după care produsele se schimbă pe produse,

mărfurile se vând de unii pe mărfuri şi se cumpără de alţii tot pe mărfuri, în ultimă instanţă;

banii servesc doar ca intermediar tehnic care facilitează actele de vânzare-cumpărare şi de

cumpărare-vânzare. Cu alte cuvinte, mărfurile ăşi servesc unele altora ca debuşee, deţinătorii

de mărfuri le vând ca să cumpere alte mărfuri de alţi deţinători de mărfuri; banii servesc doar

ca intermediar tehnic. Orice agent economic se află pe piaţă succesiv în rol de vânzător şi de

cumpărător, suma vânzărilor egalizează pe cea a cumpărărilor, echilibrul cerere-ofertă se

echilibreaza automat. Astfel, piaţa nu poate face loc crizelor economice şi şomajului. Prin

sporirea producţiei, cresc automat debuşeele, iar şansele de realizare a echilibrului dintre

cerere şi ofertă cresc inevitabil.

Din teoria debuşeelor se desprind câteva concluzii importante. Astfel, a) cu cât se

produce mai mult şi mai diversificat în fiecare ţară, cu atât mărfurile pot fi mai uşor realizate.

Deviza va fi să se producă cât mai multă avuţie sub forma cât mai multor mărfuri.

Îmbogăţirea prin producţie era deviza vremii; b) fiecare stat şi agent economic este interesat

în bunăstarea şi prosperitatea celorlalţi ca să aibă ce şi cu ce schimba propriile sale produse;

c)liberalizarea importurilor şi exporturile este necesară şi binefăcătoare pentru fiecare ţară; d)

producţia de bucuri îşi creează singură piaţa necesară, realizarea integrală a mărfurilor nu are

nevoie de o a treia persoană, de un factor exterior producţiei capitaliste, o clasă care doar să

cumpere şi să consume fără să producă, sau o piaţă externă. Say considera această teorie ca

perfectă, excluzând posibilitatea unei crize de supraproducţie ca pe o absurditate. Între oferta

şi cererea unor produse nu pot exista decât nepotriviri parţiale şi întâmplătoare, care se

rezolvă de la sine ca urmare a ofertei şi cererii.

2
CONTRIBUŢIA LUI DAVID RICARDO LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI

ECONOMICE

David Ricardo este unul dintre continuatorii creatori cei mai importanţi ai ideilor

„Avuţiei naţionale” a lui Adam Smith. Ricardo este considerat economistul revoluţiei

industriale engleze. El a luat contact teoretic cu totul întâmplător cu „Avuţia naţiunilor”, pe

când abia împlinise 27 de ani, la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, perioadă

care a marcat trecerea accentului teoretic pe ştiinţele sociale şi, în mod special, pe ştiinţele

economice. Pentru ştiinţa economică era momentul structurării paradigmei gândirii liberale

clasice, dar şi a reacţiilor faţă de aceasta.

Activitatea sistematică a lui Ricardo începe spre finele primului deceniu a secolului al

XIX-lea.

Valoarea, avuţia şi obiectul economiei politice

În lucrarea „Principiile economiei politice şi impozitarea” (1817), Ricardo deplasează

centrul de greutate al economiei politice din zona înţelegerii valorii şi a avuţiei, în cea a

repartiţiei acestora, a legilor care guvernează acest domeniu, pe diferitele trepte ale dezvoltării

societăţii. El conchidea, în urma unei analize atente a distribuţiei, că „...a determina legile care

reglementează această distribuţie, constituie principala problemă în economia politică”.

Totuşi, 1) Ricardo nu reduce obiectul economiei politice la studiul legilor si procesului

repartiţiei, ci doar îl consideră ca pricipal pentru perioada dată a derulării vieţii economice,

mai puţin investigat faţă de segmentului producţiei, schimbului şi ale legilor care le

guvernează; 2) Ricardo îşi începe „Principiile” prin studiul valorii, în care aduce contribuţii

substanţiale cu privire la natura şi formele ei, la crearea ei şi a avuţiei care mai întâi trebuie

produsă şi apoi repartizată; 3) Repartiţia şi legile ei sunt explicate prin şi deduse din producţie

3
şi schimb; 4) Studierea fiecărei forme pe care o îmbracă veniturile ca urmare a repartiţiei,

pentru a descoperi legile care le guvernează şi legătura dintre legile respective şi substanţa

care se repartizează, pentru a putea afirma că legile repartiţiei sunt o specie a legilor

producţiei.

Ricardo îndepărtează ambiguitatea alimentată de modul în care Smith a determinat

valoarea mărfii, susţinând că „valoarea unei mărfi sau cantitatea din oricare altă marfă cu care

poate fi schimbată depinde de cantitatea relativă de muncă necesară pentru producerea ei şi

nu de compensaţia, mai mică sau mai mare , ce se plăteşte pentru această muncă”. Este creată

astfel premisa considerării muncii ca unică producătoare de valoare, iar „munca marginala”,

cea mai dificilă, prestată în cele mai grele condiţii, ca măsură a ei. În plus, se deschide

posibilitatea explicării cum schimbul dintre muncă şi capital permite ca o parte din valoarea

creată de muncă să fie repartizată capitalului sub formă de profit. Smith doar sesizase

problema, Ricardo a oferit o explicaţie a acestei probleme!

Ricardo priveşte valoarea ca produs al muncii şi numai al ei, în timp ce bogăţia, ca

valori de întrebuinţare, este rezultatul conlucrării omului cu natura şi cu mijloacele de care se

serveşte.

După Ricardo, munca produce întreaga valoare, dar ei îi revine doar o parte sub formă

de valoare, care nu este altceva decât valoarea, respectiv preţul muncii. Aceasta se întâmplă

întrucât munca, la fel ca toate lucrurile care se pot vinde şi cumpăra şi a cărei cantitate poate

să creascăî sau să scadă, are un preţ al ei natural şi un preţ de piaţă. Preţul natural al muncii

este cel care dă muncitorilor posibilitatea atât să se întreţină, cât şi să se perpetueze, fără nici o

creştere sau scădere. Traiul muncitorului şi al familiei lui depinde nu atât de de suma primită,

ci de bunurile şi serviciile pe care şi le poate procura. De aici, şi diferenţierea între salatriul

nominal şi salariul real. Salariul nominal reprezintă suma primită, în timp ce salariul real

reprezintă bunurile şi serviciile pe care muncitorul le poate achiziţiona cu acest salariu.

4
Creşterea salariului pune presiune asupra profitului, imprimând acestuia o tendinţă de

scădere. Ea poate merge până la excluderea nevoii de implicare a capitalului în cadrul unui

nou proces productiv. „tendinţa naturală a profitului este deci de scădere, deoarece odată cu

dezvoltarea societăţii şi a bogăţiei, cantitatea suplimentară de alimente cerută este obţinută cu

sacrificiul unei munci din ce în ce mai mari. Această tendinţă, această gravitaţie, am putea

spune, este din fericire înfrânată la intervale repetate, de perfecţionarea maşinilor care au

legătură cu producţia obiectelor de primă necesitate, precum şi de descoperirile din ştiinţa

agriculturii care ne permit să eliberăm o parte din munca necesară mai înainte şi, în

consecinţă, să micşorăm preţul obiectelor de primă necesitate pentru muncitori”. Remarcăm,

aşadar, un anume pesimism al lui Ricardo cu privire la perspectivele capitalismului, dată fiind

constatarea teoretică a tendinţei scăderii profitului.Acest pesimism a fost diminuat de

descoperirea unor factori cu acţiune contrară tendinţei menţionate, printre care şi reducerea

salariilor reale, chiar dacă salariile nominale cresc. Aşa cum va menţiona mai târziu Keznes,

deosebirile dintre salariul nominal şi cel real, creează posibilităţi de manevrare prin anumite

politici de control al veniturilor, într-un sens sau în altul, controlând astfel şi nivelul de trai al

muncitorilor.

Munca ce se vinde ( mai târziu s-a descoperit că nu munca se vinde, ci capacitatea de a

munci pe care patronul o întrebuinţează) are, pe lângă preţul natural, şi un preţ de piaţă. Acest

preţ de piaţă se stabileşte pe baza raportului dintre cererea şi oferta de pe piaţa muncii.

„Munca este scumpă când este rară şi ieftină când este abundentă”.

Profitul este definit de Ricardo ca parte din valoarea creată de munca prezentă, după

scăderea salariului, şi care se cuvine capitalului. Se cere ca profitul să fie suficient de mare

fiindcă eficienţa muncii depind în cea mai mare măsură de capital.

Veniturile şi impozitele

5
Veniturile aparţin, desigur, particularilor constituiţi în factori de producţie, adică ai

muncii (salariul), capitalului (profitului şi dobânda) şi proprietăţii funciare (renta). Toţi aceşti

actori îşi desfăşoară activitatea într-un stat care nu are venituri proprii. Procurarea acestor

venituri ale statului se face prin diferite mijloace şi căi, in care una este foarte importantă –

impunerea veniturilor sau proprietăţii funciare.

Impozitele sunt definite de Ricardo ca o : „porţiune a din produsul pămânului sau al

muncii dintr-o ţară pusă la dispoziţia guvernului; şi sunt plătite întotdeauna, în ultimă instanţă,

sau din capital, sau din venitul ţării”. Capitalul este considerat aici ca tot ce s-a acumulat, iar

venitul este suma salariilor, profitului şi rentei la nivelul ţării. Dac impozitele se iau din

capital, acesta se reduce şi astfel scad posibilităţile de sporire a eficienţei şi de amplificare a

avuţiei naţionale. Capitalul naţional trebuie să sporească, nu să diminueze; cu cât impozitele

asupra lui sunt mai mari, cu atât diminează posibilităţile de acumulare, şi deci de creştere a

capitalului. Virtuţile şi(sau) neajunsurile sistemelor de impunere trebuie apreciate după

efectele lor, luate în totalitate, pe linia frânării sau a implusionării economiei, a echilibrării sau

a dezechilibrării componentelor ei.

Tendinţa firească a agenţilor economici este de a plăti impozite din venit, chiar şi

atunci când statul impozitează capitalul. Atunci când statul impune capitalul, arată Ricardo,

capitalul se reduce şi, în consecinţă, capacitatea de absorbţie şi folosire a forţei de muncă

scade, iar avuţia naţională se reduce.

Cele patru maxime privitoare la impozite în general, formulate de Smith şi reluate de

Ricardo, îndeamnă la reflecţie chiar şi în zilele noastre. Acestea sunt:

1. Supuşii fiecărui stat trebuie să contribuie atât cât este posibil la susţinerea statului, în

conformitate cu posibilităţile lor.

2. Impozitul pe care fiecare persoană trebuie să îl plătească să fie sigur şi nu arbitrar.

6
3. Fiecare impozit trebuie perceput atunci când, şi în felul în care , se presupune că este

mai convenabil de plătit de către contribuabil.

4. Fiecare impozit trebuie sa fie astfel conceput încât să scoată şi să înstrăineze din

buzunarele populaţiei cât mai puţin posibil peste ceea ce aduce în tezaurul public al

statului. Astfel, cetăţeanului de rând îi rămâne un enit mai mare de cheltuit, iar

agenţilor economici nu li se reduc posibilităţile de acumulare.