CUPRINS

CAPITOLUL I........................................................................ 5
PROBLEME GENERALE PRIVIND TEORIA şI METODICA
JOCULUI DE FOTBAL......................................................... 5
1.1 Evoluţia şi organizarea jocului de fotbal................... 5
1.1.1 Istoricul jocului de fotbal pe plan mondial.................... 5
1.1.2.a Apariţia şi evoluţia jocului de fotbal în România.......
10
1.1.2.b Apariţia echipelor organizate..................................... 11
1.1.3. ISTORICUL REGULAMENTULUI DE JOC.............. 14
1.1.4. Organizarea fotbalului pe plan internaţional (organisme şi
competiţii)....................................................................25
1.1.5. Organizarea fotbalului în România............................... 31
1.1.6. Eşalonarea organizării şi practicării jocului de fotbal... 37
1.2. OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII JOCULUI
DE FOTBAL.......................................................... 39
1.2.1. FOTBALUL – mijloc al educaţiei fizice şi sportive......41
1.2.2. FOTBALUL – disciplină sportivă................................ 42
1.2.3. FOTBALUL – disciplină ştiinţifică.............................. 43
1.2.4. Fotbalul sport complementar........................................ 45
1.3. DESCRIEREA JOCULUI DE FOTBAL............... 45
1.4. CARACTERISTICILE JOCULUI DE FOTBAL.. 48
1.4.1. Cerinţe de bază ale pregătirii jucătorilor în concordanţă cu
caracteristicile jocului 49
1.5. Conţinutul jocului de fotbal...................................... 49
1.5.1. Componente ale jocului în atac..................................... 50
1.5.1.1. Acţiunile de joc fără minge................................. 50
1.5.1.2. Acţiuni pregătitoare de atac................................ 51
1.5.1.3. Acţiuni de finalizare............................................ 53
1.5.2. Componente ale jocului în apărare............................... 54
1.5.3. Componente specifice jocului portarului...................... 57
1.5.4. Componentele efortului specific jocului....................... 58
1.6. DIRECŢII ŞI TENDINŢE ÎN EVOLUŢIA
JOCULUI DE FOTBAL......................................... 59

1
CAPITOLUL II - TACTICA.................................................. 65
2.1. Generalităţi, definiţie, concepţie de joc, caracteristici 65
2.2. SISTEMUL DE JOC.................................................. 67
2.3.PRINCIPIILE
TACTICII………………………………….......81
2.3.1. ÎN ATAC :.......................
………………………………...83
2.3.2. ÎN APĂRARE :..............
………………………………...85
2.3.4. CONCEPŢIA DE JOC PE PLAN
INTERNAŢIONAL......... 84
2.3.4.1. TRĂSĂTURI ESENŢIALE ALE JOCULUI PE
PLAN
INTERNAŢIONAL…………………………………
……………. 85
2.3.5. CONCEPŢIA DE JOC A ECHIPELOR
DIVIZIONARE DIN ROMÂNIA................................
………………………………….87
2.3.6. CARACTERISTICILE CONCEPŢIEI DE JOC.... 91
2.4. MODELUL JOCULUI.............................................. 91
2.5. MODELUL JUC~TORULUI.................................... 92
2.6. SISTEMATIZAREA TACTICII................................ 96
2.6.1. Tactica individuală în atac............................................ 96
2.6.2. Tactica colectivă în atac................................................ 96
2.6.3. Tactica individuală în apărare....................................... 96
2.6.4. Tactica colectivă în apărare........................................... 96
2.6.5. Cerinţe şi reguli tactice de bază în cele trei zone de joc.
105
2.6.6. Cerinţe şi reguli tactice de bază în cele trei zone de
joc………………………………………………………………
…108.
2.6.6.a. În Atac………………………………..110.
2.6.6.b. În Apărare……………………………112
2.7. METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII
TACTICII..................................................................114

CAP. III TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL........................115

3.1. CLASIFICARE, CARACTERISTICI,
GENERALITĂŢI......................................................115
3.2. ETAPELE ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII
2
 TEHNICII..................................................................118
3.3. METODELE PREGĂTIRII TEHNICE....................125
3.4. Conţinutul şi metodica învăţării elementelor tehnice135
3.4.1. Mişcările jucătorului fără minge............................135
3.4.1.a. Alergarea în jocul de fotbal.................................136
3.4.1.b. Săriturile specifice jocului de fotbal..........................139
3.5. Mişcări cu mingea.....................................................140
3.5.1. Lovirea mingii cu piciorul............................................140
3.5.1.a. Lovirea mingii cu vârful......................................153
3.5.1.b. Lovirea mingii cu şiretul interior........................153
3.5.1.c. Lovirea mingii cu şiretul plin..............................160
3.5.1.d. Lovirea mingii cu şiretul exterior.......................164
3.5.1.e. Lovirea mingii cu exteriorul................................168
3.5.1.f. Devierea mingii....................................................170
3.5.1.g. Lovirea mingii cu interiorul labei - latul............170
3.5.1.h. Loviturile întâmplătoare......................................178
3.5.2. Intrarea în posesia mingii............................................. 180
3.5.2.a. Preluarea mingii cu interiorul labei.....................183
3.5.2.b. Preluarea mingii cu mijlocul şiretului (şiretul plin).185
3.5.2.c. Preluarea mingii cu exteriorul piciorului............187
3.5.2.d. Preluarea mingii cu talpa.....................................189
3.5.2.e. Preluarea mingii cu călcâiul................................192
3.5.2.f. Preluarea mingii cu gamba..................................195
3.5.2.g. Preluarea mingii cu coapsa..................................197
3.5.2.h. Preluarea mingii cu pieptul.................................199
3.5.2.i. Preluarea mingii cu abdomenul...........................200
3.5.2.j. Preluarea mingii cu capul.....................................202
3.5.3. Conducerea şi protejarea mingii................................... 209
3.5.3.a. Conducerea mingii...............................................209
3.5.3.b. Protejarea mingii.................................................209
3.5.4. Mişcarea înşelătoare - fenta.......................................... 210
3.5.5. Deposedarea adversarului de minge..............................226
3.5.6. Lovirea mingii cu capul................................................ 233
3.5.7. Aruncarea mingii de la margine.................................... 247
3.5.8. Mijloace tehnice specifice jocului portarului................250

CAPITOLUL IV. METODICA JOCULUI DE FOTBAL ÎN

ŞCOALĂ.................................................................................278
4.1. Fotbalul, mijloc al educaţiei fizice şcolare...............278
4.1.1. Fotbalul în învăţământul primar................................... 278
3
 4.1.1.1. Obiectivele educaţiei fizice.................................279
4.1.1.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace..........279
4.1.2. Fotbalul în învăţământul gimnazial şi liceal.................282
4.1.2.1. Obiectivele educaţiei fizice.................................282
4.1.2.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace..........283
Etapa I - Clasele V-VI şi a IX de liceu...............290
Etapa a II-a - clasele a VII-a şi a X-a de liceu....292
Etapa a III-a - clasele a VIII-a, XI şi XII de liceu294
4.2. Fotbalul şcolar, eşalon de masă al performanţei
sportive.....................................................................291
4.2.1. Organizarea şi conţinutul acţiunilor de selecţie............291
4.2.2. Instruirea echipei reprezentative................................... 294
4.2.3. Organizarea şi conţinutul lecţiilor de antrenament pe
terenuri de dimensiuni reduse....................................... 298
4.2.4. Indicaţii metodice privind procesul de antrenament pe
terenuri de dimensiuni reduse....................................... 301
4.2.5. Prezentarea echipei la competiţii.................................. 303
4.2.6. Exemplu de regulament pentru o competiţie pe teren redus
................................... 304
4.2.7. Întreceri cu caracter de masă în şcoală..........................305
BIBLIOGRAFIE.....................................................................307
Semne convenţionale…………………………….…………..310

4
 CAPITOLUL I

PROBLEME GENERALE PRIVIND TEORIA ŞI

METODICA JOCULUI DE FOTBAL

1.1 Evoluţia şi organizarea jocului de fotbal

1.1.1 Istoricul jocului de fotbal pe plan mondial

Documentele timpului atestă practicarea jocului de fotbal

din cele mai vechi timpuri, sub o formă sau alta precum şi evoluţia
sa continuă până în zilele noastre.
Jocul de fotbal este unul din sporturile cu cea mai mare
răspândire dintre jocurile cu mingea, fiind prezent încă din epoca
preistorică la majoritatea popoarelor care aveau o cultură
dezvoltată, cum ar fi: incaşii, chinezii, grecii, romanii, egiptenii,
japonezii etc.
Jocurile cu mingea din acea perioadă se practicau la voia
întâmplării, nu existau reguli de joc, dar aparţineau de un ritual
transformat în obicei, care orânduia desfăşurarea lor.
Legendele chinezeşti povestesc că, cu milenii înainte de
Cristos s-a răspândit un joc asemănător fotbalului, aşa numită: “tsu-
chu” şi pentru jucarea lui se folosea o minge îndesată cu blănuri.
Această legendă descrie jocul astfel: echipele combatante au trebuit
să arunce sau să şuteze mingea printre doi stâlpi între care era o
pânză de mătase, cu o gaură cu diametrul de 30-40 cm. Era
câştigătoare echipa care obţinea mai multe puncte introducând
mingea de mai multe ori prin acea gaură.
Jocurile cu mingea ale antichităţii deveniseră mai
complexe, ele nu puteau să aibă loc fără un ansamblu de obiceiuri
bine gândite, mai ales că în jurul lor se crease un interes major,
fiind urmărite de numeroşi spectatori.
Istoria sportivă a Greciei antice menţionează existenţa
jocului cu mingea în ziua a 5-a a Jocurilor Olimpice, zi în care
5
programul era rezervat jocurilor pentru copii, la loc de cinste
situându-se jocul cu mingea, denumit de greci: “EPISKIROS”.
După cucerirea Greciei, romanii au început să practice acest
joc cu mingea, în special ca mijloc de pregătire al soldaţilor pentru
luptă, numindu-l: “HARPASTUM”.
Ulterior, acest joc a fost introdus în Spania, Franţa, Anglia,
etc., o dată cu legiunile romane cuceritoare.
Jocul practicat de romani, sub denumirea de
HARPASTUM, reprezintă jocul cu cele mai multe asemănări
fotbalului de mai târziu.
Descrierile rămase, sunt edificatoare în acest sens. Jocul
practicat de către soldaţii romani prin înverşunarea şi violenţa
exagerată cu care se angajau cele două tabere, servea foarte bine
spiritului de luptă şi pregătirii legiunilor militare. Încălţămintea
jucătorilor se numea: “calceus” de unde şi denumirea actuala a
jocului de fotbal din Italia: “CALCIO”.
Locul de baştină şi cel mai reprezentativ al jocului a fost
“CÂMPUL LUI MARTE” de pe malurile Tibrului, unde jocul
Harpatum se desfăşura după unele reguli ca: cele doua echipe,
egale, erau formate din jucători de atac şi apărare, care folosind
orice mijloace urmăreau să conducă mingea la ţintă, dincolo de
linia trasată la cele doua capete ale terenului de joc.
În Italia – Jocul ”CALCIO” - era practicat în continuare de
echipe formate din 27 de jucători, care jucau o minge (başică
umflată cu aer) cu mâna şi piciorul, având echipament de culori
diferite.
În Florenţa jocul “CALCIO” a fost descris de Giovani de
Bardi, în anul 1580, astfel: “era un joc public între două echipe de
tineri care mergeau pe jos fără arme şi care se străduiau, din plăcere
şi onoare să duca în câmpul advers un balon mijlociu umflat cu
aer”. De asemenea preciza că terenul avea dimensiunile de 100/50
m, jucătorii fiind aşezaţi pe posturi (înaintaşi, mijlocaşi şi fundaşi)
iar ţinta, marcată prin doi stâlpi.
În Franţa, jocul era practicat în funcţie de regiune, având
alte denumiri: “SOULE” sau “MOLLAT” în Bretania: “BELLE”,
“ETOFFE” sau “BOISE” în Normandia, “CHOULE” în Picardia,
etc.

6
 Jocul “LA SOULE” - care este apreciat ca strămoşul
fotbalului modern în Franţa- nu avea reguli care să protejeze
jucătorii, fiind deosebit de dur. Iată în acest sens cum era apreciat
de Gondoin şi Jordan: “ne putem cu greu da seama de îndârjirea şi
ferocitatea pe care o arătau jucătorii în cursul partidei. S-au folosit
astfel multe ocazii pentru a se da curs răzbunării şi de aceea
numeroşi jucători mureau. În asemenea împrejurări jocul a fost
interzis în repetate rânduri de către: Filip al V-lea în 1319, Carol al
V-lea în 1369 şi altii, dar a avut şi adepţi ca Henric al II-lea care îl
aprecia ca un mijloc pentru dezvoltarea armonioasă a corpului.
În Anglia- practicarea jocului de fotbal este atestată în
ultimele secole î.e.n, fiind cunoscut de celţi cu 300 de ani înainte ca
armata lui Iulius Cezar, care cucerise Britania (55-54 i.e.n.) să
părăsească insula. Cronicarii au consemnat că în timpul stăpânirii
romane, soldaţii britanici i-au învins la fotbal pe cei romani,
sugerând că nu aceştia din urmă au introdus jocul HARPASTUM
pe meleagurile britanice.
Fotbalul practicat în Anglia a fost atât de brutal încât după
ce angrenau populaţia a două localităţi învecinate să lupte pentru a
trimite mingea pe teritoriul adversarilor, indiferent cu ce mijloace,
jocul se termina cu victime şi pagube materiale serioase, în dauna
unor oameni paşnici.
Jocul de fotbal a fost interzis în repetate rânduri prin
edictele monarhilor englezi: Eduard al II- lea în 1314, Eduard al III-
lea în 1349 şi 1365, Richard al II- lea în 1389, Henric al IV- lea în
1401, James al III- lea în 1457, regina Elisabeta în 1572 şi 1581,
precum şi de exponenţii bisericii care au atacat jocul considerându-l
păcătos şi diabolic.
Tot în această perioadă ne-a rămas denumirea de FOTBAL.
Prin edictul dat în 1349 de către Eduard al III- lea, regele
Angliei, pentru interzicerea practicării jocului cu mingea, în
detrimentul călăriei şi a trasului cu arcul, denumeşte pentru prima
dată jocul: “FOOT-BALL”, ceea ce înseamnă: “foot”=picior; iar
“ball”= minge.
Cu toate interdicţiile luate, popularitatea jocului nu a
scăzut, fapt demonstrat de evoluţiile următoare. Însuşi Oliver

7
Cromwell, conducătorul revoluţiei burgheze din secolul al XVII-lea
a apreciat şi practicat cu pasiune jocul de fotbal.
Amploarea pe care a luat-o jocul a fost menţionată de către
Carew în cartea sa: ”Survet of Corniwall” din anul 1602 unde
mărturiseşte că jocul se practica în două feluri, fiind denumit:
”Hurling at Goales” şi “Hurling over Country”.
În prima formă jocul se desfăşura pe un teren de 100
metrii, cu o minge mare de piele şi un număr de 30-60 jucători,
care urmăreau să treacă mingea printr-o poartă de 3-4 metrii
marcată de doi stâlpi.
Se menţiona şi regula că nu era permis atacul brutal asupra
adversarului, prinderea lui deasupra centurii şi de a fi surprins
înaintea mingii (vezi regula de ofsaid actuală).
Sub cea de-a doua formă, jocul se desfăşoară pe distanţe de
kilometri, peste zone naturale şi locuinţe, angrenând participanţi
din mai multe parohii, fiind stabilite o serie de ţinte prin care
trebuia să treacă mingea. Tot în cartea amintită, Carew descrie
astfel jocul: ”urlătorii treceau pe deasupra gardurilor de mărăcini şi
peste şanturi; ei traversau bălării, tufişuri de spini, mocirle, băltoace
de apă şi râuri. De asemenea, puteau fi văzuţi uneori, 20 sau 30 de
jucători bălăcindu-se împreuna şi apoi, trăgându-se şi luptând spre
a-şi smulge balonul.”
Practicat de-a lungul timpului, jocul de fotbal a dăinuit
peste tot, reducându-şi practicile prea dure şi datorită fixării unor
reguli pentru protejarea integrităţii corporale a jucătorilor.
Extins în toate şcolile, colegiile şi universităţile engleze,
jocul de fotbal şi-a găsit un mediu deosebit de dezvoltare şi
prosperitate.
Sub îndrumarea instructorilor şi pedagogilor din şcolile
publice engleze, elevii practicau jocul în două moduri, în funcţie de
spaţiul şi rolul pe care se juca.
În oraşele Rugby şi Marlborough, pe spaţii largi se juca
foarte tare şi violent “mingea la mână”- ca în jocul actual de rugby-
un joc denumit “dribling-game”, pe când la Eton şi Charterhouse,
unde elevii aveau spaţii mici şi limitate, se prefera jocul cu piciorul,
adică “handling-game”.

8
 Un eveniment deosebit s-a petrecut la data de 10
noiembrie 1823, când pe un teren al “publics-scools”- urilor din
Rugby, un elev William Webb Ellis (de origine irlandez) fiind în
posesia mingii, în timpul unui joc cu colegii şi sfidând regulile în
vigoare, a luat mingea în braţe şi a fugit cu ea, generând astfel
originea uneia din caracteristicile esenţiale şi distinctive ale jocului
de rugby. Acţiunea instinctivă a acestui elev, care a dus la ideea
separării celor două jocuri este marcată prin cuvinte ce sunt dăltuite
pe o placă pusă pe zidul şcolii din Rugby.
Extinderea şi evoluţia rapidă a jocului de fotbal în Marea
Britanie, a necesitat apariţia unor organisme. Aşa au apărut primele
federaţii naţionale de fotbal, dintre care cea engleza a deschis era
modernă a jocului, în anul 1863.
După modelul englez, au luat fiinţă noi federaţii naţionale,
astfel: Danemarca şi Olanda în 1889, Argentina în 1893, Elveţia şi
Belgia în 1895, Italia în 1898, Germania în 1899, Franţa, Uruguay,
Norvegia, India, Africa de Sud, Noua-Zeelandă în 1900, etc.
Dezvoltarea jocului de fotbal pe toate continentele într-un
climat de interes general, a impus necesitatea înfiinţării unor
organisme internaţionale care să conducă şi să coordoneze în mod
unitar o activitate de o asemenea amploare.
În aceste condiţii, la data de 21 mai 1904 la Paris, din
iniţiativa francezului Robert Guerin, a avut loc semnarea acordului
de înfiinţare a F.I.F.A (Federaţia Internaţională de Fotbal Asociaţie),
la care au aderat şapte federaţii naţionale: Belgia, Danemarca,
Elveţia, Franţa, Olanda, Spania şi Suedia. Anglia deşi avea prima
federaţie constituită din lume, din anul 1863, nu a participat la
înfiinţarea F.I.F.A (1904), devenind afiliată doar în 1906.
De-a lungul istoriei sale, F.I.F.A a avut până în prezent 8
preşedinţi: Robert Guerin (Franţa, 1904-1906), Daniel Burley
Woolfall (Anglia, 1906-1918), Jules Rimet (Franţa, 1921-1954),
Rodolphe William Seeldrayers (Belgia, 1954-1955), Arthur Drewry
(Anglia,1955-1961), Stanley Rous (Anglia,1961-1974), Joao
Havelange (Brazilia 1974-1998) şi din 1998 Sep Blater (Elvetia).

9
 1.1.2.a Apariţia şi evoluţia jocului de fotbal în România

Practicarea exerciţiilor fizice, inclusiv jocurile cu mingea în

general, şi-au găsit un câmp fertil în cetăţile greceşti de pe malul
Mării Negre, Histria, Tomis şi Calatis, unde în ultimele secole î.e.n
şi în sec. 1-11 tinerii din gimnaziu erau supuşi unui “antrenament”
fizic şi intelectual întocmai ca în Atena.
În cetăţile dobrogene, cu prilejul unor sărbători tradiţionale,
jocurile cu mingea s-au practicat şi în timpul romanilor nu numai în
gimnazii ci şi în afara acestora. Se cunoştea că “pila” (mingea) era
nelipsită în jocul ostaşilor, confirmându-se astfel existenţa
“harpastumului” roman care a evoluat de-a lungul secolelor până în
fotbalul actual.
În ceea ce priveşte apariţia jocului de fotbal în România
putem aminti cele mai importante repere:
- 1870 - Sulina “porto-franco”- prin marinarii străini care
practicau diferite jocuri aduse din ţările lor, inclusiv jocul
de fotbal;
- 1884 - la Arad s-a amenajat primul teren de fotbal din
iniţiativa dr. Emil Bădescu- unde se practica fotbalul după
reguli aproximativ identice cu cele de azi.
- 1899 - este adusă în ţară prima minge de fotbal de către
Mario Ghebauer - student în Elvetia (Econou în lucrarea
“Footbal” publicată în 1935) - în Bucureşti.
- 1896 în Bucureşti câţiva străini jucau fotbal pe un câmp de
lângă şoseaua Kiseleff (în lucrarea - ,,Sportul românesc de-
a lungul anilor “ – de Emil Ghibu şi Ion Todan.
- 1899–1902 s-a organizat primul club de fotbal la
Timişoara, iar jocurile se disputau pe ,,Câmpul Târgului’’
de pe calea Aradului (biograful Iosif Dudaş al fotbalului
timişorean), unde de două ori pe săptămână tinerii practicau
jocul.

În toată această perioadă fotbalul s-a jucat între echipe

organizate spontan, în scop de divertisment. Despre modul cum
se ,,înfiinţau’’ echipele în vremea aceea, Marius Ghebauer,
considerat ca unul dintre promotorii fotbalului românesc,

10
spunea: ,,cum se certau doi jucători mai de seamă, fiecare dintre ei
îşi recruta câţiva partizani şi a doua zi auzeai că s-a format cutare
sau cutare club’’. Când se alcătuia o echipă se proceda astfel: ,, un
căpitan ca să-şi aleagă echipa pe teren, trebuia să promită
coechipierilor săi cel puţin câte o friptură şi o halbă de bere, şi dacă
echipa ieşea învingătoare, un butoi de bere pus la bătaie. Ca să
adune echipa la teren era o altă dandana: un birjar, şi încă unul de
lux, era angajat cu ziua ca să treacă pe la fiecare echipier şi să-l
poftească pe tren’’.

1.1.2.b Apariţia echipelor organizate

- 1899 – 15 august 1899 a avut loc primul joc oficial pe teritoriul

ţării noastre pe un teren regulamentar, cu arbitrii şi 22 de jucători,
având o durată de 2 reprize a 45 de minute fiecare, între două
echipe aparţinând ,,Societăţii fotbaliştilor din Arad’’.
2 noiembrie 1899 la Arad, primul joc interoraşe, între ,,Clubul
Atletic Arad’’ şi ,,Politehnica Budapesta’’.
- 19 iulie 1903 – are loc la Lugoj jocul dintre echipa
locală ,,Reuniunea de sport’’ şi echipa UR{ET (Iugoslavia, joc
consemnat în ziarul local ,,DRAPELUL’’
- 1904 – se formează prima echipă românească de fotbal în
Bucureşti ,, SPORT CLUB OLIMPIA’’ din iniţiativa lui Mario
Ghebauer şi Lazăr Breyer.
- 1904 – apare ,,Colentina Atletic Club’’ echipă compusă din
personalul străin al fabricii de bumbac Colentina Bucureşti.
- 1906 – apare ,, United F.C. Ploieşti – din angajaţii străini de pe
şantierele petroliere.
- 1909 – marchează acordarea în premieră a ,,CUPEI ANUALE DE
FOTBAL ASOCIAŢIE’’ echipei Colentina, care la data de 25
noiembrie câştigă confruntarea cu echipele United F.C. şi Olimpia .
- 1909 – ia fiinţă ,, Asociaţia Cluburilor de Fotbal din
România’’ – din cele trei cluburi amintite mai sus, având ca scop -
îndrumarea şi coordonarea activităţii fotbalistice din România
– asociaţie care de fapt a creat nucleul viitoarei F.R.F.
- 1910 – se înfiinţează ,,Clubul Atletic Oradea (C.A.O.)

11
şi ,,Chinezul Timişoara’’, A.M.E.F.A. (Asociaţia Muncitorilor
pentru Educaţie Fizică Arad) şi R.G.M.T. (Reuniunea de
Gimnastică a Muncitorilor din Timişoara).
- se inaugurează la Cluj ,,Stadionul Oraşului’’ cu o
capacitate de 12.000 de locuri, situat pe locul actualului stadion
municipal
- 1911 – la Bucureşti are loc întâlnirea amicală între selecţionata
cluburilor noastre şi echipa ,,GALATA – SARAI’’ Istambul ( 9-1
pentru turci, iar revanşa în 1914, 1-0 pentru români şi 4-2 pentru
turci la Istambul).
- 1912 – se înfiinţează F.S.S.R. ( Federaţia Societăţilor de Sport
din România ) cu implicaţii asupra fotbalului, reprezentat prin
Comisia de Fotbal – Asociaţie.
- 1912 – ia fiinţă ,,Asociaţiunile sportive şcolare” ale liceelor din
capitală (Gh. Lazăr, Sf. Sava, Matei Basarab, M. Viteazul, D.
Cantemir) care-şi dispută supremaţia în fotbal.
- 1915 – se desfiinţează cele două cluburi străine din Bucureşti,
şi iau fiinţă alte opt echipe în capitală (Tricolor, Victoria,
Gloria, Venus, Colentina, Roma, Colţea, Bukarest) şi în foarte
multe alte localităţi din ţară.
- 1915 – 1919 - datorită primului război mondial, fotbalul s-a
menţinut în activitate pe scară redusă.
- 1919 – se înfiinţează ,,Uniunea Cluburilor de Fotbal – Asociaţie’’
(U.C.F.A.) din iniţiativa lui Mario Ghebauer, cuprinzând 16 cluburi
şi 24 de echipe din Bucureşti, facându-se demersuri pentru afilierea
echipelor din Ardeal.
- 1920 – are loc întâlnirea internaţională din Bucureşti – cu
POLONIA (1-5).
la Arad ia fiinţă comitetul regional F.S.S.R. care
organizează ,,Campionatul Ardealului’’ pe anul 1920-1921, câştigat
de ,,Chinezul’’ din Timişoara, iar la Bucureşti, echipa ,,Venus’’
domina capitala.
- 1921 – la Timişoara ia fiinţă ,,Asociaţia Arbitrilor de Fotbal’’ –
prima asociaţie din România, iar din 15 mai 1925 se pune în
aplicare şi regulamentul de funcţionare al acesteia.
- 1922 – se desfiinţează U.C.F.A., activitatea acesteia fiind preluată
de ,,Comisia de Fotbal’’ a F.S.S.R. care are în organizare pe sistem

12
zonal, campionatele regionale şi districtuale.
- 1922 – 1927- perioada de glorie a echipei Chinezul din
Timişoara.
- 1924 – prima participare a echipei României la Olimpiada de la
Paris, unde este eliminată de Olanda (0-6).
- 1928 – participare în ,,Cupa Europei Centrale’’ – victorie cu
Turcia (4-2) la Arad şi înfrângere cu Iugoslavia (1-3) la Belgrad.
- 1929 – apariţia ,,Legii Educaţiei Fizice’’.
- 1930, la 16 februarie ia fiinţă ,,FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE
FOTBAL – ASOCIAŢIE’’ (F.R.F.A.) având ca preşedinte pe Aurel
Leucuţia, vicepreşedinte Paul Nedelcovici, secretar general Octav
Luchide.
- România participă la prima ediţie a Campionatului
Mondial în Uruguay, făcând parte din grupa C, şi ocupând locul 2
din trei echipe: 3-1 cu Peru şi 0-4 cu Uruguay (care a devenit
campioană mondială).
- 1931 – se organizează prima ediţie a ,,CUPEI ROMÂNIEI’’.
- 1933 – în întrecerea ,,Balcaniadei ‘’ de la Bucureşti unde participă
(Bulgaria, Grecia şi Iugoslavia) – naţionala României ocupă primul
loc.
- 1934 – participare la a II-a ediţie a C.M. din ITALIA.
- 1938 – România participă la a III-a ediţie a C.M. din Franţa.
- 1939 – activitatea fotbalistică ia amploare prin organizarea unui
campionat naţional la seniori şi juniori care se întrerupe din cauza
războiului până în anul 1946.
- 1946 – reluarea campionatului cu divizia ,,A’’ – 14 echipe, divizia
,,B’’ – 3 serii a 14 echipe şi divizia ,,C’’ cu 12 serii a 10 echipe.
- 1953 – s-a inaugurat la 2 august stadionul ,,23 august’’
actualul ,,Lia Manoliu’’ cu o capacitate de 70.000 de locuri.
- 1954 – România câştigă Jocurile Mondiale Universitare de la
Budapesta.
- 1955 – prima participare la ,,Turneul U.E.F.A.’’ pentru echipe
naţionale de juniori
- 1956 – prima participare a unei echipe româneşti Cupa
Campionilor Europeni prin Dinamo Bucureşti
- 1962 – câştigăm ,,Turneul U.E.F.A.’’ desfăşurat la Bucureşti.
- 1986 – STEAUA BUCURE{TI câştigă Cupa Campionilor

13
Europeni.

1.1.3. Istoricul regulamentului de joc

Necesitatea stabilirii unor norme de comportare în timpul

întrecerii, are la origine existenţa unor ,,obiceiuri’’ care se bazează
pe o anumită concepţie după care se desfăşoară jocul.
Jocurile cu mingea ale antichităţii deveniseră mai
complexe, ele neputând avea loc fără un ansamblu de ,,obiceiuri ‘’
bine gândite, mai ales că în jurul lor se crease un interes major,
fiind urmărite de numeroşi spectatori.
Aceste jocuri cu sau fără minge se practicau cu scopul de a
pregăti soldaţii pentru luptă şi a da tinerei generaţii o pregătire
militară corespunzătoare. Cu timpul ,,obiceiurile ‘’ s-au transformat
în reguli nescrise, care s-au transmis ca şi obiceiurile, de la o
generaţie la alta.
În evoluţia sa, de-a lungul timpurilor, jocul s-a practicat
după anumite reguli nescrise (CUTUME), care s-au transmis
generaţiilor, în perioada ,,fotbalului primitiv’’, după care numărul
jucătorilor era nelimitat, disputa între tabere având loc pe distanţe
mari, iar loc de ţintă fiind uneori curţile bisericilor din parohiile
învecinate.
Amploarea şi răspândirea jocului a impus apariţia unor
reguli care au avut menirea de a evita propagarea jocului violent şi
periculos aşa cum reiese dintr-o cronică a timpului: ,,fără a ţine
seama de timp sau anotimp, orăşenii disputau partide înverşunate
pe străzile oraşelor, întrebuinţând mijloacele de atac şi de apărare
cele mai dure şi cele mai periculoase, lucru ce nu a lipsit de riscuri
nu numai pe jucători, ci mai ales pe spectatori – majoritatea lor
involuntari şi paşnici.
În acele împrejurări a apărut prima ,,CUTUMA’’ a jocului
care a stabilit că: terenul de joc trebuie să fie o suprafaţă de 120/80
metri, având marcat locul de ţintă - la cele două capete ale terenului
– prin doi stâlpi la 1 metru distanţă, prin care trebuia să treacă
mingea, pentru înscrierea unui punct valabil. Acesta se înregistra de
către o persoană stabilită, care încresta cu un cuţit în stâlpii porţilor

14
fiecare gol marcat. Mingea avea dimensiunea unui cap de om şi era
confecţionată din piele.
Fiind practicat cu mare pasiune de către cetăţeni şi mai ales
de către cei tineri, jocul s-a extins împotriva unor intervenţii din
partea feudalilor şi monarhilor.
Introducerea jocului în şcolile publice engleze, a constituit
izvorul dezvoltării fotbalului care a cuprins toate şcolile şi
universităţile.
Practicarea jocului, după reguli neunitare, la inspiraţia fiecărei şcoli
în parte, a generat stări conflictuale cu prilejul întâlnirii acestora,
situaţie care s-a extins şi la Universitatea din Cambridge a cărei
studenţi proveneau din şcolile amintite.
După ce s-au constituit într-un club de fotbal a Universităţii
din Cambridge, în anul 1846, studenţii au organizat o adunare
istorică care a avut loc la colegiul TRINITY în 1848, unde au
elaborat un ,,cod’’ prin care stabileau o serie de reguli unitare
pentru toate şcolile şi colegiile universitare. Format pe principii
corecte, acest cod, rămas în istorie sub numele de ,,REGULILE DE
LA CAMBRIDGE’’ (care au stat la baza elaborării regulamentelor
ulterioare) nu a fost acceptat de toate unităţile de învăţământ şi
cluburile sportive.
După repetate confruntări, începute în anul 1863, între
cluburile existente, s-a stabilit organul care să redacteze un cod unic
de reguli denumit ,,THE FOOTBALL ASSOCIATION’’, avându-l
în frunte pe C.MORLEY.
Noul regulament a fost aprobat la 8 decembrie 1863 şi a
fost aplicat numai la Londra, fiind diferit de cel redactat în 1866 la
Sheffield.
Datorită amplificării jocurilor, extinderii cluburilor şi
înfiinţării federaţiilor de fotbal din Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi
Irlanda de Nord, la 6 decembrie 1882, la Manchester a avut loc o
conferinţă prezidată de de maiorul F.A.MARINDIN la care au fost
prezenţi câte doi reprezentanţi a celor 4 federaţii, în urma căreia a
fost semnat un acord asupra codului unic de reguli care a intrat în
vigoare în 1883-1884 cu prilejul primului campionat interbritanic
de fotbal. Cu această ocazie s-a înfiinţat ,,INTERNATIONAL
FOOTBALL ASSOCIATION’’ unicul organ investit cu modificarea

15
şi aprobarea regulilor de joc, având şi astăzi aceleaşi atribuţii.
În componenţa acestui organism (I.B.) figurează câte 4
reprezentanţi din Anglia, Scoţia, Ţara Galilor, Irlanda de Nord, şi ai
F.I.F.A. care se întâlnesc în şedinţe anuale în luna iunie, la data şi
locul stabilit anterior.
Cu toate că F.I.F.A. s-a înfiinţat în 1904 nu a fost acceptată
în International F.A. Board (sau I.B.) decât numai în anul 1913, cu
doi reprezentanţi (baronul LAVELEYE din Belgia şi C.A.W.
HIRSCHMAN din Olanda).
În anul 1938 sir STANLEY ROUS (fostul preşedinte al
F.I.F.A.) resistematizează conţinutul regulamentului, renumerotează
articolele sale de la 31 la 17, şi-l rescrie dându-i forma actuală, care
deşi modificată de nenumărate ori, în esenţă a rămas neschimbată.
Câteva date mai semnificative privind ,,evoluţia’’
regulamentului, unde articolele au devenit LEGI - începând cu anul
1996:

Legea nr.1 – TERENUL DE JOC

- în primele regulamente terenul de joc avea aproximativ

200 yarzi (183m) lungime şi 100 yarzi (91,44m) lăţime.
- între 1875 – 1882 se modifică dimensiunile terenului de
joc la 100/50 yarzi.
- între 1866 – 1874 apare obligativitatea stâlpilor porţii care
trebuiau să fie la 8 yarzi (7,3152m) iar la partea superioară să fie
uniţi printr-o ,,bară’’.
- 1897- se stabilesc dimensiunile terenului: lungimea între
100-130 yarzi (92-119m) şi lăţimea 50-100yarzi (146-92m).
- 1938 - ,,Procesul de legiferare’’ a acestei reguli se încheie
sub forma actuală: 90-120/45-90m.

Legea nr. 2 - MINGEA

- inventatorul mingii umflate cu aer este William Gilbert în

anul 1800;
- 1870 – Richard Lindon inventează camera de cauciuc;
- 1871 – s-au introdus în Regulament dispoziţii cu privire
16
la forma şi dimensiunile mingii, iar în 1898 se precizează că ea
trebuie să aibă o greutate de 370-425g, majorată în 1937 la 396-
453g.
- 1967 se introduce un nou parametru – presiunea care a
fost stabilită la 1kg/cm 2 la nivelul mării.
- 1972 se modifică la 0,6-0,7 atmosfere sau 600-700g/cm 2;
- actualmente mingea are circumferinţa de 68-70cm 2, o
greutate de 410-450g la începutul jocului şi o presiune între 0,6-1,1
atmosfere (600-1100g/cm2).

Legea nr. 3 – NUMĂRUL JUCĂTORILOR

- primele regulamente stabileau numărul jucătorilor în

funcţie de obiceiurile locale, iar mai târziu prin înţelegerea
conducătorilor de echipe .
- 1869 se interzice jucarea mingii cu mâna.
- 1870 se introduce noţiunea de portar şi i se permite să
joace mingea pe tot terenul de joc .
-1871 apare prima menţiune privind numărul jucătorilor,
echipa să fie constituită în mod obişnuit din 11 jucători.
- 1897 apare actuala formulare, potrivit căreia fiecare
echipa nu va putea avea mai mult de 11 jucători.
- 1898 dreptul portarului de a juca mingea în propria
suprafaţă de pedeapsă.
- 1931 se permite portarului să ţină mingea în mâini 4 paşi
cu condiţia să o bată de pământ.
- 1993 ultima schimbare pentru a înlătura tragerile de timp
şi pentru a creşte spectaculozitatea jocului. Se interzice trimiterea
mingii propriului portar cu piciorul sau din aruncare de la margine.

Legea nr. 4 – ECHIPAMENTUL JUCĂTORILOR

În primele regulamente existau dispoziţii potrivit cărora nu

era permisă montarea pe talpa ghetelor a plăcilor de metal şi de
cauciuc compact, precum şi existenţa cuielor ieşite în afară.
-1887 – s-a introdus în regulament menţiunea că jucătorul
17
care a fost depistat cu asemenea încălţăminte de către arbitru
trebuia eliminat din joc.
- 1910 – pe tălpile ghetelor se pot monta crampoane şi
barete intercalate.
- 1955 – s-a permis folosirea crampoanelor de aluminiu şi
plastic.
- 1972 – prevederea privind echipamentul portarilor, care
trebuie să poarte culori diferite de cea a arbitrilor şi a celorlalţi
jucători.

Legea nr. 5 – ARBITRUL

- 1843 - la Winchester, meciurile de fotbal erau conduse de

arbitrii aşezaţi dincolo de limitele terenului de joc, în spatele
porţilor, de unde luau decizii privind aplicarea regulamentului.
- 1873 – arbitrul este menţionat pentru prima dată, cu
dreptul limitat de a interveni numai la cererea jucătorilor şi exclusiv
atunci când se iveau neînţelegeri între arbitrii de linie. Avea
obligaţia de a marca timpul de joc şi de a face însemnări referitoare
la meci.
- 1877 – arbitrii de linie au dreptul să aleagă un arbitru ca
urmare a cererii echipelor.
- 1881 – s-a introdus prevederea în regulament, că jocul
putea fi condus de un arbitru, lucru care era facultativ.
- 1889 – se introduce regula ,,arbitru principal’’ iar arbitrul
capătă dreptul de a întrerupe jocul şi de a acorda o lovitură liberă.
- 1895 – atribuţiile arbitrilor se lărgesc, putând decide şi în
cazul unei întreruperi temporare a jocului.
- 1903 – se fixează obligaţia de a recupera timpul pierdut.
- 1923 – deciziile arbitrului devin irevocabile în ceea ce
priveşte rezultatul partidei.
- 2005 – arbitrul poate schimba o decizie care, după părerea
sa sau ca urmare a unei consultări cu un arbitru asistent, îşi dă
seama că nu este corectă, cu condiţia ca jocul să nu fi fost reluat sau
să se fi terminat.

18
 Legea nr. 6 – ARBITRII ASISTENŢI

La început jocurile erau conduse de ,,arbitrii de linie ‘’,

aşezaţi la marginile terenului. În zilele noastre având un rol de
semnalizare către arbitru a neregularităţilor, şi nu un rol decisiv,
deoarece deciziile lor pot fi schimbate de către arbitrul principal.
- atunci când mingea a ieşit în întregime din terenul de
joc,
- cărei echipe îi revine aruncarea de la margine, sau
dacă se acordă lovitură de la colţ ori lovitură de la
poartă,
- atunci când un jucător trebuie să fie sancţionat
pentru că se află în poziţie de ofsaid,
- atunci când se solicită o înlocuire de jucători,
- atunci când un comportament nesportiv sau orice alt
incident se produce în afara câmpului vizual al
arbitrului,
- atunci când se comit greşeli în timp ce arbitri asistenţi
se află mai aproape de acestea decât arbitrul
(aceasta include în cazuri excepţionale greşelile
comise în suprafaţa de pedeapsă),
- în situaţia în care, la loviturile de pedeapsă, portarul
avansează înainte ca mingea să fie lovită şi dacă
mingea trece de linia porţii.

Legea nr. 7 – DURATA PARTIDEI

În primii ani durata unui joc era stabilită prin acordul celor
două echipe: se fixa ora începerii şi ora terminării partidei, numărul
de goluri ce trebuiau realizate pentru câştigarea jocului, etc.
- 1897 – durata jocului a fost fixată la 90 de minute.
- 1938 – s-a introdus împărţirea timpului în două jumătăţi
egale de 45 minute fiecare.
- 1892 – s-a stabilit pauza la 10 minute.
- 1897 – formula actuală 90 minute joc şi 10 minute pauză.

19
 Legea nr. 8 – LOVITURA DE ÎNCEPERE ŞI DE
RELUARE A JOCULUI

- 1886 – fiecare echipă va beneficia de lovitura de începere

la începutul fiecărei reprize.
- 1887 – s-a introdus alt mod de reluare al jocului
prin ,,minge de arbitru’’, mingea se aruncă în sus.
- 1903 – dacă lovitura se execută greşit ea trebuie să fie
repetată.
- 1908 – mingea se aruncă spre pământ;
- 1922 – mingea se lasă să cadă pe pământ.
- 1938 – echipa favorizată de sorţi poate alege terenul, sau
lovitura de începere şi se execută numai la fluier.
- tragerea la sorţ cu ajutorul monedei va desemna echipa
care va alege poarta în direcţia căreia va ataca în timpul primei
reprize.

Legea nr. 9 – MINGEA ÎN JOC ŞI AFARĂ DIN JOC

- 1887 – mingea se consideră că a ieşit din joc dacă depăşea

pe pământ sau în aer, cu întreaga circumferinţă liniile terenului.
- 1898 – a fost adăugată o prevedere în sensul că mingea
rămâne în joc în orice moment inclusiv atunci când revine în
terenul de joc după ce a atins un stâlp al porţii, bara transversală
sau un steag de la colţ, revine în terenul de joc după ce a atins
arbitrul sau arbitrul asistent atunci când aceştia se află pe terenul de
joc.

Legea nr. 10 – ÎNSCRIEREA UNUI GOL

- de la începutul reglementărilor exista prevederea potrivit
căreia un gol se considera valabil dacă mingea trecea printre cei doi
stâlpi ai porţii, de la o anumită înălţime în sus (asemănător jocului
de rugby).
- 1887 – apare precizarea că golul înscris cu mâna în poarta
adversă nu este valabil;
- 1923 – echipa care înscrie cele mai multe goluri câştigă
partida.
20
 Legea nr. 11 – AFARĂ DIN JOC (OFSAID)

Iniţial regula prevedea că un jucător nu se afla afară din joc

dacă avea cel puţin trei adversari mai apropiaţi decât el, de propria
lor linie de poartă.
- 1925 – se modifică regula, prin reducerea numărului de
jucători adverşi de la 3 la 2, valabilă şi astăzi;
- 1993 – F.I.F.A. a hotărât să excludă ,,linia’’ din regula
ofsaidului, când atacanţii se află pe aceeaşi linie cu penultimul
apărător.

Legea nr. 12 – GREŞELI ŞI COMPORTĂRI

NESPORTIVE

- 1866 – s-a interzis ca mingea să fie ţinută în mâini, cu

excepţia mingilor înalte care puteau fi prinse cu mâna;
- 1869 – s-a interzis jucarea mingii cu mâna de către toţi
jucători – inclusiv portarul;
- 1870 – portarul fiind singurul jucător care avea dreptul să
joace mingea cu mâna;
- 1879 – s-a interzis săritura asupra adversarului;
- 1907 – s-a interzis atacul violent sau periculos;
- 1937 – s-a precizat că atacul asupra adversarului este
considerat corect numai când se află la distanţă de joc de minge şi
încearcă să o joace pe aceasta;
- 1892 – portarul nu putea fi atacat numai dacă ţinea mingea sau
dacă jena un adversar;
-1912 – acest drept s-a restrâns la propria suprafaţă de
poartă.

Legea nr. 13 – LOVITURILE LIBERE

- 1873 – în regulamentele de joc sunt introduse loviturile

21
libere, ca sancţiune pentru fiecare atingere cu mâna, ofsaid şi
comportare necuviincioasă;
- 1887 – lovitura de începere, de la poartă, şi de la colţ, au
fost asimilate loviturilor libere şi nu s-a permis adversarilor să se
apropie la mai puţin de 5,50m de locul executării.
- 1913 – distanţa s-a majorat la 9,15m;
- 1917 – mingea este în joc după executarea unei lovituri
libere, numai după ce a parcurs o distanţă egală cu circumferinţa ei.
- 1997 – mingea intră în joc imediat ce a fost lovită cu
piciorul şi s-a deplasat.

Legea nr. 14 – LOVITURA DE PEDEAPSĂ

- 1890 – s-a introdus în regulament lovitura de pedeapsă

dar ea se putea acorda numai după ce era ,,ascultată’’ şi partea
adversă. Lovitura se executa de la 11m, dar portarul se putea
apropia la 5,50m de minge;
- 1896 – lovitura de pedeapsă trebuie trimisă numai înainte;
- 1907 – portarul are voie să părăsească suprafaţa porţii;
- 1938 – portarul este obligat să nu se mişte şi să stea pe
linia porţii;
- 1998 – portarul se poate deplasa pe linia porţii stânga-
dreapta.

Legea nr. 15 – ARUNCAREA DE LA MARGINE

- în primele regulamente repunerea mingii în joc după ce a

depăşit o linie de margine se făcea cu piciorul;
- 1864 – mingea trebuia trimisă în unghi drept spre terenul
de joc (asemănător jocului de rugby) şi intra în joc când atingea
pământul;
- 1877 – mingea putea fi trimisă în orice direcţie cu ambele
mâini;
- 1893 – executantul era obligat să stea cu ambele picioare
pe linia de margine;
- 1925 – i se permite executantului să execute şi din afara
22
liniei de margine;
- 1931 – execuţia neregulamentară a aruncării va duce la
repunerea mingii în joc de către echipa adversă.

Legea nr. 16 – LOVITURA DE LA POARTĂ

La început dacă mingea depăşea linia porţii prin exteriorul

celor doi stâlpi, se executa o lovitură liberă directă de pe linia
porţii.
- 1877 – la executarea loviturii jucătorii trebuiau să se afle
la cel puţin 5,50m de minge;
- 1913 – distanţa se majorează la 9,15m.

Legea nr. 17 – LOVITURA DE LA COLŢ

- 1872 – se introduce în regulament lovitura de la colţ;

- 1877 – jucătorii echipei adverse trebuie să se afle la cel
puţin 5,50m;
- 1910 – s-a interzis mutarea steagului la executarea
loviturii;
- 1913 – distanţa s-a majorat la 9,15m;
- 1923 – din această lovitură se poate înscrie direct gol.

1.1.4. Organizarea fotbalului pe plan internaţional

(organisme şi competiţii)

După o existenţă de aproape un secol, FIFA – Federaţia

Internaţională de Fotbal Asociaţie reprezintă pentru societatea
contemporană un organism cu mari implicaţii sociale.
Interesele naţionale, care au cuprins toate popoarele lumii,
se manifestă în activitatea şi deciziile forului internaţional al
fotbalului. Motiv pentru care organizarea şi desfăşurarea
competiţiilor mondiale polarizează interesul şi pasiunea tuturor
naţiunilor de pe glob.
FIFA a luat naştere la data de 21 mai 1904, când la sediul
23
Federaţiei Sporturilor Franceze din Paris, reprezentanţii a şapte ţări
(Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Olanda, Spania şi Suedia) au
semnat actul care a lansat pe plan mondial cea mai puternică şi
populară federaţie. Cu ocazia acestui eveniment a fost numit şi
primul preşedinte a FIFA în persoana francezului ROBERT
GUERIN.
De-a lungul anilor activitatea FIFA cuprinde trei perioade
semnificative:
- o perioadă de început: 1904 – 1930, când se organizează
şi creşte numărul federaţiilor naţionale (de la 7 la 44) afiliate şi a
cluburilor, precum şi a competiţiilor. Are loc aniversarea a 25 de ani
de la înfiinţarea FIFA (1929).
- o perioadă de consolidare: 1930 – 1955, care a
consemnat un sfert de secol, când în Europa şi America de Sud,
fotbalul a străbătut un drum ascendent în organizare, conducere şi
pe plan tehnic (deşi numărul de federaţii a ajuns doar la 50).
- o perioadă de universalizare, din 1955 şi până în prezent,
când domeniul fotbalului a cuprins aproape toate ţările lumii (peste
170 federaţii).Dintre marile evenimente ale perioadei amintim:
crearea UEFA (Uniunea Europeană de Fotbal Asociaţie) şi
consolidarea confederaţiilor continentale de fotbal, a cupelor
continentale interţări şi intercluburi, a supercupelor şi cupei
Intercontinentale, cucerirea definitivă a Cupei Mondiale de către
Brazilia, Italia şi Germania, (după câte trei victorii în finalele
mondiale), organizarea regulată, la patru ani, a turneelor finale ale
Cupei Mondiale şi Jocurile Olimpice.

Scopurile FIFA:
 promovarea jocului de fotbal în toată lumea;
 dezvoltarea relaţiilor de colaborare între toate federaţiile
naţionale;
 respectarea regulamentelor FIFA şi a regulamentului de joc, de
către federaţii;
 aplicarea unitară a hotărârilor şi deciziilor FIFA şi prevenirea
unor practici care nu se încadrează în regulamentele oficiale;
 încurajarea organizării jocului pentru amatori, semiamatori şi
profesionişti, neadmiţând aplicarea discriminării rasiale, politice şi
24
religioase de către jucători.

Organele de conducere:
 Congresul FIFA;
 Comitetul executiv (organ legislativ);
 Secretariatul general (organ administrativ);
 Comisiile permanente (Comisia de finanţe, Comisia de
organizare a Cupei Mondiale, a Turneului Olimpic, a competiţiilor
pentru juniori, Comisia de fotbal pe suprafaţă redusă, Comisia de
fotbal feminin, Comisia arbitrilor, Comisia tehnică, Comisia de
medicină sportivă, Comisia statutului jucătorilor, Comisia pentru
probleme juridice, Comisia de securitate şi fair-play, Comisia de
mass-media şi Comisia de protocol).

Organizarea competiţiilor:
 Cupa Mondială;
 Turneul Olimpic de Fotbal;
 Campionatul Mondial de juniori.

După şase decenii în care s-au disputat 16 ediţii ale

Cupei Mondiale, prezentăm în continuare palmaresul echipelor şi
jucătorilor:

- clasamente finale –
- 1930 Uruguay – 1. Uruguay, 2. Argentina, 3. Iugoslavia,
4. SUA.
- 1934 Italia – 1. Italia, 2. Cehoslovacia, 3. Germania,
4. Brazilia
- 1938 Franţa – 1. Italia, 2. Ungaria, 3. Brazilia, 4. Suedia

- 1950 Brazilia – 1. Uruguay, 2. Brazilia, 3. Suedia,

4. Spania
- 1954 Elveţia – 1. R.F.Germania, 2. Ungaria, 3. Austria,
4. Uruguay
- 1958 Suedia – 1. Brazilia, 2. Suedia, 3. Franţa, 4. RFG
- 1962 Chile – 1. Brazilia, 2. Cehoslovacia, 3. Chile,
4. Iugoslavia
25
- 1966 Anglia – 1. Anglia, 2. RFG, 3. Portugalia, 4. URSS
- 1970 Mexic – 1. Brazilia, 2. Italia, 3.RFG, 4. Uruguay
- 1974 RFG – 1. RFG, 2. Olanda, 3. Polonia, 4. Brazilia
- 1978 Argentina – 1. Argentina, 2. Olanda, 3. Italia,
4. Brazilia
- 1982 Spania – 1. Italia, 2. RFG, 3. Polonia, 4. Franţa
- 1986 Mexic – 1. Argentina, 2. RFG, 3. Franţa, 4. Belgia
- 1990 Italia – 1. RFG, 2. Argentina, 3. Italia, 4. Anglia
- 1994 SUA – 1. Brazilia, 2. Italia, 3. Suedia, 4. Bulgaria,
5.România
- 1998 Franţa – 1. Franţa, 2. Brazilia, 3. Croaţia, 4. Olanda.
- 2002 Japonia-Coreea – 1. Brazilia, 2. Germania, 3. Turcia, 4.
Coreea
- 2006 Germania – 1 Italia, 2. Franţa, 3 Germania.
Cei mai eficace jucători - 1930- Guillermo Stavile
(Argentina) 8 goluri; 1934 – Oldrich Nejedly (Cehoslovacia) şi
Schiavio (Italia) câte 4 goluri; 1938 – Leonidas Da Silva (Brazilia)
8 goluri; 1950 – Marcos de Menezes Ademir (Brazilia) 9 goluri;
1954 – Sandor Kocsis (Ungaria) 11 goluri; 1958 – Just Fontaine
(Franţa) 13 goluri; 1962 Jerkovici (Iugoslavia) 5 goluri; 1966
Eusebio Da Silva Ferreira (Portugalia) 9 goluri; 1970 – Gerd
Muller (RFG) 10 goluri; 1974 Grzegorz Lato (Polonia) 7 goluri;
1978 – Mario Alberto Kempes (Argentina) 6 goluri; 1982 – Paolo
Rossi (Italia) 6 goluri; 1986 – Gary Lineker (Anglia) 6 goluri; 1990
– Salvatore Schillaci (Italia) 6 goluri; 1994 – Stoicikov (Bulgaria)
şi Salenko (Rusia) 6 goluri; 1998 – Davor Suker (Croaţia) 6 goluri;
2002 – Ronaldo (Brazilia) 8 goluri.

Media golurilor înscrise la turneele finale: 1930 – 3,88

(70 goluri în 18 jocuri); 1934 – 4,11 (70/17); 1938 – 4,66 (80/18);
1950 – 4,00 (88/22); 1954 – 5,38 (140/26); 1958 – 3,60 (126/35);
1962 – 2,78 (89/32); 1966 - 2,78 (89/32); 1970 – 2,96 (95/32);
1974 – 2,55 (97/38); 1978 – 2,68 (102/38); 1982 – 2,80 (146/52);
1986 – 2,54 (132/52); 1990 – 2,21 (115/52); 1994 – 2,17; 1998 –
2,69 (171/64).

La turneele finale ale Cupei Mondiale echipa României a

26
participat de 7 ori cu următoarele rezultate:
- la ediţia din 1930 (3-1 cu Peru şi 0-3 cu Uruguay);
- la ediţia din 1934 (a câştigat grupa cu Iugoslavia şi Elveţia, fiind
eliminată în “optimi” de Cehoslovacia cu 1-2);
- la ediţia din 1938 (învinsă de Cuba în “optimi” cu 2-1, la rejucare,
deoarece în primul joc a fost 3-3);
- la ediţia din 1970 n-a depăşit faza din grupă, clasându-se pe locul
trei (după 2-1 cu Cehoslovacia, 2-3 cu Brazilia şi 0-1 cu Anglia);
- la ediţia din 1990, a fost eliminată în “optimi” de Irlanda (după 2-
0 cu URSS, 1-2 cu Camerun şi 1-1 cu Argentina);
- la ediţia din 1994 din SUA echipa României a înregistrat cel mai
bun rezultat din istoria fotbalului românesc, obţinând în
clasamentul final al Campionatului Mondial locul V.
- la ediţia din 1998 din Franţa (2-1 cu Anglia, 1-0 cu Columbia, 1-1
cu Tunisia, pierde cu 1-0 meciul cu Croaţia).

Palmaresul olimpic al turneelor finale se prezintă astfel:

1900 (Paris) Anglia; 1904 (St.Louis) Danemarca; 1908 (Londra)
Anglia; 1912 (Stockholm) Anglia; 1920 (Anvers) Belgia; 1924
(Paris) Uruguay; 1928 (Amsterdam) Uruguay; 1936 (Berlin) Italia;
1948 (Londra) Suedia; 1952 (Helsinki) Ungaria; 1956 (Melbourne)
URSS; 1960 (Roma) Iugoslavia; 1964 (Tokio) Ungaria; 1968
(Ciudad de Mexico) Ungaria; 1972 (Munchen) Polonia; 1976
(Montreal) RDG; 1980 (Moscova) Cehoslovacia; 1984 (SUA)
Franţa; 1988 (Coreea de Sud) URSS; 1992 (Barcelona) Spania;
1996 (Atlanta) Nigeria.

Cea mai bună participare a echipei României a fost la

ediţia japoneză din 1964, când a ajuns până în sferturile de finală,
fiind întrecută cu 2-0 de echipa Ungariei, ocupând în final locul V
(4-2 cu Ghana şi 3-0 cu Iugoslavia în jocurile pentru locurile 5-8).

Pe plan mondial, după FIFA, ca organ de conducere a

fotbalului internaţional fiinţează “Confederaţiile continentale”, pe
zone geografice, astfel:

- "Confederaţia Sud-Americană de fotbal”

27
(CONMEBOL), fondată la 9 iulie 1916 la Buenos Aires
(Argentina). Cuprinde un număr de 10 federaţii naţionale. Din anul
1917 organizează “Cupa America”, apoi “Campeonato Libertadores
de America”, “Campionatul de juniori”.
- “Confederaţia Asiatică de fotbal” (A.F.C.), fondată la 8
mai 1954. Cuprinde 31 de federaţii naţionale şi organizează “Cupa
Asiei”, “Turneul de fotbal – Merdeka”, “Cupa prieteniei”, “Turneul
asiatic al juniorilor”, şi turneul de fotbal din cadrul “Jocurilor
Asiatice”.
- “Conferinţa Africană de fotbal” (C.A.F.), fondată în anul
1956. Organizează “Cupa Naţiunilor Africii”, “Cupa Campionilor
Africii”, turneul de fotbal al “Jocurilor Panafricane” şi cuprinde
toate federaţiile continentului negru.
- “Confederaţia de fotbal a Americii de Nord, Centrale şi
Caraibelor”(CONCACAF), fondată în anul 1961. Grupează 20 de
federaţii naţionale şi organizează turneele preliminare ale Cupelor
Mondiale şi Jocurilor Olimpice.
- “Confederaţia de fotbal a Oceaniei” (O.F.C.), a luat
fiinţă în anul 1968, la Brisbane (Australia), din iniţiativa
federaţiilor naţionale – 5 ţări – din Australia, Noua Zeelandă, Fidji,
Noua Guinee şi Noua Caledonie. Organizează “Cupa Oceaniei”,
calificările la turneele Cupelor Mondiale şi Jocurilor Olimpice.

Pe plan european fotbalul este condus şi coordonat de către

UEFA (Uniunea Europeană de Fotbal Asociaţie) la care sunt
afiliate toate federaţiile continentului, fondată în 2 martie 1954.
In 1992 UEFA a publicat următoarea situaţie din fotbalul
european:
- cluburi de fotbal - 214.940
- echipe - 614.839
- jucători legitimaţi - 25.695.091
- arbitrii - 402.196
Organizarea forului european este similară cu a celui
mondial având în sarcină toate aspectele fotbalului care sunt de
competenţa FIFA.
Organizează anual 11 competiţii oficiale, între care
angajează echipele naţionale de seniori (“Campionatul european”

28
sau “Cupa Henry Delannay” cum s-a numit iniţial) şi cele ale
cluburilor (“Cupa Campionilor Europeni” sau “C1”, “Cupa
Cupelor” sau “C2” şi “Cupa UEFA” sau “C3”), precum şi
competiţiile destinate echipelor de tineret şi juniori, pe categorii de
vârstă, la nivel de selecţionate naţionale.

1.1.5. Organizarea fotbalului în România

Federaţia Română de Fotbal (FRF) este o asociaţie sportivă

naţională, constituită din cluburi şi asociaţii teritoriale de fotbal
care sunt afiliate şi recunoscute de către acesta.
Federaţia Română de Fotbal este persoană juridică, în
condiţiile legii, singura în măsură să controleze activitatea
fotbalistică din România.
Federaţia Română de Fotbal este membră a FIFA şi UEFA,
statutele şi regulamentele acestora fiind obligatorii pentru ea şi
cluburile ce-i sunt afiliate.

Scopurile Federaţiei Române de Fotbal:

- organizarea şi sprijinirea activităţii fotbalistice în România la
toate nivelele;
- promovarea fotbalului din România în competiţiile internaţionale.
Mijloacele financiare ale FRF pot fi utilizate numai pentru
scopurile prevăzute în Statut;
- dezvoltarea şi menţinerea legăturilor dintre Ligă, cluburi, jucători,
oficiali şi asociaţiile de fotbal teritoriale;
- prevenirea încălcării Statutului şi Regulamentelor FRF, Statutului
şi Regulamentelor FIFA şi UEFA, precum şi a regulilor de joc
promovate de International Football Association Board;
- interzicerea metodelor şi practicilor neregulamentare în fotbal şi a
eventualelor abuzuri ce se pot valorifica;
- promovarea şi apărarea intereselor fotbalului românesc, atât pe
plan intern cât şi pe plan internaţional;
- asigurarea reprezentării fotbalului din România în organismele
internaţionale (FIFA şi UEFA, Comitetul Balcanic, etc.);
- neadmiterea nici unei discriminări în fotbal. Cluburile şi membrii
29
lor sunt egali, indiferent de naţionalitate, religie sau apartenenţă
politică;
- promovarea spiritului de “Fair-Play”, pentru prevenirea violenţei
în sport;
- interzicerea utilizării substanţelor şi mijloacelor care vizează
creşterea artificială a condiţiei fizice sau psihice a jucătorilor.
- reglementarea pregătirii şi promovării antrenorilor, arbitrilor şi a
celorlalţi tehnicieni şi specialişti din domeniul fotbalului;
- stabilirea echipei campioane, a câştigătorilor celorlalte competiţii,
precum şi a ordinii ierarhice a echipelor participante;
- ajutorarea şi sprijinirea membrilor FRF în cazuri de necesitate.

Organele de conducere, execuţie şi

administrative:
 Adunarea generală – este organul de conducere a FRF;
 Consiliul Federal – este organ executiv al FRF;
 Biroul Federal – este organ executiv şi administrativ al FRF;
 Comisia de cenzori – este organ de control financiar al gestiunii
FRF;
 Comisiile centrale – sunt organe de specialitate ale Biroului
Federal.

Comisiile centrale:
Activitatea FRF este sprijinită de comisii centrale, ce se stabilesc
de Biroul Federal:
 Comisia Campionatului Naţional;
 Comisia de apel;
 Comisia Tehnică;
 Comisia centrală a arbitrilor;
 Comisia centrală de copii şi juniori;
 Comisia centrală de fotbal feminin;
 Comisia juridică;
 Comisia de presă;
 Comisia medicală;
 Comisia de relaţii internaţionale;
30
 Comisia de statistică;
 Comisia economică.
In funcţie de necesităţi Biroul Federal poate înfiinţa şi alte comisii.
Componenţa numerică şi nominală a comisiilor centrale se
stabileşte de către Biroul Federal.
Preşedinţii comisiilor centrale fac parte din Consiliul Federal, iar
unul dintre ei din Biroul Federal.
Activitatea comisiilor centrale se conduce pe baza obiectivelor FRF
şi prevederilor “Regulamentului de Organizare a activităţii
Fotbalistice din România” şi a “Regulamentului intern al
federaţiei”.

Competiţii oficiale sub egida FRF:

Federaţia Română de Fotbal organizează următoarele competiţii
oficiale:
Prin Comisia campionatului Naţional:
 Campionatul Ligii I
 Campionatul Ligii a-II-a
 Campionatul Ligii a-III-a
 Cupa României după terminarea fazei judeţene până la finală
inclusiv;
 Jocuri de baraj pentru promovarea în Liga I,II şi a-III-a;
 Supercupa României, între campioana ţării şi câştigătoarea
Cupei României.
Atunci când o echipă termină victorioasă atât în campionat cât şi în
finala Cupei României, Supercupa României se va disputa între
acestea şi finalista cupei. Acest joc se va organiza obligatoriu în
săptămâna premergătoare începerii campionatului.
 Campionatul Naţional de Fotbal Feminin A şi B;

31
 Prin Comisia Centrală de copii şi juniori:
 campionatele naţionale de juniori I şi II începând de la jocurile
din serii şi până la finală inclusiv;
 fazele finale ale campionatelor de juniori III şi cadeţi;

Prin Comisia Campionatului Judeţean :

 campionatul Ligii a-IV-a – faza judeţeană;
 campionatele judeţene de fotbal, seniori, juniori I şi II, cadeţi,
copii şi pitici;
 Cupa României – faza judeţeană;
 jocurile de baraj pentru promovarea în campionatele judeţene.

Prin comisiile municipale şi orăşeneşti:

 campionatele municipale şi orăşeneşti de seniori, juniori şi
copii;
 Cupa României – faza municipală şi orăşenească.

Jocurile se desfăşoară după următoarele sisteme:

- sistem campionat (tur-retur), în care fiecare echipă joacă cu toţi
ceilalţi adversari, odată pe teren propriu şi odată în deplasare;
- sistem turneu în care fiecare echipă joacă cu toţi ceilalţi adversari
o singură dată (tur), pe terenurile desemnate de comisia
organizatoare;
- sistem eliminatoriu (numai tur sau tur-retur), în care echipele
stabilite de comisia organizatoare joacă între ele, eliminatoriu,
învingătoarele participând la etapele următoare până la desemnarea
echipei câştigătoare.

32
DIAGRAMA DE RELAŢII A FEDERAŢIEI ROMÂNE
DE FOTBAL

33
ORGANIGRAMA FEDERAŢIEI ROMÂNE DE
FOTBAL

34
 1.1.6. Eşalonarea organizării şi practicării jocului de fotbal

Amploarea şi nivelul diversificat la care se practică jocul de

fotbal, la toate vârstele, reprezintă o activitate şi un fenomen social.
În domeniul sportiv, sfera largă a celor angrenaţi în mod
voluntar şi spontan, precum şi organizat în diferite forme, are la
bază o anumită pondere de activitate cu obiective bine stabilite.
Prin prisma acestora, vom prezenta nivelul şi obiectivele specifice
fiecărui eşalon în care se practică jocul de fotbal:
- fotbalul de masă – cuprinde jucători care participă în competiţii
locale sau interne, de copii, juniori sau seniori, la nivelul
învăţământului de toate gradele sau asociaţiile sportive. Fiind forma
cea mai largă de cuprindere a masei de participanţi, aceasta nu
urmăreşte în special creşterea continuă a performanţei, şi are ca
obiective:
 valorificarea deprinderilor specifice jocului în scopul menţinerii
stării de sănătate şi a unei capacităţi ridicate de muncă;
 folosirea condiţiilor oferite de joc în scop recreativ şi formarea
obişnuinţei de practicare în mod sistematic a jocului;
 acumularea unor cunoştinţe şi deprinderi specifice jocului, la
nivel mediu, care să stimuleze continuarea activităţii spre
afirmarea sportivă.

Baza de masă a fotbalului de performanţă – cuprinde

jucători încadraţi în grupe şi echipe de copii şi juniori, de la C.S.S.,
Licee cu program, alte cluburi şi asociaţii sportive participante într-
un sistem competiţional oficial, precum şi jucători care participă în
competiţii care asigură promovarea în sistemul divizionar.
Obiectivele acestui eşalon sunt:
 selecţia, pregătirea şi promovarea tinerilor jucători de
perspectivă, în fotbalul de performanţă;
 asigurarea permanentă a fondului de jucători necesar echipelor
divizionare de fotbal şi loturilor naţionale, la toate categoriile
de vârstă.

Fotbalul de performanţă – cuprinde echipele şi jucătorii

cluburilor şi asociaţiilor sportive care activează la cel mai înalt
35
nivel competiţional, Liga I, II şi III, având ca obiective :
 realizarea şi menţinerea la nivelul unor cerinţe superioare a
capacităţii de pregătire şi a unui număr cât mai mare de jucători
valoroşi, capabili să atingă marea performanţă;
 alcătuirea unor echipe care să facă faţă competiţiilor europene
intercluburi.

Fotbalul de înaltă performanţă – cuprinde echipele şi

jucătorii selecţionaţi în loturile naţionale liga I, II, III care participă
în sistemul internaţional oficial, până la nivelul Cupei Mondiale şi
a Jocurilor Olimpice. Obiectivul principal îl constituie calificarea şi
participarea echipelor naţionale la competiţiile organizate de FIFA
şi UEFA, precum şi obţinerea unor rezultate superioare în aceste
confruntări.

36
 1.2. OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII
JOCULUI DE FOTBAL

Fiind o activitate socială, la care participă o masă largă de

cetăţeni de toate vârstele şi categoriile profesionale, fotbalul
reprezintă un mijloc de perfecţionare a aptitudinilor fizice şi de
mişcare, a unor deprinderi specifice jocului, precum şi a trăsăturilor
morale necesare în toate împrejurările.
Practicarea jocului favorizează starea de sănătate, dezvoltă
personalitatea individului şi relaţiile interumane, motiv pentru care
întruneşte cerinţele şi condiţiile unui fenomen social.
Teoria şi metodica fotbalului abordează multitudinea
problemelor pe care le ridică practicarea acestei discipline sportive,
la toate eşaloanele şi aria învăţământului de toate gradele.
In cadrul procesului evolutiv practica jocului a constituit
sursa principală în fundamentarea şi generalizarea teoriei jocului de
fotbal, care a furnizat mereu îmbunătăţirea metodicii necesare unei
pregătiri superioare.
Jocul de fotbal şi-a format o teorie şi o metodică specifică
având la bază generalizarea activităţii practice şi rezultatul unor
cercetări ştiinţifice în domenii ca: particularităţile pregătirii
copiilor, juniorilor şi seniorilor, dinamica pregătirii specifice a
capacităţii psiho-fizice şi tehnico-tactice, adaptarea organismului la
solicitările complexe ale jocului şi problemele refacerii, modelarea
pregătirii, ş.a.
Teoria şi metodica jocului a evoluat continuu şi datorită
experienţei pe care au dobândit-o generaţii de specialişti din ţară şi
străinătate, oferind mereu o sursă bogată de informaţie.
Teoria şi metodica jocului de fotbal are la bază teoria şi
metodica educaţiei fizice şi sportului ale cărei metode ştiinţifice de
cercetare, alături de cele pedagogice şi biologice furnizează
metodele proprii de cercetare.
Relaţia dintre disciplinele ştiinţifice cu teoria şi metodica
jocului de fotbal este indispensabilă pentru fundamentarea
ştiinţifică a cercetării. Metodele acesteia cuprind: documentarea
(prin metoda convorbirii, interviului şi anchetei, a studiului
37
publicaţiilor de specialitate şi a altor ştiinţe) şi metodele
observaţiei, experimentului, statisticii, testelor.
Teoria jocului de fotbal cuprinde şi furnizează o serie de
aspecte şi cunoştinţe legate de:
 conţinutul real al jocului competiţional;
 concepţia de joc şi pregătire a echipelor, la toate eşaloanele;
 principiile formării şi perfecţionării calităţilor şi deprinderilor
motrice şi tehnico-tactice;
 analiza teoretică a tehnicii, biomecanicii şi tacticii jocului;
 cuantificarea efortului solicitat de activitatea competiţională;
 legătura jocului de fotbal cu sistemul disciplinelor ce compun
ştiinţa educaţiei fizice şi sportului (anatomia funcţională şi
biomecanica, fiziologia, psihologia generală şi a educaţiei fizice şi
sportului, pedagogia, sociologia, ş.a.) şi cu celelalte discipline
sportive care-şi aduc o importantă contribuţie la formarea complexă
a jucătorilor.
Metodica jocului de fotbal respectă principiile didactice şi
ale antrenamentului sportiv, stabilind în acelaşi timp obiectivele
metodice specifice.
Din multitudinea aspectelor pe care le tratează teoria şi
metodica jocului de fotbal, problematica esenţială se referă la:

38
 1.2.1. FOTBALUL – mijloc al educaţiei fizice şi sportive

Condiţiile de joc, complexitatea mişcărilor şi caracterul

specific al acţiunilor jucătorilor, atribuie fotbalului rolul de
mijloc al educaţiei fizice şi sportive, deoarece contribuie la
realizarea sarcinilor acesteia prin:
 fortificarea organismului şi consolidarea sănătăţii;
 educarea calităţilor morale şi a trăsăturilor pozitive de caracter
şi comportament;
 dezvoltarea capacităţilor psiho-fizice şi a unor deprinderi
motrice şi tehnico-tactice specifice;
 formarea deprinderii de practicare sistematică a jocului, cu
implicaţii asupra stării de spirit, pe fondul unor solicitări
psihice de intensitate crescută;
 caracterul formativ şi educaţional al tineretului şcolar prin
prezenţa sa în toate programele şcolare;
 însuşirea de cunoştinţe şi deprinderi la un nivel superior pentru
atingerea măiestriei sportive.
Practicarea jocului influenţează restructurarea funcţiilor
diferitelor organe şi sisteme care favorizează mecanismul de
adaptare la efort a întregului organism prin ridicarea capacităţii
funcţionale a acestuia.
Jocul de fotbal dezvoltă la un nivel superior motricitatea
generală şi specifică, precum şi calităţile fizice care reprezintă de
asemenea un obiectiv important al educaţiei fizice şcolare.
Învăţarea şi practicarea jocului de fotbal în mediul şcolar,
sub formă de minifotbal, pe spaţii reduse (specifice condiţiilor
oferite de majoritatea şcolilor), contribuie la rezolvarea
importantelor sarcini ale procesului de instruire şi educaţie prin
multiplele sale valenţe formative.

39
 1.2.2. FOTBALUL – disciplină sportivă

Practicarea jocului sub formă organizată, la diferite nivele

competiţionale, precum şi în învăţământul de toate gradele, conferă
fotbalului rolul de disciplină sportivă, fiindcă face parte din
ramurile sportive ale procesului instructiv-educativ.
La nivel de performanţă, fotbalul ca disciplină sportivă,
cuprinde o paletă largă de aspecte, dintre care amintim:
 se desfăşoară pe baza unui regulament de joc adoptat de FIFA;
 are un sistem competiţional intern şi internaţional;
 este organizat pe secţii în cadrul asociaţiilor şi cluburilor
sportive la diferite nivele competiţionale, pe sexe şi categorii de
vârstă, precum şi în cadrul cluburilor sportive şcolare, licee cu
program, pe grupe şi echipe de minifotbal, copii şi juniori care
participă la competiţii oficiale;
 activitatea tehnică are la bază o concepţie de joc şi antrenament
specific naţională, elaborată de FRF, în concordanţă cu cea a
comisiei tehnice din cadrul FIFA;
 conţinutul jocului şi antrenamentului se constituie într-o
concepţie unitară;
 oferă posibilitatea selecţiei şi afirmării jucătorilor până la cotele
superioare ale performanţei;
 creează condiţii optime de stimulare materială şi a măiestriei
sportive.
După consemnarea componentelor fotbalului ca mijloc al
educaţiei fizice şi sportive, şi disciplină sportivă vom prezenta şi pe
cele care definesc aspectele comune:
 legătura permanentă cu sistemul ştiinţelor specializate şi cu
celelalte discipline sportive;
 studiul apariţiei şi evoluţiei jocului;
 cunoaşterea şi interpretarea corectă a regulamentului şi a
metodicii în arbitraj;
 conţinutul şi caracteristicile jocului şi a biomecanicii în
efectuarea corectă a procedeelor tehnice;
 metodica şi mijloacele implicate în modelarea pregătirii la toţi
factorii de antrenament şi la toate eşaloanele;
 căile metodice şi metodele de realizare a performanţelor
40
 jucătorilor;
 cerinţele organizatorice şi materiale pentru desfăşurarea
procesului de pregătire şi participare în competiţii oficiale.
Raportul şi caracterul de reciprocitate între mijloacele pe
care le oferă educaţia fizică şi activitatea sportivă este evidenţiat
prin contribuţia adusă la formarea unei educaţii sportive de către
prima şi prin pătrunderea unor mijloace cu conţinut tehnic, din
sfera sportivă, în sistemul mijloacelor educaţiei fizice.
Reflectând asupra celor două forme de activitate, trebuie să
arătăm şi unele aspecte care le deosebesc în mod special, astfel:
 privind organizarea, fotbalul ca mijloc al educaţiei fizice
sportive se desfăşoară într-un regim obligatoriu, cu condiţia
aplicării principiului accesibilităţii tuturor participanţilor, pe
când fotbalul ca disciplină sportivă îl practică numai cei ce
doresc, dar pe baza unor aptitudini şi cerinţe superioare de
exigenţă, la nivelul competiţiei respective;
 privind obiectivul propus fotbalului ca mijloc al educaţiei fizice
şi sportive are un caracter formativ şi de pregătire, iar fotbalul
ca disciplină sportivă reprezintă o specializare, prin care se
urmăreşte punerea în valoare a celor mai dotaţi jucători într-un
sistem competiţional de performanţă.

1.2.3. FOTBALUL – disciplină ştiinţifică

Jocul de fotbal, în ansamblul său a evoluat de-a lungul

anilor şi datorită unor preocupări şi investigaţii care au avut
caracter ştiinţific.
Activitatea practică a generat în special sursa permanentă
de informaţii, care a stat la baza cercetării ştiinţifice.
Cu o teorie şi metodică fundamentate ştiinţific, care derivă
din ştiinţa teoriei şi metodicii educaţiei fizice şi sportului, fotbalul
este o disciplină ştiinţifică consolidată prin cercetări şi studii asupra
întregului său conţinut.
Abordarea permanentă a unor căi şi surse de informare
privind istoricul şi evoluţia jocului, datele furnizate de disciplinele
ştiinţifice specializate şi de celelalte discipline sportive,
caracteristicile concepţiei de joc şi pregătire, metodica instruirii la
41
toate nivelele, criteriile de selecţie şi promovare în performanţa
sportivă, modelul şi modelarea jucătorilor, contribuie la
îmbogăţirea teoriei şi metodicii fotbalului, furnizând date preţioase
pentru cercetarea ştiinţifică proprie.
Valoarea informaţiilor pe care la oferă cercetarea ştiinţifică
se verifică în competiţiile oficiale, care reprezintă cea mai reală
sursă de date concrete.
Cunoaşterea şi aprecierea exactă a acestora conduc la
necesitatea elaborării modelelor de joc, care trebuie pregătite în
cadrul antrenamentelor.
Cercetarea ştiinţifică îndreptată spre realizarea acestor
modele, trebuie să contribuie la obţinerea unei eficienţe sporite în
competiţiile oficiale.
Conţinutul jocului impune astfel studierea şi aprofundarea
următoarelor modele:
 modelul de organizare şi desfăşurare a întregului proces de
activitate a echipei;
 modelul administrativ şi inventarul sportiv;
 modelul individual şi al personalităţii jucătorilor care, pe baza
fişelor, conţine toate datele cu caracter biologic, social,
psihologic, tehnico-tactic, fizic, calităţile pozitive şi aspectele
negative;
 modelul colectiv care cuprinde relaţiile tehnico-tactice de
colaborare pe grupe mici, pe linii şi pe echipă, bazate pe
concepţia şi tactica de joc a echipei şi cele cu caracter psiho-
social şi de grup;
 modelul de solicitare a efortului, cu date concrete privind
complexitatea şi caracterul solicitărilor, volumul şi intensitatea
acestora;
 modelul complet al jucătorului, care însumează întreaga sa
capacitate şi valoare individuală, în contextul modelelor
amintite.

1.2.4. FOTBALUL - sport complementar

Prin mijloacele sale specifice şi efectul pozitiv al acestora

pentru diferite discipline sportive, jocul de fotbal este prezent în
42
procesul de pregătire al sportivilor, în diferite perioade. Locul şi
ponderea jocului de fotbal de-a lungul unui ciclu anual de pregătire,
este în funcţie de particularităţile fiecărei discipline şi alţi factori
care concură la realizarea performanţei sportive, nu în ultimul rând
şi de concepţia antrenorului în privinţa eficienţei practicării jocului
de fotbal ca disciplină complementară.
Practicarea jocului de fotbal de sportivii altor discipline, tot
aşa cum pentru pregătirea fotbaliştilor se folosesc în mod curent
mijloace din atletism şi gimnastică de exemplu, este justificată,
ţinând seama că pentru pregătirea complexă a unui sportiv nu sunt
suficiente numai mijloacele disciplinei sportive.
Pe lângă avantajul oferit de valoarea mijloacelor din fotbal
pentru completarea pregătirii sportivilor, jocul de fotbal este
nelipsit şi ca mijloc de divertisment în activitatea sportivă.

1.3. DESCRIEREA JOCULUI DE FOTBAL

Fotbalul este un joc sportiv practicat de ambele sexe, ce

angajează două echipe aflate într-o stare permanentă de
adversitate, cu scopul obţinerii unui rezultat favorabil şi care se
întrec după un regulament oficial elaborat de FIFA (Federaţia
Internaţională de Fotbal Asociaţie).
Jocul se desfăşoară între echipe formate din câte 11
jucători, dublaţi de 7 jucători de rezervă, dintre care se pot înlocui 3
jucători În jocurile amicale se stabileşte de comun acord numărul
jucătorilor ce pot fi înlocuiţi.
În cazul unor jocuri de minifotbal sau a celor desfăşurate în
săli, numărul jucătorilor este în funcţie de dimensiunile terenului,
pe care-l stabileşte comisia de organizare a competiţiei.
În timpul desfăşurării jocului, în fazele de atac şi apărare ce
se succed, cei 11 jucători participă la toate acţiunile, îndeplinind
funcţii precise pe cele patru compartimente: portarul, apărătorii,
mijlocaşi şi atacanţii.
Numărul jucătorilor de câmp, din compartimentele
amintite, este variabil, în funcţie de sistemul de joc al echipei sau
de tactica specială pentru un anumit joc.

43
 Sistemul competiţional oficial este stabilit de FRF
(Federaţia Română de Fotbal) pentru toate eşaloanele valorice şi de
vârstă, fiind condus prin comisii de specialitate, la nivel central şi
teritorial.
Regulamentul jocului de fotbal este obligatoriu pentru toate
echipele afiliate la federaţie, inclusiv cele care participă în
competiţii inferioare pe plan local. Conţinutul şi interpretarea
regulilor de joc revine celor trei arbitrii (unul de centru şi doi de
margine – asistenţi) care trebuie să vegheze la respectarea corectă a
acestora; (La divizia A şi un arbitru de rezervă).
Elementele cele mai importante care definesc specificul
jocului de fotbal le vom descrie în continuare:
 echipă poate începe şi continua jocul cu maximum 11 jucători
şi minimum 7 la seniori, iar la juniori 8 minimum.
 schimbarea jucătorilor din teren cu cei de rezervă (5 la juniori
şi 3 la seniori) se poate face numai cu avizul arbitrului de
centru;
 durata unui joc de seniori este de două reprize a 45 de minute,
şi o pauză până la 15 minute, la juniori de două ori 40 de
minute, iar la copii două reprize a 30 de minute;
 timpul de joc poate fi prelungit numai de către arbitrul de
centru, în cazul când jocul a fost întrerupt din diferite motive,
sau se termină nedecis, când trebuie stabilită echipa
învingătoare (în jocurile eliminatorii, de cupă sau turnee). În
această situaţie jocul continuă cu două reprize a 15 minute,
dacă şi după prelungiri scorul rămâne egal se va trece la
executarea de lovituri din punctul de pedeapsă pentru
departajare;
 după fiecare gol marcat, mingea se repune în joc de la centrul
terenului de către echipa care l-a primit;
 în cazul când mingea a depăşit pe sol sau în aer terenul, se
repune de la margine printr-o aruncare cu ambele mâini şi cu
piciorul din lovitură de la colţ, sau din careul mic, când mingea
a depăşit linia de poartă. În toate situaţiile mingea nu se repune
în joc de echipa care a trimis-o în afara terenului;
 obiectul de joc, mingea, este de formă sferică, în greutate de
410-450 grame şi cu o circumferinţă între 68-70 centimetri,
44
 presiunea 0,6-1,1 atm. sau 600-1100 g/cmc; pentru copii se
recomandă mingi cu parametrii mai reduşi şi cu elasticitate mai
mare;
 punctajul care defineşte rezultatul unui joc este următorul: trei
puncte pentru victorie, un punct pentru joc egal şi zero puncte
la înfrângere;
 terenul de joc are formă dreptunghiulară cu dimensiuni maxime
de 120 metri lungime şi 90 metri lăţime şi minime de 90 metri
lungime şi 45 metri lăţime.

Dimensiunea oficială recomandată de FIFA, pentru jocurile

marilor competiţii este de 110 metri lungime şi 75 metri lăţime; şi
100/64 minim.
 liniile care delimitează şi marchează terenul de joc au o lăţime
de maxim 12 centimetri;
 poarta este plasată pe linia de poartă, la distanţă egală între
colţurile terenului, având dimensiunile de 7,32 metri între
barele verticale (în interior) şi 2,44 metri de la sol la bara
transversală (în interior). Barele au o grosime de maxim 12 cm.
fiind rotunde sau eliptice. Porţile sunt prevăzute cu plasă;
 suprafaţa de poartă se trasează lateral şi spre interiorul terenului
la 5,50 metri, iar suprafaţa de pedeapsă la 16,50 metri;
 raza cercului de la centrul terenului şi a arcului de cerc din
exteriorul suprafeţei de pedeapsă este de 9,15 metri;
 în cele patru colţuri ale terenului sunt montate steagurile de colţ
(care fac parte din teren) de unde se trasează un arc de cerc cu
raza de un metru, limitând zona în care se aşează mingea la
loviturile de colţ;
 în spatele porţilor se va trasa o linie a fotografilor la 1.5m la
colţul terenului 3.5m la intersecţia cu 5.50m şi la 6m în spatele
porţii pe toată lungimea liniei de poartă.
În prelungirea liniei de la centrul terenului la un metru în
afara liniilor de margine, este fixat câte un steag pentru delimitarea
mai vizibilă a celor două jumătăţi de teren.

45
1.4. CARACTERISTICILE JOCULUI DE FOTBAL

Specificul şi complexitatea solicitărilor şi a acţiunilor de

joc scot în evidenţă o serie de caracteristici şi particularităţi, dintre
care amintim:
- varietatea şi complexitatea deprinderilor motrice şi a
dificultăţilor ridicate de o motricitate specifică pretenţioasă;
- schimbarea de frecvenţă în structura diferitelor forme de
mişcare, prin trecerea rapidă de la o formă la alta, în funcţie de
situaţia intervenită în timpul acţiunilor de joc;
- necesitatea orientării rapide în joc, pe baza percepţiilor
vizuale, a vederii periferice şi a atenţiei concentrate, care vizează
poziţia mingii, plasamentul şi acţiunile coechipierilor şi cele ale
adversarilor;
- capacitatea de orientare rapidă şi corectă în joc, reclamă
din partea jucătorilor o gândire adecvată, care să permită
anticiparea acţiunilor, pentru a face faţă schimbărilor şi situaţiilor
ivite în fiecare moment;
- stăpânirea echilibrată a stărilor emoţionale, care pot fi
dăunătoare când se manifestă cu prea mare intensitate, sau când nu
există;
- caracterul dinamic al jocului şi angajarea psiho-fizică
necesită însuşirea unor deprinderi motrice de bază şi specifice şi o
capacitate de efort la nivel competitiv;
- prin accesibilitatea sa, jocul de fotbal poate fi practicat de
ambele sexe şi la toate vârstele, în funcţie de scopul urmărit de
fiecare practicant;
- spiritul de întrecere şi starea permanentă de adversitate în
luptă directă cu adversarul, pe lângă calităţile complexe solicitate în
timpul jocului, impune stăpânirea unor calităţi intelectuale pentru a
putea gândi şi acţiona în mod eficient.

1.4.1. Cerinţe de bază ale pregătirii jucătorilor în

concordanţă cu caracteristicile jocului

Realizarea unei prestaţii superioare la nivelul

46
caracteristicilor jocului, necesită respectarea unor cerinţe privind
calităţile individuale ale jucătorilor şi a procesului de pregătire pe
care le sintetizăm astfel:
 manifestarea inteligenţei în acţiunile de joc;
 excluderea manifestărilor negative de comportament;
 joc în permanentă mişcare;
 raza mare de acţiune a tuturor jucătorilor;
 concordanţa mijloacelor de pregătire cu acţiunile de joc;
 desfăşurarea organizată a acţiunilor de atac şi apărare.

1.5. Conţinutul jocului de fotbal

Cunoaşterea conţinutului real al jocului este condiţia

fundamentală pentru realizarea unui proces de antrenament eficient.
Numai în condiţiile evaluării exacte a componentelor jocului
competiţional se poate realiza o pregătire ştiinţifică şi metodică
corespunzătoare, care să faciliteze practicarea unui joc raţional,
eficient şi spectaculos.
În acest cadru şi pe baza acestor cunoştinţe putem aborda o
evoluţie continuă a jocului, îmbogăţindu-l cu noi concepţii,
mijloace şi metode de pregătire.
Modificările apărute de-a lungul timpului în conţinutul jocului
au fost determinate de schimbările unor clauze regulamentare şi
mai ales de experienţa acumulată şi valorificată de specialişti,
pentru continua îmbunătăţire a acţiunilor de joc.
Conţinutul jocului, evaluat pe baza acţiunilor jucătorilor în atac
se compune din acţiuni cu mingea şi fără minge, iar în apărare, din
acţiuni de organizare a apărării şi de recuperare a mingii.

1.5.1. Componente ale jocului în atac

Analiza fazelor de atac ne oferă conţinutul acestora şi

obligaţia de a folosi mijloacele adecvate pentru perfecţionarea lor.
Componentele atacului sunt următoarele:

47
 1.5.1.1. Acţiunile de joc fără minge
Investigaţiile şi studiile efectuate la jocurile oficiale au demonstrat
că un jucător în cele 90 de minute este în posesia mingii până la
maximum două sau trei minute!
Deşi jocul efectiv are o durată de circa 60 de minute, se
pune totuşi întrebarea ce face jucătorul în aproximativ 57 de
minute. în acest timp, în fazele de atac şi apărare, jucătorul trebuie
să acţioneze fără minge, printr-o gamă variată de mişcări, efectuate
pe distanţe şi cu intensităţi diferite, participând efectiv la toate
momentele jocului printr-un plasament eficient.
În jocul de fotbal distingem următoarele acţiuni fără
minge:
 schimbarea permanentă a plasamentului jucătorului prin
alergări variate, pentru a crea soluţii de colaborare cu posesorul
mingii;
 deplasări pe distanţe diferite cu tempo variat şi desprinderi
multiple, pe spaţii libere, pentru a sprijini nucleele ofensive;
 demarcări eficiente prin crearea unghiurilor deschise, cât mai
mari necesare pentru circulaţia mingii în afara traseelor de
intercepţie a adversarului;
 mişcări specifice motricităţii jocului(deplasări din diferite
poziţii, opriri, porniri şi întoarceri, schimbări de direcţie cu şi
fără fentă, conţinerea acţiunii după dezechilibrare, cădere şi
obstrucţie, în lupta cu adversarul).

1.5.1.2. Acţiuni pregătitoare de atac

La acţiunile de pregătire a atacului, participă toţi jucătorii

echipei, prin acţiuni de joc fără minge, procedee tehnice simple
(transmitere directă), procedee tehnice înlănţuite (preluare + pasă;
preluare + pasă + conducere + pasă; preluare + conducere + fentă +
pasă; etc.) şi procedee tehnico-tactice (combinaţii).
În totalitatea lor, acţiunile pregătitoare de atac urmăresc
finalizarea acestora, ceea ce impune cunoaşterea şi respectarea unor
reguli, obligatorii pentru toţi jucătorii:
 conservarea mingii în cadrul echipei prin acţiuni colective şi nu
48
individuale, practica demonstrând că “o echipă păstrează mingea
cu atât mai mult, cu cât jucătorii ei o reţin mai puţin!”.
 direcţia de transmitere a mingii este determinată de eficienţa
demarcărilor care trebuie efectuate pe spaţii libere, prin deschiderea
unghiului de circulaţie a mingii, în afara zonei de intercepţie. Cele
mai dificile situaţii pentru echipa în apărare sunt demarcările şi
pasele transmise în adâncime şi în spatele adversarilor;
 mingea se transmite la “prima intenţie” celui mai bine plasat
dintre coechipieri şi nu în ultimă instanţă când se recurge la soluţia
întâmplării;
 se recomandă evitarea transmiterii mingii jucătorului marcat
strict, cu adversarul în spate! De regulă în aceste situaţii se
întrerupe acţiunea de atac şi nu odată se termină cu accidentarea
celui marcat;
 în zona de construcţie a atacului, până la finalizare, se evită
efectuarea mişcărilor şi procedeelor tehnice riscante şi inutile, totul
fiind subordonat “jocului colectiv simplu şi sigur”, care să permită
continuarea acţiunilor şi traversarea rapidă a terenului;
 acţiunile individuale în această zonă sunt recomandate numai
când nu există altă soluţie şi se folosesc în scop tactic.
Respectând conţinutul lor, acţiunile pregătitoare de atac se
pot învăţa şi perfecţiona, folosind o serie de procedee tehnico-
tactice simple, pe care la recomandăm:
Mijloace tehnico-tactice pentru învăţarea acţiunilor de joc
specifice fazei de pregătire a atacului:
- întâmpinarea mingii + preluare + pasă;
- întâmpinarea mingii + pasă fără preluare;
- întâmpinarea mingii + preluare + conducere + pasă de
depăşire (un-doi) + transmitere (pasă, centrare, lansare);
- întâmpinarea mingii + preluare + fentă de pasare +
pătrundere;
- combinaţii simple între 2-3 jucători de pe posturi
înrudite, fără şi cu schimb de poziţii, în terenul propriu şi la
mijlocul terenului.
Mijloace tehnico – tactice pentru perfecţionarea acţiunilor
pregătitoare de atac:
- acţiunile de joc fără minge: demarcări, schimb de poziţie,
49
susţinerea jucătorului cu mingea;
- întâmpinarea mingii + pasă + reprimire + transmitere +
urmărire;
- întâmpinarea mingii + preluare + conducere + transmitere +
susţinere;
- sprint + preluare + dribling + transmitere + susţinere;
- sprint + preluare + conducere + un-doi + transmitere.

1.5.1.3. Acţiuni de finalizare

Cumularea efortului individual şi de echipă se

concretizează în zona de finalizare, unde acţionează jucătorii din
toate liniile indiferent de funcţie.
Finalizarea se realizează prin:
- acţiuni individuale, folosindu-se procedeele tehnice simple
(lovituri directe cu piciorul şi cu capul) sau procedee tehnice
înlănţuite (compuse din preluări, conducere, fentă, auto-pasă,
dribling, tras la poartă);
- acţiuni colective, la care participă minimum doi jucători,
dintre care unul execută pasa finală şi celălalt trage la poartă.
Combinaţiile de joc în această zonă trebuie să fie simple (un-doi-ul
sau un-doi pentru al treilea), pe margini sau pe partea centrală a
terenului, în condiţii de viteză crescută şi adversitate foarte activă .
Ţinând seama de condiţiile şi componentele jocului în
această zonă (sub 30 de metri de poartă) se recomandă învăţarea şi
perfecţionarea acţiunilor de finalizare prin:

Mijloace tehnico-tactice pentru învăţarea acţiunilor de joc

specifice finalizării atacului:
- sprint + preluare + tras la poartă;
- sprint + tras la poartă direct cu piciorul sau cu capul;
- sprint + preluare + pătrundere prin acţiune individuală +
tras la poartă;
- combinaţii simple între 2-3 jucători de pe posturi înrudite,
fără şi cu schimb de poziţii, în zone de finalizare + tras la poartă +
urmărirea şutului;

50
- preluare + conducere + depăşire prin fentă + finalizare;
- preluare + conducere + depăşire + centrare + finalizare;
- preluare + pasă + reluare la poartă direct (din
rostogolire sau din voleu) + urmărirea şutului.

Mijloace tehnico-tactice pentru perfecţionarea acţiunilor

de joc specifice finalizării atacului:
- acţiuni de joc fără minge: demarcări, pătrunderi prin
culoare din linia a doua, schimburi de locuri, urmărirea
şutului la poartă;
- sprint cu sau fără preluare + tras la poartă + urmărire;
- sprint pentru întâmpinarea mingii + pasă + reprimire +
tras la poartă + urmărire;
- sprint + preluare + dribling + un-doi + tras la poartă +
urmărire;
- perfecţionarea formelor colective de atac: poziţional,
rapid şi contraatac.

Acţiunile de atac la momentele fixe ale jocului prin care se

repune mingea în joc sunt în principal loviturile libere directe sau
indirecte, aruncarea mingii de la margine şi lovitura de colţ,
favorabile finalizării, cu condiţia ca acestea să fie foarte bine
însuşite şi executate, pe baza unor scheme precise.
Avantajele oferite de aceste situaţii sunt deosebite şi nu
odată au determinat soarta unor jocuri oficiale, unele de maximă
importanţă.

1.5.2. Componente ale jocului în apărare

Trecerea echipei în faza de apărare, trebuie anticipată, astfel

ca în orice moment să existe o superioritate numerică, cu cel puţin
un jucător.
La acţiunile de apărare, în mod obligatoriu trebuie să
participe toţi jucătorii indiferent de funcţia ocupată în echipă.
Atribuţiile individuale şi colective, însuşite şi repetate de
jucători stau la baza unei bune organizări, ceea ce favorizează

51
acţiunile de recuperare a mingii.
Cele mai importante acţiuni de organizare şi recuperare
sunt:
 schimbarea rapidă a plasamentului din atac în apărare;
 replierea în timp util şi ocuparea unui plasament eficient, pe tot
terenul în mod echilibrat;
 declanşarea acţiunilor de marcaj, pressing, tatonare şi
deposedare prin atac direct sau intercepţie;
 suplinirea temporară a coechipierului depăşit de adversar;
 ocuparea unui plasament favorabil pentru efectuarea dublajului
şi a celui multiplu;
 angajarea psiho-fizică maximă pentru recuperarea mingii în
condiţii de fair-play.
Pentru învăţarea şi perfecţionarea jocului în apărare, a
tuturor acţiunilor ce le reclamă, prezentăm în continuare unele
repere pentru folosirea celor mai eficiente mijloace în procesul de
pregătire:

Mijloace tehnico-tactice pentru învăţarea acţiunilor de joc

specifice apărării:
 deprinderi şi acţiuni de joc fără minge;
 plasamentul de principiu şi schimbarea plasamentului;
 marcarea adversarului din apropiere şi de la distanţă;
 asigurarea reciprocă(dublarea), schimbul de adversar;
 deposedarea adversarului prin intercepţie;
 tatonarea şi deposedarea adversarului în momentul în care
controlează mingea;
 deposedarea adversarului în momentul preluării mingii;
 degajarea terenului;
 apărarea în zonă, om la om şi combinată.

Mijloace tehnico-tactice pentru perfecţionarea acţiunilor

de joc specifice apărării:
 schimbarea rapidă a plasamentului (replierea);
 marcarea adversarului (pressing);
 tatonare, ţâşnire, deposedare directă sau prin intercepţie;

52
 sprint, deposedare prin intercepţie, transmitere;
 deplasare rapidă, sprijin, dublaj, deposedare directă sau prin
intercepţie;
 deposedarea nereuşită, repliere, dublaj, deposedarea directă;
 schimb de locuri cu apărătorul zonei vecine în caz de depăşire
directă, marcare, deposedare;
 forme speciale de apărare: aglomerată şi presing;
 acţiuni de organizare a apărării împotriva diferitelor forme de
atac(poziţional, rapid şi contraatac).
Acţiunile de apărare la momentele fixe ale jocului, se impun pentru
contracararea unor manevre tactice, a căror imperativ este
”marcarea strictă şi blocarea acţiunii oricărui adversar”.
Cunoaşterea şi aplicarea cu fermitate a mijloacelor
specifice, care asigură eficienţa marcajului la toate fazele fixe,
aparţine deopotrivă antrenorilor şi jucătorilor.
Respectarea şi asumarea răspunderii personale, a sarcinilor
ce revin fiecărui jucător, indiferent de funcţia sa în echipă şi
angajarea psiho-fizică totală în condiţiile unei adversităţi dure,
influenţează desfăşurarea şi rezultatul unui joc.
Asigurarea apărării la fazele fixe, necesită respectarea unor
reguli stricte, dintre care amintim:
 plasament permanent între poarta proprie şi adversar;
 evitarea plasamentului în planul al doilea, la mingile centrate şi
transmise din lateral în faţa porţii;
 organizarea “zidului” la loviturile libere directe şi indirecte, în
timp util, foarte repede, cu jucători stabiliţi dinainte;
 participarea unui număr corespunzător de jucători la formarea
“zidului”, în funcţie de locul execuţiei. În cazul unui unghi mai
mic(rezultat din cele două linii ce unesc locul mingii cu barele
verticale ale porţii) zidul poate fi alcătuit din 2-3 jucători, iar când
acesta are deschiderea maximă, la loviturile perpendiculare pe axa
porţii, este necesară prezenţa a 6-7 jucători;
 pentru creşterea siguranţei porţii, la aceste lovituri trebuie să
participe toţi jucătorii echipei. Cei care nu fac parte din zid, execută
marcaj strict la adversarii plasaţi în zonă;
 preferabil este ca în zid să intre jucători mai înalţi, iar marcajul
la adversarii plasaţi în zona porţii să fie efectuat numai de cei mai
53
buni apărători;
 zidul se efectuează cu scopul de a acoperi o anumită zonă a
porţii, fiind dirijat de portar. Acesta fiind scopul, zidul nu are voie
să fie format cu fisuri sau să se destrame (cum se întâmplă de cele
mai multe ori, facilitând înscrierea unor goluri ce normal se pot
evita) înainte de executarea loviturii directe sau a repunerii mingii
în joc;
 la executarea loviturii de colţ, se dublează jucătorul care se
angajează la săritură, iar în cazul când portarul iese la mingea
înaltă, locul lui este preluat de doi jucători.

1.5.3. Componente specifice jocului portarului

Calităţile şi valoarea jucătorului care ocupă postul de portar

sunt de cele mai multe ori determinante în fixarea rezultatului unui
joc. Dacă un jucător de câmp poate fi suplinit într-o fază, în cazul
portarului, acesta când greşeşte primeşte gol.
Motiv pentru care selecţia şi atenţia acordată pregătirii
portarilor este de prim ordin, mai ales că procedeele tehnice
specifice acestui post sunt multiple, iar cerinţele deosebit de mari.
În acţiunile de apărare, portarul efectuează deplasări şi
mişcări pe linia porţii şi în afara acesteia, folosind procedee tehnice
ca: prinderea, boxarea şi devierea mingii, plonjonul, etc.
În acţiunile de atac, portarul foloseşte repunerea sau
degajarea mingii cu mâna sau cu piciorul, procedee tehnice prin
care acesta declanşează atacul propriu.

1.5.4. Componentele efortului specific jocului

Realizarea modelului de joc pe baza unor repere

operaţionale, de maximă eficienţă, se poate obţine în urma studierii
şi stabilirii componentelor fazelor şi acţiunilor de joc.
Programarea unui plan de antrenament trebuie să se axeze
pe specificul jocului competiţional şi pe complexitatea efortului
acestuia.

54
 După concluziile specialiştilor se poate afirma că
performerul zilelor noastre deţine o capacitate psiho-fizică
remarcabilă, capabil de eforturi deosebite şi eficiente, pe tot
parcursul anului.
În acest sens, considerăm concludente şi utile observaţiile
făcute de specialiştii englezi, pe parcursul unui întreg campionat
din prima ligă, privind complexitatea efortului specific, din timpul
jocului oficial. Datele furnizate la nivelul unui campionat deosebit
de valoros şi recunoscut pe plan internaţional, cum este cel britanic,
sunt suficient de edificatoare pentru a jalona un proces de pregătire
la cotele jocului modern.
Jucătorii urmăriţi în experiment, au fost văzuţi de 50 de ori, cifrele
medii arătate mai jos fiind expresia unor cerinţe de nivel
internaţional.

 Mediile minime ale paşilor jucătorilor, în diferite alergări:

- 0,60 m = la alergarea înapoi;
- 0,90 m = în alergare uşoară;
- 1,13 m = în alergare lansată;
- 1,24 m = în sprint.

 Distanţa acoperită de un jucător într-un meci, variază între 7069

metri şi 10921 metri, cu o medie de 8680 metri (cu o deviaţie de ±
1011 metri, ceea ce reprezintă din 100Î:
- 6,7 Î = alergare înapoi;
- 11,2 Î = sprint;
- 20,5 Î = alergare lansată;
- 24,8 Î = mers;
- 36,8 Î = alergare uşoară.

Distanţa acoperită cu balonul reprezintă de la 4Î la 0,24Î din total,

cu o medie de 1,73Î şi o deviaţie standard de 0,87Î.

 In medie, în timpul jocului se realizează un număr de 843

acţiuni individuale, dintre care:
- 239 = alergări uşoare;
- 114 = alergări lansate;
55
- 62 = sprinturi;
- 308 = deplasări în mers;
- 120 = alergări înapoi.

La acţiunile de mai sus se adaugă în activitatea fiecărui

jucător:
 Mişcări şi deplasări variate specifice motricităţii din teren ca:
alergări laterale, cu paşi adăugaţi, cu schimbări de ritm şi direcţie,
porniri, opriri, căderi, rostogoliri, ridicări, sărituri, ocoliri, evitări,
reveniri;
 Efectuarea procedeelor tehnice şi tehnico-tactice, în condiţii de
adversitate, luptă pe sol şi în aer, echilibru instabil, etc;
 Transmiterile (variate ca distanţă şi traiectorie) în faza de
construcţie şi trasul la poartă, în cea de finalizare
Ponderea acestora este în raport cu solicitările impuse de joc şi
valoarea adversarului, în condiţii de teren şi climă variate.

 Pe compartimente, distanţa medie acoperită este de:

- 8245 metri (± 816 m) pentru fundaşi;
- 8759 metri (± 521 m) pentru mijlocaşi;
- 9105 metri (± 787 m) pentru atacanţi.
Pe baza cunoaşterii componentelor jocului, programarea
pregătirii în procesul de antrenament se face ţinând seama de
acestea, dar şi de valoarea şi posibilităţile echipei proprii.

56
 1.6. DIRECŢII ŞI TENDINŢE ÎN EVOLUŢIA
JOCULUI DE FOTBAL

Modificările survenite de-a lungul timpului, în organizarea

şi desfăşurarea jocului, au fost generate de permanenta stare de
adversitate din teren, în care jucătorii au urmărit să se impună prin
joc şi eficienţă în faţa partenerului de întrecere.
Măsurile luate în vederea asigurării defensivei şi a finalizării
acţiunilor ofensive, precum şi pentru acoperirea corespunzătoare a
zonei mediane, au urmărit să realizeze un echilibru între liniile
amintite, ceea ce a condus la schimbări structurale în sistemul de
joc.
Creşterea sau reducerea numărului de jucători, în compartimentele
echipei, a fost subordonată în primul rând ideii de a se asigura
prioritar apărarea imediată.
Referindu-ne la cele mai importante sisteme de joc, care l-au
precedat pe cel actual şi pentru a evidenţia reducerea continuă a
jucătorilor din atac în favoarea consolidării liniei mediane şi a
apărării, este suficient să amintim că ultimele dispozitive au evoluat
astfel:
 1-2-3-5, până în jurul anului 1930;
 1-3-2-5, în urma retragerii mijlocaşului central între cei doi
fundaşi s-a format “WM”-ul, care a durat până în anul 1958;
 1-4-2-4, a apărut la Campionatul Mondial din Suedia, în anul
1958, când în echipa Braziliei, a apărut un nou fundaş, din efectivul
ofensiv;
 1-4-3-3, a fost rezultatul altei modificări operate tot de
brazilieni, prin scoaterea unui atacant şi plasarea acestuia în linia de
mijloc, care foarte repede a înlocuit fosta aşezare;
 1-4-4-2, este formula de joc a naţionalei engleze, care în 1966
câştigă Campionatul Mondial. Ceea ce înseamnă că în decursul a
36 de ani atacul a fost redus de la cinci jucători la doi, iar mijlocaşii
şi apărătorii au crescut de la doi la patru.
În evoluţia acestor formule de joc, semnificative sunt
modificările din linia de mijloc, care a înregistrat până în prezent
cele mai spectaculoase creşteri, de la doi jucători în formula 4-2-4,
57
la trei în 4-3-3, la patru în 4-4-2 şi la cinci în 4-5-1 (practicată de
portughezi la Campionatul European din 1984).
Iar dacă amintim că Argentina, la Campionatul Mondial din
Mexic a jucat 3-6-1 şi în unele faze chiar 3-7, rezultă că asistăm la
concentrarea jucătorilor în zona mediană a terenului. De aici
traseele şi distanţele se reduc, în plan perpendicular, favorizând
gruparea rapidă în apărare şi lansarea percutantă spre poarta adversă
(prin acţiuni individuale în spatele apărătorilor, sau colective prin
atac grupat şi frontal, pe toată lăţimea terenului). În acelaşi timp,
economia de efort a echipei este asigurată prin participarea
alternativă, a unor jucători polivalenţi, la acţiunile ofensive şi
defensive, formând o densitate ce sugerează spiritul luptei sportive
şi omogenitatea morală a unei formaţii. De asemenea aglomerarea
zonei mediane, facilitează modificările permanente în toate liniile,
care variază în funcţie de solicitarea adversarului.
Concomitent cu schimbările amintite, a crescut dinamica
de joc ca rezultat al unei intense şi permanente circulaţii a
jucătorilor, amplificându-le zonele de acţiune şi funcţiile în
echipă, obligându-i astfel să rezolve sarcinile duble, pe toată durata
jocului.
În urma unor acumulări şi experimente, la care a fost supus 1-
4-4-2 în ultimele două decenii, Campionatul Mondial din Spania
1982 a marcat o nouă orientare în mecanismul de joc al
brazilienilor.
După ce timp de peste 15 ani, echipele au jucat cu două
vârfuri, determinându-i pe fundaşii laterali - în lipsa unor adversari
direcţi - să penduleze pe marginile terenului între cele două linii de
poartă, având funcţie de fundaşi-extreme, la mondialul spaniol,
Brazilia l-a folosit pe fundaşul lateral-stânga ( Junior ) la mijlocul
terenului, ca "om în plus" unde a acţionat cu predilecţie, ca un
veritabil mijlocaş.
Ideea a fost preluată repede, mai ales de echipele valoroase,
astfel că în apărarea imediată au rămas trei jucători ( "libero" şi
doi fundaşi la cele două vârfuri), al patrulea având rol de mijlocaş
în atac şi după caz, apărător în defensivă.
Cu acest prilej s-a conturat adevărul că în evoluţia sa, jocul de
fotbal a ajuns în faza când esenţial nu mai este "aşezarea" sau

58
"formula", ci funcţionalitatea şi dinamica jocului.
Pornind de la această realitate asimilată în fotbalul modern
vom căuta să prezentăm modul în care cele mai bune echipe
acţionează în teren şi care sunt relaţiile tactice în structura echipei.
Evident, în funcţie de fazele de apărare şi atac, structura
echipei se schimbă permanent, astfel că:
- în apărare, în urma modificărilor intervenite în
componenţa acestei linii, părţile nevralgice sunt zonele laterale,
motiv pentru care se încearcă următoarele soluţii:
- folosirea marcajului şi presingului de către vârfuri şi
mijlocaşi în fazele de pregătire a atacului advers;
- păstrarea în funcţia de fundaş lateral a unui jucător
polivalent, care să îndeplinească rolul de apărător mijlocaş şi
atacant;
- renunţarea la funcţia de fundaş în favoarea unui mijlocaş,
cu sarcini speciale în linia mediană.
- în atac, efectele schimbărilor în sistem sunt
evidente, la cele două vârfuri corespunzând trioul advers
( "libero" şi cei doi fundaşi de marcaj, respectându-se condiţia
"omului în plus" la fiecare fază). În această situaţie, în zona
mediană, care este "laboratorul echipei", funcţionează 4-5 jucători -
după un plan tactic bine stabilit - dintre care se desprinde un jucător
cu calităţi deosebite care acţionează ca "al treilea vârf", pe tot
frontul de atac. Funcţia de "mijlocaş vârf" este destinată de obicei
unor jucători cu mare capacitate tehnico-tactică şi finalizatori, care
întrunesc calităţile unui lider de echipă.
În avanposturile echipei, cele două vârfuri acţionează în
colaborare, fiind susţinute de jucătorii din linia mediană şi în
principal de cel de-al treilea, un mijlocaş ofensiv.
Elaborarea şi desfăşurarea atacului, poartă în general
amprenta particulară şi specifică fiecărei echipe, funcţionalitatea
acesteia fiind dependentă de capacitatea jucătorilor proprii şi de
riposta adversarului.
Structurate teoretic, pe cele trei linii, echipele fanion din
fotbalul internaţional - care reprezintă etalonul actual al sistemului
de joc - ne oferă posibilitatea de a constata următoarele:
- linia de fundaşi - este aparent formată din "cei

59
patru", dintre care numai trei au sarcini speciale în apărare, adică
"libero-ul" şi cei doi fundaşi de marcaj, al patrulea, fiind plasat în
linia mediană cu sarcini speciale ( marcaj strict la un adversar
deosebit din angrenajul echipei adverse, dublarea într-o anumită
zonă, etc. ). În unele cazuri, funcţia acestuia este preluată de către
un mijlocaş specializat, pentru anumite sarcini precise.
Rolul "libero-ului" constă în acoperirea şi supravegherea
tuturor spaţiilor din spatele dispozitivului de apărare, dublarea
coechipierilor, închiderea culoarelor, respingerea atacurilor adverse
şi relansarea celor proprii, participarea la construcţia atacurilor ca
"om în plus" şi chiar la finalizarea acestora.
Cei doi fundaşi de marcaj, au sarcina de a marca şi de a
anihila jocul celor două vârfuri, din atacul advers, prezenţa lor
devenind tot mai activă şi productivă şi în fazele de finalizare.
- linia de mijlocaşi - este formată dintr-un "bloc
funcţional" ce variază între 4-5 şi uneori chiar 6 jucători, distribuiţi
în cadrul planului tactic, cu funcţii diferite:
- un jucător ,,mijlocaş defensiv’’, care are în mod
deosebit trei sarcini principale: de a acoperi zona
centrală, a suplinii temporar coechipierii care şi-au
părăsit zonele de bază şi de a compensa (a corecta şi
repara) prin acţiuni directe, greşelile din linia mediană;
- un jucător ,,mijlocaş de marcaj’’, care are rolul de a
efectua un marcaj strict şi de a anihila activitatea unui
adversar valoros;
- un jucător ,,mijlocaş mobil’’, care în planul tactic al
echipei caută să acţioneze pe spaţii libere, mai ales
laterale, cu scopul de a desface dispozitivul advers, în
fazele de atac şi de a contracara preferinţele
adversarilor de a ataca pe o parte a terenului în fazele
de apărare;
- un jucător ,,mijlocaş coordonator’’ cu rol de dispecer
şi creator în fazele de atac;
- un jucător ,,mijlocaş ofensiv’’ cu calităţi de atacant,
prin incisivitate şi angajare în acţiuni individuale,
hotărât şi curajos în lupta directă cu adversarul, simţ al
porţii şi bun finalizator.

60
 - linia de atac- este compusă din cele două vârfuri,
care pot acţiona în zona centrală, pe plan orizontal formând
,,un cuplu’’ sau un ,,tandem’’, când unul din atacanţi este
plasat mai în faţă.
De asemenea, unul din cei doi atacanţi poate acţiona
avansat în zona centrală şi celălalt pe extremă; foarte rar se
poate vedea un dispozitiv cu cele două vârfuri plasate pe
margini.

61
 CAPITOLUL II - TACTICA

2.1. Generalităţi, definiţie, concepţie de joc,

caracteristici

Unul din factorii care au contribuit decisiv la progresele

înregistrate de jocul de fotbal de-a lungul anilor este TACTICA.

TACTICA - Mijloc de progres bazat pe activizarea unei

gândiri creatoare a specialiştilor şi jucătorilor, a reuşit să dezvolte
alţi factori ai antrenamentului care au fost obligaţi să-şi găsească
noi căi şi mijloace pentru a face faţă cerinţelor impuse de
tacticizarea crescută a competiţiilor şi jocurilor, prin variate
concepţii de joc şi tactici speciale.
Exploatarea raţională a posibilităţilor jucătorilor proprii
ţinând seama de particularităţile individuale şi colective ale
adversarului, a terenului şi ambianţei de desfăşurare, a importanţei
şi consecinţelor rezultatului, trebuie să se bazeze în primul rând pe
capacitatea şi nivelul tehnic al jucătorilor. Relaţia optimă între
tehnică şi tactica jocului reprezintă condiţia esenţială în abordarea
oricărui joc, materializarea orientării şi concepţiei tactice fiind
posibilă prin calitatea tehnicii individuale şi colective.
Nivelul şi randamentul pregătirii tactice, fiind influenţat de
varietatea şi eficienţa deprinderilor tehnice, se exprimă în joc prin
capacitatea jucătorilor de a se orienta şi alege soluţia şi procedeul
tehnic adecvat fazei şi poziţiei de moment, cu maximă eficienţă în
minimum de timp.
Tactica - constituie ansamblul acţiunilor individuale şi
colective ale jucătorilor care se desfăşoară în mod organizat şi
regulamentar, unitar şi raţional, în funcţie de calităţile şi
particularităţile jucătorilor proprii şi ai adversarului.
Tactica individuală - reprezintă capacitatea jucătorului de
a efectua acţiuni în colaborare cu coechipierii şi în condiţii de
adversitate, în vederea realizării sarcinilor de joc, în toate fazele şi
62
zonele terenului.
Tactica colectivă - reprezintă totalitatea acţiunilor de
colaborare ale jucătorilor, coordonate în mod unitar în cadrul
concepţiei de joc, pentru realizarea scopului urmărit, în luptă
directă cu echipa adversă.
Situaţiile tactice fundamentale: atacul şi apărarea.
Atacul - echipa aflată în posesia mingii, urmăreşte prin
acţiuni ofensive de joc, individuale şi colective să-şi valorifice
potenţialul propriu în vederea înscrierii de goluri şi în consecinţă,
obţinerea victoriei.
Apărarea - urmăreşte desfăşurarea atacurilor adverse şi
recuperarea mingii pentru declanşarea acţiunilor ofensive.
Acţiunea de joc - se realizează individual şi colectiv, în
fazele de atac şi apărare, fiind rezultatul unei participări conştiente
şi pregătirii complexe a jucătorilor.
Acţiunea individuală - urmăreşte realizarea oportună şi
eficientă a sarcinilor de joc, în fazele de atac şi apărare, prin
utilizarea celor mai indicate procedee tehnice, simple sau
complexe.
Acţiunea colectivă - reprezintă participarea dirijată şi
colectivă a doi sau mai mulţi jucători, la toate fazele de atac şi
apărare, în vederea realizării sarcinilor stabilite.

CARACTERISTICILE TACTICII

- ACCESIBILITATEA - să corespundă nivelului şi

particularităţilor de pregătire ( la toţi factorii ) şi condiţiilor de
desfăşurare a jocului.
- ELASTICITATEA şi INVENTIVITATEA - să permită
însuşirea mai multor variante de joc, pentru a putea schimba
registrul tactic, când este necesar, în funcţie de adversar şi de
eventualele surprize din partea acestuia.
- EVOLUŢIA - perfecţionării tacticii să urmărească
crearea permanentă a unei soluţii, în urma unor acumulări şi
experienţe teoretico-practice.

2.2. Sistemul de joc

63
 Sistemul de joc reprezintă cadrul de organizare a jocului, în
care sarcinile şi sfera de acţiune a jucătorilor, în linii generale, sunt
bine stabilite dinainte.
Adoptarea unui sistem face ca jocul să devină organizat,
acţiunile să fie coordonate şi bine orientate.
Sistemul de joc nu poate determina el singur realizarea
scopului imediat al jocului. El nu contribuie la rezolvarea situaţiilor
neaşteptate care survin pe parcursul jocului. Acesta cade în sarcina
tacticii. Sistemul este numai un cadru înăuntrul căruia există
posibilităţi aproape nelimitate pentru aplicarea celor mai variate
idei tactice.
Sistemul reprezintă o formă stabilă care nu se schimbă de la
un joc la altul, aşa cum se poate întâmpla cu tactica.
Deşi, are o formă stabilă, sistemul de joc se schimbă totuşi la
un moment dat. Această schimbare este determinată, în principal,
de modificările aduse regulamentului de joc, precum şi de gradul de
dezvoltare tactică a jucătorilor. Datorită acestor factori sistemul a
suferit de-a lungul anilor schimbări esenţiale.
1. În jurul anului 1863 se juca aşa-zisul "sistem fără
sistem", care dispunea jucătorii astfel: un portar, un apărător şi
nouă atacanţi în linie.
2. Începând cu anul 1875, datorită îmbunătăţirii aduse
tehnicii şi tacticii înaintaşilor, un singur apărător a devenit
insuficient pentru a stăvili atacul supranumeric. Atunci au fost
retraşi încă trei jucători primind sarcini de apărători.
În acest fel sistemul defensiv a fost serios întărit şi totodată a
apărut încă o linie de apărare, aceea a mijlocaşilor.

● ●
64
 ● ●

● ● ● ● ● ●

În acest sistem jucătorii erau dispuşi ca mai sus: un portar,

doi fundaşi, doi mijlocaşi şi şase înaintaşi. (1-2-2-6).

3. Cu timpul, şi asta se petrece în jurul anului 1883, celor

doi mijlocaşi li se mai alătură încă unul, un rol de mijlocaş
centru, iar în atac rămân cinci jucători care poartă denimirile de
extrem dreapta, inter dreapta, centru înaintaş, inter stânga şi
extremă stânga. Acest sistem a fost denumit ,,piramidă", ,,clasic"
sau ,,liber" (1-2-3-5).

65
 ●

● ●

● ● ●

● ● ● ● ●

4. În anul 1925 se modifică regula de ofsaid, care până la

acea dată prevedea că un jucător este afară din joc dacă între el şi
poarta adversă se află mai puţin de trei jucători, în condiţiile în
care acţiunea se petrece în jumătatea de teren a adversarului. Prin
aceşti trei jucători se înţelege portarul şi doi jucători de câmp. La
adăpostul acestei reguli fundaşii jucau în scară, la distanţă de 10-15
m unul de altul, iar atacantul cel mai avansat nu se putea plasa mai
aproape de poartă decât la înălţimea fundaşului avansat. Jocul, din
acest motiv, a devenit din ce în ce mai puţin spectaculos şi lipsit de
fazele palpitante din imediata apropiere a porţii, deci şi de
eficacitate.
Noua regulă de ofsaid stabileşte că între atacant şi poarta
adversă este necesar, pentru ca un jucător să nu fie socotit afară din
joc, să se găsească numai doi jucători, adică portarul şi un jucător
de câmp.

66
 ●

● ● ●
● ●
● ●

● ● ●

În aceste condiţii, cele trei vârfuri de atac s-au plasat la

nivelul fundaşului retras şi astfel apărătorii au putut fi uşor
depăşiţi. Ca măsură de contracarare, apărarea a retras centrul
mijlocaş, care devine astfel stoper, pentru marcarea centrului
înaintaş, iar pe cei doi fundaşi i-a plasat la câte una dintre
extreme. Mijlocaşii au căpătat sarcina de a supraveghea pe cei
doi interi adverşi. Astfel a apărut sistemul ,,W.M." (1-3-2-2-3).
Sistemul W.M. rezistă multă vreme fiind încă prezent la
campionatul mondial din Elveţia - 1954 şi chiar la cel din Suedia
- 1958.
5. Primii care-l abandonează socotindu-l învechit sunt
fotbaliştii maghiari, care încă din anii 1952-1953 modifică W în
atac. Ei trec la formula cu interii avansaţi şi centrul atacant retras
păstrând de la vechiul sistem numai M-ul în compartimentul
defensiv. Apare astfel ,,sistemul cu trei fundaşi", pe care echipele
din întreaga lume îl adoptă folosind pentru linia de atac diferite
formule ca : centrul atacant retras şi interii avansaţi ; centrul atacant
şi extremele retrase ; etc. (1-3-2-3-2( sau (1-3-2-1-4).

67
 ● ●

● ● ● ● ● ●
● ● ● ●
●
● ● ●
● ● ● ●
● ●

Cu acest sistem, fotbaliştii maghiari obţin succese răsunătoare

(printre alţii înving la scoruri concludente pe fotbaliştii englezi - 6 :
3 şi 7 : 2 - şi puţin a lipsit să câştige finala campionatului mondial
din 1954 (2 : 3 cu R.F.G. ).
6. După acest campionat, brazilienii perfecţionează acest
sistem creându-l pe cel cu patru fundaşi ( 1-4-2-4- ) şi datorită
unei tehnici şi tactici foarte bune reuşesc să-şi adjudece,
consecutiv, două titluri de campioni mondiali ( 1958 şi 1962 ).

SISTEMUL DE JOC

- 1960 - prin Inter Milano – antrenorul său H. Hererra a introdus

sistemul 1-1-4-2-3 şi jucătorul ,,libero" din spatele apărării;
- 1962 - varianta 1-4-3-3- la Campionatul Mondial din Chile
conduce Brazilia spre titlu;
- 1966 - varianta 1-4-4-2- - la Campionatul Mondial din Anglia,
unde ţara gazdă câştigă locul I;
- 1970 - se revine la varianta 1-4-3-3 la Campionatul Mondial
din Mexic - unde Brazilia câştigă din nou trofeul.
În prezent se folosesc variante ale sistemului cu patru
fundaşi, fie cu 1-2-3 jucători în atac, şi 5-6 jucători în linia de
mijloc. Astfel avem variantele 1-4-5-1 ; 1-3-5-2 ; 1-3-4-3 ; etc.
68
 La Campionatul Mondial din Franţa 1998 echipele finaliste
au adoptat o aşezare în linie alcătuită din 4 jucători - 4 mijlocaşi şi
2 atacanţi, dar cu o dinamică crescută la toate capitolele faţă de anul
1966, anul apariţiei acestei variante.
La ultimul campionat mondial din Germania – 2006
finalistele Italia şi Franţa au utilizat aşezarea 1-4-4-2

CERINŢELE UNUI BUN SISTEM DE JOC

Pentru ca un sistem de joc să fie recunoscut, să reziste şi să

fie aplicat ca fiind raţional, trebuie să îndeplinească următoarele
cerinţe principale :
1. Să fie simplu, uşor de înţeles şi lesne de aplicat.
2. Să fie echilibrat - să ajute atât atacul cât şi apărarea.
3. Să fie elastic - aplicabil faţă de toţi adversarii şi chiar să
ofere posibilitatea unor mici modificări, fără însă o schimbare
esenţială.
4. Să asigure acoperirea justă şi proporţională a terenului
de joc prin plasarea jucătorilor.
5. Să afirme principiul răspunderii faţă de colectiv.
6. Să asigure trecerea cu uşurinţă din apărare în atac şi
invers, adică să nu lase spaţii prea mari între atacanţi şi apărători.
7. Să ţină pas cu dezvoltarea generală a fotbalului pe plan
naţional şi mondial.

SISTEMUL DE JOC CU PATRU FUNDAŞI

În ultimii ani a început să fie adoptat, de către cele mai

puternice echipe din lume, sistemul cu patru fundaşi, iar astăzi
aproape că nu mai există ţară unde el să nu fie sistemul de bază.
Folosit mai întâi de fotbaliştii brazilieni, care au perfecţionat
sistemul maghiar cu trei fundaşi în sprijinul cărora venea şi un
mijlocaş, acest sistem a contribuit foarte mult la dezvoltarea
generală a jocului de fotbal.
Sistemul de joc cu patru fundaşi a adus modificări esenţiale în
repartizarea forţelor pe teren şi în stabilirea de noi sarcini şi funcţii
pe jucători.

69
 Multă vreme, cei doi fundaşi ai sistemului clasic rezolvau cu
destul succes problema apărării imediate. Regula ofsaidului îi
favoriza în îndeplinirea sarcinilor lor, ei evitând posibilitatea să se
aşeze în scară între cel mai avansat atacant şi poarta proprie.
Odată cu perfecţionarea adusă jocului de ofsaid (1925), cei
doi fundaşi au devenit neputincioşi şi apare sistemul W M, care
instalează în linia de fund trei jucători, care corespundeau celor trei
vârfuri de atac ale adversarului.
Cu timpul, jocul din ce în ce mai perfecţionat şi mai eficace
al atacanţilor a determinat mai întâi retragerea temporară, în
acţiunile defensive, a unui mijlocaş şi apoi retragerea permanentă a
acestuia formându-se o linie de patru fundaşi.
Retragerea permanentă a celui de al patrulea jucător pe linia
de fund - fie el mijlocaş, inter sau extremă - a atras după sine
modificări, atât în linia intermediară cât şi în cea de atac.
Prin aceste modificări se păstrează un echilibru raţional între
compartimentele echipei şi de asemenea, o justă repartizare a
forţelor echipei în terenul de joc.
Faptul că numărul fundaşilor a crescut a dus la apariţia unor
posturi noi (fundaş central dreapta şi fundaş central stânga ) pe
lângă cei doi fundaşi laterali.
De asemenea, prin retragerea unui înaintaş în linia
intermediară apar, în unele variante ale sistemului, doi înaintaşi
centri ( înaintaş central dreapta şi înaintaş central stânga ).
Vedem, aşadar, că sistemul de joc cu patru fundaşi a apărut ca
o necesitate obiectivă pentru realizarea echilibrului valoric între
atac şi apărare, în favoarea desfăşurării unui joc ofensiv, colectiv,
constructiv, dinamic, atletic şi bărbătesc, echilibrat şi elastic,
caracteristici ale concepţiei moderne de joc.
Am văzut aşadar că factorii care determină schimbarea
sistemului de joc sunt de natură regulamentară, prin modificarea
unor reguli ale jocului şi de natura perfecţionării tacticii de atac sau
de apărare. În cazul sistemului de joc cu patru fundaşi, a apariţiei
lui, singurul factor determinant a fost perfecţionarea tacticii în jocul
atacanţilor şi anume :
- o circulaţie permanentă a vârfurilor de atac pe axul
longitudinal al terenului ;

70
 - intercalarea a câte unui mijlocaş sau chiar fundaş în linia de
atac pentru surprinderea şi mai mare a apărării adverse, în special a
stoperului ;
- pătrunderea prin surprindere a interilor pe direcţia porţii şi
trecerea lor temporară pe poziţia de vârfuri de atac ;
- retragerea centrului înaintaş şi a unei extreme sau a ambelor
slăbind eficacitatea jocului fundaşilor;
- creşterea rapidităţii acţiunilor individuale sau colective în
zona de finalizare ;
- creşterea rapidităţii în declanşarea contraatacurilor ;
- crearea superiorităţii numerice şi a culoarelor de pătrundere
către poartă printr-o circulaţie rapidă a jucătorilor şi a mingii în
cadrul schimburilor de locuri .
Vedem, deci, că sistemul de joc cu patru fundaşi a apărut în
cadrul sistemului cu trei fundaşi, prin perfecţionarea continuă a
acestuia. Acest lucru prezintă avantajul că sarcinile noi create
compartimentelor şi posturilor pot fi mai uşor înţelese şi însuşite de
către jucători şi prin aceasta adaptarea jucătorilor la noul sistem se
va face cu mai puţine dificultăţi.
Sistemul de joc cu patru fundaşi are două variante principale,
fiecare fiind determinată de numărul înaintaşilor şi al mijlocaşilor.
Prima, varianta 1-4-2-4 trebuie înţeleasă de felul următor :
prima cifră ( 1 ) reprezintă portarul, a doua ( 4 ) pe cei patru fundaşi
care dau şi denumirea sistemului, a treia cifră ( 2 ) numărul
mijlocaşilor, iar a patra ( 4 ) numărul înaintaşilor.
A doua, varianta 1-4-3-3 prezintă deosebirea că numărul
mijlocaşilor este egal cu cel al înaintaşilor ( 3 ).
Sistemului de joc cu patru fundaşi îi este caracteristică
plasarea jucătorilor pe trei linii, indiferent de varianta folosită.
Ca formă de apărare colectivă, în sistemul de joc cu patru
fundaşi se aplică cu rezultatele cele mai bune apărarea ,, combinată
", în care cei patru fundaşi se apără, de obicei, pe ,, zonă " - fiecare
dintre ei apărând una dintre cele patru zone longitudinale ale
terenului - iar mijlocaşii şi unii dintre înaintaşi efectuează
apărarea ,, om la om ". Se poate, în cazul mijlocaşilor, ca unul să
aplice o formă de apărare, iar celălalt altă formă.

71
 ● ●

● ● ● ● ● ● ● ●
● ● ● ●
●
● ● ● ● ● ● ●

În orice caz, asupra coordonatorului atacului advers trebuie

să se efectueze apărarea om la om. Apărarea combinată se impune
cu atât mai mult cu cât în acest sistem, fireşte atunci când echipa se
găseşte în situaţia de apărare dispar perechile antagoniste mai clar
decât în sistemul cu trei fundaşi. Perechile antagoniste erau
specifice sistemului de joc WM. Dispariţia perechilor antagoniste
constă în faptul că înaintaşii primesc sarcini mărite în jocul de
apărare. Parte din ei, aşa cum am arătat mai sus, în funcţie de locul
unde se petrece faza de joc, ar acţiona direct la atacarea
adversarilor.
Indiferent de varianta folosită în apărare, cei patru fundaşi fac
zonă la o distanţă de minimum 20 - 25 m de poarta proprie. Această
zonă este necesar a fi formată la această distanţă pentru două
motive şi anume :
1. Pentru a crea o zonă de siguranţă în spatele liniei
fundaşilor, zonă în care, în eventualitatea că vreunul dintre atacanţi
a pătruns cu balonul, să mai poată fi ajuns şi oprit înainte de a
acţiona direct pe poartă sau, dacă o face, să fie nevoit să şuteze de
la distanţă oricum mai mare. În cazul că zona se face la o distanţă
mai mică de poartă, 16-18m, adversarul înfiltrat printre fundaşi este
mai periculos pentru poartă şi, în plus, orice infracţiune care s-ar
comite asupra lui în momentul atacului pentru blocarea şutului sau
72
pentru deposedare s-ar solda cu o lovitură de pedeapsă, întrucât ea a
fost comisă în interiorul suprafeţei de pedeapsă.
2. Pentru a nu permite adversarului să şuteze la poartă din
faţa zonei, decât de la distanţă mare ceea ce face ca eficacitatea să
fie mai puţin probabilă.
Deci, retragerea liniei fundaşilor sub distanţa de 22 - 25 m ar
constitui un avantaj pentru adversar.
În zona pe care cei patru fundaşi o fac la distanţă de poartă ei
se aşează în linie, în aşa fel încât orice atacant situat înapoia sau a
nivelul acestei linii să fie prins în poziţie de ,, afară din joc "
( ofsaid ).
În acţiunile de apărare, o dată cu retragerea jucătorilor din
linia de fund şi din cea intermediară, vin în sprijinul acestora şi
jucătorii liniei de atac, care se retrag, unii mai mult, alţii mai puţin,
în funcţie de sarcinile stabilite. În acest fel, echipa acţionează ca un
bloc funcţional, păstrându-se între jucători şi între liniile echipei
aproximativ aceleaşi distanţe.
În atac, de asemenea, trebuie realizat blocul funcţional pentru
împingerea jocului în terenul adversarului, pentru a putea efectua
pătrunderi din liniile din spate, către poarta adversă. Astfel,
loviturile la poartă devin accesibile şi pentru mijlocaşi şi chiar
fundaşi, care au o poziţie liberă şi favorabilă de şut.
Ca cerinţe generale pentru realizarea unui joc de calitate în
sistemul cu patru fundaşi enumerăm :
- realizarea blocului funcţional de care am vorbit mai sus,
care asigură activitatea echipei ca un tot unitar, prin păstrarea pe tot
timpul jocului a unor distanţe şi intervale corespunzătoare, atât în
atac cât şi în apărare ;
- jucătorii să acţioneze, în principiu, numai în zonele lor de
acţiune principală. În zonele secundare aceştia acţionează numai în
anumite faze care ies din jocul ordonat şi organizat. Ieşirile din
zonele principale şi continuarea acţiunii în zonele secundare trebuie
să se facă cu mare atenţie, mai ales când astfel de acţiuni sunt
efectuate de către fundaşi. Fundaşii vor face acest lucru prin
alternaţie şi numai atunci când numărul înaintaşilor adverşi este
redus ;
- manevrele, atât cele pentru atac cât şi cele pentru apărare, să

73
fie simple, rapide, eficace ;
- să fie dezvoltat la maximum jocul colectiv orientat pe
ofensivă, dar în acelaşi timp să se efectueze cu curaj pătrunderi
individuale spre poarta adversă urmate de şut şi urmărirea lui.

SARCINILE JUCĂTORILOR ÎN SISTEMUL CU

PATRU FUNDAŞI
Portarul are sarcina de bază de a apăra poarta plasându-se pe
linia ei cât şi în afară, în funcţie de necesităţile fazei. El efectuează,
de asemenea, ieşiri din poartă pentru a intercepta mingea la centrări
sau la lansarea vârfurilor de atac ale adversarului.
Ca sarcină de bază în atac, portarul, atunci când a intrat în
posesia mingii, devine primul atacant. El iniţiază acţiuni
pregătitoare de atac sau contraatac prin transmiterea imediată şi
precisă a mingii. Transmiterea mingii se face, fie cu mâna, fie cu
piciorul, partenerului cel mai bine plasat. Este recomandabil ca
transmiterea mingii să se facă cu mâna pentru mai multă siguranţă
şi să fie adresate spre marginile terenului, la fundaşul sau
mijlocaşul care se demarcă în acest scop sau la extrema care se
retrage cu această intenţie. De asemenea, se recomandă ca mingea
să fie trimisă jucătorilor de pe partea opusă acţiunii precedente.
Iniţierea acţiunilor pregătitoare de atac se fac de către portar, fie
imediat după prinderea mingii , fie după o combinaţie cu unul
dintre fundaşi sau mijlocaşi, combinaţie care urmăreşte reţinerea
atacanţilor adverşi pe poziţie avansată, prin încercările pe care
aceştia le vor face pentru recâştigarea mingii, în acest fel luându-le
posibilitatea retragerii şi organizării lor în dispozitivul apărării.
Fundaşii laterali au ca sarcină de bază în apărare, marcarea
extremelor.
În atac, zonele lor de acţiune sunt mult mărite, ele ne mai
fiind limitate la mijlocul terenului. În cazul că mingea a fost prinsă
de portar, ei se vor demarca pentru a combina cu portarul sau
pentru a primi mingea şi a iniţia şi construi acţiuni de joc prin
pasarea mingii partenerilor din linia de mijloc sau de atac. În unele
cazuri, fundaşii participă în continuare la acţiunile de atac
pătrunzând în terenul advers şi mergând până la finalizare.
Participarea fundaşilor laterali la desfăşurarea acţiunilor în terenul

74
advers se face numai după ce aceştia se conving că părăsirea
postului lor nu prezintă risc.
Fundaşii centrali au sarcina de a marca pe cele două vârfuri
de atac advers, care acţionează pe zonele sau fâşiile de mijloc ale
terenului.
În atac, contribuţia lor constă în iniţierea acţiunilor de atac
prin pase precise la coechipierii din celelalte linii, prin dirijarea
paselor de contraatac şi canalizarea acţiunilor pe marginea
terenului. În cazul că aceştia posedă calităţi fizice şi tehnice
deosebite pot participa chiar la finalizare.
Mijlocaşii au ca sarcini principale de a face în permanenţă o
legătură tactică între linia de fundaşi şi cea de înaintaşi şi de a
sprijini activ ambele linii în acţiunile lor. Mijlocaşii sunt jucătorii
care asigură construcţia jocului la mijlocul terenului.
Ei nu se plasează pe aceeaşi linie : unul va avea a poziţie mai
retrasă, iar altul una mai avansată. Mijlocaşul plasat mai înapoi se
alătură, se integrează în acţiunile de apărare în linia fundaşilor, fie
imediat în faţa acesteia şi în apropierea înaintaşului central de pe
partea sa (Dunea la brazilieni, Lupescu la români ), fie în spatele
liniei fundaşilor cu rol de suplinire, în special a fundaşilor centrali (
Picchi la Internaţionale).
Mijlocaşul cu o poziţie mai avansată contribuie la apărare
prin luarea în primire a mijlocaşului avansat advers sau a unui
înaintaş central care joacă pe poziţie retrasă. În atac, cei doi
mijlocaşi au de asemenea roluri diferite. Mijlocaşul avansat,
denumit ,,mijlocaşul de sprijin" alimentează înaintarea cu mingii
utilizabile, dar în acelaşi timp, participă la dezvoltarea atacului şi
chiar la finalizarea lui, pătrunzând prin surprindere în eşalonul
avansat al echipei. Al doilea, ,,mijlocaşul de legătură", aşa după
cum arată şi denumirea care i s-a dat, are rolul de a transmite pasele
de la mijloc spre linia de înaintaşi şi în afară de asta de a asigura, de
a întări spatele liniei de înaintare.
Înaintaşii au în sistemul cu patru fundaşi o contribuţie mărită
în apărare. Această contribuţie se realizează printr-o serie de
mijloace dintre care cele importante sunt :
- căutarea cu perseverenţă a recuperării mingii pierdute, prin
atacarea insistentă a apărătorului advers care a efectuat deposedarea

75
sau interceptarea mingii. Această acţiune a înaintaşilor urmăreşte pe
cât posibil recâştigarea mingii, iar dacă acest lucru nu este posibil,
ea are efectul de a stânjeni pe apărătorul cu mingea de a pasa corect
şi a acţiona liber, nejenat. Şi în acest caz, posibilităţile acestuia de a
greşi din cauza opoziţiei sau a grabei sunt cu mult mai mari ;
- marcarea cu stricteţe a apărătorilor adverşi pentru a le lua
posibilitatea de a primi mingea de la portar ;
- participarea activă la apărare atunci când situaţia devine
periculoasă pentru poarta proprie ajungându-se până la dublarea
fundaşilor.
În atac, rolul cel mai important în atacarea porţii revine
înaintaşilor. Cuplul celor doi înaintaşi se manifestă prin :
- ajutor reciproc ( de obicei jucătorul fără minge este acela
care are iniţiativa în această acţiune de susţinerea coechipierului său
) prin demarcări de sprijin;
- pase de depăşire a adversarului ( un-doi ) ;
- lansări ;
- schimburi de locuri ;
- demarcări ,, asigurate “, prin alternaţie.
Înaintaşii au un rol deosebit de important în construcţia
jocului. Prin poziţia puţin retrasă faţă de înaintaşii centrali ei pot
mai uşor să continue acţiunile de atac. Prin retragerea pe care o
adoptă la un moment dat, extremele ies din zona pe care o
controlează cu stricteţe fundaşul advers şi astfel au libertate de
acţiune când primesc mingea de la apărătorii proprii. Această ,,
demarcare asigurată “ pe care extremele o efectuează mai are şi o
altă importanţă : aceea de a sprijini pe mijlocaşi în îndeplinirea
sarcinilor lor ofensive.
În afară de aceste sarcini extremele se angajează mai mult
decât ceilalţi doi înaintaşi în jocul de apărare.
În faţa sarcinilor de mai sus, înaintaşii, indiferent de postul pe
care îl ocupă, mai au datoria să acţioneze cât mai variat, prin
alternarea acţiunilor colective cu cele individuale ( depăşiri în zona
de finalizare, pătrunderi în spaţiile libere, demarcări oportune,
etc. ).

76
 2.3. PRINCIPIILE TACTICII

1. Principiul jocului colectiv se realizează pentru :

- circulaţia fluentă a mingii
- asanarea ei promptă şi logică ;
- susţinerea partenerului aflat în posesia mingii ;
- sprijinirea partenerului aflat în luptă cu adversarul (atac
sau apărare );
- suplinirea partenerului angajat într-o acţiune din afara
zonei sale de acţiune şi preluarea sarcinilor de joc ale acestuia ;
- comuniunea de interese ale jocului .

2. Jocul constructiv presupune :

- pregătirea anterioară a tacticii de joc ;
- organizarea acţiunilor jucătorilor ;
- colaborarea sub forma dublajelor, sprijinului,
schimbului de zone şi sarcini;
- soluţionarea acţiunilor pe căile cele mai fireşti şi eficace
;
- disciplină tactică ;
- rezolvarea problemelor prin mijloace
regulamentare .

3. Jocul ofensiv presupune o bună şi solidă organizare defensivă :

- este determinat de nivelul de dezvoltare a capacităţii
fizice, de tehnica de manevrare şi transmitere a mingii
în condiţiile luptei cu adversarul ;
- de capacitatea de gândire individuală .

4. Jocul echilibrat, organizat pe baza unui echilibru numeric,

raţional atât în atac cât şi în apărare :
- plasament colectiv ;
- mişcarea continuă a jucătorilor ;
- anticiparea reacţiilor şi replicilor de joc ale adversarilor
;
- capacitatea de a rezolva sarcini ofensive şi defensive .

77
5. Utilizarea tactică a vitezei crescute de joc :
- viteza de joc – un esenţial element de randament este
determinantă în cazul când celelalte mijloace tehnico-tactice şi
fizice ale adversarilor sunt la nivel apropiat pentru obţinere
victoriei.

6. Jocul elastic :
- capacitatea echipei de a acoperi mobil şi rapid terenul
de joc şi de a asigura un număr suficient de jucători în jurul
purtătorului temporar al mingii .

7. Adaptarea tacticii la situaţia de pe teren :

- la condiţiile exterioare ale jocului ;
- acomodarea la public, la arbitraj, la evoluţia scorului;
- la caracteristicile adversarului .

PRINCIPIILE MODERNE DE JOC

2.3.1. ÎN ATAC :

- principiul jocului în adâncime :

- orientarea preponderent în adâncime a circulaţiei
mingii şi a jucătorilor.
- principiul penetraţiei :
- determină orientarea şi subordonarea tuturor
acţiunilor în direcţia porţii adverse, în vederea înscrierii de goluri ;
- la baza principiului stă relaţia timp-spaţiu .
- principiul lărgimii atacului presupune :
- o raţională acoperire a suprafeţei de joc ;
- desfăşurarea acţiunilor de atac pe toată lăţimea
terenului, cu preponderenţă pe părţile laterale ( pregătire ) mai puţin
,, populate “ şi finalizare pe centru .
- principiul mobilităţii atacului :

78
 - menţinerea echilibrului dintre compartimente în toate
fazele ;
- presupune deplasări succesive şi continue a jucătorilor
în vederea participării efective la desfăşurarea diferitelor faze ale
atacului ;
- principiul improvizaţiei :
- acţiunile de atac să se desfăşoare cursiv, simplu şi cât
mai variat, lăsând cale liberă ,, inspiraţiei “ de moment a
purtătorului de balon .

2.3.2. ÎN APĂRARE :

- principiul asigurării contrajocului în adâncime :

- în fiecare moment este necesar să se organizeze jocul
pe direcţia de atac a mingii, dar atenţi mereu la jocul în adâncime,
direct, de surpriză a adversarului.
- principiul întârzierii atacului advers :
- în scopul reorganizării în apărare a echipei proprii.
- principiul concentrării apărării pe direcţia principală
a atacului :
- în scopul blocării pătrunderilor individuale sau prin
un-doi-uri, precum şi blocarea şutului de la distanţă prin plasarea
jucătorilor în adâncime, scară, dublaj-acoperire, formând blocul
funcţional omogen.
- principiul echilibrului :
- se realizează prin acoperirea în întregime a terenului în
apărare, adică acoperind şi partea opusă atacului advers, evitând în
felul acesta surpriza schimbării atacului de pe o parte pe alta, de
către adversar.

2.3.4. CONCEPŢIA DE JOC PE PLAN INTERNAŢIONAL

Evaluarea nivelului la care ajunge fotbalul, se evidenţiază de

obicei cu prilejul desfăşurării ritmice a Cupei Mondiale.

79
 Evenimentul oferă posibilitatea unor confruntări tactice
elaborate pe seama caracterului elastic al concepţiei de joc care
permite folosirea unor soluţii diferite de la un joc la altul .
Stabilirea concepţiei de joc este insă determinată de
caracteristicile fotbalului pe plan internaţional, pe care trebuie să le
respecte toate echipele pentru a fi competitive :
 fotbalul de performanţă se realizează pe baza unei strategii bine
definite şi a unor cunoştinţe, deprinderi tactice foarte bine însuşite
şi respectate :
 întreaga capacitate de joc a fiecărui jucător este subordonată
intereselor echipei, inclusiv a liderilor, care trebuie să înţeleagă că
vedeta este echipa ;
 în desfăşurarea acţiunilor de atac şi apărare se manifestă,
pregnant şi la cote superioare, spiritul colectiv de luptă şi angajare
totală a capacităţii psiho-fizice ;
 în dinamica sa, jocul de fotbal impune rezolvarea acţiunilor prin
funcţiile de bază şi secundare ale jucătorilor şi nu posturi, care
limitau sarcinile şi atribuţiile, în cadrul unor compartimente ;
 în fazele de atac şi apărare, se urmăreşte prezenţa unui jucător în
plus, pentru crearea superiorităţii numerice pe fază;
 acţiunile de atac se desfăşoară prin folosirea alternativă, sau pe
perioade, a diferitelor forme colective, de atac ca cel poziţional,
rapid sau contratac;
 jocul cu ,, libero “ a creat soluţia prin care această funcţie este
destinată permanent aceluiaşi jucător sau, în funcţie de fază şi altuia
,,libero-ul alternativ“;
 cunoaşterea exactă a conţinutului jocului competiţional, a valorii
şi eficienţei fiecărui component al echipei devine posibilă cu
aportul unor ştiinţe de specialitate indispensabile marilor
performanţe;
 conducerea unei echipe nu se mai poate concepe fără specialişti
de calitate, ca managerul, directorul tehnic, antrenorul principal şi
secunzii, colectivul medical şi alţi angajaţi din sectorul
organizatoric şi administrativ.

80
 În elaborarea concepţiei de joc, aspectele amintite au o
anumită pondere, care în funcţie de nivelul lor calitativ, îşi aduc
mai mult sau mai puţin aportul la marea performanţă.

2.34.1. TRĂSĂTURI ESENŢIALE ALE JOCULUI PE

PLAN INTERNAŢIONAL

În atac:
Acţiunile ofensive se desfăşoară într-o viteză crescută şi se
realizează prin :
1. – construcţia jocului cu :
 participarea întregii echipe ;
 controlul dirijat şi orientat al mingii.

2. – reţinerea mingii în cadrul echipei prin :

- participarea grupată a doi-trei jucători în
vecinătatea mingii :
- efectuarea paselor înapoi şi lateral, pentru
schimbarea direcţiei de atac

3. – crearea spaţiilor de joc prin :

 abilitate tehnică individuală ;
 superioritate numerică ;
 combinaţii şi automatisme de joc .

4. – crearea superiorităţii prin :

 construcţia acţiunilor ;
 orientarea combinaţiilor pe margini.

5. – schimbări de ritm şi direcţie prin :

 acţiuni individuale cu mingea ;
 dublări şi redublări de pase.

6. – virtuozitate în executarea fazelor fixe.

În apărare:
Acţiunile defensive se realizează prin :
81
 1. – efectuarea presingului :
 acţiune colectivă, în egalitate sau superioritate
numerică ;
 acţiune individuală prin fault tehnic ;

2. – jucătorii care nu participă direct la faza de joc, fac

marcaj strict .

3. – retragerea în terenul propriu :

 continua hărţuire a vârfurilor de atac de către
apărători, pentru replierea coechipierilor în defensivă ;
 acoperirea tuturor zonelor ;
 închiderea culoarelor .

4. – marcajul se face prin :

 om la om în zonă ;
 sarcini speciale de marcaj la unu-doi adversari.

5. – linia mediană a echipei efectuează o mişcare de

translaţie după direcţia de atac a adversarului.

6. – declanşarea acţiunilor de deposedare se face prin

atragerea jucătorilor adverşi într-o zonă neutră.

7. – crearea densităţii de jucători pe zona centrală.

8. – apariţia fundaşului de pe partea opusă pe post de
libero şi închiderea jocului diagonal de un înaintaş.

2.3.5. CONCEPŢIA DE JOC A ECHIPELOR DIVIZIONARE

DIN ROMÂNIA

Jocul de fotbal la nivel competitiv a atins cote superioare

de manifestare, angajând întreaga capacitate a jucătorilor
mobilizând resursele intelectuale, psiho-fizice şi tehnico-tactice ale
combatanţilor.

82
 Ţinând seama de aceste imperative, fotbalul trebuie să se
încadreze în cerinţele actuale ale concepţiei de joc pe plan mondial,
obligând toţi jucătorii, pe baza unei ridicate capacităţi de efort, să
participe în egală măsură la cele două momente fundamentale ale
jocului, atacul şi apărarea.
Sintetizând, jocul echipelor trebuie să aibă la bază
caracteristicile moderne : joc colectiv, constructiv, raţional şi
angajament total, care să se manifeste printr-o perfectă disciplină
din partea jucătorilor, în toate fazele de joc. Prin această disciplină,
organizarea conştientă a acţiunilor se impune faţă de jocul
individualist, la întâmplare şi haotic. Improvizaţia şi acţiunile
spontane, se pot cultiva cu condiţia ca ele să servească echipei,
respectându-se disciplina tactică de ansamblu.
În acest ,,cadru organizat şi conştient “ se va realiza o mişcare
sincronizată a coechipierilor pentru realizarea ,, nucleelor ofensive
“, în scopul declanşării unor noi direcţii de atac şi care devin tot
mai rapide şi incisive pe măsura apropierii de poarta adversă în
scopul finalizării.
Circulaţia jucătorilor fără minge este continuă, iar după
transmiterea mingii aceştia se vor deplasa imediat pe zonele libere
unde pot ameninţa poarta adversă. Manevrele cu şi fără minge sunt
schimbătoare, cu scopul de a disloca apărarea şi a crea culoare
pentru pasele decisive şi pătrunderile individuale.
Acţiunile ofensive se canalizează cu precădere pe marginile
terenului, prin schimbarea direcţiei de atac, în mod surprinzător şi
variat.
O atenţie deosebită se va acorda valorificării la maximum a
fazelor fixe, stabilindu-se astfel câteva variante pentru fiecare
acţiune.

ACŢIUNILE DE APĂRARE, se organizează cu toate

forţele echipei pentru protecţia porţii proprii prin : eşalonarea
jucătorilor în adâncime, pe axa porţii, în continuă mişcare, pentru a
realiza suplinirea şi dublajul, iar pentru a împiedica adversarul să
manevreze mingea se foloseşte marcajul strict şi de supraveghere
cu un total angajament psiho-fizic, uşurând intercepţia şi
deposedarea.

83
 Acţiunile de apărare încep imediat după pierderea mingii, iar
jucătorul depăşit de adversar trebuie să revină imediat, cu toată
hotărârea în zona sa, sau a coechipierilor care suplinesc în faza
respectivă.
La mijlocul terenului se va urmări intercepţia fără a solicita
un număr sporit de jucători, iar în faţa porţii proprii ( sub treizeci de
metri ) se va dezlănţui acţiunea sincronizată a tuturor jucătorilor
pentru recuperare, după ce s-a asigurat acoperirea şi marcajul strict
la adversar.
În cadrul organizării jocului echipele trebuie să urmărească
realizarea principalelor trăsături tactice ale fotbalului modern
stabilite de F.R.F. :
1. – în faza de apărare, imediat după pierderea mingii, toţi
jucătorii trebuie să aplice un marcaj eficient la adversari pentru
presing colectiv, în scopul opririi acţiunii adverse şi pentru
recuperarea mingii.
2. – organizarea jocului în apărare impune prezenţa
fundaşului central de acoperire - ,, libero “ – ul care în faza de atac
participă la construcţie şi chiar la finalizare ;
3. – amplificarea ,, jocului fără minge “, în cadrul căruia
circulaţia jucătorilor, în atac şi apărare, se realizează în viteză, pe
toată suprafaţa terenului şi pe toată durata partidei.
4. – în fazele de atac se foloseşte schimbarea permanentă a
ritmului de joc, care se accelerează în zona de finalizare.
5. – valorificarea la maximum a capacităţii jucătorilor proprii,
prin stabilirea şi efectuarea unor manevre tactice ( scheme sau
trasee ) care să genereze superioritatea în faţa adversarului ( atât în
timpul desfăşurării jocului, cât şi la fazele fixe ).
Realizarea acestor trăsături este posibilă numai prin
activizarea jucătorilor în atac şi apărare, printr-o participare totală şi
conştientă. Rezolvarea eficientă a fazelor de joc depinde şi de starea
permanentă a tuturor jucătorilor, pentru a se orienta în funcţie de
poziţia mingii, a coechipierilor şi adversarului, de zona în care se
joacă, de disciplina tactică stabilită.
Materializarea concepţiei de joc, are loc în cadrul sistemului
cu patru fundaşi, aplicat elastic ( încât se tinde spre un sistem

84
complex sau multifuncţional ) în raport cu particularităţile
jucătorilor proprii şi valoarea de ansamblu a echipei.
În cadrul sistemului, atribuţiile şi sarcinile jucătorilor sunt
distribuite pe funcţii, în aşa fel încât randamentul acestora să fie
superior, lăsând loc şi pentru manifestarea iniţiativei personale.
Îmbunătăţirea continuă a organizării jocului, în vederea
obţinerii unei eficacităţi sporite, este dependentă de raţionalizarea
acţiunilor colective şi individuale care să faciliteze o coordonare
optimă în ansamblul echipei.
Concepţia de joc a echipelor poate suporta modificări, în
funcţie de caracterul jocului ( turneu, eliminatoriu, calificare,
promovare, etc. ), condiţiile de joc ( acasă, deplasare, teren, climă,
temperatură, etc. ), valoarea adversarului ( cu sau fără
individualităţi ), miză şi motivaţie.
Concepţia de joc a echipelor divizionare de fotbal, s-a stabilit
în funcţie de caracteristicile şi trăsăturile de comportament ale
jucătorilor din România şi în concordanţă cu cerinţele fotbalului
internaţional.
Remarcăm astfel prezenţa unor însuşiri şi trăsături specifice
cu caracter pozitiv şi negativ, care trebuie considerate mereu în
activitatea echipelor de club sau selecţionatelor naţionale.
Rezultatele superioare obţinute de jucătorii şi echipele din
România, sunt şi efectul unor calităţi native deosebite, manifestate
prin entuziasm, spontaneitate în gândire şi acţiune,
sociabilitate, abilitate tehnică, ş.a. dar este tot atât de adevărat că
unele aspecte negative care încă mai persistă în comportamentul
jucătorilor şi care nu odată au adus deservicii fotbalului românesc,
trebuie avute în vedere, în economia fiecărei echipe :
superficialitate în respectarea disciplinei de joc, concentrare
redusă în fazele de joc ( în construcţie şi mai ales în finalizare ),
tendinţe de joc individualist şi ineficace, repulsie faţă de efortul
continuu şi intens ( mai ales în antrenamente ), impulsivitate şi
conduită necontrolată, chiar riscantă.
Luând în considerare aspectele amintite, în elaborarea
concepţiei de joc, aceasta trebuie aplicată în mod special pentru a
duce la îmbunătăţirea continuă a jocului prin :

85
  realizarea unei tehnici superioare, în condiţii de
viteză crescută şi adversitate ;
 funcţionarea ,, blocului " echipei, în toate acţiunile
de atac şi apărare ;
 simplificarea fazelor de atac şi finalizarea prin
acţiuni simple şi sigure .

2.3.6. CARACTERISTICILE CONCEPŢIEI DE JOC

 desfăşurarea fazelor de atac şi apărare prin

multiple acţiuni colectiv-constructive;
 intensificarea acţiunilor ofensive pentru
creşterea eficacităţii, fără neglijarea capacităţii de apărare ;
 dinamism şi combativitate permanentă în toate
acţiunile de joc ;
 plasament elastic şi echilibrat, pentru menţinerea
distanţelor optime între jucători şi linii;
 activizarea jucătorilor şi echipei în toate
acţiunile de atac şi apărare;
 angajarea capacităţilor psiho-fizice în toate
acţiunile de joc, în condiţii de fair-play ;

2.4. MODELUL JOCULUI

Realizarea unui joc competitiv şi superior organizat, impune
jucătorilor :
 permanenta informare în teren, pentru
realizarea eficientă a multiplelor faze de joc ;
 activizarea tuturor zonelor din teren, în ambele
momente ale jocului prin eforturi susţinute ale jucătorilor în cadrul
grupelor funcţionale ;
 folosirea ritmului de joc ca armă tactică, prin
accelerarea acestuia în diferite perioade ale jocului, sau în anumite
situaţii de joc (recuperare, construcţie şi finalizare);
86
  păstrarea mingii în cadrul echipei printr-un
dezvoltat joc colectiv, în care jucătorii s-o reţină cât mai puţin,
pentru realizarea unei siguranţe maxime în circulaţia mingii.

87
 ÎN ATAC:
 anticiparea fazei de apărare, în care se păstrează
permanent un jucător în plus ;
 activizarea ,, libero-ului " pentru crearea
superiorităţii numerice în construcţie şi finalizare ;
 sincronizarea circulaţiei jucătorilor pentru
acoperirea raţională a terenului ;
 folosirea variaţiilor de ritm pe toată suprafaţa
terenului, cu accelerări în finalizare .

ÎN APĂRARE
 anticiparea fazei de atac ( 1-2 jucători plasaţi pe
poziţii avansate ) ;
 marcajul continuu, în zona de circulaţie a mingii
prin presing, blocând schimbarea de direcţie a atacului advers ;
 jocul cu ,, libero " asigurându-se superioritatea
numerică în jumătatea proprie de teren, în zona de circulaţie a
mingii ;
 jocul ,, fără minge " prin schimbarea simultană şi
rapidă a plasamentului din atac în apărare, urmărind adversarii până
la recuperarea mingii, sau terminarea fazei.

2.5. MODELUL JUCĂTORULUI

Jucătorul cu posibilităţi de perspectivă, cu deprinderi şi

calităţi polivalente care să poată face faţă cerinţelor şi
responsabilităţilor marilor competiţii, trebuie să aibă următoarele
calităţi:
 viguros, abil şi cu capacitate mare de efort, capabil
să acţioneze cu randament superior în atac şi apărare ;
 posibilităţi psiho-fizice şi tehnico-tactice multiple,
dintre care două, trei trăsături de excepţie ;
 capacitatea de orientare şi inteligenţă de joc, bine
conturate care să permită rezolvarea diferitelor variante de
organizare a jocului, să fie receptiv la tot ce este nou şi perfectabil ;

88
  rezistent la dificultăţile pregătirii şi jocului, gata
de orice sacrificiu în interesul echipei şi pentru autodepăşirea lui ;
 capacitate şi justeţe în aprecierea corectă a valorii
personale şi a celorlalţi jucători, a randamentului său şi al echipei ;
 responsabil faţă de sarcinile de joc, gata oricând să
preia rolul sau atribuţiile altor coechipieri ;
 respectuos în toate împrejurările, faţă de
coechipieri şi parteneri, echipa tehnică şi conducerea clubului,
oficiali, arbitri şi publicul spectator ;
 atitudine modestă în viaţa sportivă şi particulară .

PORTARUL – CALITĂŢI TEHNICO-TACTICE

ÎN APĂRARE:
 dirijarea apărării pentru realizarea plasamentului
corespunzător a tuturor coechipierilor ;
 plasament pentru închiderea unghiului de şut,
jocul în suprafaţa porţii, promptitudine la ieşirile din poartă,
aprecierea traiectoriei mingii ;
 siguranţă în prinderea, boxarea, blocarea şi
trecerea mingii peste poartă ;
 degajarea mingii cu piciorul din afara suprafeţei de
pedeapsă ( rezolvarea temporară a funcţiei jucătorului ,, libero " ).

ÎN ATAC:
 repunerea mingii în joc, cu mâna şi piciorul, de
preferinţă spre marginile terenului, la un coechipier demarcat, pe
partea opusă direcţiei din care a venit mingea ;
 degajarea lungă pentru contraatac ;
 colaborare cu coechipierii pentru siguranţa
circulaţiei mingii ;
 plasament mai avansat .

CALITĂŢI FIZICE
 detenta pe verticală fără elan ( 65-70 cm ) şi cu
elan ;

89
  mobilitate şi supleţe ;
 viteză de reacţie ;
 rezistenţă la acţiuni repetate, în condiţii dificile şi
de adversitate .

JUCĂTORII DE CÂMP
ÎN ATAC
Jocul fără minge
 schimbarea rapidă a plasamentului din apărare în
atac, anticipându-se însă faza de apărare;
 deplasare după transmitere : ,, dă şi du-te " pentru
primire pe poziţie avansată în vederea realizării superiorităţii
numerice pe fază;
 activizarea zonei de bază şi secundare, ameninţând
permanent poarta adversă în construcţie şi finalizare;
 sprijinirea coechipierului cu mingea, de preferat în
adâncime, în spatele adversarilor şi apărării adverse;
 tenacitate pentru evadări succesive de adversarul
direct care face presing sau marcaj strict;
 crearea culoarelor pentru coechipierii din urmă.

Jocul cu minge
 fiind în posesia mingii, temporar fiecare jucător se
consideră coordonator de joc, acţionând în concordanţă cu
caracteristicile tehnicii în faza de atac ( utilă, oportună, precisă,
variată şi mascată ) ;
 orientarea circulaţiei mingii spre zonele libere ale
terenului, în mod special spre margini, schimbând direcţia de atac,
inclusiv spre înapoi când acţiunea este blocată ;
 reţinerea şi conducerea mingii numai în scopuri
tactice prin folosirea tehnicii de contre-pied, evitându-se zona şi
traseele de intervenţie şi intercepţie a adversarului, mai ales în
terenul propriu. Sarcina de bază este aceea de a pasa coechipierului
pe poziţia sau zona depărtată de intercepţie ;

90
  dezvoltarea acţiunilor individuale, mai ales în
situaţia de 1 : 1, a combinaţiilor simple şi rapide, a devierilor în
zona de construcţie şi de finalizare ;
 realizarea finalizării hotărât şi oportun la prima
ocazie .

ÎN APĂRARE
 schimbarea plasamentului din atac în apărare,
fiecare jucător având în răspundere marcarea unui adversar direct,
sau pe cel ce acţionează în zona sa, acceptând în mod decisiv lupta
pentru recuperarea mingii ;
 efectuarea marcajului strict şi la intercepţie,
agresiv în zona de circulaţie a mingii şi cea din faţa porţii proprii,
în vederea recuperării mingii şi distrugerea atacului advers ;
 blocarea şutului la poartă sau a pasei, închiderea
culoarelor de pătrundere spre propria apărare ;
 realizarea colaborării între coechipieri, prin
suplinire, dublaj, schimb de adversari în caz de depăşire ;
 organizarea oportună şi eficientă a fazelor fixe, în
mod special în propria zonă de apărare .

91
 2.6. SISTEMATIZAREA TACTICII

2.6.1. Tactica individuală în atac

- demarcarea ;
- depăşirea ;
- efectuarea loviturilor libere ;

2.6.2. Tactica colectivă în atac

- pasa ;
- combinaţia tactică ;
- schema tactică ;
- jocul pe fază ;
- schimbul de locuri ;
- circulaţia tactică ;
- pregătirea şi finalizarea atacului ;
- forme de atac ;
- combinaţie şi scheme la faze fixele ale jocului ;

2.6.3. Tactica individuală în apărare

- marcajul ;
- talonarea ;
- deposedarea ;

2.6.4. Tactica colectivă în apărare

- dublajul ;
- forme de apărare - ,, om la om " ;
- apărare în zonă ;
92
 - apărare combinată ;
- forme speciale de apărare - presingul ;
- cu ,, libero " ;
- aglomerată ;
- în linie.

2.5.1. Tactica individuală în atac

A. DEMARCAREA - este acţiunea jucătorului în atac pe
care o efectuează cu scopul de a scăpa de sub marcajul adversarului
şi pentru a-şi crea un plasament convenabil continuării acţiunii pe
spaţii mai libere.
- Demarcarea poate fi directă şi indirectă (prin desprinderea
adversarului datorită mişcării coechipierilor) ;

Cerinţele unei demarcări sunt :

 atenţie şi concentrare la joc ;
 viteza de demarcare (direcţia spre spaţii libere şi
nu invers fiindcă obţinem automarcaj ) ;
 să se facă la momentul oportun şi prin
surprindere ;
 să fie precedată de fentă ;
 să aibă calităţi psiho-fizice corespunzătoare .
- Demarcarea este indispensabilă jocului actual deoarece
creează superioritate numerică, dezvoltă viteza şi dinamica de joc,
şi contribuie la dezorganizarea adversarului .

B. DEPĂŞIREA INDIVIDUALĂ - este acţiunea

jucătorului cu mingea, care prin folosirea succesivă a unor procedee
tehnice, reuşeşte să depăşească unul sau mai mulţi adversari
(exemplu : preluare cu depăşire - conducere - protejare - fentă -
dribling , etc.).

93
 C. EFECTUAREA LOVITURILOR LIBERE

2.5.2. Tactica colectivă în atac

Elementul tactic de bază, în desfăşurarea acţiunilor colective
în atac, este PASA.
Transmiterea şi circulaţia mingii în cadrul echipei, reprezintă
cheia de boltă a organizării şi desfăşurării fazelor ofensive.
Eficienţa unei pase poate decide, într-o anumită situaţie,
soarta unui joc, motiv pentru care trebuie să fie oportună şi precisă,
cu viteza şi traiectoria corespunzătoare, pe direcţia şi către jucătorul
cel mai indicat.

A. CLASIFICAREAŞI EFICACITATEA PASELOR

În funcţie de distanţa, direcţia, traiectoria şi poziţia în teren a
coechipierului, pasele sunt clasificate astfel :
1. după DISTANŢ~ :
a) - pasa scurtă (până la 10 metri) - specifică combinaţiilor
rapide, fără preluare, prin deviere şi la ,, un-doi-uri ";
b) - pasa medie (între 10-20 metri) - are mare utilitate în fazele
de construcţie a atacului şi la angajarea coechipierilor pentru
finalizare ;
c) - pasa lungă (peste 20-25 metri) - în funcţie de locul execuţiei
şi direcţia de transmitere, poate fi utilizată ca :
- DEGAJARE (din zona porţii proprii în terenul
advers, care poate surprinde adversarul descoperit şi înlătură
pericolul);
- LANSARE (pasarea mingii în adâncime,
perpendicular pe poarta adversă, pentru angajarea
coechipierului spre şi în zona de finalizare)
- DESCHIDERE (transmiterea mingii din zona
centrală a terenului spre cele laterale, cu scopul de a crea
atacului un front larg de acţiune şi implicit disperarea
apărării adverse, ceea ce, în fazele de construcţie, are o
mare importanţă);
- CENTRARE (transmiterea mingii, pe sol sau în aer,
de la marginea terenului spre interior, pentru angajarea

94
 coechipierilor în combinaţii sau pentru a trage la
poartă, cu piciorul sau cu capul);
-

2. după DIRECŢIE :
a) - pasa înainte sau în adâncime - este cea mai
eficientă, deoarece angajează coechipierul decisiv
şi direct spre poarta adversă, (câştigându-se teren în
minimum de timp ) pentru a crea sau finaliza
acţiunea
b.) - pasa înapoi - are o multiplă utilizare, în funcţie
de situaţia din teren şi de scopul urmărit :
- când posesorul mingii nu poate pasa înainte sau
lateral ;
- când se află în marginea terenului şi acţiunea este
blocată în adâncime sau lateral, prin plasamentul adversarilor ;
- când jucătorul a ajuns cu mingea lângă linia de poartă
şi nu are şanse de centrare, va folosi pasa spre înapoi în zona
centrală, pentru a crea poziţie favorabilă de finalizare unui
coechipier venit din urmă ;
- pasa la portar .
c) - pasa laterală - se foloseşte în scopuri diferite, în
funcţie de zona în care se acţionează (pentru
schimbarea direcţiei de atac, descongestionarea
spaţiului sau zonei respective, eliminarea unor
adversari din raza de acţiune, efectuarea unor
depăşiri prin ,,un-doi-uri " ;
d) - pasa oblică - reprezintă un mijloc pentru
menţinerea mingii în cadrul echipei prin
deschiderea ,, unghiurilor de siguranţă " în
circulaţia optimă a mingii, crearea posibilităţilor de
a combina în triunghi şi de a efectua o pasă
decisivă în adâncime.

3. după TRAIECTORIE :
a) - pasa pe jos, la sol ;
b) - pasa semiînaltă ;

95
 c) - pasa cu traiectorie înaltă, (pe sus),
se folosesc în funcţie de plasamentul coechipierilor şi adversarilor,
locul, zona şi distanţa la care se adresează mingea.

4. după POZIŢIA ÎN TEREN A COECHIPIERULUI -

determină pasarea mingii la picior sau pe poziţia viitoare a
coechipierului.
A. Eficacitatea paselor depinde de modul în care se
îndeplinesc următoarele cerinţe de către jucători :
 folosirea unor variate procedee de lovire a mingii,
cu piciorul şi capul ;
 transmiterea oportună a mingii cu intensitatea
necesară pentru a se evita interceptarea de către adversari ;
 camuflarea intenţiei de transmitere, prin folosirea
fentelor, a paselor precedate de fente ;
 selectarea şi efectuarea celor mai eficiente pase,
impuse de momentul tactic respectiv.

B. COMBINAŢIA TACTICĂ - reprezintă coordonarea

acţiunii a doi sau mai mulţi jucători, cu scopul obţinerii unor
avantaje în lupta cu adversarii şi de a realiza sarcinile fazelor
ofensive .
Însuşite în cadrul antrenamentelor, combinaţiile tactice pot
primi noi valenţe în timpul jocului, prin aportul capacităţii de
creaţie şi spontaneitate a jucătorilor, care însă trebuie să posede o
bogată paletă tehnică.
În cazul unei pregătiri superficiale sau a folosirii unui număr
prea mare de combinaţii tactice, se produc acţiuni dezorganizate şi
haotice în timpul jocului, ceea ce este în avantajul adversarului .

C. SCHEMA TACTICĂ - este o formă rigidă a combinaţiei

tactice, în care jucătorii au obligaţia să execute exact ceea ce s-a
repetat la antrenemente, un rol decisiv avându-l precizia tuturor
execuţiilor tehnice. Schemele tactice se folosesc în general, cu mare
eficacitate la fazele fixe ale jocului .

96
 D. JOCUL PE FAZĂ - reprezintă un mijloc tactic deosebit
de important în jocul actual, în cadrul căruia se poate acţiona:
a) - individual - împotriva unui adversar plasat la distanţă mică, în
jur de 5 metri, făcând apel la mijloacele tehnice-tactice specifice
atacului ;
b) - colectiv - prin care se urmăreşte păstrarea iniţiativei într-un
spaţiu limitat pe o rază de 10-15 metri, unde sunt grupaţi mai mulţi
jucători din ambele echipe.
Reuşita jocului pe fază, impune utilizarea cu precizie a
procedeelor tehnice şi crearea superiorităţii numerice, în lupta
directă a acestor grupe ce se formează temporar.
Jucătorul cu mingea trebuie sprijinit permanent în aceste
spaţii, de un număr suficient de coechipieri, în jurul acestuia
formându-se un ,, nucleu ofensiv " eficient .
E. SCHIMBUL DE LOCURI - constituie un mijloc util,
efectuat de jucătorii echipei în atac , cu scopul de a se elibera de
marcajul strict ,, om la om " practicat de unele echipe .
Acţiunea se declanşează la 35-40 metri de poarta adversă şi se
efectuează pe spaţii mai largi, în viteză şi cu fente, pentru crearea
unui plasament favorabil primirii mingii .

F. CIRCULAŢIA TACTICĂ - angajează un număr mai

mare de jucători, care prin acţiuni individuale succesive şi
combinaţii tactice, încadrate într-un plan stabilit, urmăresc
realizarea fazelor de pregătire şi finalizare a atacurilor .
Circulaţia tactică, presupune o pregătire tehnică, repetată şi
verificată în jocuri şcoală, bazată pe o riguroasă disciplină, care să
reflecte trăsăturile concepţiei de joc, ale echipei .
În cadrul circulaţiei tactice, se stabileşte circulaţia jucătorilor
şi a mingii, sistemul de joc şi schimbarea acestuia, care să genereze
greşeli din partea adversarilor .
Pentru stabilirea unei circulaţii tactice eficiente, este necesar
ca aceasta să ţină seama de capacitatea intelectuală şi tehnico-
tactică a jucătorilor proprii, să fie accesibilă acestora. De asemenea
trebuie să aibă aplicabilitate împotriva diverselor forme de apărare,
să poată crea surprize indiferent de zonele şi părţile terenului şi să
se bucure de adeziunea jucătorilor .

97
 G. PREGATIREA ŞI FINALIZAREA ATACULUI
(vezi ,, cerinţele tactice în atac “ pe cele trei zone, I, II, III,)
- pregătirea atacului (în funcţie de zonă) ;
- finalizarea atacului (pe centru şi pe lateral), (se
completează conţinutul tactic, cu exemple şi mijloace
tehnico-tactice şi metodica).

H. FORME DE ATAC
- atacul combinativ (organizare-desfăşurare-metodica
învăţării); peste 10 pase.
- atacul rapid (idem) ; 6-8 pase.
- contraatacul (idem) + fazele contraatacului ( iniţiere
- desfăşurare - finalizare) – până la 5 pase.

I. COMBINAŢII ŞI SCHEME LA FAZELE FIXE ALE

JOCULUI

Fiecare echipă este obligată să deţină în registrul tactic 2-3

combinaţii la fazele fixe ale jocului pe care să le execute cu
eficacitate indiferent de adversar, teren, condiţii meteo, etc.

3. Tactica individuală în apărare

Realizarea permanentă şi cu eficienţă a sarcinilor duble în timpul
jocului, necesită o capacitate fizico-tehnică superioară şi însuşirea
cunoştinţelor şi deprinderilor de tactică individuală, indispensabilă
funcţionării tacticii colective.
Componentele tacticii individuale în apărare sunt:

A. MARCAJUL – este acţiunea prin care jucătorul echipei

în apărare urmăreşte să anihileze adversarul direct, pentru a nu
primi şi juca mingea, sau să finalizeze.
Efectuarea marcajului depinde de modul în care jucătorul respectă
următoarele cerinţe:
 să se deplaseze între adversar şi propria poartă
(controlând situaţia din teren, plasamentul şi circulaţia adversarilor
şi a mingii);
98
  să blocheze înaintarea adversarului pe linia
plasamentului său;
 să se plaseze pe partea în care adversarul
controlează mingea, să-i anihileze piciorul preferat de execuţie şi
să-I blocheze intenţia de a trage la poartă prin atac decisiv la minge.
Marcajul se poate realiza în trei feluri:
a) Marcajul strict sau “om la om” – constituie forma cea mai
agresivă de apărare, care se foloseşte de unele echipe mai ales
în propria jumătate de teren, în cadrul apărării combinate şi la
fazele fixe.
Jucătorul echipei în apărare controlează acţiunile cu şi fără minge
ale adversarului direct, la o distanţă de aproximativ un metru.
b) Marcajul de intercepţie – se foloseşte mai ales în zona de
construcţie a adversarului, jucătorul în apărare plasându-se la o
distanţă de aproximativ cinci metri între partenerul direct şi
zona de circulaţie a mingii. Eficienţa acestui marcaj este în
funcţie de simţul de anticipaţie al jucătorului şi de viteza de
reacţie şi deplasare, necesare unei intervenţii reuşite.
c) Marcajul de supraveghere – se aplică în general în zona
mediană a terenului, jucătorul în apărare fiind plasat între
poarta proprie şi adversar, la o distanţă mai mare, având
posibilitatea ca să controleze permanent mişcarea mingii, a
celorlalţi adversari şi coechipieri.

B. TATONAREA
Reprezintă un mijloc tactic important care se realizează
printr-o serie de mişcări rapide, cu paşi mici, înainte, lateral, oblic,
înapoi, cu scopul de a simula atacul de deposedare asupra
adversarului cu mingea.
Prin această acţiune jucătorul în apărare poate închide
accesul spre poartă a adversarului şi în acelaşi timp întârzie
desfăşurarea atacului, timp suficient pentru organizarea apărării
proprii şi marcarea tuturor adversarilor.
Tatonarea presupune respectarea unor reguli din partea jucătorilor
în apărare:
 să se plaseze mereu între poarta proprie şi
adversar;
99
  să nu atace decisiv dacă nu este sigur de
intervenţia sa şi să nu se lase înşelat de fentele adversarului;
 să urmărească în special mingea şi mai puţin
mişcările adversarului.

C. DEPOSEDAREA JUCATORULUI DE MINGE

Reprezintă scopul tuturor acţiunilor de apărare, în vederea
recuperării mingii şi declanşării unui nou atac.
Plasamentul corect şi acţiunea hotărâtă a jucătorilor în
apărare, favorizează recuperarea mingii prin intercepţie.
Un moment favorabil care măreşte şansele acţiunii de
deposedare este clipa în care adversarul intră în posesia mingii,
execută preluarea şi este concentrat asupra acesteia (pe care încă nu
o controlează suficient şi nu ştie cum va acţiona în continuare).
În cazul când deposedarea de minge nu se face prin
intercepţie sau în momentul preluării, iar adversarul controlează
mingea, jucătorul în apărare trebuie să se concentreze asupra
acestuia pentru a declanşa într-un moment favorabil atacul decisiv
(diferitele procedee de deposedare sunt descrise pe larg în
capitolul ,,Tehnica’’).

2.6.5. Tactica colectivă în apărare

Organizarea eficientă a apărării colective, reprezintă în
general, baza succesului unei echipe.
Însuşirea şi respectarea în timpul jocului a cunoştinţelor
teoretice şi deprinderilor practice, a spiritului de colaborare şi de
abnegaţie, ajutor şi sprijin reciproc şi chiar sacrificiu, sunt cerinţe
obligatorii pentru o echipă bine pregătită.
Mijloacele de exprimare practică a tacticii colective în
apărare sunt următoarele:

A. DUBLAJUL – este un mijloc eficient în cadrul

relaţiilor de colaborare şi sprijin între jucătorii echipei în apărare.
Indiferent de postul ocupat în echipă, acţiunea de dublare a
coechipierului, în momentul angajării sale la deposedare este
obligatorie
100
 Importanţa dublajului este evidentă mai ales când jucătorii
adverşi sunt superiori din punct de vedere tehnico-tactic şi fizic,
prin calităţi deosebite.

B. FORME DE APĂRARE – în jocul de fotbal se practică

mai multe forme colective de apărare, asupra cărora ne vom referi:
apărarea “om la om”, apărarea “ în zonă “ şi apărarea ,,combinată”.
în anumite situaţii, cu jucători corespunzători echipele mai folosesc
unele forme speciale de apărare ca: “presingul”, apărarea
“aglomerată” sau acţiuni colective pentru combaterea unor forme
speciale de atac ale adversarului.
a. APĂRAREA “OM LA OM” – se distinge prin angajarea
fermă şi hotărâtă a fiecărui jucător de a anihila acţiunile
adversarului direct (pe tot terenul sau numai în propria jumătate) şi
de a răspunde în faţa echipei de sarcina preluată. Mai mult chiar, în
baza principiului atenţiei permanente, are obligaţia de a fi gata
oricând să suplinească, să dubleze şi să intervină asupra altui
adversar, care a scăpat de sub marcajul unui coechipier.
Cu un ridicat nivel de dificultate, apărarea “om la om”
impune o serie de calităţi şi însuşiri necesare celor care o practică:
 pregătire fizică generală şi specifică superioară şi o
ridicată capacitate de efort;
 folosirea optimă a tuturor formelor de marcaj;
 efectuarea eficientă a dublajului;
 manifestarea unor trăsături şi calităţi psihice şi
morale pe care să se sprijine acţiunile tehnico-tactice ca: puterea de
luptă şi dăruire, perseverenţă şi încredere, calm şi siguranţă,
capacitate de depăşire a unor momente dificile şi de a învinge starea
de oboseală.
In faţa unei asemenea apărări, singura soluţie a echipei în
atac este jocul în viteză şi schimbul de locuri, permanent.

b. APĂRAREA ÎN ZONĂ – se realizează după regula că

fiecare jucător acţionează într-o zonă stabilită în care efectuează
marcaj oricărui jucător admis, care pătrunde în spaţiul respectiv. Cu
obligaţia că în cazul când situaţia impune, să-şi părăsească zona şi
să acţioneze acolo unde pericolul este iminent.
101
 Simţul plasamentului şi al anticipaţiei, hotărârea şi dârzenia
în intervenţii, sunt calităţi indispensabile unui bun jucător pentru
apărarea în zonă.
Avantajele acestei forme colective de apărare sunt:
 reduce eficienţa combinaţiilor şi a circulaţiei
jucătorilor, precum şi a pătrunderilor individuale;
 creşte procentajul de intercepţie a mingii;
 impune adversarilor soluţia de a trage la poartă de
la distanţă;
 distanţele reduse între jucătorii din apărare,
facilitează efectuarea optimă a dublajului.
Dezavantajele apărării în zonă sunt următoarele:
 prezintă nesiguranţă în faţa contraatacurilor,
 nu poate evita folosirea eficientă a şutului de la
distanţa;
 se bazează prea mult pe greşelile tehnico-tactice
ale adversarilor şi mai puţin pe intervenţiile de deposedare ale
jucătorilor din apărare;
 prin interferenţa unor zone şi sarcini, răspunderea
individuală este mai redusă.

c. APĂRAREA COMBINATĂ - este forma cea mai

răspândită pe care o practică cele mai multe echipe, fiind rezultatul
aplicării simultane a primelor două. în cadrul acesteia, unii dintre
jucători au sarcina de a juca “om la om”, iar alţii, în zonă.
Forma apărării combinate, se foloseşte în general, în
propria treime a apărării, având avantajul de a asigura marcajul
adversarilor în zona de circulaţie a mingii şi de a acoperi în mod
raţional zonele mai îndepărtate. Apărarea combinată se recomandă
în situaţiile:
 dacă pe anumite posturi sau compartimente ,
adversarul are jucători mai valoroşi;
 dacă linia de mijloc a adversarului este superioară
în organizarea jocului şi în componenţa sa;
 dacă în echipa adversă există jucători “cheie” cu o
ridicată valoare individuală.
Avantajele apărării combinate:
102
  este cel mai răspândit şi cel mai cunoscut sistem
de apărare;
 este clasic, folosind raţional energia componenţilor
echipei;
 se adaptează cu uşurinţă la lotul de jucători ai
echipei;
 este eficient şi în cazul unei pregătiri neuniforme
ale componenţilor echipei.
Dezavantajele apărării combinate:
 necesită o pregătire tehnică şi organizatorică
pretenţioasă;
 necesită o experienţă îndelungată în aplicarea ei
datorită unor situaţii contradictorii a căror rezolvare favorabilă
necesită gândire şi rutină.
Dintre formele specifice ale apărării colective , pe care nu
orice echipă o poate practica eficient este:
d. PRESINGUL – reprezintă cea mai activă şi agresivă
formă colectivă de apărare, care se foloseşte de unele echipe cu
scopul de a reduce la maximum posibilităţile adversarului de a-si
organiza acţiunile de atac.
Aplicarea presingului pe toată suprafaţa terenului, sau
numai pe zonele stabilite, tot timpul jocului sau în anumite
perioade, presupune un ridicat nivel de pregătire investit în jucători
de valoare.
Solicitarea deosebită, din punct de vedere psiho-fizic,
obligă la o pregătire multilaterală, din care amintim o superioară
capacitate de efort, cu o mare rezistenţă în regim de viteză,
posibilităţi variate de deposedare , hotărâre şi rapiditate în toate
acţiunile, inteligenţă şi anticipaţie, cunoaşterea şi realizarea
sarcinilor de joc specifice diferitelor zone.
e. APARAREA AGLOMERATA
f. APARAREA în LINIE
g. JOCUL CU “libero”.
Ultimele trei forme de apărare colectivă doar le-am amintit,
prezentarea lor fiind făcută în cursul de specializare.

103
 2.6.6. Cerinţe şi reguli tactice de bază în cele trei zone
de joc.

Terenul de joc se împarte - teoretic - în trei zone

aproximativ egale (35-40m) conform schiţei de mai jos. În funcţie
de situaţia tactică în care se află echipa proprie - în atac – (schiţa a)
sau în apărare (schiţa b) sunt numerotate şi zonele de teren.
Astfel, zona I se află în faţa propriei porţi când echipa se
află în ATAC, şi invers zona I se află în faţa porţii adverse, când
echipa se află în AP~RARE, iar zona II este zona mediană a
terenului.
În continuare redăm principalele cerinţe şi reguli tactice de
bază care trebuiesc respectate în aceste trei zone de joc pentru a fi
în pas cu evoluţia fotbalului pe plan mondial.

104
 2.6.6.a ÎN ATAC:

ZONA I:
105
  Toţi jucătorii trec în bloc spre zona mediană;
 Se joacă direct, constructiv şi pe contraatac sau oriunde
în afara zonei;
 Sunt interzise acţiunile riscante;
 Protejarea mingii în orice condiţii;

ZONA II:
 Acţiunile individuale şi colective se accelerează;
 Blocarea acţiunilor laterale impune schimbarea rapidă a
direcţiei atacului;
 Se caută jocul direct – penetrant;
 Se formează nuclee ofensive pe raza mingii;
 Se evită pasa la jucătorul strict marcat;
 Se hotărăşte atacul rapid sau poziţional;
 Se încearcă evitarea contactului direct cu adversarul;
 Se amplifică demarcările şi circulaţia mingii în afara
traseelor de intercepţie;
 În zona mediană se joacă simplu, direct şi cu siguranţă
maximă;
 Mingea se transmite repede, în adâncime sau spre părţile
laterale ale terenului.

ZONA III:
 Mingea se urmăreşte până la terminarea fazei, inclusiv
la loviturile spre poartă;
 La prima ocazie se trage decisiv la poartă;
 Mişcările şi acţiunile sunt în viteză şi angajare psiho-
fizică totală;
 Poarta se atacă frontal sau prin învăluire.

106
2.6.6.b ÎN APĂRARE:

107
 ZONA I:
 Se execută presing la posesorul mingii simultan cu
marcajul strict asupra adversarilor din zonă;
 Se iau măsuri de suplinire temporară pentru jucătorii din
defensivă care au participat la faza de finalizare;
 Oprirea prin orice mijloace a declanşării contraatacului,
inclusiv neregulamentare - ,, faultul tactic’’.

ZONA II:
 Ocuparea zonei mediane prin retragerea organizată,
echilibrată, şi concentrată pe direcţia atacului advers;
 Pe partea opusă atacului se face marcaj pentru blocarea
adversarilor;
 Retragerea echipei se face cu tatonare şi marcaj la
supraveghere pentru a întârzia şi opri atacul prin deposedarea directă sau
intercepţie;
 Se evită atacul haotic şi situaţia de inferioritate;
 Replierea şi regruparea spre poartă pentru aglomerarea
zonei centrale şi închiderea culoarelor frontale;
 Deplasarea şi mişcarea prin translaţie a liniei de mijlocaşi
şi schimbarea temporară a adversarilor;
 Atacul decisiv la minge se face din zona grupată cu
marcaj ,,om la om’’ combinat cu zonă.

ZONA III:
 Se evită faultul nejustificat şi eliminarea;
 Echipa se apără supranumeric, cu 1-2 jucători în
permanenţă;
 Concentrare maximă pentru deposedare corectă şi
degajarea terenului fără preluare;
 Răspundere personală pentru marcajul strict şi eficient la
fiecare adversar;
 Sacrificiu total pentru evitarea golului.

108
 2.7. METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII
TACTICII

Metodica învăţării şi perfecţionării tacticii are la bază atât

pregătirea teoretică, cât mai ales exersarea practică.
În pregătirea teoretică a tacticii se va respecta, obligatoriu,
următoarea succesiune:
a) descrierea şi demonstrarea acţiunii;
b) evidenţierea părţilor esenţiale ale acţiunii;
c) importanţa şi avantajele acţiunii;
d) stabilirea jucătorilor care o realizează;
e) în ce situaţie de joc se aplică şi replica adversarului
(posibilă);
f) verificarea înţelegerii (întrebării);
De regulă, pregătirea teoretică sau învăţarea unei
combinaţii noi se face în vestiar, la tablă, sau în săli special
amenajate cu participarea întregului lot de jucători, după care se
trece la etapa a II-a, cea practică de pe teren.
Etapele pregătirii practice sunt următoarele:
a) etapa condiţiilor izolate de joc;
b) etapa condiţiilor apropiate de joc;
c) etapa condiţiilor de joc;
d) etapa modelării – reproducerea exactă a acţiunii de joc
în pregătire.
Aceste etape pe care le parcurgem în pregătirea tactică sunt
asemănătoare cu cele de la tehnică şi în consecinţă sunt
tratate pe larg la capitolul TEHNIC~.

109
 CAP. III TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL

3.1. CLASIFICARE, CARACTERISTICI,

GENERALITĂŢI

Prin tehnică înţelegem modul de executare a

tuturor mişcărilor necesare în practicarea jocului de fotbal.
Tehnica în jocul de fotbal, ca de altfel în orice joc sportiv,
constituie fundamentul pe care se dezvoltă şi se perfecţionează
jocul propriu-zis.
Importanţa factorului tehnic se reflectă şi în influenţa pe
care o exercită asupra celorlalţi factori ai antrenamentului şi în
special asupra factorului tactic.
Cu cât jucătorii posedă un bagaj mai variat şi mai bogat de
cunoştinţe tehnice, cu atât mai multe vor fi posibilităţile pentru a
rezolva în mod creator şi eficace orice situaţie tactică care ar apărea
în timpul jocului.
În consecinţă, astăzi, asistăm la o nouă fază în care se cere
din partea jucătorilor un nivel tehnic din ce în ce mai ridicat, noi
procedee tehnice, mai perfecţionate, mai eficace, pentru a face faţă
multiplelor cerinţe ale jocului modern.
Totodată tehnica trebuie să fie ştiinţifică, deoarece se
perfecţionează permanent, ţinând cont de elementele noi din
domeniul fiziologiei, anatomiei, biomecanicii şi igienei.
Tehnica este evolutivă, deoarece a evoluat şi evoluează
continuu spre găsirea de noi rezolvări, mai bune, mai utile, în
economia jocului.
Tehnica este şi perceptibilă, poate fi apreciată de oricine,
de fiecare spectator. Tehnica este pentru un fotbalist “cartea de
vizită”, precum este “vocea” pentru un tenor.
Clasificarea elementelor tehnice (după Catedra de fotbal
F.E.F.S. Cluj):

A. Fără minge:
 alergări specifice jucătorului de fotbal;
110
  sărituri specifice în jocul de fotbal;
B. Cu mingea:
1. lovirea mingii cu piciorul;
2. intrarea în posesia mingii;
3. conducerea şi protejarea mingii;
4. mişcările înşelătoare - fentele;
5. deposedarea adversarului de minge;
6. lovirea mingii cu capul;
7. aruncarea mingii de la margine;
8. mijloace specifice jocului portarului: prinderea
mingii, plonjonul, boxarea şi trecerea mingii,
ieşirea din poartă şi blocajul.

Pregătirea tehnică modernă se caracterizează prin:

 precizie;
 viteză;
 uşurinţă;
 utilitate şi aplicativitate;
 varietate.
Precizie - în execuţia elementelor tehnice de bază a celor
specifice sporturilor. Precizia este o cerinţă valabilă nu numai
atunci când jucătorul execută procedeul nejenat de adversar, ci şi în
condiţii dificile: când jucătorul se află în mişcare, când primeşte
mingea în condiţii neobişnuite sau este jenat de adversar.
Viteză - în execuţia procedeelor tehnice se obţine prin
rapiditatea mişcărilor în sine, prin simplificarea la maximum a
mecanismului de execuţie. Totodată viteza de execuţie se mai
obţine prin folosirea procedeului cel mai simplu şi cel mai indicat
pentru situaţia respectivă şi scopul urmărit.
Uşurinţa - în execuţie şi manevrare a mingii chiar în
situaţiile cele mai dificile.
Utilitatea şi aplicativitate - folosirea în mod creator şi util
a procedeului tehnic, pentru soluţionarea cât mai eficace a
diferitelor faze de joc.
Varietatea - este o altă caracteristică a tehnicii moderne
care determină jucătorii să se poată folosi pentru acelaşi element

111
tehnic de cât mai multe procedee tehnice, indiferent dacă este vorba
de lovirea mingi, preluare sau fentă.
Aceste trăsături ale tehnicii moderne îşi capătă utilitatea în
fotbalul modern, unde pregătirea tehnică superioară dă posibilitate
jucătorilor să îndeplinească sarcini tactice cu un randament mai
ridicat şi în acelaşi timp lasă câmp mai larg activităţii creatoare a
fiecărui jucător din teren.
Pregătirea tehnică oricât de excepţională ar fi ea, fără
conţinut tactic corespunzător nu are nici o valoare în jocul de
fotbal.
Pregătirea tehnică trebuie făcută şi orientată în aşa fel încât
să realizeze toate caracteristicile mai sus menţionate. La realizarea
acestor deziderate rolul antrenorului-profesor este hotărâtor, el
trebuie să aprofundeze şi să-şi însuşească sensul nou pe care îl are
pregătirea tehnică în fotbalul modern şi în acelaşi timp, va trebui să
aleagă şi să caute acele metode care sunt cât mai eficiente.
În legătură cu pregătirea tehnică este necesar să facem şi
următoarele precizări: pentru a face faţă cerinţelor moderne de joc,
din punct de vedere tehnic, nu este suficientă cunoaşterea şi
stăpânirea perfectă a tuturor procedeelor tehnice de bază ci se cere
fineţe şi varietate în execuţii. Cu ajutorul tehnicii superioare se
asigură soluţii tactice subtile şi mereu schimbătoare.
Valoarea tehnică a unui jucător nu este apreciată numai
după calitatea execuţiilor tehnice, ci şi după cum ştie să le
folosească în mod util şi creator în folosul echipei.
Învăţarea analitică este obligatoriu a fi folosită în cazul
învăţării procedeelor tehnice complicate, precum şi în cazul
corectării unor greşeli tehnice. În acest caz este necesar ca
procedeul tehnic să fie corect "împărţit”, iar succesiunea cea mai
raţională a învăţării diferitelor părţi ale sale să fie respectată.
De exemplu, la învăţarea lovirii mingii cu latul, mai întâi
se învaţă poziţia corectă a corpului, apoi pendularea piciorului,
urmată de încordarea gleznei şi aplicarea loviturii propriu-zise.
Dacă apar greşeli în execuţia procedeului, profesorul va
face imediat corectările de rigoare, în aşa fel încât mecanismul de
bază să fie corect însuşit. Această activitate de corectare şi
înlăturare a greşelilor în execuţie trebuie să fie o preocupare

112
permanentă a antrenorilor-profesori, deoarece felul în care jucătorii
îşi însuşesc primele noţiuni, aşa îşi vor forma viitoarele deprinderi
tehnice.
O altă problemă importantă în pregătirea tehnică o
constituie succesiunea în învăţare a procedeelor tehnice. Astfel
catedra de fotbal a FEFS Cluj-Napoca stabileşte următoarea ordine
în predarea procedeelor tehnice:
1. lovirea mingii cu piciorul;
2. intrarea în posesia mingii;
3. conducerea şi protejarea mingii;
4. deposedarea;
5. lovirea mingii cu capul;
6. mişcările înşelătoare sau fentele;
7. aruncarea mingii de la margine;
8. elemente specifice jocului portarului.

3.2. ETAPELE ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII

TEHNICII

Învăţarea tehnicii jocului este prima etapă a instruirii

jucătorilor de fotbal şi se face în cadrul procesului de antrenament.
În însuşirea procedeelor tehnice, antrenorul se va călăuzi după
principiile pedagogice ale instruirii în general şi de aplicare ale
acestora la educaţie fizică în special.
Pentru o temeinică însuşire a procedeelor tehnice se vor
folosi METODELE DE INSTRUIRE, care pot asigura
înţelegerea şi participarea conştientă a jucătorului:
1. Metoda explicaţiei – constă în descrierea procedeului
tehnic (şi trebuie să fie: precisă, concisă (strictul
necesar), clară şi accesibilă (în expresii), şi utilitatea
(aplicabilitatea) în joc.
2. Metoda demonstraţiei – constă în executarea corectă a
procedeului – se foloseşte împreună cu explicaţia,
pentru a forma o justă reprezentare a actului motric
specific procedeului tehnic respectiv.
Se procedează astfel:
113
  se anunţă denumirea procedeului;
 se execută de 2-3 ori în întregime şi în ritm normal;
 se explică componentele importante ale mişcării;
 se execută din nou, într-un ritm lent (iar dacă este necesar
se va executa fragmentat, prin opriri şi explicaţii).
3. Metoda exersării – se adresează jucătorului şi
urmăreşte însuşirea şi apoi prin repetare, perfecţionarea procedeului
tehnic respectiv.
Exersarea trebuie însoţită de observaţii permanente, care să
încurajeze execuţiile corecte, dar în primul rând pentru a sesiza
greşelile, astfel ca mecanismul de bază al mişcării diferitelor
procedee tehnice să se însuşească corect şi modalitatea remedierii.
Sesizarea şi determinarea greşelilor principale revine
profesorului (antrenorului) care trebuie să aibă cunoştinţe de
biomecanică, pentru o analiză corectă a execuţiei.
Cunoscându-se dificultăţile însuşirii corecte a procedeelor
tehnice, este nevoie să se respecte unele cerinţe metodice, în etapele
de învăţare.
Catedra de fotbal a F.E.F.S. stabileşte următoare succesiune
a etapelor în procesul de învăţare:
A. Etapa formării corecte a mecanismului de bază;
B. Învăţarea având condiţii asemănătoare de joc;
C. Perfecţionarea în condiţii de joc – prin jocuri şcoală
cu sarcini speciale;
D. Etapa modelării la condiţiile de joc;

A. Etapa formării corecte a mecanismului de bază

Este etapa învăţării în condiţii mai uşoare, izolate de joc a
procedeelor tehnice. În cadrul acestei etape antrenorul (profesorul)
explică tinerilor jucători procedeul care urmează a fi învăţat, după
care trece la învăţarea lui, iar în final jucătorii încearcă să execute
cele percepute vizual.
Această fază a învăţării este deosebit de importantă,
deoarece acum se formează mecanismul de bază al procedeului.
Explicarea va fi corectă, exactă, căci numai astfel jucătorul îşi va
forma o imagine corectă despre procedeul ce se învaţă.

114
 Explicarea şi demonstrarea procedeului tehnic trebuie să fie
însoţită în mod obligatoriu de materiale intuitive ca: planşe,
kinograme, fotografii, imagini video cu execuţii ale procedeului de
către jucători celebri etc.
ÎÎ această etapă a antrenamentului se învaţă în mod analitic
succesiunea mişcărilor care alcătuiesc procedeul, iar antrenorul să
urmărească cu perseverenţă realizarea lor.
Totodată, se vor folosii condiţii uşoare de execuţie a
procedeelor tehnice, exersându-se izolat de joc – mai ales pentru o
însuşire corectă a mecanismului de bază, deşi pentru unii,
folosindu-se condiţii analoge jocului, le pot accelera învăţarea.
Urmează exersarea în ritm normal, cu intensitate şi viteză
crescută, precum şi legarea, înlănţuirea procedeelor tehnice.

B. Etapa învăţării şi perfecţionării procedeelor tehnice în

condiţii apropiate de joc:
La antrenamente se observă că jucătorii în marea lor
majoritate execută procedeele tehnice la un nivel foarte ridicat, în
cazul când execută liberi, fără a fi jenaţi de adversari, dar, aceiaşi în
jocurile oficiale, cu miză nu mai execută procedeele respective cu
atâta precizie şi eficacitate. Acest lucru se poate explica prin faptul
că în metodica învăţării s-a procedat greşit, jucătorul
perfecţionându-şi execuţia tehnică numai în condiţii izolate de joc
şi fără adversari în apropiere, departe de ceea ce se întâmplă în nod
concret într-un joc oficial. Execuţia procedeelor tehnice este
influenţată de prezenţa adversarului.
Din aceste considerente este necesar ca în această etapă a
învăţării să se introducă adversarul pasiv, în aşa fel încât jucătorul
să se familiarizeze cu prezenţa adversarului în imediata lui
apropiere.
În continuare, exersarea procedeelor tehnice se face cu
adversar semiactiv, apoi cu adversar activ. Adversarul semiactiv
efectuează mişcări de deplasare stânga-dreapta, înainte-înapoi, fără
însă a intra în contact cu mingea. Adversarul activ se introduce în
momentul în care jucătorul şi-a însuşit mai multe procedee tehnice,
când a învăţat să lege raţional diferite procedee tehnice şi când a

115
căpătat o oarecare experienţă în aplicarea acestora în jocuri
ajutătoare sau de şcoală.
În această etapă, perfecţionarea procedeelor tehnice şi
consolidarea lor se face prin folosirea exerciţiilor complexe. Prin
exerciţii complexe se înţeleg acele exerciţii în care se exersează mai
multe procedee tehnice sub forma unor acţiuni de joc.
Avantajul folosirii exerciţiilor complexe constă în faptul că
ele dau posibilitatea ca exerciţiile tehnice să se desfăşoare în
condiţii de efort fizic şi psihic asemănător jocului (ex. preluare-
dribling-conducere –finalizare ş.a.).
Pentru această etapă a învăţării, se recomandă următoarea
succesiune de exerciţii, pentru însuşirea deprinderilor tehnico-
tactice de joc:
 pasarea mingii în doi, din deplasare, cu şiretul
interior;
 completarea exerciţiului de pasare, cu procedee
tehnice de preluare şi conducerea mingii;
 exersarea paselor în doi, în mai multe serii de
repetări intercalate cu observaţii şi motivarea tactică a exerciţiului;
 exersarea unor procedee tehnice înlănţuite, în
colaborare şi cu adversar semiactiv, - cu mărirea tempoului pe
măsura însuşirii corecte a deprinderilor;
 introducerea procedeelor tehnice în cadrul unor
jocuri de mişcare, în vederea stimulării eficacităţii acestora;
 efectuarea exerciţiilor în prezenţa unui adversar
activ, urmărindu-se corectitudinea execuţiilor tehnice şi acţiunile
individuale fără minge, înainte şi după manevrarea acesteia;
 folosirea exerciţiilor de finalizare, în prezenţa
adversarilor activi;
 utilizarea jocurilor cu efectiv redus (2-1, 2-2, 2-3)
şi pe spaţii limitate, cu teme bine stabilite, precum şi pe jumătate de
teren (6-6 sau 7-7);
 exersarea jocului la o singură poartă, cu sarcini de
joc;
 efectuarea jocurilor de şcoală, bilaterale, cu teme
şi sarcini, individuale şi de echipă;

116
 C. Etapa perfecţionării procedeelor tehnice în condiţii de
joc prin jocuri şcoală, cu sarcini speciale
Jocurile de la sfârşitul antrenamentului, aşa zisele “miuţe”
jocuri-şcoală sau cele de antrenament cu sarcini speciale de rezolvat
de către jucători, prezintă o dublă importanţă. Pe de o parte
jucătorii au ocazia să exerseze diferitele în condiţii concrete de joc,
cu adversari activi şi pe de altă parte, antrenorul îşi poate da seama
de gradul de stabilitate al procedeelor tehnice şi ce conţinut tactic
prezintă în aplicarea lor.
Pentru ca jocul şcoală sau de antrenament să-şi atingă
scopul - perfecţionarea procedeelor tehnice - este obligatoriu să se
respecte următoarele indicaţii:
 înainte de începerea jocului antrenorul va da
lămuriri, va preciza ce sarcini trebuie avute în
vedere referitor la procedeul tehnic respectiv;
 sarcinile tehnice care urmează a fi aplicate în
joc să fi fost în prealabil exersate la
antrenamentele anterioare;
 pentru a atinge realizarea sarcinii propuse,
jucătorul trebuie să aibă atenţia îndreptată în
permanenţă asupra executării corecte a
procedeelor tehnice respective, iar antrenorul
să urmărească cu perseverenţă realizarea lor.

Creşterea nivelului tehnicii individuale reclamă folosirea

unor mijloace eficiente de instruire, cu o complexitate şi dificultate
specifice şi similare jocului competiţional.
La acest nivel se recomandă următoarea succesiune, pentru
perfecţionarea procedeelor tehnice:
 folosirea acţiunilor tehnice complexe, alături de un
adversar cu rol de simulare a deposedării de minge;
 exersarea unor procedee tehnice complexe, în condiţiile
sprijinirii acţiunii de coechipier şi a unui adversar
semiactiv, oferind astfel simultan momentele de
colaborare şi de adversitate, specifice jocului;
117
  crearea unor jocuri dinamice, care să conţină procedee
tehnice, stimulează exersarea acestora în regim de
întrecere, în care tempoul, spiritul de colaborare şi
starea afectivă sunt similare jocului;
 elaborarea şi exersarea unor acţiuni de joc specifice
fazelor de pregătire şi finalizare ale atacului în
înlănţuirea unor procedee tehnice într-un cadru de
colaborare şi în prezenţa adversarului semiactiv şi
activ;
 folosirea repetată a jocului cu temă şi efective reduse,
2-1, 3-2, 3-3, 4-3, ş.a.;
 utilizarea jocului şcoală, în condiţii normale de
desfăşurare, trebuie să urmărească aplicarea eficientă a
procedeelor tehnice în condiţii de colaborare şi
adversitate. În aceste jocuri, se stabilesc sarcini tehnice,
care au fost pregătite la antrenamente şi trebuie
executate în timpul jocului, oferind jucătorului
posibilitatea să-şi etaleze iniţiativa şi răspunderea unor
acţiuni individuale. Prin joc se creează astfel, cadrul
optim de exersare a conţinutului tehnico-tactic specific
competiţiei, în condiţiile dinamicii de joc şi a
solicitărilor psiho-fizice.

D. Etapa modelării la condiţiile de joc

Este etapa în care se urmăreşte fixarea definitivă a
procedeelor tehnice în timpul jocului. Jocul de antrenament ca şi
participarea la competiţii sunt elemente indispensabile în formarea
jucătorilor de fotbal.
În această etapă vom introduce adversari în condiţii
diferite, în aşa fel încât la finele procesului de pregătire să creăm
jucătorul modern, multilateral, cerut de fotbalul zilelor noastre.
Astfel vom programa jocuri amicale cu echipe având stiluri
şi concepţii de joc diferite, cu echipe din categorii diferite, atât în
deplasare cât şi pe teren propriu. Jocuri în condiţii climaterice
diferite: soare, vânt, zăpadă, ploaie, temperaturi diferite, etc., pe
terenuri diferite: cu gazon, tare, denivelat, îmbibat cu apă, acoperit
cu zăpadă pufoasă sau îngheţată, etc., pentru ca jucătorii să fie
118
familiarizaţi cu absolut toate situaţiile care se pot înainte şi în
timpul jocului, pentru a le putea face faţă cu succes şi îndeosebi cu
randament sporit.
Fotbalul actual, care nu mai ţine cont de graniţe, de
continente, iar competiţiile internaţionale se succed anual, a făcut
ca în procesul de pregătire al fotbaliştilor profesionişti, etapei
modelării condiţiilor de joc să i se atribuie o importanţă majoră. Tot
în această etapă un rol hotărâtor revine mijloacelor audio-vizuale
care nu trebuie să lipsească din arsenalul nici unei echipe de fotbal.

3.3. METODELE PREGĂTIRII TEHNICE

Metodica actuală, cere participarea constructivă şi

conştientă a jucătorilor la perfecţionarea tehnicii, pentru a face faţă
spontan situaţiilor dificile, neprevăzute, agresive de atac şi apărare.
Metodica clasică, de abordare succesivă a componentelor
jocului, care nu demult constituia singura şi cea mai eficace cale de
antrenament şi care de altfel se conforma stadiului respectiv al
fotbalului, rămâne şi astăzi variabilă parţial, în anumite condiţii
rămâne o treaptă în ansamblul general al pregătirii, dar i se adaugă
elemente noi, conform cu dezvoltare actuală a jocului.
În funcţie de această dezvoltare metoda pregătirii tehnice
trebuie să urmărească:
 alegerea metodelor conform conţinutului şi
structurii jocului;
 corelarea metodelor de instruire tehnică cu cele ale
pregătirii fizice;
 corelarea metodelor de instruire tehnică cu
metodele pregătirii tactice;
 metodele pregătirii tehnice să realizeze ascendent
perfecţionarea formaţiilor de joc de la cele mai simple la cele mai
complexe.

Criteriile de elaborare a metodelor pregătirii tehnice

119
 Până în prezent nu au putut fi conturate cu precizie metode
specifice pregătirii tehnice, făcându-se uz de metodele generale ale
pedagogiei ca: exersarea, repetarea, corectarea, etc, şi metodica
formării şi perfecţionării deprinderii fiecărui element sau acţiune.
Pentru realizarea unei pregătiri tehnice adecvate, este
necesar folosirea unor metode care, respectând principiul eşalonării
în predare, să se adreseze, în acelaşi timp, mai multor elemente şi
să opereze cu acţiuni tehnice complexe, nu cu elemente separate.
Socotim că metodele tehnice, cum ar fi exersarea, repetare,
consolidarea etc., nefiind specifice numai tehnicii, ci şi altor
aspecte ale pregătirii globale a jocului, nu constituie cea mai bună
cale de realizare a unei pregătiri tehnice corespunzătoare fiind
necesară găsirea unor metode specifice factorului tehnic. Criteriul
alegerii metodelor de pregătire tehnică ne este dat de conţinutul şi
structura jocului.

120
 Conţinutul factorului tehnic
 procedee şi elemente tehnice izolate aprox. 15Î,
elemente corelate aprox. 30Î
 elemente tehnice corelate între doi sau mai mulţi
parteneri aprox. 15Î
 integrarea acestor elemente în disputa cu adversarul
adică în joc.
În funcţie de acest conţinut, metodele folosite ar putea fi
următoarele:
 metoda exersării analitice a elementelor tehnice
 metoda exersării acţiunilor tehnico-tactice
 metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura
jocului şi corelarea modelării cu celelalte metode ale pregătirii
tehnice.
Realizarea unei pregătiri tehnice adecvate presupune
utilizarea concomitentă şi simultană a tuturor acestor metode în
funcţie de particularităţi ca: vârstă, grad de pregătire, etapă de
antrenament, obiective speciale, etc., însuşirea tehnicii doar pe baza
unei metode putând avea efecte negative.

Metoda predării analitice a tehnicii

În accepţiunea curentă prin metoda analitică se înţelege
exersarea separată a elementului sau părţilor unui element. În fotbal
caracterul analitic al exersării este dat de repetarea identică a fazelor
unei acţiuni, în cadrul căreia poate fi abordat unul, două sau trei
elemente sau chiar jocuri şi nu de exersare-repetarea părţilor
componente ale unui singur element depăşindu-se astfel accepţia
curentă a noţiunii.

Formele metodei analitice pot fi următoarele:

 exersarea aceluiaşi element tehnic, prin aceleaşi
procedee, de exemplu: pase în doi, cu latul piciorului;
 exersarea aceluiaşi element tehnic, prin procedee
diferite, de exemplu: lovirea mingii cu piciorul prin pase în doi de
pe loc sau pase în doi din alergare;

121
  exersarea prin acelaşi exerciţiu a 2-3 elemente corelate,
de ex: preluare-conducere-pasă, din formaţie de doi jucători faţă în
faţă;
 exersarea acţiunilor tehnice individuale în condiţii
identice;
 exersarea unor jocuri simple în condiţii identice, de ex:
2-2 fără finalizare pe o suprafaţă de 10/10m.
Scopul exersării analitice îl reprezintă învăţarea,
perfecţionarea şi automatizarea unui element şi a unor acţiuni
tehnice care să permită în continuare construirea ansamblurilor
complexe de joc.
Aplicarea metodei analitice are loc în raport cu unele
variabile ale procesului de antrenament ca:
 vârsta jucătorilor; o pondere sporită de lucru analitic
pentru învăţarea tehnicii este necesară la copii şi juniori. În
instruirea seniorilor, exersarea analitică se referă îndeosebi la
perfecţionarea unor procedee, acţiuni şi elemente specifice postului,
zonei de teren sau fazelor fundamentale de atac şi apărare ca:
lansarea, centrarea, trasul la poartă, etc.
 perioada de antrenament; lucrul analitic al pregătirii
tehnice are o frecvenţă mai mare în etapele pregătitoare de iarnă şi
vară.
Organizarea exersării analitice are loc în cadrul unor
formaţii fixe, invariabile în cea ce priveşte numărul partenerilor.
Formaţiile de lucru analitic au eficienţa cea mai mare, individuale
cele cu antrenorul şi grupele de 2-3 jucători.

Cerinţele metodei analitice:

 lucrul analitic să asigure evoluţii precise, corecte şi
eficace;
 elementele şi acţiunile tehnice în cadrul exersării
analitice să aibă o bază de pregătire fizică corespunzătoare;
 elementele şi acţiunile tehnice efectuate analitic să fie
exersate în condiţii de spaţiu, poziţie, ritm şi viteză variate, în
vederea modelării lor la condiţiile de joc;
 exersarea analitică a elementelor tehnice să fie
efectuată pe rând cu ambele picioare, dat fiind faptul că
122
predominant prin această metodă are loc învăţarea-perfecţionarea
manevrării mingii cu piciorul neîndemânatic.

Metoda exersării acţiunilor tehnice

Acţiunile tehnice reprezintă înlănţuiri de elemente şi
procedee, desfăşurate în atac sau apărare. Evoluţia actuală a jocului
de fotbal, o serie întreagă de aspecte ca marcajul strict şi marcarea
apărătorilor echipei adverse, aglomerările în apărarea propriei
echipe, schimbul continuu de zone şi locuri, mişcarea interferentă
în atac, care au drept consecinţă închideri ,,temporare’’ ale jocului
au pus în faţa celui ce se află în posesia mingii obligaţia de a o
păstra prin manevre individuale până la clarificarea situaţiei de pe
teren şi a posibilităţilor tactice precum şi acea de a încerce acţiuni
individuale prin care să depăşească succesiv mai mulţi apărători.
Gradul de complexitate a unei acţiuni tehnice este
determinat de numărul elementelor componente. În condiţiile
actuale acţiunile tehnice sunt dirijate, în general, spre o simplificare
utilă şi optimă, care să asigure cursivitatea şi logica atacului şi a
apărării. Caracteristica acţiunilor tehnice o constituie automatizarea
ridicată, într-o astfel de măsură încât jucătorul să fie capabil să le
efectueze plăcut fără întreruperi.
Formele prin care se manifestă în joc acţiunile tehnice,
indică, în acelaşi timp formele în care trebuie exersate în
instruire. Ele sunt următoarele:
a. acţiunile generale, care constituie combinaţii
indiferente de elemente tehnice. Ele înseamnă de fapt
capacitatea jucătorului de a găsi răspunsurile tehnice cele
mai adecvate la diversitatea fazelor de joc.
b. acţiuni specifice fazei fundamentale de joc, ce sunt
date de situaţiile de apărare sau de atac în care se poate afla
un jucător.
c. acţiuni tehnice specifice postului , care sunt date de
locul jucătorilor în echipă şi de zonele de teren în care se
joacă, precum şi de faza de atac sau de apărare.
Scopul exersării acţiunilor tehnice este dat de necesitatea formării şi
perfecţionării unor combinaţii de mijloace tehnice adecvate fazei
concrete de joc, a selecţionării acelora dintre ele care sunt

123
justificate tactic şi totodată care să fie efectuate rapid, cu
îndemânare şi utilitate.

Aplicarea metodei
Exersarea acţiunilor tehnice este necesară la toate
categoriile de jucători, de la copii, până la cei de performanţă,
bineînţeles la nivel diferit. Dacă la copii, prin exersarea acţiunilor
tehnice se urmăreşte corelarea unor elemente tehnice de bază ca,
preluarea-conducerea-finalizare, la jucătorii seniori, acţiunile
exersate implică folosirea de elemente şi procedee de mai mare
subtilitate, legată de perfecţionarea calităţilor motrice şi într-o
anumită direcţie tactică.
În ceea ce priveşte locul exersării acţiunilor tehnice trebuie
să arătăm că în principal, în etapele competiţionale se exersează
acţiuni caracteristice postului, zonei, compartimentului şi fazei
fundamentale, iar în etapele pregătitoare acţiunile generale, în
cadrul acestora urmărind automatizarea legăturii dintre elementele
tehnice.
Cerinţele exersării acţiunilor tehnice sunt:
 exersarea acţiunilor tehnice să urmărească
concomitent automatizarea elementelor tehnice de bază
componente, precum şi legarea acestor elemente într-o asemenea
măsură încât întregul complex să aibă indicii ridicaţi de îndemânare
şi cursivitate;
 întrucât legarea elementelor înseamnă de fapt,
trecerea precisă şi rapidă de la un element la altul, acţiunile tehnice
trebuie exersate cu viteză crescută;
 desfăşurarea acţiunilor tehnice trebuie să aibă un
caracter mobil şi spontan;
 acţiunile tehnice individuale fiind componente ale
jocului de echipă, este necesar ca ele să fie îmbinate în cadrul
acţiunilor tactice colective.

Metoda exersării acţiunilor tehnico-tactice

Acţiunile tehnice reprezintă activităţi individuale, care luate
izolat nu pot satisface decât cerinţe parţiale de joc şi de aceea ele
trebuie corelate cu ale celorlalţi jucători.
124
 Datorită faptului că acţiunile tehnice individuale se
corelează pe baza colaborării în vederea unor scopuri de joc, ele
capătă un pronunţat caracter tactic.
Noţiunea de acţiune tehnico-tactică înseamnă executarea
unei acţiuni tehnice printr-o colaborare a cel puţin doi jucători, într-
o fază de atac sau de apărare. Deci elementul care defineşte
termenul de acţiune tehnico-tactică este colaborarea.
Acţiunile tehnico-tactice se desfăşoară în atac şi în apărare,
aceste situaţii de joc conferindu-le conţinutul specific.
Acţiunile tehnico-tactice în apărare reprezintă activitatea
comună a doi sau mai mulţi apărători, având ca scop comun
apărarea porţii proprii, de acţiunile adverse. Acţiunile de apărare în
raport cu cele de atac sunt de o cantitate şi o diversitate mai redusă,
au un conţinut tehnic şi tactic relativ stabil.
Acţiunile tehnico-tactice în atac au ca scop depăşirea
opoziţiei adverse. Pentru însuşirea lor se folosesc un număr mare de
exerciţii ca: pase în doi-trei din alergare, fără şi cu schimb de
locuri, combinaţii tactice de tipul fundaş-mijlocaş- atacant central-
şut la poartă, etc.

125
 Acţiunile tehnico-tactice impuse şi spontane
Acţiunile tehnico-tactice pot fi concepute anterior,exersate
şi apoi aplicate, acestea fiind
denumite ,,combinaţii’’, ,,scheme’’, ,,circulaţii’’ sau pot fi elaborate
spontan de jucători, conform solicitărilor concrete şi imprevizibile
ale jocului. Deşi de egală importanţă în ceea ce priveşte eficacitatea
în joc, o frecvenţă sporită au cele spontane, adică cele cerute de
dinamica de moment a fazei.
Scopul exersării acţiunilor tehnico-tactice este dat de
importanţa pe care aceste acţiuni o au în dinamica jocului în calitate
de componente permanente ale lui. În desfăşurarea jocului, un
jucător se află în fiecare moment într-o relaţie tactică de atac sau
apărare directă cu cel puţin unul din parteneri şi în relaţii indirecte,
mai îndepărtate, cu ceilalţi. La omogenizarea acestor interacţiuni şi
de mijloacele prin care ele se materializează depinde reuşita fazei, a
jocului.

Aplicarea metodei
Metodica de predare a acţiunilor tehnico-tactice este
determinată de nivelul de pregătire al jucătorilor, perioadă de
antrenament, obiective, etc. În general acţiunile tehnico-tactice se
predau şi se perfecţionează la toate vârstele. Se pare însă că
acţiunile cu caracter impus, de genul combinaţiilor predomină în
instruirea copiilor şi juniorilor în raport cu acţiunile spontane în
timp ce la jucătorii perfecţionaţi, acţiunile elaborate liber, încadrate
într-o formă de exersare au o pondere sporită.
Aspectul care diferenţiază structura acţiunilor la jucătorii
începători de cei consacraţi nu este dat de dificultatea acţiunilor, ci
de gradul lor de independenţă.

Reguli de realizare a metodei

Pentru ca exersarea acţiunilor tehnico-tactice să se poată
denumi şi constitui o metodă a pregătirii tehnice, aceasta trebuie
desfăşurată între limitele anumitor reguli de natură metodică,
fiziologică şi organizatorică:

126
  exersarea acţiunilor tehnico-tactice să constituie o
activitate permanentă în antrenament;
 elaborarea de către antrenor a acţiunilor tehnico-
tactice să se facă în funcţie de conţinutul şi structura jocului;
 în antrenament acţiunile tehnico-tactice, atât cele
impuse cât şi cele spontane să fie exersate similar, antrenorul
trebuind să creeze cadrul organizatoric pentru ca jucătorii să poată
construi asemenea acţiuni;
 acţiunile impuse sau spontane să reunească
succesiv grupe de 2, apoi 3,4,5,6 jucători în formaţii active de joc;
 acţiunile tehnico-tactice din atac şi apărare pot fi
efectuate simultan, construind acţiuni comune în care unii jucători
să realizeze sarcini de atac iar alţii de apărare;
 acţiunile tehnico-tactice se efectuează în cadrul
unui anumit regim de efort fizic şi de solicitare a calităţilor motrice.

Metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura

jocului
În vederea însuşirii şi perfecţionării eficiente,
elementele,procedeele şi acţiunile tehnice trebuie exersate
concomitent, în condiţii analitice şi globale, respectiv plecând de la
metoda de predare izolată a elementelor, trecând spre metodele de
integrare a lor în acţiuni tehnice, în acţiuni tehnico-tactice şi în final
ajungând la metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura
jocului.
Modelarea, ca metodă a perfecţionării tehnicii de joc
reprezintă activitatea practică prin care conţinutul tehnic şi tactic
este exersat în antrenament în formă şi condiţii psihice similare
procesului de joc. În esenţă noţiunea de modelare înseamnă
realizarea unui cadru de modelare care se obligă la aplicarea
structurii şi dinamicii de joc şi în efectuarea unor exerciţii impuse,
asemănătoare celor de joc.
Modelarea tehnicii se efectuează şi prin metoda analitică
sau prin exersarea acţiunilor tehnice sau tehnico-tactice, dacă
acestora li se adaugă condiţii specifice jocului, ca solicitarea
vitezei, activităţii în zone specifice, parteneri în exersare etc. În
vederea modelării amplificate a tehnicii la joc, se cere însă folosirea
127
unor mijloace cu caracter global, care să-şi integreze acţiunile
tehnice în anumite relaţii tactice, de colaborare şi adversitate într-o
dinamică de efort asemănătoare jocului, cu solicitări psiho-afective
specifice. Aceste mijloace sunt jocurile pregătitoare, în diverse
variante, a căror principală caracteristică constă în existenţa
întrecerii cu adversarul.

Corelarea modelării cu celelalte metode ale pregătirii

tehnice
Metoda modelării tehnicii prin jocuri ocupă un loc esenţial
în perfecţionarea acestui factor, dar nu poate constitui unica sursă
de abordare. Modelarea trebuie corelată într-o dozare impusă de
vârstă, etapă, ciclu,lecţie cu metodele analitice şi cu toate celelalte,
de exersare a acţiunilor tehnice şi a acţiunilor tehnico-tactice.
Aceasta datorită faptului că jocul de fotbal deşi se bazează pe
desfăşurarea de acţiuni complexe, globale, solicită efectuarea lor
prin elemente tehnice distincte. Modelarea poate şi trebuie să fie
corelată cu metodele şi mijloacele pregătirii fizice specifice,
deoarece în pregătire se urmăreşte nu numai formarea unor
deprinderi tehnico-tactice de joc, ci şi adaptarea la solicitările fizice
ale acesteia.
Aplicarea metodei – Jocurile, sub forma diferitelor lor
variante, se utilizează ca mijloace de bază ale învăţării şi
perfecţionării pentru jucătorii de toate vârstele. La copii şi juniorii
se pot efectua jocuri de o mare diversitate, cu o uşoară pondere a
celor fără contact direct cu adversarul pentru a forma deprinderi
tehnice în condiţii optime. La jucătorii seniori cu deprinderi
perfecţionate şi automatizate, jocurile cu contact direct cu
adversarul, de tipul doi la doi, cu sarcini tactice, au o frecvenţă
mărită.
Diferenţa metodică dintre formele de joc predate jucătorilor
tineri şi celor avansaţi nu constă numai în gradul de complexitate ci
şi în orientarea lor tematică. Conţinutul jocurilor pregătitoare este
determinat şi de obiectivele perioadelor şi etapelor de pregătire. În
perioadele pregătitoare ca şi în etapele demarării jocurilor
pregătitoare se vor viza aspecte generale ale instruirii. În perioadele

128
competiţionale, jocurile pregătitoare vor avea un accentuat conţinut
tactic.
Problema metodică a folosirii jocurilor într-o lecţie constă
atât în îmbinarea lor cu exerciţiile analitice şi cu exersarea
acţiunilor tehnico-tactice cât şi în aceiaşi măsură, în găsirea
momentului când trebuie introdus jocul, a stabilirii elementelor
acţiunilor care se pot preda sub această formă şi în modul de
angajare în joc a sportivilor cu seriozitate şi răspundere.
În concluzie modelarea tehnicii trebuie să constituie o
acţiune metodică permanentă. Modelarea nu exclude ci dimpotrivă,
concură la stabilirea deprinderilor tehnice, de unde rezultă
concluzia că pregătirea analitică are un rol important în ansamblul
antrenamentului tehnic.

3.4. Conţinutul şi metodica învăţării elementelor

tehnice

3.4.1. Mişcările jucătorului fără minge

În jocul de fotbal întâlnim mişcări care se execută fără a

avea o legătură cu mingea, cum ar fi:
 alergările specifice jucătorului de fotbal;
 săriturile specifice în fotbal.
Procedeele tehnice se execută de obicei în timpul unor
alergări sau în timpul unor sărituri. În fotbalul actual execuţiile
statice se întâlnesc tot mai rar pe un teren de fotbal (excepţie făcând
fazele fixe) făcând să crească ponderea mişcărilor fără minge în
procesul de antrenament. Sunt şcoli de fotbal recunoscute în toată
lumea care pun la loc de cinste pregătirea fizică şi în special
angajamentul total al jucătorilor pe toată durata celor 90 de minute
de joc, făcând din aceasta un crez. Astfel sunt ţările anglo-saxone
(Anglia, Danemarca, Olanda, Germania, Norvegia, Suedia, Scoţia,
etc.) sau cele din estul Europei (Rusia, Polonia, Bulgaria,
Iugoslavia, etc.) care în prim planul jucătorilor de fotbal, pun

129
mişcarea fără minge pe baza principiului “pasează şi te demarcă
(aleargă)”.
În jocul acestor echipe “fazele spectacol”, cele care fac
“sarea şi piperul” jocului de fotbal lipsesc aproape cu desăvârşire,
jucătorii temându-se parcă să conducă mingea, să execute o fentă,
un dribling, etc., spre deosebire de şcolile latino-americane
(Brazilia, Uruguay, Italia, România, Spania, etc.) unde jucătorii
sunt “îndrăgostiţi” de minge, ar păstra-o cât mai mult în posesia lor,
iar mişcările fără minge sunt în planul doi în pregătirea lor.
Toate acestea duc la concluzia că jucătorul de fotbal trebuie
învăţat să alerge, să execute o schimbare de direcţie, o mişcare
înşelătoare fără minge, o săritură, deoarece executarea lor în mod
corect şi cu economie de forţe pot ridica nivelul randamentului
jucătorilor.

3.4.1.a. Alergarea în jocul de fotbal

Alergarea jucătorului de fotbal se deosebeşte de cea a

atleţilor prin mişcarea braţelor, frecvenţa paşilor şi în mod special
prin pornire. Dacă la atlet mişcarea braţelor în timpul alergării se
face paralel cu direcţia cursei şi pe lângă corp, iar amplitudinea este
mare, până în dreptul bărbiei, la jucătorul de fotbal acest lucru este
posibil numai în cazul alergării libere, fără a avea în apropiere un
adversar, în rest braţele se menţin puţin oblic pentru a ajuta la
menţinerea echilibrului şi încordate din umeri, fiind gata să se
opună în orice moment contactului cu adversarii. În cazul executării
conducerii mingii, când adversarul atacă lateral, braţul aflat pe
direcţia de atac va fi flexat din cot şi încordat, obligându-l pe
adversar să păstreze distanţa, iar celălalt braţ acţionează liber,
pentru a menţine echilibrul.
Succesiunea neaşteptată a fazelor de joc şi, posibilitatea
apariţiei unor situaţii noi, nu permit menţinerea unui ritm uniform
în alergare, aşa cum se prezintă frecvenţa paşilor în întrecerile
atletice, din acest motiv ritmul alergării fotbalistului va fi inegal,
schimbându-se necontenit în funcţie de situaţia din teren,
deosebirea cea mai mare se referă la pornire. Atletul porneşte dintr-

130
o anumită poziţie şi numai la semnal, pe când fotbalistul în timpul
jocului va efectua porniri din alergări uşoare, din întoarceri, din
poziţii puţin convenabile; de asemenea nu se ştie dinainte cu ce
picior va porni.
Pasul fotbalistului la pornire nu trebuie să fie atât de lung
ca acela al unor sprinteri, ci mult mai scurt, căutând să calce sub
propriul corp, spre deosebire de atlet care căută să-şi aşeze piciorul
înaintea axei verticale a corpului său (excepţie în cazul când
jucătorul aleargă cu toată viteza pentru a ajunge mingea sau
adversarul).
Expresia “primii trei paşi mărunţi” a devenit obişnuinţă în
cazul jucătorilor de fotbal în procesul de antrenament şi în joc.
Jucătorul de fotbal trebuie să caute ca în tot timpul
alergării, centrul său de greutate să nu se ridice prea mult deasupra
solului. În acest caz, opririle bruşte, schimbările de direcţie vor
putea fi mai uşor executate.
Dacă jucătorul ia hotărârea să se oprească brusc din
alergare, el va căuta să facă paşi mai mărunţi ca de obicei, coborând
concomitent şi centrul de greutate cât mai aproape de sol. Oprirea
începe prin deplasarea centrului de greutate spre spate. Pentru
aceasta, trecem greutatea corpului asupra piciorului din spate,
puternic flexat din genunchi, iar trunchiul îl ridicăm din poziţia sa
înclinată înainte, concomitent, cu celălalt picior, facem un pas ceva
mai lung proptind călcâiul în sol. Oprirea va fi mai uşoară, mai
rapidă şi mai sigură, dacă în momentul frânării ne vom îndoi (flexa)
mult ambii genunchi, ajutând astfel coborârea centrului de greutate.
În cazul schimbărilor de direcţie tehnica de execuţie are la
bază aceleaşi principii ca şi la oprire: scurtarea paşilor de alergare,
coborârea centrului de greutate şi frânarea piciorului opus viitoarei
deplasări. Dacă vrem să schimbăm direcţia spre stânga, trebuie să
frânăm cu piciorul drept şi invers, când vrem “să plecăm” spre
dreapta, frânăm cu piciorul stâng.
Dacă din punct de vedere estetic, alergarea fotbalistului nu
poate fi comparată cu mişcarea armonioasă a unui alergător
semifondist, trebuie totuşi subliniat faptul că, tehnica specifică de
alergare a jucătorului de fotbal este utilă, economică şi eficace.

131
 În metodica învăţării şi perfecţionării alergărilor specifice
fotbalului vom începe cu însuşirea alergării din atletism (vezi
capitolul “şcoala mersului şi alergării” din cursul de atletism a
conf. Mircea Alexei) urmând ca pe fondul însuşirii corecte a
acesteia să trecem la învăţarea şi perfecţionarea alergărilor specifice
jocului de fotbal.
În această etapă, a învăţării, antrenorul-profesor trebuie să
corecteze permanent greşelile care apar. Cele mai frecvente greşeli
sunt:
 aplecarea exagerată a corpului înainte, având
capul în pământ;
 alergarea având pieptul prea sus şi capul lăsat
pe spate;
 alergarea pe călcâie;
 balansarea braţelor înaintea trunchiului şi
ridicarea lor exagerată, sau cu braţele lăsate jos
şi lipite de corp.
Mijloacele cele mai des folosite pentru învăţarea alergării
sunt:
 alergarea alternantă;
 alergarea cu trecerea unor obstacole mici;
 alergarea cu coarda, jocuri, ştafete, întreceri,
etc.
Alergarea corectă se învaţă şi începe odată cu iniţierea
tânărului în elementele de bază ale fotbalului şi continuă
neîntrerupt an de an până la încetarea (încheierea) activităţii.

3.4.1.b. Săriturile specifice jocului de fotbal

Dacă alergările în fotbal se execută de multe ori fără a avea

o legătură cu mingea (demarcajul) săriturile se execută numai în
legătură cu mingea, fie pentru a intra în posesia ei, fie pentru a o
transmite altui jucător, folosind capul sau piciorul.
Săriturile fotbalistului se deosebesc de cele din atletism, în
primul rând datorită timpului scurt de pregătire a acestora, de multe

132
ori fiind obligaţi să le executăm spontan fără o pregătire prealabilă
a elanului, în condiţii grele şi în contact cu adversarul.
Pentru aceste considerente, este necesar ca în procesul de
antrenament să se exerseze toată gama de sărituri specifice jocului
de fotbal, improvizând exerciţii cât mai variate şi asemănătoare
celor din joc.
Astfel, vom exersa sărituri cu elan prealabil, fără elan, cu
bătaie pe un picior, pe ambele picioare, cu întoarceri în aer 90 0,
plonjoane, la început fără adversar, apoi în prezenţa adversarului.
În această luptă aeriană, simţul ritmului, aprecierea corectă
a traiectoriei mingii sau folosirea corespunzătoare a forţei fizice
constituie avantaje mari, alături de tehnica desprinderii de sol şi
supleţea.
În procesul de antrenament vom folosi cu precădere
exerciţii pentru dezvoltarea detentei prin atingerea mingilor
suspendate la înălţimi din ce în ce mai mari, sărituri de pe loc
pentru dezvoltarea desprinderilor rapide, sărituri peste diferite
obstacole, mingi medicinale, garduri joase, bănci de gimnastică,
etc., cu elan, fără elan, cu bătaie pe unul sau ambele picioare.
În final vrem să subliniem rolul tot mai mare pe care îl
joacă mişcările fără minge în fotbalul actual, de cele mai multe ori
hotărâtoare în stabilirea învingătorului în cazul a două echipe egale
din punct de vedere tehnic.
Exemple recente din fotbalul mondial care au reconsiderat
rolul mişcărilor fără minge ale jucătorilor pe teren sunt numeroase,
toate vin să sprijine afirmaţiile anterioare. Cele mai bune exemple
sunt la nivelul echipelor reprezentative: Brazilia, Italia, România,
Germania, Suedia, iar la nivelul echipelor de club: A.C. Milan, C.F.
Barcelona, Ajax, Steaua Bucureşti, Arsenal, Liverpool, Real
Madrid, Chelsea, etc.

133
 3.5. Mişcări cu mingea

3.5.1. Lovirea mingii cu piciorul

Lovirea mingii cu piciorul este elementul tehnic cel mai

des întâlnit în jocul de fotbal, fără de care fotbalul nu ar avea
valoare. Prin lovirea mingii cu piciorul înţelegem transmiterea
intenţionată, conştientă, dirijată a mingii cu ajutorul unei părţi a
piciorului (definiţie dată de dr. A. Csanady).
Lovirea mingii cu piciorul este mijlocul tehnic cel mai util
al fotbalistului, iar în jocul actual pretenţiile faţă de lovirea mingii
cu piciorul au crescut considerabil. Dacă astăzi un jucător nu ştie să
lovească corect mingea, în toate situaţiile, acest jucător nu poate fi
socotit ca un bun fotbalist.

Forţa şi lovirea mingii

Mingea fiind un corp elastic, atunci când i se dă un impuls,
îl primeşte şi îl păstrează un timp.
Dacă o mingea de fotbal care se izbeşte de un zid, are
imprimat, de exemplu, 30 kgf şi vine cu aproximativ 50 m/s, prin
coliziune pierde foarte puţin din forţa şi viteza iniţială, se înapoiază
aproape cu aceeaşi viteză, care se pierde treptat din cauza gravităţii
şi frecării cu aerul sau terenul (fig.1).

Figura 1

134
 Dacă se adună curba de ducere cu aceea de întoarcere, se
formează traiectoria întreagă a unei mingi care nu întâlneşte zidul
(fig.2).
Dacă o minge care vine cu aproximativ 30 kgf. şi cu viteza
de circa 50 m/s se întâlneşte în loc de zid un cu picior care o izbeşte

Figura 2
din nou cu 30 kgf. ea va căpăta o forţă dublă şi deci, o viteză dublă
(fig.3).
Când eşuează dintr-o poziţie fixă (penalti), balonul pleacă
având forţa dată de picior şi o viteză mai mare sau mai mică,

Figura 3 Minge şutată cu forţă dublă

proporţională cu forţa (fig.4).

135
 Figura 4 Minge şutată din poziţie fixă
Dacă unei mingi care vine din spate i-a rămas imprimată o
forţă de exemplu de 10 kg/f., piciorul care are o forţă de 30 kgf. nu
poate da balonului decât 10-15 kgf., restul se va pierde (fig.5). Deci
la o minge care vine din urmă, forţa cu care deplasează se scade din
forţa pe care i-o dă piciorul.

Pe lângă forţă, mingea trebuie trimisă cu precizie.

Traiectoria şi direcţia pe care o va lua mingea după lovire depinde
de punctul unde se aplică lovitura (fig.6).

Figura 5 Minge venită din spate

136
 Figura 6

Dacă mingea este lovită în punctul A aceasta va lua o

traiectorie joasă - razantă cu solul, din contră lovită în punctul B,
mingea va lua o traiectorie înaltă.
În caz că mingea este lovită lateral dreapta sau stânga ea va
lua o traiectorie inversă locului de contact dintre picior şi minge
(fig.7).

Figura 7

În mod curent mingile lovite în acest mod sunt denumite

“mingi cu efect” sau “mingi tăiate”. Efectuarea acestor lovituri
pretinde o pregătire îndelungată deoarece traiectoria curbată şi
ajungerea la destinaţie nu depind numai de locul unde este lovită
mingea, ci şi de îndemânarea şi mobilitatea gleznei, precum şi de

137
calcularea tăriei mingii, dezvoltarea simţului de apreciere a
distanţelor, cerinţe ce nu pot fi decât rezultatul unei sistematice şi
continue.

Dezavantajele mingilor cu efect

a) În cazul executării unor mingi cu efect, numărul
greşelilor atât sub aspect tehnic, cât şi sub aspect tactic, este destul
de mare.
b) Mingile pasate cu efect au dezavantajul că preluarea lor
este mai dificilă, tocmai datorită mişcării puternice de rotaţie a
mingii.
c) Din forţa transmisă tangenţial mingii, numai o parte se
transformă în energie utilă deplasării ei, restul se pierde, respectiv
se manifestă în mişcarea de rotaţie a mingii (fig.8).

Figura 8

Biomecanica lovirii mingii

Elementele care compun biomecanica unui procedeu sunt:
 elanul;
 piciorul de sprijin;
 poziţia corpului;
 piciorului care loveşte;
 imprimarea forţei corporale;
 mişcarea braţelor.
1. Elanul sau avântul pe care îl ia jucătorul din locul de
plecare până în momentul aplicării loviturii, depinde de distanţa la
care vrem să transmitem mingea, precum şi de forţa pe care vrem să
138
o imprimăm. Dacă vrem să transmitem mingea la distanţă mică
(pase) - elanul se reduce atât ca distanţă, cât şi ca viteză, mărindu-
se corespunzător în cazul trimiterii mingii la distanţe mari şi
puternic (degajări, centrări, tras la poartă).

2. Piciorul de sprijin prezintă două aspecte şi anume:

 direcţia piciorului de sprijin care va da noua lovitură pe
care o va urma mingea după ce a fost lovită;
 poziţia piciorului de sprijin care asigură traiectoria şi
înălţimea pe care o va urma mingea după lovire (vezi
fig.6). Pentru o traiectorie joasă, razantă cu pământul,
piciorul de sprijin se aşează în aceeaşi linie cu mingea
şi la o distanţă de 10-20 cm., având genunchiul flexat.
Pentru o traiectorie înaltă piciorul de sprijin se aşează
înapoi şi lateral faţă de minge. Centrul de greutate este
lăsat pe piciorul de sprijin, permiţând piciorului de
lovire să manevreze în voie.

3. Poziţia corpului în momentul lovirii este în funcţie de

locul unde va fi trimisă mingea (la ce distanţă şi cu ce traiectorie),
loc pe care jucătorul trebuie să-l aprecieze înainte sau în timpul
elanului. Apropiindu-se de minge şi aşezând piciorul de sprijin
lângă ea, corpul continuă - datorită elanului - mişcarea înainte până
ce se ajunge aproape de verticala mingii; umerii sunt duşi uşor
înainte iar corpul aplecat. Piciorul care loveşte este îndoit din
articulaţia şoldului şi flexat din genunchi întocmai ca la mişcarea
tipică de alergare. În momentul în care jucătorul pregăteşte
mişcarea de lovire, umerii şi braţele încep să pivoteze în direcţia
opusă. În momentul lovirii, genunchiul se extinde. Piciorul care a
executat lovirea continuă mişcarea sa înainte şi sus, în timp ce
corpul se înalţă pe vârful piciorului de sprijin. Braţul opus
piciorului care a executat lovitura, termină mişcarea în faţa
corpului.

4. Piciorul care loveşte. Pendularea piciorului cu care se

loveşte, respectiv curba pe care o face piciorul faţă de poziţia
piciorului de sprijin influenţează traiectoria, tăria şi direcţia până
139
unde va fi transmisă mingea. De aceea, o mare atenţie trebuie
acordată sincronizării acestei mişcări de pendulare cu cea a
piciorului de sprijin, care se reduce simultan.
Aproape la toate loviturile se cere o pendulare pronunţată şi
mai ales o flexie cât mai bună din articulaţia genunchiului, chiar şi
la mingile trimise la distanţe mai scurte, pentru că numai aşa se
obţine lovitura corectă şi nu o împingere a mingii.
Trebuie menţionat că în această primă fază a pendulării,
muşchii, articulaţiile şi în general corpul efectuează această mişcare
complexă în mod relaxat. Lovirea propriu-zisă a mingii se face prin
reducerea piciorului din articulaţia şoldului urmat de extensia
treptată a genunchiului, Viteza mişcării de pendulare este în funcţie
de forţa pe care vrem să o imprimăm mingii, cât şi de mărimea
amplitudinii mişcării de pendulare.
În faza de pendulare a piciorului dinapoi spre înainte,
muşchii, articulaţiile şi în special articulaţia gleznei vor fi
încordate.
Partea aceasta a mişcării de lovire este cea mai importantă
întrucât influenţează direct forţa, direcţia şi traiectoria mingii.
Totuşi, traiectoria mingii mai depinde şi de momentul când se
produce lovirea, respectiv când piciorul de lovire se află pe curba
descendentă (traiectoria va fi joasă - razantă) sau este pe curba
ascendentă (traiectoria va fi înaltă).
Mingea lovită pe curba descendentă va avea o traiectorie
joasă, fiindcă în acest moment piciorul acţionează paralel cu
pământul, iar piciorul de sprijin este situat în aceeaşi linie cu
mingea, de asemenea, genunchiul piciorului cu care se loveşte este
situat deasupra mingii (fig.9).
La executarea lovirii care se produce pe linia ascendentă,
piciorul cu care se loveşte mingea va depăşi linia piciorului de
sprijin. Greutatea corpului până în momentul lovirii va fi în
întregime pe piciorul de sprijin şi va continua să rămână şi după
executarea loviturii. Lovită în acest fel mingea va avea o traiectorie
înaltă întrucât în această mişcare piciorul acţionează de jos în sus
(fig.10).

140
 Figura 10 Figura

5. Imprimarea forţei corporale. Lovirea mingii nu este o

execuţie exclusivă a piciorului, ci o mişcare complexă a întregului
corp. Această mişcare cere o bună coordonare a tuturor
componentelor ei (cele prezentate). A imprima forţa corporală
loviturii înseamnă a-i asigura mingii forţa şi viteza necesară în
trasul la poartă şi în transmiterile la distanţe mari.

6. Mişcarea braţelor asigură şi ajută la menţinerea

echilibrului în momentul lovirii.
Componentele mişcării de lovire descrise mai sus, se leagă
între ele într-o succesiunea normală formând o unitate, care în final
duc la formarea mecanismului de bază al lovirii mingii cu piciorul,
mecanism alcătuit din următoarele elemente:
a) luarea poziţiei faţă de minge;
b) pendularea piciorului care execută lovitura;
c) lovitura propriu-zisă (transmiterea forţei);
d) urmărirea mingii cu piciorul.

În esenţă însă, cele patru elemente ale mecanismului de

bază pot fi întâlnite la toate categoriile de lovituri executate cu
piciorul, indiferent dacă ele sunt executate dintr-o poziţie strategică
sau din mişcare, dacă mingea stă pe loc sau se află în mişcare.
141
 Metodica învăţării şi perfecţionării lovirii mingi cu piciorul
Lovirea mingii cu piciorul constituie elementul principal al
tehnicii şi al jocului de fotbal, ca atare învăţarea va începe
obligatoriu cu acest element tehnic. În metodica învăţării lovirii
mingii cu piciorul va trebui să parcurgem mai multe etape, în
următoarea succesiune:
Prima etapă - se învaţă lovirea fără minge - imitarea
lovirii. În această fază antrenorul-profesor va explica şi demonstra
în ce constă procedeul de lovire, care este mecanismul de bază al
mişcării - pendularea piciorului, încordarea gleznei, poziţia corpului
şi a braţelor în momentul lovirii mingii. Tinerii jucători vor imita
mişcările de lovire a mingii atenţia lor fiind îndreptată asupra
corectitudinii mişcării. Aceste mişcări se efectuează la început prin
mişcări lente, apoi din deplasare şi alergare, alternativ cu piciorul
drept şi cel stâng.
Etapa a doua - se introduce mingea. Jucătorul ţine mingea
în mâini, o lasă să cadă pe piciorul care iese în întâmpinare, astfel
ca mingea să-i revină în mână.
Tot în această etapă este bine să se folosească mingile
suspendate.
Etapa a treia - se va trece la lovirea mingii statice. În
această etapă se formează deprinderile corecte de lovire a mingii
atât în ceea ce priveşte aşezarea piciorului de sprijin, cât mai ales
pendularea şi încordarea gleznei piciorului de execuţie.
Pentru a înlătura teama şi reţinerea în lovirea mingii statice
de către începători, este indicat să aşezăm mingea pe un teren
moale, chiar nisip la început. În acest fel inhibiţia şi teama de
accidente vor dispărea, iar însuşirea procedeului tehnic se va face
mult mai repede şi corect.
În etapa a patra - se loveşte mingea care se rostogoleşte.
La început vom lovi în mingile care vin spre jucător din faţă, apoi
din lateral şi în final cele care vin din spate.
În etapa a cincea - se trece la lovirea mingii în aer şi
venită cu traiectorie înaltă.

142
 În etapa a şasea - vom învăţa lovirea mingii din “demi-
volé” sau “drob”.
În etapa a şaptea - se trece la lovirea mingii din întoarcere
900 şi forfecare.
În ultima etapă, a opta - se învaţă loviturile cu efect şi
loviturile combinate cu fente.
În metodologia învăţării lovirii mingii cu piciorul trebuie să
ţinem cont de următoarele indicaţii metodice:
 privirea trebuie să fie în permanenţă pe minge; când
vine spre el şi după lovire;
 transmiterea să se facă la început pe jos cu intensitate
mică;
 lovirea de la început cu ambele picioare;
 corectarea în permanenţă a greşelilor;
 prin repetare şi folosind exerciţii variate se uşurează
munca de învăţare;
 cele mai eficiente exerciţii sunt în doi şi la perete
individual;
 când se urmăreşte aplicarea unei forţe mai mari
loviturii, se atrage atenţia jucătorului asupra încordării
gleznei.

Prevenirea şi corectarea greşelilor de tehnică

în procesul de instruire

Un loc important în etapa instruirii îl ocupă corectarea

greşelilor de execuţie. Prevenirea şi corectarea greşelilor va sta în
centrul atenţiei antrenorilor-profesori, având caracter permanent.

Ce sunt greşelile?
Sunt mişcări executate incorect din punct de vedere
biomecanic, care fac ca execuţia să fie denaturată şi ineficace din
punct de vedere al utilizării acestora în practica sportivă.
Cauzele greşelilor (după V. Stănculescu şi A. Muta -
“Fotbalul pentru copii şi juniori”):

143
 1. Particularităţile individuale şi de vârstă ale fotbaliştilor:
a) aspectul anatomo-fiziologic (integritatea
morfo-funcţională şi sănătate fizică);
b) aspectul psiho-pedagogic (integritatea psiho-
morfo-funcţională, tipul de sistem nervos,
înclinaţii, aptitudini, dorinţe, pasiuni, etc.).
2. Interesul, puterea de lucru şi măiestria antrenorului-
profesor:
a) măiestria psiho-pedagogică a antrenorului;
b) calificarea;
c) dăruirea sa ideii, pregătirii tinerei generaţii,
tradiţiile şi legăturile sale cu clubul la care
activează;
3. Condiţii de instruire:
a) terenul pe care se joacă este mai mare,
denivelat, praf, etc.;
b) mingea este mai mare, mai grea, dezumflată;
c) echipamentul nu este adecvat, greu, pe măsură;
d) nu posedă material didactic, lipsa schemelor,
schiţelor, kinogramelor, filmelor, casetelor
video, etc.
4. Lipsa calităţilor de bază.
5. Particularităţile fotbalistului.

Toate aceste cauze enumerate mai sus, au un caracter

general valabil pentru toate procedeele tehnice. În momentul
descrierii fiecărui element tehnic vom reveni, concret, cu greşelile
caracteristice lui şi modul de înlăturare a lor.

Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu piciorul

Loviturile cu piciorul pot fi clasificate după mai multe
criterii. Clasificarea cea mai des întâlnită în lucrările de specialitate
este în funcţie de partea piciorului cu care se execută lovitura.
Catedra de fotbal a F.E.F.S. propune următoarea clasificare:
1. lovirea mingii cu şiretul - interior, plin, exterior;
2. lovirea mingii cu interiorul labei - latul;
144
 3. lovirea mingii cu exteriorul;
4. lovirea mingii cu vârful;
5. lovirea mingii cu călcâiul;
6. lovirea mingii cu genunchiul.
La aceste şase clasificări, Mihai Bârsan în lucrarea “Fotbal”
- curs 1980, IEFS, Bucureşti mai adaugă:
7. devierea mingii, şi
8. aruncarea mingii cu piciorul.

Conf. Dr. C., Popovici clasifică grupa procedeelor de lovire

a mingii cu piciorul după biomecanica care stă la baza elementului
tehnic respectiv, în trei grupe: două principale şi una secundară,
astfel:

145
Prima grupă cuprinde:
a) lovirea mingii cu vârful;
b) lovirea mingii cu şiretul - interior, plin, exterior;
c) lovirea mingi cu exteriorul.
d) devierea mingii;

A doua grupă - lovirea mingi cu latul.

A treia grupă, secundară, care va cuprinde loviturile

întâmplătoare din jocul de fotbal:
a) lovirea mingii cu călcâiul;
b) lovirea mingii cu genunchiul;
c) aruncarea mingii.

Prima grupă cuprinde loviturile care au la bază mişcările

naturale ale picioarelor, aceeaşi biomecanică a lovirii mingii,
singurele deosebiri care de altfel dau şi denumirea procedeelor de
lovire se referă la articulaţia gleznei piciorului de lovire a mingii,
articulaţie care va stabili cu ce parte a labei piciorului se va executa
lovitura. Celelalte componente ale mişcării, piciorul de sprijin,
poziţia corpului, mişcarea braţelor, imprimarea forţei corporale,
rămân neschimbate.

146
 Grupa I

3.5.1.a. Lovirea mingii cu vârful

Lovirea mingi cu vârful este un procedeu folosit de către

începători, pentru faptul că lovitura este aplicată în urma unei
mişcări naturale, asemănătoare mersului sau alergării, fără a
necesita o anumită poziţie sau pregătire specială a corpului şi a
piciorului.
Pentru ca lovitura să fie corectă jucătorul trebuie să
lovească mingea la mijlocul ei. Loviturile cu vârful sunt foarte
puternice, dar greu de dirijat, chiar şi atunci când mingea este lovită
în poziţia de repaus sau când vine pe jos şi încet, din cauza
suprafeţei mici de lovire. Loviturile cu vârful sunt folosite foarte rar
şi numai în cazuri speciale: teren noroios, plouat, ud, degajare la
mare distanţă, în trasul la poartă când atacanţii nu au spaţiu
suficient, la învălmăşeli, sau în cazul apărătorilor când îndepărtează
mingea din faţa atacanţilor alunecând sau plonjând spre ea.
Deoarece procedeul este greu de învăţat (însuşit), dar
întrebuinţat tot mai rar, chiar de către începători, nu vom insista
asupra lui, sugerând totuşi să fie învăţat de către jucători, datorită
situaţiilor care pot apărea într-un joc de fotbal şi care pot fi
rezolvate prin acest “simplu” procedeu.

3.5.1.b. Lovirea mingii cu şiretul plin

Descrierea procedeului. Mijlocul şiretului este partea de

dinainte a labei piciorului, între articulaţia care leagă degetele de
metatars şi articulaţia gleznei. Pentru o mai uşoară înţelegere se
obişnuieşte să se spună că este partea labei piciorului acoperită de
şiretul ghetei (fig.11).

147
 Figura 9
Mişcarea de lovire (biomecanica) este asemănătoare cu cea
de la lovirea mingii cu şiretul interior, deosebirea constă în faptul
că, vârful labei piciorului este îndreptat spre pământ în momentul
loviturii, iar contactul cu mingea se ia direct pe şiret. La lovitura cu
mijlocul şiretului, mingea trebuie lovită exact în centru. Această
lovitură imprimă mingii o mişcare de rotaţie minimă şi astfel ea
ajunge la ţintă de obicei în linie dreaptă, deci pe drumul cel mai
scurt. Lovitura cu şiretul plin este puternică, obţinându-se
transmiteri la distanţe mari, în acelaşi timp se poate imprima mingii
cea mai mare forţă (fig.12).

Figura 10
Conţinut tactic. Din anumite puncte de vedere, acesta este
cel mai eficace procedeu de a lovi mingea, deoarece elanul,
pendularea piciorului, flexia şi extensia piciorului se produc în
modul cel mai natural, adică în direcţia loviturii.
Lovirea cu şiretul plin este folosită în pasele şutate, în
degajări şi în trasul la poartă şi de asemenea în transmiterile la
distanţe medii şi lungi.
148
 Greşeli frecvente:
a) Direcţia elanului nu coincide cu direcţia lovirii, din care
cauză mingea va fi lovită cu şiretul interior sau exterior.
b) Laba piciorului nu este complet încordată şi îndreptată în
jos, va rezulta o lovitură slabă, şi în consecinţă o traiectorie scurtă.
c) Jucătorul execută pendularea piciorului înspre minge
numai din genunchi, din cauza faptului că ultimul pas, înainte de
lovirea mingii este prea scurt, astfel că nu mai rămâne timp pentru
pendularea piciorului spre spate.
d) Piciorul de sprijin se aşează în urma mingii, fapt ce duce
la imprimarea unei forţe reduse şi a unei traiectorii înalte.
e) O greşeală frecventă, mai ales la începători, care dorind
să execute o lovitură puternică, în timpul pendulării, întinderea
piciorului prea devreme din genunchi, din care cauză jucătorul va
lovi cu piciorul în pământ.
f) Traiectoria înaltă a mingii poate fi provocată şi de poziţia
greşită a trunchiului, lăsat brusc spre spate şi prea devreme, încă
din faza pendulării. Greşeala va putea fi remediată dacă vom da
jucătorului sarcina ca după lovirea mingii să caute să atingă laba
piciorului de lovire cu mâna opusă.
Variante de lovire a mingii cu şiretul plin
Lovirea mingii se poate aplica: mingii statice, mingii care
se rostogoleşte pe pământ din diferite direcţii şi unghiuri, dar şi
mingilor care vin cu boltă. În această situaţie ne întâlnim cu două
procedee de lovire a mingii şi anume:
1. lovitura din demi-volé sau din drob;
2. lovitura din aer sau din volé;
3. lovitura prin forfecare.

Lovirea mingii din drop sau demi-volé

Pentru a executa o lovitură din drop trebuie ca mingile
venite cu traiectorie înaltă să ia contact cu pământul, iar lovitura
propriu-zisă se aplică în momentul desprinderii (săriturii) de pe
pământ. Mingea ricoşează între două planuri: unul reprezentat de
pământ, celălalt de piciorul cu care se loveşte (fig.13).

149
 Figura 13
Traiectoria pe care o va urma mingea va fi determinată de
poziţia piciorului de sprijin, precum şi de momentul în care se
aplică lovitura.
După ce mingea a ricoşat din pământ ea poate fi lovită cu
orice parte a labei piciorului - lat, şiret interior, exterior, dar de cele
mai multe ori va fi lovită cu şiretul plin (vârful).

Lovirea mingii din aer sau din volé

Mingea venită cu traiectorie înaltă, va fi lovită din “aer”
înainte de a lua contactul cu pământul rezultând lovitura din volé.
Momentul cel mai important al execuţiei îl constituie
înălţimea la care va fi lovită mingea. Pentru a obţine o traiectorie
razantă joasă mingea va fi lovită cât mai aproape de sol şi de
piciorul de sprijin, concomitent cu aplecarea înainte a trunchiului
(fig.14).

150
 Figura 114
În situaţia în care mingea vine lateral, cu boltă, atunci
piciorul de lovire este ridicat lateral cu laba orientată înainte, iar
piciorul de sprijin asigură echilibrul corpului, care va trebui să fie
aproape paralel cu pământul şi în continuarea piciorului de lovire
(fig.15).

Figura 125

Lovirea mingii prin forfecare

Această lovitură se execută cu şiretul plin atunci când
mingea este în aer, sau a ricoşat din pământ.
151
 Acest procedeu se foloseşte numai în situaţii speciale. Când
un jucător este cu faţa spre propria poartă şi trebuie să trimită
mingea înspre teren, sau un atacant aflat cu spatele vrea să trimită
mingea spre gol.
Biomecanica mişcării de forfecare este următoarea:
jucătorul face un pas înainte cu piciorul drept şi sare în înălţime
aruncându-şi înainte piciorul stâng. În timpul săriturii execută o
extensie a piciorului drept, din genunchi şi coboară în acelaşi timp
piciorul stâng cu care revine pe pământ (fig.16).

Figura 6

Cel mai important lucru este ca mingea să fie lovită cu

acelaşi picior care a făcut împingerea (bătaia).
Exerciţii şi jocuri
1. Mingea suspendată: lovituri succesive cu şiretul plin atât
cu piciorul drept cât şi cu cel stâng.
2. Individual sau în perechi tras la zid, la punct fix din
mingi statice sau rostogolite (fig.17).

Figura 17
152
 3. Joc de pase executat cu şiretul plin printre două jaloane
sau pe sub o portiţă.
4. Tras la poartă din afara suprafeţei de pedeapsă în mingile
aruncate peste poartă, procedeu la alegere: volé, drob.
5. Pase în trei jucători din volé aşezaţi în linie. Jucătorul A
are mingea, aruncă cu mâna jucătorului B care prin forfecare o
trimite jucătorului C după care execută o întoarcere de 180 0 pentru
a primi mingea de la C. După 8-10 execuţii rolurile se schimbă.
6. Pe perechi, un jucător are mingea în mâini aflat cu
spatele la coleg. lasă mingea să cadă pe pământ după care o trimite
prin forfecare colegului, care execută acelaşi lucru.
7. Portarul trimite mingea cu traiectorie spre un jucător
aflat la 16 metri care va încerca să marcheze folosind lovitura din
drob sau din volé.
8. Centrare de pe partea dreaptă sau stângă, reluare din volé
prin pivotare laterală; variantă: reluarea se va face prin forfecare.
9. Lovitura la ţintă din mână: exerciţiu destinat portarilor.
Pe terenul de joc se marchează cu cercuri având diametrul de 2-3
metri, diferite zone unde urmează să trimită mingea portarul lovind-
o din volé sau din drob.
10. Jucătorii aflaţi la cercul din mijlocul terenului
efectuează o trimitere din volé (autopasă) spre suprafaţa de
pedeapsă, după care sprintează pentru a o lovi din drob spre poartă;
variantă: se poate executa autopasă din drob, iar şutul la poartă din
volé.

3.5.1.c. Lovirea mingii cu şiretul interior

Descrierea procedeului. Lovirea mingii cu şiretul interior

corespunde cu marginea suprafeţei interioare a oaselor metatarsiene
de la articulaţia primei falange a degetului mare până la partea
interioară a osului gleznei (fig.18).

153
 Figura 18
Acest procedeu având o utilizare multilaterală în joc,
oferind cele mai multe avantaje, este considerat ca procedeul cel
mai important de lovire a mingii. Loviturile cu şiretul interior nu
cer o pregătire sau o poziţie anume, mişcarea de lovire fiind
naturală, asemănătoare mersului şi alergării, corecta ei însuşire cu
ambele picioare este indispensabilă pentru un bun jucător de fotbal.
Biomecanica loviturii. Jucătorul îşi ia elan, în unghi de
aproximativ 450 faţă de direcţia viitoare a mingii (fig.7). Elanul
trebuie să fie uniform accelerat, iar ultimul pas înainte de luarea
poziţiei faţă de minge să fie puţin mai lung. Piciorul de sprijin, uşor
flexat, se aşează în linie cu mingea, sau puţin înapoia ei, şi la circa
25-30 cm. lateral (în funcţie de direcţia şi traiectoria pe care dorim
să o imprimăm). Greutatea corpului în momentul pendulării
piciorului de lovire, cât şi în momentul lovirii mingii, se află pe
piciorul de sprijin. Odată cu ultimul pas alungit al elanului începe
pendularea piciorului înapoi, flexat din genunchi; muşchii şi
articulaţiile sunt relaxate, apoi revenirea bruscă dinapoi-înainte.
Unghiul format de coapsă şi gambă trebuie păstrat cât mai mult. În
momentul căderii gambei, ca şi în timpul lovirii, laba piciorului
este întinsă spre sol şi încordată. laba piciorului este orientată puţin
spre înafară, în aşa fel încât contactul cu mingea se ia lateral de
şiret (fig.19). Pentru intensificarea forţei loviturii, trunchiul execută
o extindere, iar braţul corespunzător piciorului de sprijin trece
154
înainte şi încheie mişcarea îndoindu-se în faţa pieptului. După
lovire, piciorul continuă mişcarea de pendulare trecând cruciş în
faţa corpului, pe când braţul din partea piciorului care a executat
lovitura se retrage spre spate. Pentru ca mingea să aibă o traiectorie
joasă, este necesar să se respecte o poziţie corectă a gambei şi a
labei piciorului, în special, verticala care cade de la genunchi să fie
deasupra mingii (fig.9), iar pentru o traiectorie înaltă piciorul de
sprijin este situat înapoia mingii, iar piciorul de lovire se va extinde
ducându-se înainte sus, fără ca bazinul să fie deplasat înainte
(fig.10).

Figura 139
Gradul de înclinare al trunchiului este în funcţie de
înălţimea la care vrem să trimitem mingea; la mingi razante
înclinarea spre spate va fi minimă.
În funcţie de intenţia jucătorului de a trage pe sus sau
razant, el va lovi mingea cu şiretul sub centru, la înălţimea
centrului, sau deasupra lui (fig.6).
Conţinut tactic. Posibilităţile de a lovi mingea cu şiretul
sunt numeroase în timpul unui joc. Astfel putem efectua pase
scurte, lungi, în adâncime, lateral, centrări, degajări, lovituri libere,
tras la poartă, dirijarea mingilor cu efect, etc.
Greşeli frecvente:
a) Mingii lovite i se imprimă o mişcare de rotaţie prea
puternică, din cauza elanului în linie dreaptă;

155
 b) Laba încordată a piciorului (gleznă rigidă) face ca
mingea să fie lovită numai cu partea corespunzătoare degetului
mare, de unde un procentaj mare de imprecizie;
c) Înclinarea trunchiului pe spate din şoldul piciorului de
sprijin, mai ales la înaintaşi, va face ca mingea astfel lovită să
treacă pe deasupra porţii;
d) O greşeală mai rară este aşezarea piciorului de sprijin
prea departe de minge, în direcţie laterală; în consecinţă piciorul de
lovire va descrie o mişcare circulară pronunţată, iar forţa de lovire
va fi mai slabă.

Exerciţii şi jocuri
1. Jucătorii se aşează într-un cerc cu diametrul de 20 metri.
Exerciţiul constă în executarea de pase cu şiretul interior, fără o
ordine precisă, urmând ca fiecare jucător să execute lovitura.
Variantă: se introduce în interiorul cercului un jucător, iar pasele
obligatoriu vor fi trimise cu boltă peste acesta. Dacă pasa este
interceptată de către jucătorul aflat în centrul cercului el va schimba
locul cu cel care a pasat.
2. Pase în doi sau trei jucători de pe loc. Se recomandă
lovirea mingii rostogolite.
3. Lovirea mingii de perete, individual sau pe perechi, la
punct fix. Începătorilor li se recomandă să lovească mingea după
oprirea acesteia şi la distanţe mici (3-4 metri).
4. Trimiterea mingii cu boltă şi la distanţe variabile (15-20-
25 metri), atingând cercuri de diferite diametre trasate pe sol, sau
depăşind anumite obstacole amplasate pe teren.
5. Pase în doi, în triunghi. Se trasează pe sol un triunghi
având situaţi doi jucători A şi B pe colţuri. Jucătorul A, în posesia
mingii, o pasează în colţul liber spre care se îndreaptă B. Acesta
retransmite mingea lui A fără preluare, care are o poziţie fixă.
Pasele continuă 30 de secunde după care rolurile se schimbă.

156
 6. Pase în trei, în dreptunghi. Se marchează un dreptunghi
25/20 metri, având în trei colţuri jucătorii A,B şi C. Jucătorul A, în
posesia mingii, pasează în direcţia colţului liber spre care se
deplasează. În continuare fiecare jucător se deplasează în sensul în
care a început exerciţiul, dar pasează pe locul de unde a plecat.
Pasele se fac direct din întoarcere.

7. şut la poartă de la diferite distanţe şi unghiuri, mingea fiind

statică, apoi primită din faţă, lateral şi din spate. Recomandare:

157
mingea venită din dreapta va fi şutată cu piciorul stâng şi invers,
din stânga cu piciorul drept.
8. Trasul la poartă peste un obstacol (zid) sau ocolind un
obstacol (jalon).
9. Trasul la poartă de pe linia porţii de la distanţe diferite,
folosind şiretul interior (din ambele părţi ale porţii).

3.5.1.d. Lovirea mingii cu şiretul exterior

Descrierea procedeului. Şiretul exterior este o suprafaţă

relativ plană, ce se întinde de la articulaţia care leagă degetul mic
de metatars până aproape de prelungirea exterioară a gleznei
(fig.20).

Figura 20
Mişcarea de lovire este asemănătoare cu şiretul interior
(biomecanica), cu deosebirea că vârful labei piciorului este
îndreptat spre interior, iar contactul cu mingea se ia pe partea
exterioară a şiretului. Lovitura cu şiretul exterior este un procedeu
destul de obişnuit de a lovi mingea, datorită suprafeţei late şi
configuraţiei anatomice a gleznei, care face ca partea exterioară a
şiretului să se aplice foarte bine la minge. Jucătorii cu aşa zise
picioare în formă de “O” (picioare de cavalerist) sunt predispuşi la
loviturile cu şiretul exterior: poziţia labei piciorului uşurează în
mod considerabil atingerea şi lovirea precisă a mingii cu şiretul
exterior.
158
 Figura 20
Traiectoria pe care o va lua mingea după lovirea cu şiretul
exterior este în funcţie de unghiul de răsucire a labei spre interior,
de poziţia piciorului de sprijin şi de punctul unde se aplică lovitura.
Conţinutul tactic. Lovitura cu şiretul exterior fiind
puternică dar în acelaşi timp putându-i-se imprima şi traiectorii
curbate, se utilizează în pase, deschideri, lansări, centrări, tras la
poartă şi lovituri libere.
Greşeli frecvente:
- laba piciorului întoarsă exagerat înăuntru;
- piciorul de sprijin se aşează prea aproape de minge;
- la lovirea mingilor din volé, izbirea se face sub centru
şi nu deasupra aşa cum ar fi corect. Din această cauză
mingea va avea o traiectorie înaltă;
- glezna rămâne relaxată în momentul lovirii.
Exerciţii şi jocuri
1. Exersarea loviturii la zid, jucătorul aflat la 10-15 metri
de zid trimite mingea ricoşată din zid fără preluare. Variantă: în
perechi.
2. Trasul la poartă cu efect de pe linia porţii. Distanţa dintre
minge şi poartă se modifică permanent. Se vor folosi ambele
picioare.
3. Trasul la poartă la punct fix din demi-volé. Jucătorii
având mingea în mână la 16-18 metri de poartă după efectuarea a 1-
2 paşi lasă mingea să cadă şi o lovesc din demi-volé.
4. Lovitură de la poartă în ţintă mobilă. Un jucător execută
degajarea la un coechipier aflat în mişcare la 35-40 metri de poartă.
159
După 5-10 execuţii rolurile se schimbă. Portarul execută degajarea
din demi-volé (fig.21).

Figura 21
5. Trasul la poartă printre jaloane având un obstacol
orizontal la 2 metri. Mingea aşezată la 18-20 metri, iar obstacolul la
marginea suprafeţei porţii (fig.22).

Figura 2214
6. Lovitură la poartă executată într-o minge venită din
spate. jucătorul nr.1 aflat la 18-20 metri, cu o minge în mână o
aruncă, jucătorului nr.2 aflat la limita suprafeţei de pedeapsă care
execută lovitura la poartă cu şiretul exterior (din volé, din demi-

160
volé sau minge rostogolită). Rolurile se schimbă după 10-15
lovituri (fig.23).

Figura 23
7. 5-6 jucători aflaţi fiecare cu o minge la 35-40 metri
pasează cu şiretul exterior alternativ unui jucător aflat în semicercul
de la 16 metri, care va şuta la poartă numai cu şiretul exterior.
Pasele vor avea traiectorii şi efecte diferite, iar şuturile vor fi din
volé sau demi-volé cu piciorul din partea sosirii pasei.

3.5.1.e. Lovirea mingii cu exteriorul

Descrierea procedeului. La această lovitură mingea vine

în contact cu partea exterioară a labei piciorului aproape de călcâi.
Această lovitură este folosită rar, în general pentru executarea unor
lovituri cu efect şi pentru pasele înşelătoare. Ea se execută identic
cu lovirea mingii cu şiretul exterior (biomecanica), deosebirea

161
constă în locul cu care se ia contactul cu mingea (mai aproape de
călcâi) (fig.24).
Pentru a stăpâni bine loviturile cu efect, se cere un
dezvoltat simţ al mingii şi capacitate de apreciere a distanţelor.
Aceste calităţi se obţin printr-un antrenament continuu şi
îndelungat.

Figura 24
Conţinut tactic. Lovitura cu exteriorul este indicată mai
ales pentru pasarea înşelătoare a mingilor aflate pe sol sau care se
rostogolesc în faţa jucătorului, deoarece elanul piciorului de lovire
nu trădează viitoarea direcţie a mingii, în schimb, împiedică
interceptarea de către adversar. Loviturile cu exteriorul se folosesc
de obicei pentru şutul la poartă şi în executarea loviturilor libere cu
zid. a loviturilor de colţ sau a centrărilor pentru a-l deruta pe portar
prin efectul imprimat mingilor.
Greşeli frecvente:
- piciorul de sprijin aşezat foarte aproape de minge;
- lovitura nu se aplică tangenţial, din această cauză
“efectul” este foarte mic.
Lovitura cu exteriorul nu va fi predată începătorilor. În
cazul antrenamentelor ne vom mărgini cel mult la prezentarea
loviturii, urmând ca jucătorii cu simţul dezvoltat al mingii, pe
parcurs, să încerce execuţia loviturii.
De altfel lovitura cu exteriorul nu trebuie folosită decât
atunci când nu există altă posibilitate , evitând pe cât posibil
162
folosirea procedeului “de dragul artei”, din distracţie, el fiind
adeseori lipsit de precizie.

3.5.1.f. Devierea mingii

Oprirea şi chiar preluarea mingii, în anumite situaţii, nu
este indicată deoarece dă posibilitatea adversarului să-şi organizeze
şi să ia contramăsuri. De aceea în fotbalul actual, în special în cel
profesionist, a apărut din ce în ce mai frecvent procedeul cunoscut
sub denumirea “devierea mingii”. Procedeul prin care schimbăm
direcţia iniţială a mingii folosind piciorul sau pieptul. Folosirea
mingilor dintr-o bucată (vezi jocul echipei Steaua Bucureşti) se
aplică în situaţia marcajului strict “om la om”, în zonele din
imediata apropiere a porţilor. În momentul contactului, suprafaţa
care vine în contact cu mingea (picior sau piept) va fi orientată în
direcţia în care urmează să fie dirijată mingea. Pentru ca mingea să
poată fi deviată este necesar ca ea să vină spre jucător cu o viteză
destul de mare, iar partea cu care ia contact să fie încordată.
În cazul devierilor cu pieptul, trunchiul execută o răsucire
bruscă din articulaţia coxo-femurală în momentul contactului cu
mingea spre direcţia viitoare a mingii.
În urma devierii mingea este direcţionată spre un coechipier
(în cazul contraloviturii mingea rămâne la executant)care la rândul
lui va continua acţiunea de joc începută, contribuind la creşterea
vitezei de joc. Această „deviere a mingii” este o componentă
indispensabilă a jocului modern actual, prin care se face
diferenţierea echipelor de top (ex. Chelsea, Barcelona, A.C. Milan,
Steaua, Arsenal, Ajax, etc) Tehnica viitorului are la bază tocmai
această transmite a mingii direct (deviere) fără preluare spre
coechipierul cel mai bine poziţionat contribuind la dinamica şi nu
în ultimul rând la spectaculozitatea jocului de fotbal.

163
 Grupa a II-a

3.5.1.g. Lovirea mingii cu interiorul labei - latul

A doua grupă principală cuprinde procedeul de lovire a

mingii cu interiorul labei (latul), procedeu foarte des folosit de către
jucătorii de fotbal datorită preciziei mari în dirijarea mingii.
Descrierea procedeului. Lovirea mingii cu latul este un
procedeu uşor de executat şi mai ales precis, în dirijarea mingii,
datorită suprafeţei mari cu care vine mingea în contact. Tehnica
lovirii mingii cu latul poate fi însuşită relativ uşor. Însuşirea ei fiind
uşurată de suprafaţa mare şi netedă a labei piciorului, ceea ce face
ca în şcoală învăţarea tehnicii jocului de fotbal să înceapă cu
predarea lovirii mingi cu latul (fig.25).

Figura 25
Biomecanica procedeului. Suprafaţa numită “latul” este
porţiunea aproximativ triunghiulară de pe partea triunghiulară a
labei piciorului, limitată de articulaţia degetului mare, osul
călcâiului şi partea interioară a osului gleznei (fig.23).
Elanul se ia în linie dreaptă, şi nu trebuie să fie mai lung de
3-4 metri, deoarece nu poate influenţa forţa loviturii. Elanul este
uşor şi relaxat. După elan urmează aşezarea piciorului de sprijin
lateral faţă de minge la 10-15 cm. cu genunchiul uşor flexat, iar axa
longitudinală a labei, aproape paralelă cu direcţia loviturii.

164
 Concomitent cu aşezarea piciorului de sprijin urmează
potrivirea şi ridicarea piciorului care execută lovitura. Piciorul este
întors din şold în afară până vine în unghi drept faţă de direcţia pe
care trebuie să o urmeze mingea. Mai concret, între cele două tălpi
în momentul lovirii mingi trebuie să fie un unghi de 90 0.
Genunchiul piciorului care execută lovitura va fi puţin flexat şi
relaxat.
Pendularea piciorului spre spate nu trebuie exagerată.
Trunchiul se apleacă puţin înainte, privirea urmăreşte mingea, iar
braţul opus piciorului de lovire flexat din cot este dus înainte, iar
celălalt rămâne lângă corp pentru menţinerea echilibrului.
Mişcarea de lovire propriu-zisă porneşte din articulaţia
coapsei, după care urmează revenirea bruscă a piciorului spre
minge, iar în momentul lovirii articulaţiile genunchiului şi gleznei
vor fi încordate. Greutatea corpului se află mai mult pe călcâiul
piciorului de sprijin. Lovitura propriu-zisă este urmată de aşa-zisa
“însoţire”. După executarea loviturii, nu oprim mişcarea piciorului,
ci după relaxarea articulaţiilor temporar încordate, o continuăm
asigurând o cât mai îndelungată dirijare a mingii (fig.26).

Figura 26
Variante ale procedeului
Mişcarea descrisă mai sus se referă la lovirea mingilor
oprite sau care se rostogolesc pe sol. În cazul lovirii mingii cu latul
întâlnim:
a) lovirea mingilor din aer;
b) lovirea mingilor din drob (care ating solul).

a) Dacă mingea vine din aer pe o traiectorie arcuită, tehnica

loviturii cu latul va fi modificată, astfel ca genunchiul piciorului
165
care execută lovitura să fie flexat mai mult, în funcţie de necesităţi,
pentru ca laba piciorului să întâlnească mingea. Pendularea spre
spate a piciorului şi însoţirea mingii vor fi mai scurte. După cum se
ştie unghiul de sosire şi unghiul de ricoşare a mingii sunt în
principiu egale, rezultă că axa longitudinală a labei piciorului va
trebui potrivită de jucător în funcţie de unghiul de sosire a mingii şi
de direcţia în care doreşte s-o transmită. Poziţia corpului şi a
braţelor rămân neschimbate.
b) Tehnica lovirii mingilor ricoşate de pe sol nu se
deosebeşte de cele descrise mai sus, dar executarea loviturii este
mai dificilă. Aceasta se referă la momentul ricoşării de pe sol, la aşa
zisele lovituri din “drob”. Executarea acestei lovituri este dificilă,
fiindcă locul ricoşării determină cu precizie şi locul luării poziţiei
faţă de minge. Pentru executarea loviturii din “drob” nu ajunge deci
numai intenţia, ci este necesar să ajungem efectiv la locul potrivit,
exact în momentul în care mingea a ricoşat de pe sol.
Conţinut tactic. Lovirea mingii cu latul este folosită pentru
transmiterile mingii la distanţe scurte şi medii; de asemenea mai
este folosită în trasul la poartă, din apropiere.
Greşeli frecvente:
- aşezarea piciorului de sprijin cu vârful în afară, fapt
care va duce la imprimarea unei mişcări de rotaţie
datorită forţei care nu se transmite în direcţia centrului
ei. Aceeaşi mişcare de rotaţie se poate produce şi
datorită răsucirii incomplete a labei piciorului de lovire
în afară;
- o altă greşeală este lovirea mingii scurt, prin “pocnire”,
fără o pendulare corespunzătoare a piciorului spre spate
şi însoţirea acesteia după lovire; urmare o lovitură
lipsită de precizie;
- în momentul executării loviturii articulaţiile nu sunt
încordate. În consecinţă, suprafaţa de lovire nu va fi
rigidă, iar forţa mingii va slăbi.

Exerciţii şi jocuri

166
 1. Lovirea mingii suspendate sau ţinută de sfoară în mână.
Repetări cu ambele picioare până la însuşirea corectă a
mecanismului de bază (fig.27).

Figura 2715
2. Lovirea mingii statice, stând pe loc. Lovituri spre un
partener sau la zid. Variantă: din alergare, în mingea statică, apoi în
mingea rostogolită.
3. Doi jucători faţă în faţă execută pase mărind şi
micşorând în permanenţă distanţa între ei.
4. Doi jucători faţă în faţă la 6-10 metri distanţă între ei, îşi
pasează mingea cu traiectorie înaltă (pase arcuite) folosind latul. La
început din aer după o ricoşare din gazon, apoi din drob, iar în final
fără a lua contact cu pământul.
5. Joc de pase în doi din alergare, în următoarea
succesiune:
- cu piciorul îndemânatic;
- cu piciorul din exterior.
6. Joc de pase în trei din alergare. Mingea este pasată între
cei trei jucători care alergă în linie. Jucătorul de la mijloc se
schimbă prin rotaţie.
7. Joc de pase în linie şerpuită. Jucătorii se aşează pe două
rânduri ca în figura 28. Distanţa dintre rânduri este de 6-8 metri, iar
distanţa dintre jucători de 5 metri. jucătorul nr.1 pasează jucătorului
nr.2, acesta la nr.3 ş.a.m.d.

167
 Figura 28
8. Pasarea mingii în cerc. În centrul cercului se află un
jucător care pasează mingea pe rând celor aflaţi pe linia cercului, iar
aceştia retrimit celui din centru (fig.29).

Figura 29
9. Joc de pase în trei cu două mingi (fig.30). Jucătorii nr.1
şi nr.2 au câte o minge şi transmit alternativ mingea jucătorului nr.3
care o retrimite fără oprire. După 2-3 minute rolurile se schimbă.

168
 Figura 30
10. Pase în doi cu schimb de locuri (fig.31).

Figura 31

11. Pase în trei cu schimb de locuri (fig.32).

169
 Figura 32
12. Tenis cu piciorul unde lovirea mingii se face obligatoriu
numai cu latul piciorului (2x2 sau 3x3).
13. Ştafetă cu mingea în semicerc (fig.33). Jucătorul nr.1
începe jocul, pasând mingea jucătorului nr.2, iar acesta o retrimite
la centru. Când mingea ajunge la ultimul jucător (8) acesta aleargă
după ea la centru în timp ce jucătorul nr.1 îi ia locul. Jocul continuă
astfel până când jucătorul nr.1 a ajuns din nou la centru.

Figura 33

Grupa a III-a
170
 3.5.1.h. Loviturile întâmplătoare

A treia grupă - secundară care va cuprinde loviturile

întâmplătoare din jocul de fotbal:
a) Lovirea mingii cu călcâiul;
b) Lovirea mingii cu genunchiul;
c) Aruncarea mingii.

a) Lovirea mingii cu călcâiul

La această lovitură mingea este atinsă cu partea labei
piciorului din jurul osului călcâiului. Lovitura cu călcâiul face parte
din categoria loviturilor folosite numai în cazuri extreme.
Când mingea nu mai poate fi atinsă cu o altă parte a
corpului, jucătorul recurge la lovitura cu călcâiul, ca ultimă soluţie
(fig.34).

Figura 34
Piciorul de sprijin trebuie aşezat lângă minge. În cazul
mingilor aflate în mişcare execuţia devine dificilă şi derutantă atât
pentru coechipieri cât şi pentru adversari. În acest caz, jucătorul
aflat în alergare după minge va trebui mai întâi să o depăşească cu
piciorul de sprijin, în aşa fel încât în momentul lovirii cu călcâiului
mingea să se găsească într-o poziţie corespunzătoare.
Lovirea cu călcâiul nu se învaţă în cadrul antrenamentului
cu temă distinctă, dar folosirea ei în cazuri adecvate nu trebuie
interzisă.

b) Lovirea mingi cu genunchiul

171
 În timpul jocului apar situaţii când mingea nu poate fi
lovită nici cu capul nici cu piciorul. În astfel de cazuri, constrâns de
împrejurări jucătorul va folosi genunchiul.
Poziţia piciorului de sprijin, a trunchiului şi a braţelor este
identică cu poziţia arătată la lovitura cu mijlocul şiretului, cu
deosebirea că nu mai avem timp pentru pendularea spre spate a
coapsei încât vom ridica piciorul aflat pe sol, cu o smucitură în sus,
executată din coapsă, flexând totodată genunchiul. Cu această
mişcare vom transmite mingea. Cu ajutorul genunchiului mingea
poate fi transmisă la distanţe mici putând fi folosită pentru degajări
şi chiar pentru lovituri la poartă. În cadrul antrenamentelor nu ne
vom ocupa de această lovitură, fiind foarte rar întâlnită în cadrul
jocului de fotbal şi atunci cu totul întâmplător (fig.35).

Figura 35

c) Aruncarea mingii cu piciorul

Deşi este mai puţin utilizat în joc, excepţie fac jucătorii de
clasă (la noi Dobrin şi Hagi l-au folosit cu succes) trebuie
menţionat şi descris cu recomandarea de a fi cunoscut şi aplicat în
joc în situaţiile în care se impune.
Aruncarea mingii cu piciorul se execută numai când
mingea este oprită şi se utilizează în două situaţii distincte:
 la loviturile libere cu zid din apropierea porţii, şi;
 când pe direcţia de pasare a mingii s-a interpus un
apărător, iar pentru a-l depăşi mingea este aruncată peste
el.

172
 Aruncarea mingii cu piciorul nu necesită o perioadă lungă
de pregătire, deoarece tehnica de execuţie poate fi însuşită relativ
rapid.
Piciorul de sprijin, cu vârful îndreptat înainte pe direcţia de
aruncare, este aşezat la 5-10 cm. lateral şi înapoia mingii. Vârful
piciorului de execuţie se introduce sub minge în direcţia mijlocului
ei, fiind uşor flexat din genunchi şi având laba ridicată din călcâi.
Printr-o mişcare rapidă executată în sus şi înainte, mingea este
aruncată peste adversar, la o distanţă care corespunde momentului
tactic. Privirea este aţintită în permanenţă asupra mingii până când
mingea îşi face efectul dorit.
Greşeli frecvente:
- laba piciorului care execută aruncarea acţionează într-una
din părţile laterale ale mingii, urmând o traiectorie greşită;
- piciorul de sprijin este aşezat prea înaintea sau prea în
spatele mingii, ca urmare mingea va avea o traiectorie joasă sau
prea înaltă mărind şansele de nereuşită.
Acest procedeu utilizat în joc, creează elementul
spontaneităţii, mărind totodată spectaculozitatea jocului.

3.5.2. Intrarea în posesia mingii

În capitolul anterior am analizat procedeele prin care

mingea este pusă în mişcare (lovită) folosind piciorul, pentru a fi
transmisă unui coechipier care pentru a putea continua acţiunea de
joc trebuie să intre în posesia ei. Intrarea în posesia mingii este un
procedeu tehnic prin care mingea îşi modifică direcţia, traiectoria şi
viteza, pentru a putea fi utilizată cât mai favorabil de către jucători.
La baza tuturor preluărilor stau două legi mecanice bine
cunoscute: amortizarea şi ricoşarea. Fotbalul modern a adus în prim
plan preluarea prin “contra-lovitură” care în fond este tot o ricoşare.

173
 Ricoşarea. Mingea în mişcare întâlnind un corp rezistent
(picior, piept, cap) se va reîntoarce în direcţia opusă, adică va
ricoşa. Jucătorul pentru a efectua o preluare prin ricoşare a mingii
venite pe sus se va aşeza pe direcţia mingii, ridicând talpa
piciorului cu vârful în sus (fig.36). Mingea după ce a atins
pământul sare şi se loveşte de talpa piciorului, de unde se loveşte

Figura 36
Figura 37
iarăşi de pământ, ricoşând între pământ şi talpă.
Amortizarea se produce atunci când mingea aflată în
mişcare, întâlneşte o rezistenţă mobilă (jucătorul) care în contact cu
mingea se retrage, determinând rămânerea ei în imediata apropiere
a jucătorului (fig.37). Pentru a efectua o preluare prin amortizare cu
piciorul a mingii venite cu traiectorie înaltă, jucătorul ridică
piciorul în întâmpinarea mingii, iar la contactul cu ea îl retrage, la
început cu o viteză apropiată de viteza cu care vine mingea, apoi
retragerea se micşorează treptat.
Contralovitura rezultă dintr-o ciocnire a mingii cu
piciorul, pieptul sau capul, care vin din sensuri opuse. În urma
acestei ciocniri mingea se reîntoarce înapoi în direcţia imprimată de
jucător, care îşi continuă deplasarea în aceeaşi direcţie (fig.38).

174
 Figura 38

Clasificarea procedeelor de intrare în posesia mingii

Procedeele de intrare în posesia mingii se clasifică după
partea corpului cu care mingea vine în contact pentru a se efectua
preluarea, astfel:
A. preluarea mingii cu piciorul;
B. preluarea mingii cu pieptul;
C. preluarea mingii cu abdomenul;
D. preluarea mingii cu capul.

A. Preluarea mingii cu piciorul

1. cu laba piciorului:
a) cu latul;
b) cu mijlocul şiretului;
c) cu şiretul exterior;
d) cu talpa;
e) cu călcâiul.
2. cu gamba (fluierul piciorului);
3. cu coapsa.

3.5.2.a. Preluarea mingii cu talpa

În cazul în care mingea atinge solul înaintea planului lateral

al corpului, oprirea sau preluarea ei se va face cu talpa ghetei (a
labei). Jucătorul se aşează pe direcţia de sosire a mingii ridicând
laba piciorului cu vârful în sus la circa 6-7 cm. de pământ. După
contactul cu solul mingea întâlneşte talpa şi rămâne pe pământ.
175
 Biomecanica procedeului. Piciorul de sprijin este uşor
flexat din genunchi, braţele ridicate lateral pentru menţinerea
echilibrului, iar celălalt picior se ridică din şold cu genunchiul uşor
flexat şi aşezăm talpa uşor oblic în faţa mingii în momentul în care
aceasta atinge pământul sub un astfel de unghi încât mingea
izbindu-se de talpă să se îndrepte spre sol oprindu-se. Teoretic
unghiul de ricoşare este egal cu unghiul de izbire.
În urma preluării mingii cu talpa, ea poate să rămână sub
talpă sau să ricoşeze în faţă. Tehnica se deosebeşte în cel de-al
doilea caz prin întinderea labei piciorului, relaxată din genunchi şi
şold în direcţie opusă celei din care vine mingea, adică înainte
(fig.39).

Figura 39
Greşeli frecvente:
- greutatea corpului este lăsată pe piciorul care execută
preluarea. Mingea rămâne sub talpă. Unghiul format din talpă şi sol
nu este corespunzător, mingea trece pe sub talpă.
- articulaţia gleznei este rigidă din care cauză mingea se va
depărta de jucător.
Exerciţii pentru învăţarea preluării
1. Doi jucători faţă în faţă la 5-6 metri îşi aruncă mingea
reciproc pentru a efectua preluări cu talpa. Mingea va fi oprită sub
talpă şi cu deplasare spre poziţia de unde a venit.
2. Jucătorul cu mingea în mână o şutează deasupra capului
la 2-3 metri după care efectuează o preluare cu talpa după a doua
atingere a mingii de pământ.
3. Variantă. Acelaşi exerciţiu, dar preluarea se va face la
prima atingere a pământului.
4. Mingea trimisă cu traiectorie înaltă este oprită din
alergare.

176
 5. Variantă. Acelaşi exerciţiu dar mingea este preluată spre
înainte, urmată de şut la poartă.
6. Jucătorii împărţiţi în 3-4 grupe se încolonează unul în
spatele celuilalt. La 6 metri în faţa fiecărui şir se aşează un jucător
care le va pasa mingea urmând ca ea să fie retransmisă după
preluare de fiecare jucător din şir. După pasă jucătorul aleargă la
spatele şirului (fig.40).

Figura 40

3.5.2.b. Preluarea mingii cu mijlocul şiretului (şiretul

plin).

Preluarea cu mijlocul şiretului se aplică mingilor venite cu

traiectorie, venind în întâmpinarea mingii. Folosind acest procedeu
spectaculos de oprire a mingii, care este şi foarte greu de executat,
în acelaşi timp putem păstra mingea în imediata apropiere a noastră
şi cel mai important aspect, se evită greşelile de preluare datorate
denivelărilor gazonului. La baza acestui procedeu stă “cedarea”
rapidă a suprafeţei de izbire în momentul contactului cu mingea.
Biomecanica procedeului. Piciorul de sprijin flexat din
genunchi suportă toată greutatea corpului, iar piciorul de execuţie
este ridicat din şold cât mai sus, în întâmpinarea mingii, având
genunchiul puţin flexat.
177
 În momentul în care mingea atinge mijlocul şiretului
începe coborârea, care trebuie să se facă destul de rapid, la început
aproape cu aceeaşi iuţeală ca şi viteza de cădere a mingii. Cu cât
laba piciorului se apropie de sol, cu atât se va micşora viteza de
coborâre a piciorului. Prin aceasta se atinge scopul urmărit:
însoţirea mingii pe un parcurs cât mai lung, deci micşorarea vitezei
mingii.
În timpul ridicării şi coborârii rapide a piciorului de
execuţie, trunchiul este puţin aplecat înainte, iar braţele ridicate
lateral ajută la menţinerea echilibrului.
Însoţind mingea pe un parcurs cât mai lung cu laba
piciorului relaxată şi cu viteza de coborâre a piciorului treptat
micşorată, ea îşi va pierde forţa şi se va opri în faţa piciorului
(fig.41).

Figura 41
Ridicarea piciorului depinde de înălţimea de la care vine
mingea. Cu cât înălţimea este mai joasă ridicarea este mai mică,
deci şi porţiunea pe care piciorul însoţeşte mingea va putea fi mai
scurtă. Coborârea piciorului în acest caz se face cu o mişcare scurtă.
Există jucători foarte dotaţi care reuşesc să execute astfel de
preluări numai prin “cedarea” bruscă (relaxarea) labei piciorului,
efectuată din articulaţia gleznei, fără să ridice piciorul din şold. La
baza reuşitei acestui procedeu stă mobilitatea articulaţiei
coxofemurale de care depinde ridicarea cât mai sus a piciorului în
întâmpinarea mingi. Acest procedeu se poate executa şi prin
săritură. În momentul preluării, jucătorul se află în aer, contactul cu
solul se face concomitent cu mingea.
Greşeli frecvente:

178
 - principala greşeală constă în alegerea greşită momentului
când piciorul începe mişcarea de coborâre. Prea devreme, mingea
nu întâlneşte piciorul, iar prea târziu mingea întâlneşte un corp rigid
şi ricoşează departe.
- preluarea cu întoarcere se efectuează în doi timpi şi nu
într-o singură mişcare continuă.
Exerciţii pentru învăţare
1. Învăţarea mişcării fără minge. Ridicarea şi coborârea se
efectuează la semnal.
2. Utilizarea mingilor medicinale sau umplute. Jucătorii
faţă în faţă la 1,5-2 metri distanţă. Unul cu mingea în mână caută
prin aruncare să nimerească piciorul ridicat al colegului în mijlocul
şiretului.
3. Jucătorul având mingea în mână o şutează de 2-3 metri
înălţime după care efectuează preluări cu şiretul plin fără ca mingea
să atingă solul.
4. Acelaşi exerciţiu, dar preluarea se va face după o ricoşare
şi cu întoarcere de 900.
5. În cerc, cu diametrul de 10 metri, fiecare jucător cu o
minge în mână şutează cu boltă spre colegul aflat în centru care
după o preluare cu şiretul o retransmite celui care a pasat. După o
rotaţie jucătorul nr.1 intră în centru.
6. Doi jucători faţă în faţă la 4-5 metri. Îşi aruncă reciproc
mingea cu traiectorie înaltă efectuând preluări de pe loc şi din
lovitură.
7. Acelaşi exerciţiu, dar se măreşte distanţa, în acest fel
jucătorul care execută preluarea va trebui să vină în întâmpinarea
mingii alergând înainte sau lateral.
8. Mingea aruncată de portar la limita suprafeţei de
pedeapsă este preluată cu şiretul plin, urmată de tras la poartă.
9. Acelaşi exerciţiu, dar mingea vine din lateral-centrată.
Preluare cu întoarcere şi şut la poartă.
10. Concurs “cel mai bun executant”.

179
 3.5.2.c. Preluarea mingii cu exteriorul piciorului
Ca regulă generală oprirea mingilor se face cu latul
piciorului, dar întâlnim situaţii în decursul jocului când nu putem
folosi latul fiind nevoiţi să executăm preluarea mingii cu exteriorul
celuilalt picior. Preluăm cu exteriorul piciorului drept, când
urmează să primim mingea din dreapta şi cu cel stâng când
continuăm acţiunea spre stânga cu mingea venită din aceeaşi
direcţie.
Biomecanica procedeului. În timpul preluării, greutatea
este repartizată pe piciorul de sprijin, având genunchiul uşor flexat,
trunchiul puţin aplecat înainte, iar braţele ridicate lateral menţinând
echilibrul.
Piciorul de execuţie se ridică în faţa corpului de-a
curmezişul, întors spre interior din gleznă - cam în felul loviturii cu
şiretul exterior - şi întins puţin în jos. Mingea ricoşată în pământ se
loveşte de şiretul exterior al piciorului ţinut cu laba deasupra mingii
şi o opreşte la sol (fig.42).

Figura 42
Preluarea cu şiretul exterior trebuie folosită numai în cazuri
extreme, când alte procedee nu pot fi executate deoarece executarea
ei este mai dificilă şi necesită un grad sporit de îndemânare.
În timpul execuţiei, greşeala cea mai des întâlnită este
aceea că nu răsucim laba piciorului spre interior şi nu o întindem în
jos. Mingea ia contact cu muchia exterioară a labei piciorului şi va
sări în sus, depărtându-se de picior.
Exerciţii pentru învăţare

180
 1. Mingea este aşezată în faţa piciorului la 10-15 cm. şi
lateral stânga la 20 cm. Jucătorul ridică piciorul drept, trăgându-l
prin faţa corpului şi aduce mingea oprită cu şiretul exterior în
partea dreaptă.
2. Jucătorul având mingea în mână, o lasă să cadă în faţă şi
lateral faţă de corp şi execută preluarea cu exteriorul piciorului în
partea cealaltă.
3. În perechi pasarea mingii cu traiectorie înaltă, iar după a
doua atingere cu solul se efectuează o preluare cu exteriorul
piciorului. După preluare urmează pasa pentru a executa şi
partenerul
4. Variantă. Acelaşi exerciţiu dar preluarea se execută după
prima atingere a solului. Se folosesc ambele picioare.
5. Centrare de pe partea dreaptă, preluare cu piciorul drept
urmat de şut la poartă.
6. Exersarea preluărilor de pe loc şi din mişcare cu
întoarcere 900 şi 1800.
7. Jucătorul nr.1 aflat la 40 metri de poartă trimite mingea
cu traiectorie înaltă la jucătorul nr.2 aflată la 18-20 metri de poartă.
Acesta execută o preluare cu întoarcere de 180 0 cu exteriorul
piciorului şi trage la poartă. După 10 execuţii rolurile se schimbă.

3.5.2.d. Preluarea mingii cu interiorul labei

Preluarea mingii cu latul se face cu aceeaşi suprafaţă cu

care se efectuează lovitura cu latul. Luarea poziţiei faţă de minge
este identică ca şi lovitura cu latul.
Biomecanica procedeului. Jucătorul se aşează pe direcţia
sosirii mingii, cu piciorul de sprijin flexat uşor din genunchi şi
gleznă. Umărul din partea piciorului de sprijin este adus puţin
înainte, iar piciorul de execuţie este răsucit din şold, braţele lateral.
Mişcarea de preluare începe prin ducerea piciorului înainte, în
întâmpinarea mingii, depăşind linia piciorului de sprijin, astfel ca
gamba să formeze cu solul un unghi de aproximativ 45-500 (fig.43).

181
 Figura 43
Articulaţiile sunt relaxate, trunchiul puţin aplecat înapoi,
braţele lateral, iar privirea urmăreşte mişcarea mingii. În momentul
în care mingea ia contact cu partea interioară a labei, piciorul este
tras brusc înapoi din şold. Această mişcare trebuie să fie tot atât de
rapidă ca viteza de sosire a mingii, iar contactul cu partea interioară
a labei se prelungeşte, în timp ce forţa mingii scade prin amortizare
până la oprirea ei în faţa piciorului.
Sunt cunoscute trei variante ale preluării cu latul:
a) oprirea mingilor rostogolite (fig.43);
b) preluarea din aer a mingii razante sau semi-înalte;
c) preluarea, respectiv oprirea mingii ricoşate din pământ
(fig.44).

Figura 44
Tehnica preluării mingilor razante (mingi care nu depăşesc
nivelul genunchiului) este aproape identică cu cea a preluării
mingilor rostogolite, deosebirea constând în ridicarea mai sus a
labei piciorului, corespunzător înălţimii la care vine mingea,
ridicare care se poate realiza prin flexarea amplă a genunchiului.
182
Prin ducerea înapoi a piciorului întors din şold - ducere care nu
trebuie să depăşească linia corpului - conducem mingea până sub
corpul nostru. Datorită relaxării sistemului de articulaţii al
piciorului, forţa cu care vine mingea scade în aşa măsură încât după
izbire mingea nu ricoşează mai mult de un metru de la jucător.
Poziţia piciorului de sprijin, a trunchiului şi a braţelor sunt identice
cu cele arătate la tehnica preluării mingilor rostogolite.

Preluarea mingilor care ricoşează de la pământ.

Piciorul de sprijin este uşor flexat din genunchi, având
vârful labei orientat pe direcţia de sosire a mingii, celălalt răsucit
din şold în aşa fel ca axa longitudinală a labei piciorului să fie
perpendiculară pe direcţia de sosire a mingii. Trunchiul uşor aplecat
înainte, iar umărul din partea piciorului de sprijin adus puţin înainte
faţă de celălalt (fig.44).
Mingea ricoşând din pământ, întâlneşte partea interioară a
labei piciorului (gamba şi solul trebuie să formeze un unghi de
aproximativ 45-500), picior care este dus înainte după lovire,
executând primul pas. Important este ca piciorul de execuţie să fie
relaxat în momentul preluării, iar piciorul de sprijin să fie aşezat
lângă locul de contact al mingii cu solul.
Greşeli frecvente:
- rigiditatea articulaţiilor are drept rezultat ricoşarea mingii
la distanţă de piciorul executantului;
- retragerea întârziată a piciorului - mingea se izbeşte de un
corp rigid, nu de unul mobil, depărtându-se de executant;
- mingea nu ia contact cu “latul” ci cu gamba sau călcâiul
din cauză că executantul nu “conduce” mingea cu privirea;
- piciorul pendulant este ridicat prea sus, astfel că mingea
trece pe sub talpă;
- greutatea corpului nu este lăsată pe piciorul de sprijin, ca
urmare executantul calcă pe minge cu piciorul de execuţie;
- aşezarea piciorului de sprijin în urma punctului probabil
de izbire a mingii cu pământul, mingea va ricoşa în sus.
Exerciţii pentru învăţare
1. Stând pe loc jucătorul aşteaptă cu piciorul întins sosirea
mingii rostogolite de un partener. Indicaţie: la început să fie
183
executat cu o minge mai grea umplută sau minge medicinală.
Jucătorul va simţi mai bine atingerea şi frecarea labei piciorului de
minge.
2. Oprirea mingii după o alergare în întâmpinarea ei.
3. Jucătorul îşi aruncă mingea, oprind-o din aer după
ricoşarea din pământ.
4. Mingea suspendată sau ţinută în mână de sfoară este
lovită şi executăm preluarea prin amortizare cu latul aceluiaşi
picior.
5. Pe perechi 8-10 metri distanţă. Aruncarea mingii cu
mâna spre partener, cu traiectorie înaltă, razantă, etc., care va
efectua preluări din aer sau după ce mingea va lua contact cu
pământul. După 15-20 de execuţii rolurile se schimbă.
6. Aceleaşi exerciţii dar mărim distanţa dintre parteneri la
25-30 metri.
7. Mingea aruncată din faţă va fi preluată cu o întoarcere de
900. Mingile vor avea traiectorii diferite. După 15-20 de execuţii
rolurile se inversează.
8. Acelaşi exerciţiu, dar preluarea se va face cu o întoarcere
de 1800.
9. Acelaşi exerciţiu, din întoarcere de 1800, dar mingea va
trece printre picioarele executantului.
10. Întrecere: cine execută cel mai corect toate preluările cu
latul cunoscute?

3.5.2.e. Preluarea mingii cu călcâiul

Este un procedeu mai rar întâlnit în jocul de fotbal. Se

foloseşte atunci când o pasă cu traiectorie arcuită, fiind prea scurtă,
rămâne în spatele nostru, iar pentru a intra în posesia ei se întinde
piciorul spre spate, jucătorul va prelua mingea care cade în spatele
lui cu partea exterioară - cea dintre călcâi şi gleznă - a labei
piciorului şi o va trage sau ridica înainte. Din cauza suprafeţei mici
de atingere a mingii, acest procedeu suferă din cauza preciziei în
execuţie.

184
 Dacă avem posibilitatea de a efectua preluarea cu un alt
procedeu este indicat să renunţăm la preluarea cu călcâiul.
Biomecanica procedeului. În timpul preluării cu călcâiul
greutatea corpului se află pe piciorul de sprijin puternic flexat din
genunchi, cu vârful îndreptat oblic înainte. Trunchiul este aplecat
înainte şi puţin răsucit în spate spre celălalt picior. Braţul din partea
piciorului de sprijin, relaxat, este dus înainte, braţul opus este dus
înapoi, ajutând la menţinerea echilibrului. Piciorul de execuţie uşor
răsucit din şold şi cu genunchiul puţin flexat este ridicat spre spate
în raport cu înălţimea mingii. Laba piciorului trebuie ţinută astfel
ca axa ei longitudinală să fie paralelă cu terenul, iar mingea să cadă
pe ea, ca pe un plan neted. Aducerea mingii în faţă se face printr-o
uşoară mişcare a piciorului, trunchiul fiind şi mai mult aplecat
înainte. În tot timpul mişcării privirea trebuie să fie orientată asupra
mingii (fig.45).

Figura 45
Greşeli frecvente:
- piciorul nu este întors în mod suficient din şold spre
spate, coapsa rămânând sub coapsa jucătorului. Mişcarea în sus a
piciorului va fi foarte greu de executat mingea rămânând între
coapsă şi gambă sau se va lovi de trunchi;

185
 - axa longitudinală a labei piciorului nu este paralelă cu
solul. Suprafaţa de contact cu mingea nu va fi orizontală, ci oblică,
mingea va cădea lateral de picior şi nu în direcţia mişcării.
Exerciţii pentru învăţare
1. Cu muchia exterioară a labei piciorului, întins spre spate
se atinge balustrada din jurul terenului, sau muchia de jos a unui
gard de atletism (fig.46).

Figura 46
2. Exersarea pe loc a preluării mingii atârnate (fig.47).
Exerciţiul este executat în doi: unul opreşte mingea, celălalt execută
preluarea. După 10-15 exerciţii se schimbă rolurile.

Figura 47
3. Exersarea în trei: un jucător aruncă mingea spre cel din
mijloc care efectuează o preluare spre cel de-al treilea cu călcâiul.
După 5-10 execuţii locurile se schimbă (fig.48).

186
 Figura 48
4. exersarea preluării din mers. Un jucător preia mingea
aruncată din spate de un coechipier. După 5-6 exerciţii rolurile se
schimbă.
5. Variantă. Acelaşi exerciţiu dar cu alergare uşoară.

3.5.2.f. Preluarea mingii cu gamba

În timpul jocului apar situaţii când nu avem timpul necesar

pentru a ridica piciorul şi a efectua o preluare (când mingea vine
din faţă). Atunci folosim preluarea cu gamba în special pe terenurile
alunecoase. Se poate executa cu ambele gambe sau numai cu una.
Biomecanica procedeului. Greutatea corpului este lăsată pe
ambele picioare, aşezate paralel la o distanţă de aproximativ 20-30
cm. în spatele punctului unde este mingea, va lua contact cu
terenul. Centrul de greutate este împins înainte prin flexarea uşoară
a genunchilor şi ridicarea călcâielor de pe sol. Trunchiul este uşor
aplecat înainte, braţele menţin echilibrul, iar privirea urmăreşte
mingea. Dacă intenţionăm să oprim mingea în faţa noastră, lăsăm
ca mingea să intre în unghiul format de gambe cu solul unde, după
contactul cu gambele, mingea îşi va pierde viteza (fig.49).

187
 Figura 49
Greşeli frecvente:
- jucătorul nu ridică călcâiele de pe sol şi execută mişcarea
de preluare stând pe toată suprafaţa tălpii. Din această poziţie
pornirea după preluare se face mai greu.
- gambele nu sunt suficient de apropiate, caz în care mingea
poate trece printre ele.
- în momentul izbirii genunchii sunt întinşi prea puternic
înainte, din care cauză mingea va ricoşa prea departe de jucător.
Exerciţii pentru învăţare
1. Executarea repetată a mişcării fără minge, pentru
învăţarea mecanismului de bază.
2. De la o distanţă de trei-patru metri, mingea se aruncă cu
traiectorie arcuită spre un coechipier care execută preluarea cu
gambele.
3. Autopasă după care jucătorul execută preluarea cu
gamba.
4. Pase din faţă cu traiectorie arcuită - preluare cu gambele.
5. Şut la zid - preluare după prima atingere cu gambele.

3.5.2.g. Preluarea mingii cu coapsa

Dacă mingea are o traiectorie care nu permite oprirea ei nici cu laba

piciorului, nici cu pieptul, vom folosi coapsa piciorului. Condiţiile
preluării cu coapsa sunt favorabile datorită stratului de muşchi care
188
asigură o amortizare corespunzătoare a tăriei mingii. Preluarea
mingii cu coapsa se poate execut în două feluri: 1. mingea după
contactul cu coapsa să aibă o traiectorie înaltă - atunci când faza de
joc ne obligă să menţinem mingea în apropiere, sau 2. să cadă
direct pe pământ - atunci când avem intenţia să pasăm sau să
conducem mingea.
Biomecanica procedeului. Jucătorul se aşează pe direcţia de
sosire a mingii, având greutatea corpului pe piciorul de sprijin,
flexat din genunchi. Celălalt picior va fi ridicat din şold cu
genunchiul flexat astfel ca suprafaţa coapsei să fie orizontală. În
esenţă preluarea se face la fel ca şi preluarea mingii cu şiretul plin.
Suprafaţa de izbire este lăsată în jos în momentul contactului cu
mingea. Lăsarea în jos a coapsei este posibilă prin ducerea spre
spate a piciorului din şold. Privirea este în permanenţă asupra
mingii (fig.50).

189
 Figura 50
Greşeli frecvente:
- începătorii coboară coapsa prea încet sau prea repede;
- mingea ia contact cu partea coapsei din apropierea
genunchiului, mingea putând ricoşa la distanţă. Cauza acestei
greşeli este că jucătorul nu urmăreşte traiectoria mingii până în
momentul contactului cu coapsa.

Exerciţii pentru învăţare

Mişcarea este simplă şi uşoară, încât reuşita ei nu pune
probleme de tehnică şi repetare îndelungată.
1. Executarea mişcării fără minge. Ridicarea coapsei până
la orizontală, iar la comandă lovirea ei cu palma pentru a fi
coborâtă pe sol. Se execută cu ambele picioare.
2. Autopasă - preluare cu coapsa, mingea revenind în
mâini.
3. Pe perechi aruncarea mingii cu mâna de la 5-6 metri,
preluare cu coapsa, după care se va arunca spre coleg cu mâna de
către executant.
4. Variantă. Acelaşi exerciţiu dar efectuat din alergare
uşoară.
5. Centrare de pe partea dreaptă, preluare pe coapsă, tras la
poartă.

190
 3.5.2.h. Preluarea mingii cu pieptul

Preluarea mingii cu pieptul este indicată în cazul mingilor

venite cu boltă sau când transmiterea mingii cu capul este
nerecomandabilă din punct de vedere tactic. Acest procedeu este
folosit foarte des de jucători, datorită rezultatelor bune pe care le
dă, în plus, preluarea mingii cu pieptul nu necesită pregătiri
speciale datorită suprafeţei mari de contact cu mingea şi datorită
faptului că pieptul este mult mai moale decât laba piciorului.
Mingea poate fi oprită pe piept, să ricoşeze aproape vertical sau să
cadă în faţă pentru a continua rapid acţiunea de joc.
Biomecanica preluării. Jucătorul ia o uşoară poziţie pe
spate, cu faţa la minge şi genunchii uşor flexaţi. Greutatea
repartizată în mod egal pe ambele picioare, iar toracele bombat
astfel ca înainte de contactul cu mingea trunchiul să formeze un arc
uşor aplecat spre spate. Braţele ridicate lateral ajută la menţinerea
echilibrului iar privirea urmăreşte mingea. În momentul contactului
toracele bombat este retras repede. Poziţia toracelui fiind acum
verticală, după izbire mingea va cădea la pământ (fig.51).

Figura 51
Dacă dorim ca mingea în contact cu suprafaţa pieptului să
ia o traiectorie înaltă, atunci în momentul izbirii se execută o
extensie din articulaţiile gleznelor şi genunchilor, iar trunchiul este
împins în întâmpinarea mingii, rezultând ricoşarea în sus a mingii.
191
Poziţia suprafeţei toracelui este în funcţie de traiectoria mingii. Cu
cât traiectoria se apropie de verticală, cu atât planul toracelui
trebuie să se apropie de orizontală.
Greşeli frecvente:
- planul frontal al pieptului nu stă perpendicular pe direcţia
din care vine mingea, ci oblic, rezultând ricoşarea laterală a mingii.
- retragerea pieptului se face cu întârziere, deci mingea va
întâlni o suprafaţă rigidă - efectul amortizor se anulează - şi mingea
va sări departe de jucător.
- mingea nu este urmărită cu privirea fapt care duce la
luarea contactului cu faţa în loc de piept.
Exerciţii pentru învăţare
1. Executarea mişcării fără minge la semnal.
2. Jucătorii cu o minge medicinală aşezată pe piept prin
îndreptarea bruscă a genunchilor şi a gleznelor o vor arunca în sus
pentru a fi prinsă cu mâna.
3. Preluarea cu pieptul a mingii aruncate de un coechipier
aflat la 4-5 metri distanţă. Mingea ricoşată de la piept va fi prinsă
cu ambele mâini.
4. Acelaşi exerciţiu dar preluarea se va face din mers şi
uşoară alergare.
5. Preluarea mingilor aruncate mai puternic de la distanţe
mai mari, de pe loc şi din deplasare.

3.5.2.i. Preluarea mingii cu abdomenul

Pentru oprirea mingilor care ricoşează de la sol la o

înălţime ce depăşeşte posibilitatea opririi ei cu gamba sau latul se
foloseşte suprafaţa moale a abdomenului, care amortizează mult
mai uşor forţa cu care vine mingea.
Biomecanica procedeului. Jucătorul se aşează în faţa
mingii, cu genunchii uşor flexaţi, greutatea corpului repartizată în
mod egal pe ambele picioare, braţele relaxate lângă corp iar privirea
urmăreşte mingea. În momentul contactului mingii cu suprafaţa
abdominală, trunchiul se apleacă înainte din şold, amortizând
lovitura, iar mingea va cădea uşor pe sol (fig.52).

192
 Figura 52
Greşeli frecvente:
- corpul nu se aşează pe direcţia mingii, în acest caz mingea
va aluneca lateral;
- nu se apreciază exact locul de contact al mingii cu solul,
care fiind prea aproape de corp, determină trecerea mingii printre
picioarele executantului;
- pentru a se evita jucarea mingii cu mâna este indicat ca
braţele să fie ţinute lateral în momentul preluării.

Exerciţii pentru învăţare

1. Imitarea mişcării de preluare fără minge la comandă.
2. În perechi la 8-10 metri distanţă. Un jucător aruncă
mingea cu boltă, celălalt execută preluarea cu abdomenul. După 8-
10 execuţii se schimbă rolurile.
3. Acelaşi exerciţiu dar preluarea se face după 2-3 paşi de
alergare în întâmpinarea mingii.
4. Aruncarea de la margine - preluare cu abdomenul după o
alergare uşoară înainte spre minge. După 8-10 execuţii rolurile se
schimbă.

3.5.2.j. Preluarea mingii cu capul

În timpul jocului apar situaţii când mingea venită la

înălţimea capului nu poate fi jucată cu capul din motive tactice.
Atunci suntem nevoiţi să efectuăm o preluare folosind pentru
193
aceasta capul. Preluarea mingii cu capul este cel mai dificil
procedeu de preluare datorită suprafeţei mici şi tari din care mingea
poate ricoşa cu uşurinţă. Această execuţie este recomandată numai
în cazuri extreme, este preferabil o pasă cu capul dacă există o
posibilitate sau o retragere pentru a efectua o preluare pe piept sau
coapsă.
Biomecanica procedeului. Mingea este aşteptată în poziţie
de fandare spre spate, cu genunchiul uşor flexat, trunchiul aproape
drept, corpul împins înainte din gât, braţele lateral ajută la
menţinerea echilibrului, iar privirea urmăreşte traiectoria mingii. În
momentul contactului cu mingea capul se retrage şi concomitent cu
aceasta se accentuează flexarea din genunchi. Mingea vine în
contact cu fruntea (fig.53 ).

Figura 53
Greşeli frecvente:
Jucătorul întârzie retragerea capului şi a trunchiului,
datorită acestui lucru mingea va întâlni o suprafaţă rigidă şi va
ricoşa departe de executant. Nu este greşit dacă începem “cedarea”
articulaţiilor înainte de contactul frunţii cu mingea. Execuţia este
greşită şi în cazul folosirii numai a articulaţiei şoldului, prin
retragerea trunchiului şi a gleznei. Rezultă o amortizare mai puţin
reuşită, mingea ricoşând departe de jucător.

Exerciţii pentru învăţarea procedeului

1. Jucătorul având o minge în mână o ridică deasupra
capului, încercând să execute preluarea cu capul.
2. Acelaşi exerciţiu, dar cu minge normală.
194
 3. În perechi, se execută preluarea cu capul, mingea fiind
aruncată cu traiectorie înaltă de la 1,5-2 metri. După 10 execuţii se
schimbă rolurile.
4. Acelaşi exerciţiu, mingea este aruncată de la o distanţă
de 15-20 metri. După 5 execuţii se schimbă rolurile.
5. Exersarea preluării cu capul din alergare. Mingea este
aruncată de la 15-20 metri distanţă.

3.5.3. Conducerea şi protejarea mingii

3.5.3.a. Conducerea mingii

Conducerea mingii este elementul tehnic în care mingea în

urma unor lovituri succesive şi repetate cu una din părţile labei
piciorului, este dirijată înainte în aşa fel încât să rămână permanent
sub controlul jucătorului (definiţie dată de N. Roşculeţ). În decursul
evoluţiei fotbalului conducerea mingii a fost la mare cinste, atât
timp cât jocul de pase nu s-a perfecţionat, fiind un apanaj al jocului
individual.
În fotbalul modern al zilelor noastre, jocul individual trece
pe planul doi, pentru a face loc jocului combinativ, de echipă, în
special pentru a creşte viteza de joc. Viteza de joc creşte datorită
paselor directe şi rapide şi nu conducerii mingii, care este o “frână”
în calea măriri vitezei.
Totuşi sunt situaţii când conducerea mingii devine
inevitabilă, fiind singurul procedeu tehnic folosit pentru a păstra
mingea. Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul când jucătorul nu are
cui pasa mingea, coechipierii fiind marcaţi sau când atacantul a
scăpat de ultimul apărător la 20-30 metri distanţă de poarta adversă
şi este nevoit să se îndrepte singur spre ea. Toţi jucătorii unei
echipe apelează la acest procedeu tehnic - conducerea mingii - mai
mult sau mai puţin în decursul jocului, în funcţie de postul ocupat
în echipă şi de felul cum trebuie continuată acţiunea de joc deja
începută.

195
 Clasificarea procedeelor de conducere a mingii
În practică întâlnim trei procedee pentru conducerea mingii.
Acestea sunt următoarele:
1. Conducerea cu interiorul şiretului;
2. Conducerea cu mijlocul şiretului;
3. Conducerea cu exteriorul şiretului.

1. Conducerea mingii cu interiorul şiretului

Denumirea procedeului vine de la porţiunea labei piciorului
care vine în contact cu mingea în timpul conducerii. Mingea este
împinsă de jucător cu partea exterioară a şiretului, deci cu aceeaşi
suprafaţă cu care se execută lovitura cu şiretul interior.

Biomecanica procedeului
În timpul conducerii laba piciorului care conduce mingea
este întoarsă în afară, după necesitate, iar genunchiul piciorului care
conduce mingea este îndepărtat de axa corpului. Laba piciorului
este relaxată din gleznă, trunchiul uşor aplecat şi răsucit în direcţia
piciorului de sprijin, iar privirea îndreptată spre minge în momentul
contactului cu piciorul. Braţele acţionează normal pe lângă corp.
Între două atingerii ale mingii cu piciorul, este bine să se ridice
capul pentru a vedea terenul, coechipierii şi mai ales adversarii
(fig.54).

196
 Figura 54
Cu toate că suprafaţa de contact cu mingea este mai mare,
acest procedeu nu permite o deplasare rapidă a jucătorilor, datorită
poziţiei picioarelor care se schimbă în continuu. În schimb îl
întâlnim atunci când vrem să protejăm mingea de intervenţia
adversarului care efectuează un atac de deposedare.

2. Conducerea mingii cu şiretul plin

Acest procedeu de conducere este mai dificil datorită
faptului că mingea este “împinsă” cu mijlocul şiretului, iar laba
piciorului este orientată cu vârful în jos, deci în continuu solicitată
şi încordată (fig.55).

197
 Figura 55
Jucătorii începători au reţinere în folosirea acestui procedeu
datorită posibilităţii de a lovi pământul cu vârful bocancului.
Faţă de procedeul anterior conducerea mingii cu şiretul
plin, prezintă unele avantaje, şi anume:
 se poate imprima mingii o mişcare de “retro” foarte
bună;
 corpul în timpul conducerii mingii are o mişcare
normală avantajând astfel deplasarea rapidă a
jucătorului;
 mişcarea de alergare este continuă.

Biomecanica procedeului
Poziţia corpului, a braţelor şi a trunchiului este identică cu
cea descrisă la procedeul anterior, cu deosebirea că axul
longitudinal al axei piciorului nu-şi schimbă poziţia în momentul
atingerii mingii, iar răsucirea trunchiului în timpul conducerii este
abia perceptibilă. Lovitura se aplică mingii de sus în jos, ceea ce
face a mingea să capete efectul de “retro”, efect care menţine
mingea în apropierea jucătorului.

3. Conducerea mingii cu şiretul exterior

198
 Mingea ia contact cu şiretul exterior al labei piciorului în
momentul conducerii. Acest procedeu prezintă cele mai mari
avantaje, din care cauză este cel mai utilizat în timpul jocului.
Principalul avantaj este rapiditatea ce se obţine prin folosirea lui,
datorită poziţiei normale, naturale, a jucătorului în timpul alergării,
precum şi de suprafaţa mare de atingere. Folosirea lui este indicată
în depăşirea unui adversar, sau când jucătorul are câmp liber spre
poarta adversă (fig.56).

Figura 56
Biomecanica procedeului
În momentul împingerii mingii înainte, laba piciorului este
răsucită spre interior, genunchiul se apropie de axa longitudinală a
corpului iar poziţia trunchiului şi balansul braţelor este identic cu
cel de la procedeele anterioare. Laba piciorului este relaxată şi
întoarsă din gleznă spre interior, în acest fel suprafaţa de conducere
devenind mai mare.

4. Conducerea mingii cu vârful labei piciorului

Acest procedeu se execută cu cea mai mică suprafaţă de
atingere a labei piciorului - vârful - din care cauză este folosită
foarte rar în jocul de fotbal şi numai în situaţii speciale cum ar fi
teren acoperit cu apă, cu zăpadă, sau când mingea este grea.
Biomecanica procedeului este identică cu cea descrisă la
conducerea cu şiretul plin, deosebirea constând în suprafaţa de
lovire a mingii, în speţă vârful bocancului, aplicat în mijlocul ei.

199
 5. Conducerea mingii cu ambele picioare prin lovituri
alternative
Mingea lovită cu interiorul labei piciorului, stâng şi drept,
va descrie o linie sinuoasă în zig-zag. Această linie sinuoasă
precum şi faptul că centrul de greutate se schimbă continuu, când
pe un picior, când pe celălalt, micşorează mult viteza de deplasare.
Acest procedeu este folosit cu precădere în situaţia când adversarul
atacă direct din faţă şi când conducerea mingii va fi urmată de o
mişcare înşelătoare.

Greşeli frecvente
 mingea nu este împinsă cu piciorul uşor înainte, ci lovită cu
piciorul;
 glezna este încordată în timpul atingerii;
 jucătorul depărtează prea mult mingea de picior;
 trunchiul este ţinut drept, rigid, în loc să fie puţin aplecat
înainte;
 ritmul alergării este întrerupt în timpul conducerii mingii;
 în timpul conducerii jucătorul nu foloseşte ambele picioare;
 privirea este tot timpul îndreptată asupra mingii.

Exerciţii pentru învăţarea procedeului

1. Conducerea unei mingi mari din mers cu un picior.
2. Acelaşi exerciţiu la ducere cu stângul, la întoarcere cu
dreptul, apoi alternativ tot din mers.
3. Conducerea mingii în linie dreaptă din alergare uşoară.
4. Conducerea mingii în aer cu interiorul şi exteriorul
piciorului.
5. Conducerea mingii cu schimbări de ritm.
6. Conducerea mingii printre jaloane.

3.5.3.b. Protejarea mingii

Protejarea mingii este elementul tehnic cu ajutorul căruia

jucătorul o controlează, o fereşte de intervenţia adversarului.
200
 Protejarea mingii se foloseşte numai când jucătorul cu
mingea este protejat de adversar şi când nu are posibilitatea să
combine cu un partener. Aceste situaţii apar când cuplul atacant-
apărător este angrenat în lupta pentru minge sau în timpul
conducerii acesteia. Aşadar preluarea se combină în joc şi cu alte
procedee tehnice, în principal cu conducerea (de care foarte greu
poate fi delimitată), şi cu preluarea sau fentele, dând naştere la
complexe.

Protejarea mingii statice

Când jucătorii atacanţi-apărători se găsesc faţă în faţă,
acţiunea de protejare se compune dintr-o succesiune de mişcări
executate de atacant cu corpul şi picioarele. Atacantul aşează
piciorul pe minge şi o trage înapoi, printr-o singură manevră sau
prin mai multe, scurte şi repetate. În cazul unei singure manevre, o
dată cu tragerea mingii, piciorul de sprijin se roteşte producând
întoarcerea jucătorului până când acesta ajunge cu spatele la
adversar. În cel de-al doilea caz, prin trageri repetate, piciorul de
sprijin efectuează paşi săltaţi înapoi, în acelaşi timp piciorul de
sprijin pivotează producând întoarcerea jucătorului cu spatele la
adversar.
Scopul acestor manevre este scoaterea mingii din raza de
acţiune a adversarului. În acţiunea de protejare un rol important
revine braţelor care ajută atât mişcarea de întoarcere cât şi
menţinerea echilibrului. Când jucătorul este întors complet, iar
adversarul caută să intervină, braţele trebuie să fie încordate, uşor
ridicate şi flexate din articulaţia coatelor. Această poziţie ajută la
menţinerea adversarului la distanţă iar protejarea se extinde.
Jucătorul în timpul conducerii îşi interpune corpul între minge şi
adversar pentru a anihila orice intervenţie la minge din partea
apărătorului.

Protejarea mingii în timpul conducerii

Acest procedeu se aplică în cazul când adversarul atacă din
lateral. Conducerea mingii se efectuează cu piciorul opus direcţiei
de atac a adversarului. În acest fel adversarul este ţinut la distanţă.
Viteza de deplasare în astfel de cazuri este redusă, în schimb este
201
asigurată protejarea mingii. Există situaţii când jucătorul a reuşit să
depăşească un adversar şi trebuie să facă faţă atacului declanşat
imediat de un alt apărător, situaţie în care se reiau mişcările de
protejare a mingii.

3.5.4. Mişcarea înşelătoare - fenta

Dintre elementele tehnice care îşi găsesc o aplicare din ce

în ce mai mare în fotbalul actual, un loc important revine mişcărilor
înşelătoare (fentelor).
Acestea sunt folosite pentru depăşirea şi derutarea
adversarului, cât şi cu scopul camuflării unor procedee tehnice.
Cauzele care au determinat frecvenţa folosirii mişcărilor
înşelătoare au fost apariţia apărărilor aglomerate, experienţa
jucătorilor şi caracterul spectacular al jocului.
În jocul de fotbal apar frecvente situaţii când înaintea sau în
timpul executării unui procedeu tehnic oarecare (de preluare, lovire
a mingii cu piciorul sau capul, etc.), jucătorul se află în faţa unor
dificultăţi cauzate de prezenţa activă a adversarului, care nu îi dă
posibilitatea de a transmite mingea unui coechipier, sau să execute
o lovitură la poartă.
În această situaţie jucătorul este nevoit să-şi deruteze
adversarul cu scopul de a câştiga timp sau teren, pentru a obţine o
anumită libertate de acţiune.
Procedeele de fentare a adversarului sunt aplicate în toate
acţiunile legate de lupta pentru minge şi pentru păstrarea ei.
Datorită acestora jucătorul poate obţine, aşa cum am arătat mai sus,
avantaj faţă de adversar, înşelându-l asupra direcţiei şi vitezei sale
de deplasare precum şi asupra intenţiilor sale de a acţiona atât din
punct de vedere tehnic cât şi tactic.
Prin derutarea adversarului jucătorul îşi maschează intenţia,
începând o acţiune aparentă, pe care însă nu are de gând să o
execute în continuare.
Dată fiind marea varietate a mişcărilor înşelătoare folosite,
sistematizarea lor constituie o operaţie dificilă. Dificultatea constă

202
în aceea că fenta reprezintă o combinaţie de mişcări ale capului şi
picioarelor, creată de jucător, ca răspuns la acţiunile adversarului.
Clasificarea mişcărilor înşelătoare se poate face după
diferite criterii.

I. Clasificarea după segmentele corpului care iau parte la

acţiune
1. Fente în care rolul preponderent îl au mişcările
trunchiului, şi
2. Fente în care rolul preponderent îl au mişcările
membrelor inferioare (picioarelor).
În toate cazurile însă, fentele presupun nu numai efectuarea
anumitor mişcări (cu trunchiul sau picioarele) ci depăşirea
adversarului, cu mingea, controlând-o în continuare.
Ca o notă generală din punct de vedere biomecanic, fentele
în care rolul preponderent îl au mişcările trunchiului se
caracterizează prin mutarea rapidă a centrului de greutate a corpului
dintr-o parte în alta, prin îndoiri şi aplecări de trunchi, menite să
determine adversarul să-l depăşească pe partea opusă. Astfel pentru
a depăşi adversarul pe partea stângă a acestuia, executantul îndoaie
sau apleacă trunchiul în partea stângă, concomitent cu mutarea
centrului de greutate a corpului pe piciorul stâng, pentru ca imediat,
împingând puternic în piciorul stâng, să-şi propulseze trunchiul
spre partea sa dreaptă, în acelaşi timp cu manevrarea mingii pe
piciorul drept spre latura stângă a adversarului, care astfel se
găseşte în contratimp, putând fi depăşit cu uşurinţă (cazul fentei de
depăşire laterală).
În fentele în care rolul preponderent îl au mişcările
picioarelor, unul din picioare simulează trimiterea mingii într-o
anumită direcţie, ca apoi să-şi frâneze pendularea înainte de a lovi
mingea, şi prin manevrarea bruscă a acesteia (acţiune favorizată şi
de împingerea puternică în piciorul de sprijin) să se depăşească
adversarul pe partea opusă celei în care este angajat pentru
deposedare.

203
 Modificările instantanee ale mişcărilor trunchiului şi ale
picioarelor, au rol hotărâtor în reuşita fentelor iniţiate.
În acest sens, obişnuirea tinerilor jucători cu alternarea
rapidă a contracţiei şi relaxării musculaturii, a mobilităţii articulare,
dublate de o cultivare corespunzătoare a imaginaţiei jucătorilor
trebuie să constituie obiective ale instruirii.

II. Clasificarea după dinamica activităţii jucătorului

- fenta de pe loc şi;
- fenta din deplasare.

III. Clasificarea după numărul acţiunilor de simulare

1. Fenta simplă care constă dintr-o singură acţiune
simulată, urmată de altă acţiune finală.
2. Fente înlănţuite care sunt constituite din mai multe
procedee de fentare şi folosite împotriva unuia sau mai multor
adversari.
3. Fente combinate care se execută într-un complex de
procedee tehnice, în sensuri şi ritmuri diferite.

Fentele înlănţuite ca şi fentele combinate îşi găsesc o largă

aplicare în fotbalul actual. Ele sunt mişcări complexe formate în
majoritatea cazurilor din începutul unei mişcări, întreruptă la un
moment dat şi continuată cu alte procedee tehnice, care la rândul
lor pot fi înlocuite în final cu execuţia altui procedeu. Totul este
determinat de modul cum reacţionează adversarul.
Jucătorul care posedă o mare varietate de mişcări
înşelătoare va putea alege soluţia cea mai potrivită situaţiei create.
În meci, de cele mai multe ori, driblingul şi fenta se
execută legat şi constituie acţiuni individuale de atac.
În zona de finalizare, executarea corectă a acestor acţiuni
creează situaţii dificile pentru apărarea adversă.
De altfel fotbalul actual se caracterizează prin creşterea
îndemânări de a dribla în suprafeţe aglomerate.
Din punct de vedere metodic, driblingul şi fentele sunt
uneori subapreciate ca mijloc de depăşire a adversarului, de unii

204
tehnicieni, care consideră că jocul se dezvoltă numai pe baza
acţiunilor colective. Aceştia impun jucătorilor construirea acţiunilor
ofensive, exclusiv prin pase, ceea ce generează în final o
automatizare dăunătoare situaţiilor de 1 contra 1, când jucătorul se
teme să atace adversarul şi eventual să înscrie un gol hotărâtor.

IV. Clasificarea după poziţia obiectului de joc

1. Mişcări înşelătoare fără minge;
2. Mişcări înşelătoare cu minge;
3. Mişcări înşelătoare combinate.

1. Mişcările înşelătoare fără minge

Sunt cele executate cu corpul, piciorul, braţele şi capul.
Ele sunt folosite atât de atacanţi cât şi de apărători în
scopul creări unor condiţii mai favorabile pentru intrarea în posesia
mingii sau pentru transmiterea ei.
Jucătorii în atac le utilizează pentru desprinderea de
adversari (demarcarea) şi pentru a crea o situaţie tactică favorabilă
pentru echipa lor, folosind alergările variate cu schimbări frecvente
de direcţie şi ritm (fig.57).

Figura 57
Schimbările de direcţie sunt procedee ale mişcării în teren.
Prin felul cum sunt executate, în anumite momente ale jocului, pot
constitui fente de sine stătătoare.
Schimbarea bruscă a direcţiei de alergare efectuată de unul
sau mai mulţi jucători în atac, mai ales în zona de finalizare,
produce derută în dispozitivul apărării adverse. Schimbările de

205
direcţie devin mai eficace dacă sunt însoţite de unele mişcări
înşelătoare efectuate cu corpul.
Jucătorii din apărare le folosesc pentru a întârzia acţiunea
adversarului cu mingea, prin legănări de corp, stânga-dreapta,
efectuate în faţa atacantului, obligându-l pe acesta să se oprească
sau să-şi schimbe direcţia de acţiune şi în al doilea rând pentru a
deposeda adversarul de minge. În acest scop, apărătorul execută o
plecare falsă în lateral, pentru a-l determina pe atacant să ocolească
pe partea convenabilă pentru el, acolo unde este pregătit să-l atace
pentru deposedare.

206
2. Mişcările înşelătoare cu mingea
Sunt mai dificile decât cele fără minge, deoarece în acelaşi
timp cu derutarea adversarului, trebuie stăpânită şi mingea.
Aceste mişcări constau în:
a) simularea executării unui anumit procedeu tehnic (fig.58);

Figura 58

b) schimbarea direcţiei în timpul conducerii mingii (fig.59);

Figura 59
c) schimbarea ritmului de alergare în timpul conducerii mingii
(fig.60).
207
 Figura 60
Acestea se bazează pe propria iniţiativă şi pe întârzierea
adversarului.

3. Mişcările înşelătoare combinate

Sunt mai dificile ca execuţie. Prima parte a mişcării
combinate este partea executată cu corpul şi numai după aceea
urmează mişcarea înşelătoare propriu-zisă cu mingea (fig.61).

Figura 61
În această ordine, urmează prezentarea unor exemple de
exerciţii şi mijloace pentru învăţarea şi perfecţionarea fentelor.

208
 A. Mişcări înşelătoare cu corpul exerciţii pregătitoare fără
minge
1. Alergarea cu ocolirea unui jalon (obiect).

2. Alergarea în linie şerpuită, cu ocolirea unor jaloane (la

distanţe variabile) (fig.62).

Figura 62
3. Alergarea printre obstacole mobile (8-10 jucători într-un
cadru de 4x4 metri).

4. Sărituri alternative cu picioarele, în linie şerpuită

(marcată cu cercuri sau cu o linie peste care se sare cu dreptul şi cu
stângul) (fig.63). Centrul de greutate cât mai jos.

209
 Figura 63
5. Evitarea jucătorului care vine din faţă (doi jucători faţă
în faţă, unul fentează celălalt caută să-l atingă) (fig.64).

Figura 64
6. Prinsa “în doi” pe culoar (4-5 metri) cu linie de
demarcare care trebuie trecută fără să fi atins de cel de vis-a-vis; se
execută concurs în 2-4 minute. Câte tentative sunt reuşite!
7. “Prinsa” cu mişcări înşelătoare cu corpul.

210
 8. “Prinsa” în doi în jurul unui stâlp fixat în centrul unui
cerc cu diametrul de 2-3 metri (fig.65).

Figura 65
9. “Aruncarea la ţintă” cu mâna într-un culoar de 3-4 metri
şi distanţa de 10 metri (unul aruncă, celălalt execută fente din corp).
10. “Lovirea în al treilea”. Doi jucători aleargă în afara unui
cerc. Când unul se aşează în faţa unui jucător din cerc, rolurile se
schimbă. Gonaciul devine urmărit de către jucătorul care a devenit
pereche (cel din spate).
11. “Leapşa”.

B. Exerciţii cu mingea sub forma exersării individuale

12. Jucătorul în timpul conducerii libere, execută fente de
trunchi, de picior, etc.
13. Conducerea mingii printre jaloane cu efectuarea de
fente înaintea depăşirii acestora.
14. Conducerea mingii cu opriri şi plecări bruşte şi dese, cu
schimbări de direcţie.
16. Jucătorul execută înainte de preluare o fentă, iar după
aceasta încă una.

211
 C. Exerciţii în doi
17. Exerciţii în care unul dintre executanţi are rol de
apărător; joc 1x1.
18. Exerciţii de depăşiri individuale efectuate de jucători pe
posturi antagoniste, în zonele de teren corespunzătoare.

D. Exerciţii de depăşire, prin fente, în alt raport decât 1x1

19. Exerciţii 2x1, 2x2, 2x3, 3x2, 3x3, etc.
20. Exerciţii de depăşire prin fente sub forma raporturilor
de mai sus, cu finalizare la porţi mici sau normale cu portari.

E. Exerciţii între mai mulţi jucători

21. Un jucător conduce mingea într-un spaţiu de 10x10
metri, printre 4-5 parteneri care aleargă, depăşindu-i.
22. Într-un spaţiu limitat 5-6 jucători conduc mingea şi
încearcă să depăşească prin fente 3-4 adversari, care deposedează pe
oricare din jucătorii aflaţi la minge.
23. În centrul terenului - în cerc - 10-12 jucători conduc
mingea individual şi fentează pe oricare alt jucător care le apare în
cale (fără să atingă mingile).

F. Exerciţii sub formă de joc şi întrecere

24. Întreceri pe echipe, în care jucătorii uneia dintre echipe
au fiecare câte o minge, iar la semnal caută să-şi depăşească
adversarii direcţi din cealaltă echipă. Se înregistrează numărul
jucătorilor care au reuşit apoi se schimbă rolurile.
25. Joc în care cel cu mingea caută să o menţină cât mai
mult, driblând pe ceilalţi parteneri 4,5,6, care sunt apărători activi.
26. Jocuri pe teren redus 2x2, 3x3, 4x4, fără sau cu
finalizare.
27. Jocuri cu sarcini speciale care să oblige pe jucători să
execute fente, cum ar fi:
 nu se pasează până când jucătorul în posesia mingii nu a
driblat un jucător;
 înainte de preluare se fentează;
212
  nu se poate marca gol înainte de a efectua o fentă, etc.;
 înaintaşii şi mijlocaşii nu au voie să paseze fără a
efectua o depăşire;
 se exclude finalizarea dintr-o dată
28. Joc 4x4, 5x5 la trei porţi mici, cu finalizare la oricare
dintre ele.
29. Joc 7x7, 8x8 la două porţi mici, pe un spaţiu redus.
30. Jocul “şeful la mijloc” între 4,5,6,7,8 jucători (cu
restricţii pentru jucătorii de la margine).

V. Clasificarea procedeelor de fentare în situaţiile când:

A. Adversarul se află în faţa jucătorului care execută fenta.
B. Se află lateral.
C. În spatele acestuia.

În funcţie de aceste raporturi de poziţie, în jocul de astăzi

găsim o serie de procedee de fentare, care îşi au aplicabilitate
variată (în funcţie de distanţa faţă de adversar, de spaţiile
aglomerate, de zona în care se acţionează, etc.) (fig.66).

Figura 66

1. Schimbările de ritm
Se realizează prin accelerări bruşte, în timpul conducerii
mingii, urmate în final de schimbări de direcţie sau transmiteri
variate ale mingii.
213
 2. Fenta prin lovire înşelătoare
Se foloseşte când:
a. mingea este nemişcată;
b. este condusă de atacant;
c. apărătorul se pregăteşte să efectueze un atac hotărâtor de
deposedare (fig.67).

Figura 67
În aceste cazuri, din punct de vedere metodic, înregistrăm
câteva faze:
 atacantul simulează lovitura puternică printr-o pendulare
accentuată a piciorului;
 în urma acesteia adversarul are un moment când se
opreşte;
 în aceeaşi clipă atacantul îşi schimbă spontan intenţia,
fie că:
 va conduce mingea mai departe;
 va pasa sau;
 va trage la poartă, etc.

3. Conducerea mingii spre adversar

Apropierea de acesta şi depăşirea spre stânga sau dreapta,
menţinând controlul mingii cu piciorul opus poziţiei şi direcţiei de
atac a adversarului.

4. Fenta de depăşire laterală

Se execută conducând mingea în direcţia adversarului şi are
următoarele faze:

214
 a) în apropierea adversarului, atacantul simulează lovirea
mingii cu interiorul labei piciorului (drept);
b) îl trece pe deasupra mingii;
c) piciorul de execuţie revine brusc spre minge, lovind-o
cu partea exterioară a labei şi
d) printr-un impuls rapid al piciorului de sprijin mingea şi
corpul se deplasează în direcţie opusă eliberându-se de
adversar (care se află pe picior opus).
S-ar putea spune că primele două faze formează timpul I al
fentei şi ultimele două faze timpul II.
În acest caz vom spune că s-a executat o fentă de depăşire
laterală simplă.
În cazul când aceasta se continuă vom avea de-a face cu
fenta de depăşire laterală dublă.
Se deosebeşte de prima prin faptul că intervine şi timpul
III, adică:
 piciorul de execuţie al fentei simple când revine trece
peste minge, nu o atinge şi trece de ea;
 devenind picior de sprijin, lovirea mingii pe direcţia
iniţială a fentei se va face cu piciorul stâng
corespunzător direcţiei finale de deplasare.

5. În apropierea adversarului (apărătorului) care se

pregăteşte să atace atacantul loveşte mingea uşor, de exemplu cu
interiorul labei piciorului drept, dirijând-o în direcţia părţii
interioare a piciorului stâng. Printr-o lovitură scurtă aplicată cu
interiorul piciorului stâng mingea este dirijată în direcţie opusă.

6. Conducerea mingii în condiţiile urmăririi de către

adversar: fenta de oprire.
- oprirea mingii cu talpa piciorului;
- simularea unei întoarceri;
- revenirea şi plecarea cu viteză mare în direcţia iniţială.

7. Fenta de “călcare a mingii” se foloseşte îndeosebi când

ambii jucători (atacant şi apărător) se află în plină viteză, astfel:

215
  jucătorul calcă pe minge cu talpa piciorului (din partea
opusă adversarului) oprindu-se brusc;
 datorită inerţiei adversarul continuă deplasarea înainte;
 momentul desprinderii se poate folosi pentru o serie de
alte procedee şi acţiuni.

8. “Fenta de biciclist” se execută în felul următor:

a) în timpul conducerii jucătorul ridică piciorul opus
poziţiei adversarului, pe deasupra mingii, dând impresia
că vrea să o oprească;
b) piciorul se deplasează însă înainte efectuând o pendulare
şi descriind un cerc pe deasupra mingii;
c) acest moment îl pune pe adversar în situaţia de a-şi
micşora viteza de deplasare suficient pentru ca atacantul
să efectueze o împingere şi o accelerare a vitezei pentru
a se desprinde de apărători.

9. Fenta de privire are ca scop să deruteze atât adversarul

apropiat cât şi pe cel îndepărtat.
Această fentă se poate aplica în timpul desfăşurării jocului
cât şi la executarea loviturilor libere.

Cerinţele generale cu privire la conţinutul execuţiei

procedeelor de fentare:
a) Să corespundă situaţiei tactice (să nu se execute în mod
abuziv ca scop în sine);
b) Să fie sugestivă, convingătoare;
c) Să reprezinte o execuţie reală;
d) Să fie variată nu şablon;
e) Să corespundă notei personale de joc;
f) Să folosească greşeala adversarului.

Metodica învăţării mişcărilor de fentare

Învăţarea şi deprinderea procedeelor de fentare a
adversarului cere o muncă metodică perseverentă. Jucătorii care au

216
un simţ natural şi o îndemânare firească pentru a executa aceste
mişcări sunt foarte rari.
În faza de învăţare vom alege câteva din cele mai simple şi
mai eficace fente, cu piciorul şi cu trunchiul.
Se începe cu explicaţia şi demonstrarea mai întâi globală şi
apoi pe părţi, după care se trece la execuţie, urmând apoi exersarea
liberă, apoi cu adversari pasivi şi în final cei semi-activi şi activi.
Exerciţiile prezentate mai sus corespund etapei de învăţare
şi chiar de perfecţionare.

Indicaţii metodice
1. Fentele au eficienţă mai mare dacă se execută din
mişcare şi nu de pe loc.
2. Fentele propriu-zise au în faza iniţială o viteză de
execuţie mai moderată, urmând ca cea finală să se facă cu viteză
mare.
3. În momentul imediat de după reuşita fentei, în cazul
păstrării mingii la picior, trebuie să se continue deplasarea cu viteză
maximă (şi nu micşorarea ei).
4. După depăşirea adversarului, în cazul efectuării unei
pase sau trasului la poartă, acestea trebuie făcute cu o mare viteză
de execuţie.
5. Mişcările înşelătoare trebuie executate printr-un mare
număr de repetări, până când devin deprinderi.
6. Fentele create se caracterizează prin ritm variat, cu
treceri progresive sau bruşte de la un ritm la altul.
7. Fentele şi schimbările de direcţie să se facă de la 2-3
metri de adversar pentru a-i diminua acestuia posibilitatea de a
interveni la minge, precum şi pentru a nu-i da posibilitatea de a
recâştiga terenul pierdut.
8. În timpul execuţiei jucătorul cu mingea trebuie să fie
relaxat.
9. Mişcările înşelătoare neconstituind procedee tehnice
independente în joc, ci în cadrul unor complexe de procedee
tehnice, pe acţiuni, procesul de învăţare, dar mai ales
perfecţionarea, trebuie să se facă concomitent şi alături de celelalte
procedee tehnice.

217
 3.5.5. Deposedarea adversarului de minge

Prin deposedarea de minge înţelegem zădărnicirea

posibilităţii adversarului de a intra în posesia mingii, iar dacă
adversarul este în posesia ei se urmăreşte scoaterea mingii din
posesia lui. Procedeele de deposedare trebuie să se execute corect
(tehnic şi regulamentar) pentru că numai în acest fel jucătorul poate
intra în posesia mingii fără să fie sancţionat.
Deposedarea de minge este un element pe care îl execută în
special apărătorii, dar el este folosit şi de ceilalţi jucători care caută
să jeneze adversarii în pasarea, preluarea, degajarea mingii,
efectuând atacuri în scop de deposedare. De aceea este necesar ca
toţi jucătorii, indiferent de post, să-şi însuşească tehnica
deposedărilor.
Procedeele de deposedare sunt clasificate în funcţie de
poziţia atacantului faţă de jucătorul care execută deposedarea.

Deposedarea mingii prin intercepţie

La acest procedeu jucătorul advers nu este propriu-zis în
posesia mingii ci aşteaptă primirea ei. Pentru a reuşi deposedarea în
această situaţie apărătorul trebuie să calculeze foarte bine
traiectoria, tăria mingii, pentru a ajunge primul la minge,
interpunându-se între cei doi jucători care urmau să-şi transmită
mingea. Succesul deposedării prin intercepţie depinde în primul
rând de viteza şi de hotărârea cu care se desfăşoară atacul de
deposedare.
Nehotărârea şi întârzierea în execuţie sunt cauze care duc la
ratarea intercepţiei permiţând adversarului să intre în posesia
mingii.

Deposedarea de minge în momentul preluării

218
 Sunt numeroase situaţiile când ambii jucători vor să intre în
posesia mingii în acelaşi timp. În această situaţie reuşita
deposedării depinde de corectitudinea execuţiei propriu-zise.
Execuţia trebuie să se facă cu promptitudine şi rapid, iar centrul de
greutate să fie repartizat pe piciorul cu care se atacă pentru a
imprima o uşoară împingere asupra adversarului. Forţa şi greutatea
corporală trebuie imprimate, deoarece atacantul este preocupat în
principal de intrarea în posesia mingii şi deci atenţia lui este
îndreptată în acest sens.

Deposedarea când adversarul este în posesia mingii

Execuţia deposedării când adversarul este în posesia mingii
cere multă atenţie, prudenţă şi o corectă apreciere a situaţiei. În
acest caz acţiunea de deposedare nu trebuie să se efectueze decât în
momentul cel mai potrivit, acesta fiind legat de capacitatea
jucătorului de a se orienta rapid şi de a lua o hotărâre
corespunzătoare.
Procedeele de deposedare când mingea este în posesia
adversarului sunt următoarele: din faţă, din lateral şi prin urmărire.

Deposedarea adversarului din faţă

Deposedarea din faţă este folosită împotriva adversarului
care se îndreaptă în alergare spre noi, din faţă, iar mingea se află la
picior sub controlul acestuia. În acest moment când mingea se află
lângă piciorul atacantului nu este indicat să încercăm deposedarea
lui de minge căci reuşita este puţin probabilă, deoarece observând
intenţia apărătorului atacantul va putea para sau fenta, continuând
astfel acţiunea începută. Jucătorul apărător va aştepta momentul
când mingea se îndepărtează de piciorul atacantului, moment în
care mingea este împinsă pentru a continua conducerea ei. Pentru a
se ivi un astfel de moment, jucătorul apărător efectuează mişcările
de apropiere faţă de adversar, cu multă prudenţă, prin tatonări
repetate. Odată ales momentul atacului acesta se execută prompt, cu
hotărâre şi fără ezitare, pentru a îndepărta mingea de adversar.
Biomecanica procedeului

219
 Jucătorul care execută deposedarea de minge se aşează în
faţa acestuia blocând drumul mingii cu partea interioară a
piciorului. Greutatea corpului se lasă pe piciorul de sprijin, uşor
flexat din genunchi, iar piciorul cu care executăm deposedarea este
răsucit din şold în afară, asemănător loviturii cu latul, astfel ca axa
longitudinală a labei piciorului să fie perpendiculară pe direcţia de
sosire a mingii. În momentul deposedării, trunchiul este uşor
aplecat înainte iar braţele ţinute lateral ajută la menţinerea
echilibrului.
Concomitent cu aceste mişcări se imprimă greutatea
corpului asupra adversarului, prin împingerea uşoară cu umărul în
pieptul acestuia, în scopul de a-l dezechilibra, iar în final să putem
scoate mingea din piciorul adversarului (fig.68).

Figura 68
În prima fază când jucătorul tatonează aşteptând momentul
declanşării atacului, are privirea îndreptată la minge, şi nu la
mişcările pe care le face adversarul, pentru a nu fi derutat şi depăşit.
În timpul deposedării braţele nu trebuie folosite pentru a
îndepărta pe adversar de minge sau pentru a se sprijini de acesta, ci
numai pentru menţinerea echilibrului.
Greşeli frecvente
- Greutatea nu este lăsată pe piciorul de sprijin ci pe
piciorul de bătaie. În acest caz piciorul de sprijin poate suferi o
leziune în urma ciocnirii iar pornirea după efectuarea deposedării
este dificilă.
- Ţinerea relaxată a piciorului cu care se execută
deposedarea; poate provoca leziuni.
- Eficacitatea este redusă dacă jucătorul nu-şi foloseşte
forţa corporală.
220
 Exerciţii pentru învăţare
1. Doi jucători faţă în faţă, mingea se află între ei, au
piciorul de execuţie ridicat spre spate. La semnal caută să lovească
simultan mingea cu latul piciorului.
2. Acelaşi exerciţiu dar cu devierea mingii împreună cu
piciorul de către un executant. După 5-6 execuţii rolurile se
schimbă.
3. Un jucător A conduce mingea înspre un coechipier B
care aşteaptă stând pe loc sosirea lui. Momentul în care jucătorul A
cu mingea la picior pune latul pe minge, jucătorul B încearcă
deposedarea tot cu latul piciorului.
4. Jucătorii se apropie din sensuri diferite iar în locul
marcat (stabilit înainte) se încearcă deposedarea jucătorului cu
mingea.
5. Variantă. Acelaşi exerciţiu dar locul şi momentul
deposedării nu este stabilit dinainte.

Deposedarea de mingea din lateral

Acest procedeu se întâlneşte destul de des în jocul de
fotbal. Pentru a-l executa jucătorul trebuie să ia contact cu
adversarul care are mingea.
Pentru a-l deposeda apărătorul trebuie să folosească
împingerea umărului din lateral asupra corpului adversarului.
Ultimul pas îl face apropiind piciorul de sprijin de minge în timp ce
corpul se apleacă în direcţia executării deposedării. În timpul
împingerii braţul din partea adversarului trebuie să fie lipit de corp,
iar celălalt braţ întins lateral (fig.69).

221
Figura 69

222
Deposedarea de minge prin urmărire
Acest procedeu se foloseşte atunci când adversarul cu
mingea la picior depăşeşte apărătorul. Apărătorul depăşit va încerca
să-l ajungă din urmă pe atacant. În momentul ajungerii începe
deposedarea din lateral (procedeu descris anterior) sau prin
interpunerea corpului între minge şi jucătorul cu mingea. Alegerea
procedeului depinde de distanţa la care se află mingea, de piciorul
celui care o conduce.

Deposedarea prin alunecare

În situaţia când jucătorul cu mingea nu mai poate fi ajuns
pentru a lua contact corporal cu el, folosim deposedarea prin
alunecare. Acest procedeu este foarte dificil de executat deoarece
mişcările la care se supune executantul prin contactul pe care îl are
cu gazonul şi cu adversarul îi poate provoca leziuni.
În majoritatea cazurilor executantul procedeului cât şi
jucătorul cu mingea iau contact cu gazonul şi de multe ori
prăbuşirea se face peste jucătorul apărător căzut la pământ.
Din cauza riscurilor arătate deposedarea nu este
recomandată decât în cazurile când alte procedee nu mai pot fi
aplicate. Deposedarea prin alunecare este dificil de apreciat chiar şi
de către arbitrii experimentaţi dacă a fost executată regulamentar
sau nu. Când se execută regulamentar? Atunci când executantul a
jucat mai întâi mingea şi aceasta a deviat de la drumul ei firesc,
înainte, după care se poate produce împiedecarea atacantului de
piciorul întins pe gazon, fără a fi sancţionat de arbitru.
Deposedarea prin alunecare poate fi făcută cu piciorul
apropiat de adversar sau cu piciorul îndepărtat de adversar. Aceste
procedee se folosesc de obicei pe terenuri mai umede, îmbibate cu
apă sau pe zăpadă deoarece favorizează alunecarea corpului pe
gazon.
Biomecanica procedeului
Jucătorul care se pregăteşte să execute alunecarea se află în
spatele adversarului, într-o poziţie puţin oblică. În momentul
depărtării mingii de piciorul celui care o conduce începem
alunecarea pe partea laterală a piciorului depărtat, puţin flexat din

223
genunchi, după care îl întindem spre minge pe care o îndepărtăm
sau o lovim cu talpa.
În timpul alunecării solul este atins mai întâi cu exteriorul
gambei, pe urmă de şold şi în final cu partea laterală a trunchiului.
Atenuăm luarea contactului cu gazonul prin aşezarea braţului de pe
partea piciorului executant pe gazon, celălalt braţ rămâne lateral în
poziţia sa naturală pentru a menţine echilibrul (fig.70).

Figura 70
În cazul deposedării cu piciorul apropiat, acesta este
“aruncat” întins înspre minge pentru a o îndepărta. Lovirea mingii
se produce de obicei cu vârful piciorului de execuţie. datorită
contactului cu şoldul adversarului şi a poziţiei întinse a piciorului
de execuţie nu se recomandă folosirea acestui procedeu pentru a se
evita leziunile care pot apărea .
În timpul executării procedeului privirea trebuie să fie în
permanenţă pe minge, iar după terminarea deposedării jucătorul se
ridică rapid în picioare pentru a putea participa din nou la joc.
Greşeli frecvente
- nu se apreciază corect începerea alunecării. Piciorul de
execuţie întâlneşte piciorul de sprijin al adversarului, execuţia fiind
neregulamentară.
- corpul nu se răsuceşte cu faţa în sus în timpul alunecării,
jucătorul riscând să ajungă cu faţa pe gazon.
- piciorul ia contact cu călcâiul şi nu cu partea exterioară a
gambei. Mişcarea de alunecare se întrerupe în timpul declanşării

224
alunecării. Împingem adversarul mai întâi cu braţul după care
încercăm lovirea mingii, execuţie greşită.
- executarea deposedării din spate, de obicei este
considerată greşeala grava (cartonaş roşu).
Exerciţii pentru învăţarea procedeului
1. Jucătorii execută mişcarea de alunecare pe piciorul
îndemânatic amortizând căzătura cu mâna aflată pe sol. Se execută
şi cu celălalt picior.
2. Acelaşi exerciţiu dar încercăm să lovim mingea aflată
lateral cu talpa.
3. În perechi jucătorul A conduce mingea la pas, jucătorul
B execută deposedarea cu piciorul depărtat. Rolurile se schimbă
după 8-10 execuţii.
4. Acelaşi exerciţiu din alergare uşoară, deposedarea începe
după împingerea mingii înainte pentru a se evita accidentele.
5. Exersare liberă.

3.5.6. Lovirea mingii cu capul

Lovirea mingii cu capul este un element important al

tehnicii fotbalului. Dezvoltarea fotbalului şi în special evoluţia
tehnicii, a scos în evidenţă utilitatea folosirii loviturilor cu capul în
cazul mingilor venite pe sus cu traiectorie înaltă. În fotbal există
multe posibilităţi pentru utilizarea jocului cu capul. O lovitură la
poartă puternică şi bine dirijată, cu capul, este deseori tot atât de
periculoasă ca o lovitură cu piciorul. Mingea venită pe sus poate fi
parată, degajată cu capul, fie de pe loc, fie din alergare, fie de pe sol
sau din săritură. Din aceste considerente jocul cu capul ocupă un
loc de frunte în tehnica jocului de fotbal, iar însuşirea lui la un
nivel ridicat devine o necesitate.
Suprafaţa de lovire a mingii

225
 Mingea poate fi lovită cu oricare parte a capului: cu
mijlocul frunţii, cu părţile laterale, cu partea superioară (creştetul),
sau chiar cu partea posterioară (ceafa). Lovitura aplicată cu mijlocul
frunţii este cea mai indicată datorită suprafeţei mari şi netede a
osului frontal şi totodată puternică, făcând ca dirijarea mingii să se
facă cât mai precis şi fără durere (fig.71).

Totodată în cazul lovirii mingii putem urmări mingea cu

privirea permanent.

Figura 72

Figura 71

Punctul de lovire

226
 Traiectoria viitoare a mingii este determinată de poziţia
suprafeţei de lovire (fruntea) cât şi de punctul de pe suprafaţa
mingii unde se aplică lovitura.
Dacă lovitura se aplică în punctul C, mingea va urma o
traiectorie orizontală (lovitura razantă). dacă lovitura se aplică în
jumătatea superioară (E) mingea va fi trimisă în jos pe direcţia axei
EF. Dacă lovitura se aplică în jumătatea inferioară (A) mingea va
urma o traiectorie înaltă în direcţia axei AB (degajări – fig.72

Biomecanica lovirii mingii cu capul

Elementele comune tuturor procedeelor de lovire a mingii
cu capul sunt următoarele:
 alergarea pentru a ajunge primul la minge;
 elanul;
 săritura;
 echilibrarea în momentul lovirii mingii;
 lovitura propriu-zisă;
 contactul cu solul;
 continuarea acţiunii.
Aceste componente ale mecanismului de bază vor fi
analizate în detaliu,cu prilejul prezentării fiecărui procedeu de
lovire a mingii cu capul.

Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu capul

Clasificarea loviturilor cu capul se poate face după două
criterii:
a) după poziţia jucătorului în momentul loviturii;
b) după direcţia pe care o urmează mingea în urma loviturii
cu capul.

a) După poziţia jucătorului:

 lovirea mingii cu capul de pe loc;
 lovirea mingii cu capul din alergare (fără desprindere de
la sol);
 lovirea mingii cu capul de pe loc urmată de săritură;

227
  lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un
picior sau pe ambele picioare.

b) Din punct de vedere al direcţiei:

 lovirea mingii cu capul înainte (jos, razant sau cu boltă);
 lovirea mingii cu capul lateral;
 lovirea mingii cu capul înapoi.

Lovirea mingii cu capul de pe loc, razant

Lovirea mingii cu capul de pe loc este cea mai uşoară şi de
aceea instruirea începătorilor va începe cu acest procedeu. Pentru ca
mingea lovită cu capul de pe loc să aibă putere şi precizie la ea vor
participa toate articulaţiile împreună cu masa corpului. În acest
scop pe lângă cap şi gât la lovitură participă trunchiul şi picioarele.

Biomecanica procedeului
Tehnica loviturii cu capul de pe loc prezintă două faze
distincte. În prima fază jucătorul “se pregăteşte” pentru execuţia
propriu-zisă prin aşezarea picioarelor uşor depărtate şi flexate
concomitent cu înclinarea trunchiului spre spate şi ducerea braţelor
înainte flexate din coate.
Din această poziţie începe faza a doua şi lovitura propriu-
zisă, prin revenirea bruscă a trunchiului dinapoi înainte şi izbirea
mingii cu capul, muşchii gâtului fiind încordaţi. Fruntea va lua
contact cu mingea în momentul în care trunchiul se apropie de
verticală respectiv când trunchiul este în plin avânt. Linia umerilor
va fi perpendiculară pe direcţia mingii (fig.73, 74).

228
 Figura 73

Varianta A. Lovirea mingii cu capul de pe loc

cu un picior înainte
Mişcările sunt identice cu cele descrise anterior cu
deosebirea constând în poziţia picioarelor. În prima fază greutatea
se află pe piciorul din spate, trecând pe cel din faţă după producerea
loviturii cu capul. Această poziţie prezintă avantajul că i se poate
imprima mingii o forţă mărită, iar stabilitatea întregului corp în
momentul loviturii este mai mare (fig.74).

Figura 74

Varianta B. Lovirea mingii cu capul de pe loc spre lateral

229
 Executarea tehnică a loviturilor cu capul în direcţie laterală
este “identică” în detalii cu mişcarea de lovire înainte, deosebirea
constând în direcţia înclinării înapoi şi înainte a trunchiului.
În prima parte a execuţiei, trunchiul şi gâtul sunt înclinate
înapoi şi totodată răsucite în direcţia dorită. Concomitent cu
înclinarea şi răsucirea trunchiului, picioarele puternic flexate din
genunchi şi glezne se întorc pe tălpi în direcţia dată. În această
poziţie aşteptăm mingea. Execuţia propriu-zisă a loviturii cu capul
este identică cu trimiterea mingii cu capul înainte (fig.74).

Varianta C. Lovirea mingii cu capul din poziţie statică - înapoi

Trimiterea mingii cu capul înapoi se practică cu totul
întâmplător în timpul jocului şi numai atunci când nu există altă
posibilitate pentru transmiterea ei. Acest procedeu este folosit
deseori de către înaintaşi în lupta lor cu apărătorii. când nu pot
trimite mingea în faţă sau lateral. Deoarece nu putem vedea ce se
întâmplă în spatele nostru această execuţie nu poate fi precisă.
Acest procedeu se mai foloseşte de către apărători pentru a trimite
mingea propriului portar. Acest procedeu se întâlneşte frecvent în
lupta aeriană, în aglomerările din faţa porţii.
Jucătorul aşteaptă mingea stând cu picioarele puţin
depărtate, flexând genunchii şi gleznele mai mult decât de obicei,
trunchiul şi gâtul se înclină înapoi până când suprafaţa frunţii va fi
aproape orizontală. În momentul când mingea ia contact cu fruntea
se execută o extensie puternică a genunchilor şi gleznelor precum şi
o întindere rapidă din şold. Privirea urmăreşte permanent mingea.

Variantă D. Lovirea mingii cu capul de pe loc din săritură

Acest procedeu se foloseşte în toate situaţiile când mingea
vine pe neaşteptate spre jucător şi la o înălţime care îl depăşeşte, iar
pentru a lovi mingea el este nevoit să execute o desprindere pe
verticală (o săritură), fără o pregătire prealabilă. Aceste sărituri se
execută numai din desprinderea energică şi rapidă a corpului pe
verticală. Astfel de situaţii se întâlnesc la mingile transmise în faţa
porţii, fie din centrări sau din lovituri de la colţul terenului.

230
 Lovirea mingii cu capul din alergare
Lovirea mingii cu capul din mişcare este mai dificilă
deoarece lovirea trebuie făcută în timpul alergării sau imediat după
terminarea ei. Tehnica loviturii este identică cu tehnica loviturii cu
capul de pe loc, indiferent dacă mingea este dirijată înainte, lateral
sau înapoi. Lovitura trebuie executată în momentul când mingea şi
jucătorul aflat în mişcare se întâlnesc. Mingea trebuie lovită cu
fruntea, iar planul frunţii trebuie să fie perpendicular pe direcţia
loviturii. Mingea trebuie lovită de jucătorul care aleargă normal fără
să execute o desprindere sau săritură (fig.75,76).
Lovirea mingii cu capul din săritură
Sunt frecvente situaţiile când jucătorul pentru a putea lovi

Figura 75
mingea venită cu o traiectorie înaltă este nevoit să execute o

Figura 76

săritură. La acest procedeu săritura este precedată de elan şi de

bătaie. În funcţie de felul cum se face bătaia se clasifică şi loviturile
cu capul din săritură. Astfel avem:

231
 a) Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe ambele
picioare;
b) Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un
picior.

A. Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe ambele

picioare
Acest procedeu se foloseşte atunci când suntem în contact
cu adversarul sau se află în imediata apropiere.
Pentru a-l executa efectuăm o uşoară genuflexiune cu
ambele picioare în timp ce braţele pendulează înapoi, iar trunchiul
se înclină uşor înainte. Din această poziţie efectuăm împingerea
printr-o pendulare bruscă şi puternică a braţelor înainte şi în sus,
întindem cu putere genunchii şi gleznele şi ne desprindem de sol. În
timpul zborului executăm lovitura cu capul (fig.77).

Figura 77
Mingea poate fi lovită în timpul desprinderii în punctul
maxim al săriturii sau în timpul revenirii pe sol. În cazul lovirii
mingii în urcare sau în coborâre nu ne putem folosi de trunchi, ci
numai de aplecarea înainte a gâtului pentru a amplifica puterea
loviturii. Dacă mingea este lovită în punctul maxim al săriturii,
trunchiul şi capul se află în extensie şi execută o mişcare bruscă,
scurtă, de aplecare înainte lovind mingea cu putere. În tot timpul
mişcării privirea urmăreşte mingea.

B. Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior

Acest procedeu este folosit pentru a lovi mingile care
depăşesc înălţimea corpului şi în momentul începerii alergării nu se
232
află nici un adversar în apropierea lui. Prin folosirea elanului
înălţimea la care lovim mingea va fi mult mai mare decât în cazul
săriturii cu bătaie pe ambele picioare, iar eficacitatea loviturii va
creşte datorită forţei cu care este lovită mingea.
Biomecanica procedeului
Lovitura cu capul din săritură este una din mişcările cele
mai complexe şi dificile din tehnica fotbalului. La acest procedeu
înălţimea corpului este aproape neglijabilă dacă jucătorul dispune
de un bun simţ al ritmului şi de supleţea necesară.
Mişcarea loviturii cu capul din săritură cu bătaie pe un
singur picior se compune din următoarele faze:
a) elanul;
b) ghemuirea;
c) bătaia;
d) efortul din aer (lovitura cu capul)
e) revenirea pe pământ.
a) Elanul este alergarea efectuată de jucător din punctul de
plecare până în momentul ultimului pas care trebuie să cadă pe
piciorul de bătaie. Jucătorul are nevoie de minimum 1-2 metri
pentru a efectua un elan, dar nici nu va depăşi 5-6 metri.
b) Ghemuirea. Înainte de ultimul pas pe piciorul de bătaie
începe ghemuirea care constă din coborârea centrului de greutate şi
împingerea lui deasupra piciorului de bătaie, prin flexarea
pronunţată a genunchiului. Greutatea corpului trece de pe călcâi
asupra pingelei.
c) Bătaia urmează după ghemuire. Piciorul de bătaie flexat
din genunchi se extinde cu putere. Talpa aruncă parcă corpul de la
sol în timp ce piciorul celălalt, flexat din genunchi, se ridică
viguros în sus ajutând înălţarea corpului. Trunchiul se arcuieşte
uşor în spate.
d) Efortul din aer (lovitura cu capul). În acest moment al
săriturii corpul a atins punctul cel mai înalt al săriturii aşteptând
sosirea mingii. În clipa în care mingea ajunge la înălţimea frunţii,
trunchiul execută brusc o pendulare dinapoi înainte iar capul
acţionând din gât loveşte cu putere mingea. Datorită mişcării
trunchiului şi picioarele sunt duse înainte iar braţele sunt trase
brusc înapoi.

233
 e) Revenirea pe pământ este faza de închidere a mişcării.
Ea se face de obicei pe ambele picioare, genunchii sunt flexaţi,
braţele ajută la menţinerea echilibrului (fig.78).

Figura 78
Pentru a executa corect acest procedeu jucătorul trebuie să
aibă o foarte bună coordonare a mişcărilor şi un dezvoltat simţ al
echilibrului. La acest procedeu este foarte important momentul ales
pentru efectuarea săriturii.
Dacă săritura este efectuată prea devreme mingea va fi
lovită nu cu fruntea ci cu faţa, bărbia sau chiar mai jos, iar dacă se
execută săritura cu întârziere mingea trece de jucător.
Un alt aspect al execuţiei îl ridică momentul în care lovim
mingea. Care este momentul cel mai eficace de a lovi mingea - în
timpul înălţării corpului, la punctul maxim sau în timpul revenirii
la pământ. Lovitura în ascensiune se foloseşte pentru a trimite
mingea la distanţe mari (degajări cu capul), lovitura executată în
punctul maxim se foloseşte cel mai des în lupta cu adversarii pentru
a intra în posesia mingii şi a o trimite corespunzător situaţiei de joc
(pasă, tras la poartă, preluare) iar lovitura executată în cădere se
foloseşte pentru pasarea mingii unui partener care se află în
imediata sa apropiere.

234
 Greşeli frecvente
În procesul de învăţare cele mai frecvente greşeli întâlnite
sunt următoarele, valabile pentru toate procedeele de lovire a
mingii cu capul:
 jucătorul nu loveşte mingea cu fruntea ci cu partea
laterală sau creştetul capului;
 jucătorul nu se foloseşte de forţa corporală ci execută
mişcarea numai din gât;
 lovirea mingii la o înălţime nepotrivită cu capul din
săritură (jucătorul se bagă sub minge);
 jucătorul execută săritura cu capul de pe loc din fandare
laterală şi nu din fandare înapoi;
 lovitura cu capul în direcţie laterală nu este executată cu
fruntea ci cu partea laterală a frunţii, prin alunecare;
 la lovitura cu partea laterală a frunţii numai capul este
întors lateral iar planul corpului este îndreptat înainte.

235
 Exerciţii şi jocuri pentru învăţarea lovirii mingii cu capul
1. Jucătorii lovesc mingea atârnată de bara transversală sau
la portic, de pe loc, apoi din alergare şi în final din săritură (fig.79).

Figura 79
2. Jucătorii în perechi îşi aruncă mingea vertical în sus, cu
ambele mâini, la cel mult un metru deasupra capului. În timpul
căderii mingea este trimisă spre partener.
3. Acelaşi exerciţiu cu deosebirea că partenerul aruncă
mingea. După 8-10 execuţii rolurile se schimbă.
4. Se formează grupe de câte trei jucători. Cei aflaţi pe
margine aruncă cu ambele mâini mingi celui aflat la mijloc care le
transmite pe etape colegului (fig.80).

Figura 80
5. Între locul bătăii şi al revenirii pe sol se atârnă o minge
cu aproximativ 20-40 cm. mai sus decât înălţimea capului. După un
elan de 1-2 paşi şi bătaie, jucătorii lovesc mingea nemişcată

236
(fig.81). Variantă: mingea este lovită lateral sau înapoi, iar bătaia se
face pe unul sau pe ambele picioare.

Figura 81
6. Pase în cerc. Jucătorii formează un cerc cu diametrul de
8-10 metri. La mijlocul lui se află in jucător care trimite mingea cu
capul tuturor jucătorilor din cerc care o trimit înapoi tot cu capul.
Jucătorul din centru se schimbă prin rotaţie (fig.82).

Figura 82
7. Jocul cu capul în zig-zag. Aşezarea jucătorilor se face
conform schiţei din figura 83, cu distanţa de 3-5 metri. Mingea va
fi trimisă cu capul de la un jucător la altul. Exerciţiul se poate
efectua şi sub formă de întrecere, la el participând 2-3 echipe în
funcţie de efectivul lor.

237
 Figura 83
8. Joc cu capul în trei (fig.84). Jucătorul nr.1 trimite
mingea cu capul la numărul 2 aflat în faţă la o depărtate de 3-4
metri, acesta o trimite cu capul înapoi la nr.3 care la rândul lui o
trimite peste nr.2 la nr.1.

Figura 84
9. Ştafetă cu capul din poziţia ghemuit. Jucătorii sunt
aşezaţi conform schiţei (fig.85). Distanţa dintre jucătorul aflat în
faţa coloanei şi primul jucător din coloană este de 2-4 metri, în
funcţie de numărul jucătorilor. Jucătorul aflat în faţa coloanei
aruncă mingea primului jucător care după ce loveşte mingea cu
capul se ghemuieşte. Cel din faţă aruncă la al doilea şi în continuare
până la ultimul, care o prinde în mână şi trece în faţa coloanei.

238
 Figura 85
10. Joc de tenis cu capul. Mingea este lovită numai cu
capul şi câştigă echipa care a acumulat prima 20 de puncte.
11. Joc de volei cu capul. Echipele formate din 6-8 jucători
joacă volei cu capul pe un teren regulamentar de volei. Se joacă
numai cu capul până la 20 de puncte. Fiecare echipă serveşte de 5
ori consecutiv după care se schimbă serviciul.

3.5.7. Aruncarea mingii de la margine

Regulamentul jocului precizează modul de continuare a

jocului atunci când mingea a depăşit liniile laterale ale terenului, fie
pe pământ, fie în aer, specificând ca jocul se va relua cu o aruncare
de la margine de pe locul de unde mingea a părăsit terenul.
Regulamentul arată şi modul de executare a repunerii. Executantul
trebuie să se folosească de ambele mâini şi să arunce de deasupra
capului, având faţa sau o parte a corpului la teren iar picioarele pe
pământ. Aruncarea de la margine este deci o parte a tehnicii, a cărei
executare este prescrisă în mod expres de regulamentul de joc.
Aruncarea de la tuşă fiind executată cu mâna este
considerată de majoritatea jucătorilor şi chiar a antrenorilor ca o
problemă secundară, încât în timpul antrenamentelor tehnica
aruncării abia ajunge să fie exersată.

239
 Corecta execuţie tehnică, folosirea ei variată din punct de
vedere tactic, poate asigura o serie de avantaje.
În trecut au fost jucători care aruncau mingea 30-40 metri
(Zavada - C.C.A. şi Remus Câmpeanu de la “U” Cluj) asemeni
loviturii de la colţ, dar mult mai periculoase datorită preciziei în
aruncare dată de mână. Aruncarea de la margine se poate executa de
pe loc sau cu elan.

Aruncarea mingii de la margine de pe loc

Acest procedeu se poate efectua cu picioarele pe aceeaşi
linie sau cu un picior în faţă (fig.86).
Biomecanica procedeului
Jucătorul ţine mingea cu ambele mâini, după care urmează
ducerea braţelor flexate prin înainte-sus, pe deasupra capului până
trece de axul vertical al corpului. În acest timp trunchiul se înclină
spre spate iar picioarele se flexează din genunchi.
Toate aceste mişcări se execută relaxat, fără încordare.
Urmează aruncarea propriu-zisă care începe cu extinderea energică
a corpului înainte, pornită de la glezne şi genunchi, cu ducerea
rapidă a braţelor dinainte înapoi şi se termină cu aruncarea mingii,
când se găseşte deasupra capului. În tot acest timp greutatea este
repartizată pe ambele picioare.

Aruncarea mingii de pe loc cu un picior în faţă

Cuprinde aceleaşi mişcări ca la procedeul anterior cu
deosebirea că picioarele sunt uşor depărtate, unul în faţa celuilalt, în
uşoară fandare. Greutatea este repartizată pe piciorul din spate iar în
momentul începerii aruncării aceasta trece pe piciorul dinainte.
Acest procedeu asigura transmiterea mingii la o distanţă mai mare
datorită impulsului dat de extinderea puternică a piciorului dinapoi.
Mişcarea se termină în extensie, jucătorul fiind ridicat pe vârfuri.

Aruncarea mingii de la margine din elan

Aruncarea se execută după un elan de 4-5 paşi. În timpul
alergării mingea este ţinută în faţă, iar pe ultimii paşi se ridică

240
deasupra capului concomitent cu accelerarea alergării. Faza a doua
este identică cu aruncarea de pe loc. Datorită elanului mingea poate
fi aruncată la distanţe apreciabile, dar trebuie să fim atenţi pentru a
nu depăşi limitele terenului în momentul terminării elanului.

Greşeli frecvente
Greşelile de tehnică sunt şi cele de regulament. Astfel:
 jucătorul aruncă numai cu un braţ;
 în timpul aruncării îşi ridică un picior sau ambele de pe
gazon;
 în timpul aruncării depăşeşte linia de tuşă cu un picior
sau cu ambele;
 jucătorul lasă mingea să cadă în faţa lui;
 greutatea corpului nu este adusă înainte în timpul
aruncării;
 trecerea trunchiului din poziţia aplecat spre spate în
poziţia aplecat înainte nu este destul de energică.
Exerciţii pentru învăţarea procedeului
1. Jucătorii exersează ţinerea corectă a mingii.
2. Aruncarea mingii între doi jucători la 4-5 metri distanţă
pentru corectitudinea execuţiei.
3. Aruncarea cu un pas înapoi între doi parteneri aflaţi la 8-
10 metri distanţă.
4. Exersarea aruncării din mers.
5. Exersarea aruncării cu elan complex.

241
 Figura 86

3.5.8. Mijloace tehnice specifice jocului portarului

Regulamentul jocului de fotbal precizează faptul că o

echipă de fotbal este alcătuită din 10 jucători de câmp şi un portar.
Sarcina principală a portarului - aceea de ultim apărător - este de a
împiedica intrarea mingii în poartă prin orice mijloace, inclusiv
prin folosirea mâinilor. Această prevedere regulamentară privind
folosirea mâinilor este valabilă numai în interiorul suprafeţei de
pedeapsă proprii. În afara acestei suprafeţe fiind considerat ca şi
oricare alt jucător de câmp.
În fotbalul modern, pe lângă munca propriu-zisă de apărare,
portarului i se cer însă şi alte activităţi. El este primul jucător care
după ce a oprit un atac advers, porneşte atacul propriei sale echipe,
printr-o degajare precisă şi rapidă, cu mâna sau piciorul.
O altă activitate importantă a portarului este aceea de
îndrumare şi dirijare a componenţilor liniei defensive. Portarul este
deci jucătorul multilateral al echipei, iar în jocul său întâlnim alte
elemente tehnice decât la ceilalţi jucători. Totodată pregătirea
fizică, tehnico-tactică şi în special moral-volitivă are un conţinut
diferit din care cauză portarului i se cer calităţi şi însuşiri deosebite
cum ar fi: forţă, voinţă, încredere în sine, hotărâre, imaginaţie,
atenţie distributivă, etc.
242
 Jocul portarului deosebindu-se radical de acela al
jucătorilor de câmp, cere o instruire, o îndrumare psihică şi o
educaţie cu totul deosebite de ale acestora.

Sistematizarea tehnicii portarului

După cum am arătat, sarcina portarului nu se rezumă numai
la apărarea porţii proprii, ci se extinde şi la iniţierea atacurilor, prin
trimiterea în teren a mingii. Datorită acestor două sarcini tehnica
jocului portarului se împarte astfel:
a) mijloace tehnice de apărare ale portarului;
b) mijloace tehnice de atac ale portarului.

Mijloacele tehnice de apărare ale portarului pot fi

sistematizate astfel:
1. Mişcări fără minge:
a. poziţia de bază;
b. plasamentul;
1b. deplasarea pe linia porţii.
2. Mişcări cu mingea:
a. prinderea mingii;
b. plonjonul;
c. boxarea mingii;
d. devierea mingii;
e. aruncarea mingii cu mâna;
f. ieşirea din poartă şi blocarea mingii;
g. conducerea mingii;
h. degajarea mingii cu piciorul.

1. Mişcările fără minge

a. Poziţia de bază
În aşteptarea mingii portarul va trebui să ia o poziţie cât
mai convenabilă pentru a putea interveni cu succes la mingile
trimise spre poartă în orice moment al jocului.
Biomecanica procedeului
Trunchiul va fi aplecat înainte din şolduri, picioarele
depărtate la nivelul umerilor, genunchii flexaţi şi împinşi înainte,
braţele lângă corp lăsate în jos cu palmele orientate tot în jos, dar
243
flexate din coate la un unghi de 45 de grade, iar privirea urmăreşte
în permanenţă mingea (fig.87).

Figura 87
Din această poziţie orice mişcare poate fi începută cu
uşurinţă, greutatea este lăsată pe tălpi, iar portarul se află în
echilibru stabil. Deplasările laterale din această poziţie se fac cu
paşi adăugaţi scurţi şi săltaţi pentru ca schimbarea greutăţii de pe
un picior pe celălalt să fie cât mai uşoară fără a influenţa rapiditatea
deplasării. Această poziţie fiind obositoare nu se recomandă a se
păstra în permanenţă decât în cazul acţiunilor în imediata apropiere
a porţii.
Greşeli frecvente
- flexarea genunchilor insuficientă, poziţia aproape în
picioare;
- greutatea corpului este lăsată pe călcâie;
- braţele sunt ţinute pe lângă corp;
- privirea nu urmăreşte în permanenţă mingea;
- deplasarea se face cu paşi încrucişaţi;
- păstrarea poziţiei de bază un timp îndelungat va duce la
obosirea portarului (poziţia se păstrează chiar şi atunci când mingea
este în terenul advers).

Plasamentul şi deplasările specifice

În timpul desfăşurării jocului portarul îşi schimbă
permanent poziţia şi locul în poartă în funcţie de poziţia mingii,
încercând să se plaseze acolo unde şansele de reuşită sunt mai mari.
Deplasările laterale prin paşi adăugaţi le execută în aşa fel încât să

244
fie în permanenţă pe bisectoarea unghiului format de minge şi cei
doi stâlpi ai porţii (fig.88).

Figura 88
În timpul deplasărilor laterale din poziţia de bază labele
picioarelor nu îşi schimbă poziţia, axa lor longitudinală este
îndreptată spre minge. Deplasarea va începe cu piciorul apropiat de
direcţia mişcării. De exemplu dacă vrem să ne deplasăm spre
dreapta începem mişcarea cu un pas lateral al piciorului drept. După
terminarea acestui pas lateral, greutatea corpului este trecută pe
piciorul care a efectuat mişcarea, după care piciorul stâng rămas pe
loc este tras după piciorul deplasat, iar greutatea se va repartiza
uniform asupra tălpilor ambelor picioare, revenind din nou la
poziţia de bază.
Mişcările spre dreapta sau spre stânga ale centrului de
greutate trebuie să se facă într-un plan aproape orizontal. Paşii
laterali nu trebuie să fie prea lungi; este de preferat să efectuăm mai
mulţi paşi mărunţi pentru a ocupa poziţia dorită decât 1-2 paşi mai
lungi.
Greşeli frecvente
 deplasarea nu se face pe linia imaginară a bisectoarei;
 deplasarea se face în poziţie prea înaltă, genunchii
insuficient flexaţi;
 deplasarea începe cu piciorul opus direcţiei mişcării;
 după terminarea deplasării şi reluarea poziţiei de bază,
greutatea rămâne pe un singur picior.
245
 2. Mişcările cu mingea
Prinderea mingii
Cel mai sigur procedeu de apărare al portarului este
prinderea mingii cu mâna. Siguranţa în prinderea mingii ridică
valoarea portarului sau din contră o scade, dând în acelaşi timp
încredere echipei în propriul portar.
Transmiterea mingilor se face de la distanţe diferite, cu
traiectorii şi intensităţi diferite, dar prinderea ei se face la fel şi este
valabilă în toate execuţiile. Astfel, în momentul prinderii, degetele
sunt depărtate, desfăcute în formă de evantai şi orientate cu podul
palmei în direcţia de sosire a mingii, formând un “coş” pe care-l
aşezăm în calea mingii. Degetele mari apropiate, iar celelalte
depărtate sunt încordate în momentul contactului cu mingea
(fig.89).

Figura 89
Imediat după prindere, mingea trebuie dusă la piept, în
cazul mingilor înalte, iar în cazul mingilor care vin la înălţimea
pieptului, ea trebuie să întâlnească în drumul ei nu numai mâinile ci
şi corpul portarului.

a. Prinderea mingilor joase

246
 Variante ale procedeului: mingea rostogolită poate fi prinsă
în două feluri:
1. cu picioarele paralele;
2. stând într-un genunchi.

1. Prinderea mingilor joase cu tălpile picioarelor ţinute

paralel
Mingile care vin pe jos pot fi reţinute de portar doar dacă se
aşează pe direcţia mingii în poziţia de bază.
Biomecanica mişcării
Portarul aflat pe direcţia mingii cu tălpile picioarelor
paralele şi depărtate la 10-12 cm. se apleacă înainte, având
genunchii cât mai întinşi iar braţele sunt întinse în faţa picioarelor
astfel încât vârfurile degetelor să atingă pământul. Palmele sunt
apropiate astfel încât degetele mici se ating. Aceasta este poziţia de
aşteptare a mingii.
Prinderea propriu-zisă începe în momentul contactului
mingii cu vârfurile degetelor. Mingea luând contact cu palmele se
rostogoleşte în sus de-a lungul antebraţelor, concomitent cu
ridicarea trunchiului. Flexând cotul facem ca mingea să se
rostogolească de-a lungul antebraţelor până la torace, iar de aici îi
blocăm drumul prin acoperirea mingii cu pieptul. Mingea ajunge în
“cuibul” format de torace, antebraţe şi palmele mâinilor. Privirea
urmăreşte mingea până în momentul blocării ei la piept, după care
îndreptându-se trunchiul, privirea se îndreaptă spre terenul de joc
(fig.90).

247
 Figura 90
Greşeli de execuţie
 picioarele sunt depărtate prea mult, astfel mingea se
poate strecura printre ele;
 genunchii sunt îndoiţi în timpul mişcării înainte prea
mult şi astfel riscăm să lovim mingea cu ei;
 depărtarea exagerată a picioarelor în fandare laterală
pentru a ridica mingea mai uşor - riscăm să treacă
printre picioare.

b. Prinderea mingilor venite pe jos stând într-un

genunchi
În cazul în care mingile rostogolite vin lateral faţă de
portar, acesta va utiliza pentru oprirea lor procedeul într-un
genunchi.
Biomecanica procedeului
Tehnica execuţiei este aproape identică cu cea descrisă
anterior, deosebirea constând în aşezarea picioarelor pe sol în
aşteptarea mingii. Piciorul de sprijin, puternic flexat din genunchi,
suportă întreaga greutate a corpului iar axa longitudinală a
piciorului este aproape perpendiculară pe direcţia mingii, având
vârful ghetei îndreptat uşor lateral. Celălalt picior răsucit din şold
are genunchiul coborât aproape până la pământ şi este aşezat lângă

248
piciorul de sprijin în aşa fel încât gamba să blocheze drumul mingii
spre poartă.
Braţele întinse spre pământ, între cele două picioare conduc
mingea de-a lungul palmelor şi antebraţelor până la torace,
respectiv până la abdomen. Privirea este îndreptată înspre minge
până la blocarea ei în “cuib”, după care se îndreaptă spre ternul de
joc (fig.91).

Figura 91
Greşeli frecvente
- genunchiul piciorului îngenunchiat este aşezat prea
departe de gamba piciorului e sprijin, sau prea ridicat. Mingea va
putea trece în cazul scăpării ei din mâini printre picioare.
- cea mai frecventă greşeală este poziţia braţelor având
coatele depărtate. Mingea se poate lovi de pieptul portarului
ricoşând în teren.

Exerciţii şi jocuri
1. Executarea mişcării din poziţia de bază fără minge de pe
loc, apoi după 1-2-3 paşi laterali.
2. Prinderea mingilor rostogolite venite din faţă, transmise
uşor.
3. Pe perechi, la 6-8 metri distanţă, prinderea mingilor
şutate prin deplasări laterale.
4. Doi atacanţi la marginea suprafeţei de poartă, fiecare
având câte o minge, o şutează alternativ, fiecare spre un colţ al
porţii, obligând portarul să execute paşi adăugaţi stânga-dreapta
249
înainte de a efectua prinderea mingii din poziţia de bază sau având
un genunchi îndoit.
5. Pe linia de 5,50 metri un atacant cu 5 mingi va trage la
poartă, obligând portarul să reţină mingile trimise pe jos prin cele
două procedee învăţate.

La aceste procedee de prindere a mingilor rostogolite se

întâlnesc diferite variante de ordin personal cum ar fi: picioarele
puţin flexate sau cu un genunchi orientat înainte şi puternic flexat
iar celălalt de asemenea flexat aproape că ia contact cu pământul.
Fiecare procedeu are avantaje şi dezavantaje, dar la toate
procedeele în momentul în care mingea a fost reţinută ea trebuie
dusă la piept.

Exerciţii pentru învăţarea poziţiei de bază şi a

plasamentului
1. Deplasări laterale pe linia porţii stânga-dreapta; la
semnalul antrenorului (fluier, bătaie din palme) se ia poziţia de
bază.
2. De la distanţa de 7-8 metri de poartă antrenorul trimite
mingi de diferite traiectorii pe care portarul le prinde şi le va
retransmite imediat cu mâna. Se va insista ca portarul să aibă o
poziţie de bază şi un plasament corect.
3. Acelaşi exerciţiu dar cu două mingi.
4. Portarul aflat pe linia porţii, dar cu spatele la teren, la
semnal se întoarce cu 180 de grade şi va prinde mingea trimisă de
antrenor cu diferite traiectorii. Accentul se va pune pe plasamentul
portarului şi pe poziţia sa de bază în momentul prinderii mingii.
5. Fiecare jucător va avea câte o minge la 10-12 metri de
poartă, şutează pe rând obligând portarul să execute deplasări
stânga-dreapta.

Prinderea mingilor cu traiectorie

250
 În categoria mingilor cu traiectorie intră acele mingi care
depăşesc înălţimea genunchiului. Traiectoriile cele mai frecvent
întâlnite în jocul de fotbal sunt cele de la:
 înălţimea genunchilor;
 înălţimea abdomenului;
 înălţimea pieptului;
 mingile înalte care depăşesc înălţimea corpului.
În cazul mingilor venite la înălţimea genunchilor, portarul
flexează genunchii, apleacă trunchiul înainte, iar braţele sunt întinse
în întâmpinarea mingii având palmele orientate spre minge. De
îndată ce mingea a fost reţinută este dusă la piept, iar trunchiul
revine la poziţia normală (fig.92).

Figura 92
Mingile venite la înălţimea abdomenului pot fi prinse în
două moduri, în funcţie de tăria lor. Astfel, mingile venite cu o forţă
mai mică vor fi prinse direct cu mâinile. Braţele se duc în
întâmpinarea mingii (asemănător prinderii mingii din jocul de
handbal şi baschet) având degetele orientate în sus, iar palmele spre
minge. După prindere mingea poate fi dusă la piept pentru a fi
protejată de atacantul aflat în apropiere, trimisă imediat în joc la un
coechipier liber, sau poate fi bătută de pământ în limitele celor
patru paşi regulamentari după care va fi degajată spre un coechipier.
Mingile venite puternic vor fi blocate la abdomen. În momentul în
care mingea se apropie de corp, genunchii se flexează, trunchiul se
apleacă înainte iar braţele se flexează din coate având palmele
orientate spre interior cu degetele desfăcute. În momentul când
251
mingea a atins corpul se produce şi o retragere a abdomenului
necesară amortizării forţei cu care vine aceasta (fig.93).

Figura 93
Mingile venite la înălţimea pieptului, oferă portarului
timp să execută o săritură. Este recomandabil ca prinderea să se
facă la înălţimea abdomenului. În acest caz portarul va efectua în
prealabil o săritură în înălţime blocând mingea la abdomen
folosind procedeul descris anterior.
În cazul în care mingea vine cu putere la înălţimea
pieptului sau sub bărbie, atunci ea va fi blocată în această regiune a
corpului. Portarul se ridică pe vârfurile picioarelor, corpul în
extensie, palmele cu degetele desfăcute sunt orientate spre interior
şi vor bloca mingea (fig.94).

252
 Figura 94
Greşeli frecvente
Cu ocazia opririi mingilor prinse în faţa toracelui se
întâlnesc următoarele greşeli:
 antebraţul este ridicat prea târziu din coate, mingea
lovindu-se de torace ricoşează;
 bombarea exagerată a toracelui în calea mingii poate
duce la scăparea acesteia din mâini, ea lovindu-se de o
suprafaţă rigidă, ricoşează puternic;
 coatele sunt ţinute depărtate iar în cazul ricoşării mingii
ea poate scăpa prin deschizătura dintre coate.

b. Prinderea mingilor înalte

Mingile care depăşesc înălţimea portarului nu mai pot fi
protejate de corp iar pentru prinderea lor se vor utiliza numai
mâinile.
În cazul mingilor înalte prinse din poziţie statică, portarul
va întinde corpul şi braţele spre direcţia de sosire a mingii, având
palmele orientate înainte cu degetele desfăcute în formă de evantai,
iar degetele mari şi cele arătătoare foarte apropiate. În momentul
contactului cu mingea, mâinile vor fi încordate pentru a putea
amortiza forţa cu care vine mingea, după care va fi dusă imediat la
piept pentru mai multă siguranţă.

253
 În tot acest timp privirea va urmări în permanenţă mingea
(fig.95).

Figura 95
Exerciţii pentru învăţare
1. Portarul având mingea pe palme, imită prinderea ei din
faţa genunchilor, a abdomenului, a pieptului.
2. Prinderea mingii aruncate din faţă de la 5-6 metri din
poziţie statică.
3. Prinderea mingii şutată de la 8-10 metri din faţă, după o
alergare de 2-3 metri.
4. Antrenorul aflat la 5-6 metri de poartă trimite mingi
stânga-dreapta. Portarul după efectuarea paşilor adăugaţi va prinde
mingea prin procedeul impus de antrenor.
5. Mingi şutate de la 10-12 metri în direcţii şi cu intensităţi
diferite pentru a fi oprite de către portar.
În cazul loviturilor foarte puternice sau când mingea este
alunecoasă, iar prinderea ei ar fi riscantă se recomandă mai întâi
oprirea ei prin întinderea braţelor sus cu palmele apropiate şi
orientate pe direcţia de sosire a mingii, după care cade pe pământ,
de unde va fi ridicată. Dacă în apropiere se află un adversar, acest
procedeu nu se recomandă, mingea poate fi deviată sau boxată,

254
 Mingile venite la înălţimi mai mari vor fi prinse în urma
efectuării în prealabil a unei sărituri. Săritura poate fi executată cu
un singur picior sau cu ambele picioare, aceasta în funcţie de
înălţimea care trebuie atinsă, respectiv de spaţiul pe care îl avem la
dispoziţie pentru a executa săritura cu elan.
Concomitent cu desprinderea de pe sol, braţele sunt întinse
energic în sus, palmele orientate pe direcţia de sosire a mingii,
degetele răsfirate în formă de evantai, şi cu degetele mari apropiate.
În timpul aterizării mingea este dusă la piept. Aterizarea
trebuie să fie cât mai elastică, relaxată, efectuându-se de obicei pe
piciorul de bătaie aflat într-o uşoară fandare oblică, iar pentru
amortizarea căderii genunchii sunt uşor flexaţi.
Greşeli în prinderea mingilor înalte:
- prinderea mingii se face lateral şi nu în faţă;
- prinderea mingii cu articulaţiile încordate - mingea nu
poate fi amortizată;
- aprecierea greşită a traiectoriei şi vitezei cu care vine
mingea, dar mai ales alegerea momentului bătăii - mingea trece
peste mâini, săritura efectuându-se în contratimp.
Exerciţii pentru învăţare
1. Cu mingea ţinută deasupra capului, imităm amortizarea
loviturii.
2. Mingea aruncată de la 4-5 metri este prinsă din poziţie
statică
3. Prinderea şi tragerea la piept a mingilor aruncate la
înălţimea mâinilor întinse.
4. Acelaşi exerciţiu, dar după o prealabilă săritură cu bătaie
pe un picior şi pe ambele picioare.
5. Prinderea mingilor aruncate, apoi şutate de la distanţe şi
cu traiectorii diferite, de pe loc şi din mişcare, cu şi fără săritură.

255
Plonjonul
Plonjonul este elementul tehnic cel mai spectaculos al
tehnicii jocului portarului şi constă în aruncarea corpului pentru a
prinde sau a respinge mingile care sunt şutate la poartă, lateral faţă
de acesta. El necesită mult curaj şi o deosebită elasticitate şi
coordonare. În timpul plonjonului, portarul “zboară” prin aer (2-3
metri), după care aterizează de la înălţimi mari pe una din părţile
laterale ale corpului, ceea ce nu este deloc uşor şi câteodată chiar
riscant. Este bine ca portarul să ştie să execute corect plonjonul, dar
el nu trebuie să se folosească de acest procedeu de apărare decât
atunci când nu există altă posibilitate pentru prinderea sau
respingerea mingii (fig.96)

Figura 96
Biomecanica procedeului
Prin plonjon pot fi apărate mingile razante, semiînalte şi
înalte dar mişcările pe care le efectuează portarul din poziţia iniţială
şi până la ridicarea de la pământ, sunt identice şi se compun din
următoarele părţi :
a) poziţia de pregătire
b) împingerea de sol
c) zborul
d) prinderea sau respingerea mingii
e) aterizarea
f) ridicarea în picioare
Poziţia de pregătire este aproape identică cu poziţia de
bază a portarului. În cazul în care mingea este venită lateral şi nu
poate fi prinsă din plonjon de pe loc, portarul va căuta să-şi ia o
poziţie de pregătire prin paşi laterali, identici cu mişcările de
plasare sau printr-un pas încrucişat. Portarii rutinaţi aplică ambele
variante. Portarul execută pasul încrucişat trecându-şi piciorul opus
256
direcţiei de plonjare cruciş în faţa piciorului de sprijin, concomitent
cu trecerea greutăţii pe acest picior, iar cu piciorul rămas pe loc va
păşi în direcţia plonjării, executând în acelaşi timp şi bătaia.
Împingerea şi desprinderea de sol se execută din poziţia
de pregătire, trecând greutatea corpului de pe piciorul mai
îndepărtat de direcţia plonjării pe piciorul opus, puternic îndoit din
genunchi, în timp ce trunchiul este uşor răsucit în direcţia plonjării.
Piciorul cu care se face împingerea este întins energic din genunchi,
iar genunchiul piciorului opus este ridicat în sus.
Distanţa zborului depinde de puterea împingerii. În timpul
zborului ambele picioare sunt uşor flexate din genunchi urmând
într-o poziţie relaxată direcţia de zbor a trunchiului. În zbor, corpul
are îndreptată spre sol partea sa laterală, iar privirea urmăreşte
mingea.
Mingea este reţinută sau respinsă în timpul zborului. La
prinderea mingii vom avea grijă să interpunem în măsura
posibilităţilor un obstacol între minge şi poartă care să-i bareze
drumul. Prinderea se execută astfel: degetele mâinii din partea
căderii sunt întinse şi răsfirate cu palma orientată pe direcţia de
sosire a mingii, iar celălalt braţ cu degetele răsfirate, dar cu palma
orientată deasupra mingii, o acoperă.
În timpul zborului facem pregătirile în vederea aterizării
pentru amortizarea căderii. Înainte de terminarea zborului tragem
sub noi piciorul mai apropiat de pământ, flexat din genunchi şi
mingea spre noi, îndoind ambele coate. Aterizarea este deci
amortizată cu ajutorul braţului şi piciorului aflat mai aproape de
pământ, urmând să ia contactul cu pământul şi trunchiul cu partea
laterală. Contactul cu pământul se ia în următoarea succesiune:
gambă, coapsă, şold, părţile laterale ale trunchiului şi braţul din
direcţia plonjonului, în cazul când plonjonul se execută fără
desprindere de pământ. În cazul când portarul execută şi o săritură,
succesiunea segmentelor corpului este inversă.
După căderea la pământ mingea este trasă complet lângă
trunchi şi se începe mişcarea de ridicare. Aceasta se face prin
sprijinirea pe palma mâini aflată mai aproape de pământ şi prin
ridicarea genunchiului piciorului aflat deasupra şi sprijinirea lui pe
pământ. Împingerea în palmă şi sprijinirea pe talpa piciorului aflat

257
deasupra se face energic şi cât mai repede posibil pentru ca portarul
recăpătându-şi poziţia în picioare să poată fi în măsură să continue
imediat jocul.
Greşeli frecvente
- contactul cu pământul se face pe partea ventrală
(anterioară) şi nu cu partea laterală. Acest lucru poate duce la
leziuni grave, iar mingea poate trece pe sub corpul portarului.
- executarea plonjonului exact în direcţia barelor porţii
poate duce la leziuni în contact cu stâlpii porţii.
- amortizarea nu se face cu ajutorul braţelor şi picioarelor -
în acest caz corpul se izbeşte puternic de pământ şi se pot produce
leziuni.
- întârzierea prea mult timp în poziţia culcat poate duce la
sancţionarea portarilor cu lovitură liberă indirectă.

Exerciţii pentru învăţare

Înainte de a începe învăţarea propriu zisă a plonjonului se
vor executa cu portarii exerciţii de gimnastică la sol şi sărituri
pentru a le forma îndemânarea, obişnuinţa cu zborul, cu căderile,
dezvoltăm forţa şi curajul. Exerciţiile de învăţare vor începe pe un
sol afânat, iar portarul va purta un echipament mai gros, chiloţi
vătuiţi, cotiere şi genunchiere, pentru a evita eventualele leziuni,
care în această perioadă pot produce inhibiţii.
a) Din poziţia pe genunchi se execută rostogoliri laterale
stânga - dreapta atingând pământul în următoarea succesiune:
coapsă, şold, partea laterală a trunchiului (omoplatul).
b) Acelaşi exerciţiu având mingea în mâini. În momentul
contactului trunchiului cu solul întindem braţele şi sprijinim
mingea din partea ei dinapoi şi de sus cu palmele.
c) Acelaşi exerciţiu dar plecarea se face din poziţia
ghemuit.
d) Exerciţiile b) şi c) dar mingea se află aşezată lateral pe
sol la o lungime de braţ. După prinderea şi tragerea mingii la piept
executăm ridicarea de la pământ.
e) Executarea plonjonului din poziţia de bază, mingea fiind
aşezată lateral pe sol.

258
 f) Acelaşi exerciţiu după o deplasare laterală cu paşi
adăugaţi sau încrucişaţi.
g) Acelaşi exerciţiu, dar plonjonul se face din săritură.
Zborul cât mai scurt, atenţia fiind îndreptată asupra amortizării
căderii.
h) Executarea plonjoanelor în diferite direcţii mingea fiind
aruncată de executant cu diferite traiectorii.
i) Exersarea plonjonului, cu prinderea mingilor şutate la
poartă de un partener.

Boxarea mingii este procedeul tehnic de care se foloseşte

portarul în toate situaţiile când prinderea mingii prezintă
nesiguranţă şi riscuri. Astfel de situaţii se întâlnesc când mai mulţi
jucători sar pentru a lovi mingea cu capul, învălmăşeli în faţa porţii,
sau când este pe punctul de a fi atacat în momentul interceptării
mingii. Boxarea mingii poate fi făcută cu o singură mână sau cu
ambele mâini. Primul procedeu se foloseşte în situaţiile speciale din
faţa porţii, iar cel de-al doilea când mingea este alunecoasă.
Lovitura se execută cu primele falange ale degetelor care au
suprafaţa cea mai mare de lovire. (fig.97)

Figura 97
Biomecanica procedeului

259
În majoritatea cazurilor boxarea mingii este combinată cu o săritură
şi se compune din următoarele faze: elanul, bătaia, zborul, boxarea
şi aterizarea.
Elanul se face pe direcţia de sosire a mingii, iar săritura
începe prin desprinderea de sol a călcâiului piciorului, apoi a tălpii,
întinzând brusc genunchiul şi ridicând totodată genunchiul
piciorului opus puternic în sus. În momentul în care corpul a atins
punctul maxim al înălţimii braţele se întind brusc din coate, iar
pumnii lovesc cu putere mingea (o boxează).
Revenirea la pământ se face îndoind uşor genunchii, într-o
fandare oblică, amortizând căzătura. Pentru siguranţa şi eficacitatea
execuţiei se recomandă folosirea ambilor pumni.
Greşeli frecvente
- lipsa de coordonare între execuţia săriturii, mişcarea
braţelor şi lovirea mingii, fapt care duce la o serie de greşeli
parţiale.
- lovirea mingii având braţele complet întinse, folosind
pentru trimiterea mingii numai elanul corpului şi al săriturii
- întinderea braţelor după boxare, rezultând o distanţă mică
de transmitere a mingii.
- executarea cu întârziere a bătăii, atacantul ajunge cu capul
la minge înaintea pumnilor portarului.
Exerciţii pentru învăţare.
a) învăţarea mişcării corecte imitând fără minge boxarea cu
ambele braţe pe loc şi din săritură
b) aceleaşi exerciţii se efectuează la mingea atârnată la
înălţimi diferite în funcţie de înălţimea portarului şi de rapiditatea
însuşirii procedeului.
c) respingerea mingii aruncată de un partener de la distanţe şi cu
traiectorii diferite.
d) respingerea mingilor şutate de la 10-16 metri, portarul
aflat pe linia porţii efectuează deplasări laterale stânga-dreapta şi
înainte.
e) se execută boxarea având în preajmă un adversar, la
început pasiv, semiactiv şi activ.

260
 Devierea mingii sau trecerea mingii, este procedeul tehnic
prin care portarul reuşeşte să prelungească traiectoria mingii în
afara suprafeţei de poartă. Folosirea lui se cere pe timp ploios când
mingea este alunecoasă şi în toate situaţiile când mingea este şutată
foarte puternic în direcţia barelor, iar prinderea ei este nesigură.
Devierea mingii se poate executa cu o mână sau cu ambele
mâini, din săritură sau din plonjon.
Biomecanica procedeului
În timpul săriturii sau al plonjonului mâna se aşează în aşa fel încât
palma să fie pe direcţia mingii, iar în urma contactului mingea să
fie trimisă (deviată) peste bara transversală sau stâlpii porţii
(fig.98).

Figura 98
Această trimitere a mingii trebuie să fie executată cu cel
puţin 20-30 centimetri înaintea planului perpendicular al porţii,
deoarece în caz contrar mingea poate intra sub bară. Execuţia
procedeului cu ambele mâini prezintă o siguranţă mai mare şi se
foloseşte în mod special la mingile şutate violent din faţă, pe când
execuţia cu o singură mână favorizează luarea unei înălţimi cât mai
mari şi se foloseşte la devierea mingilor venite spre părţile laterale

261
ale porţii. Pentru executarea procedeului portarul se va folosi de
braţul din direcţia plonjonului.
Greşeli frecvente
- respingerea mingii când portarul se află pe linia porţii -
situaţie când mingea poate intra în poartă. Se recomandă ca
deplasarea portarului să se facă cu 20-30 centimetri în faţa liniei
porţii.
- după executarea devierii, portarul revine cu întârziere în
poziţia de bază.
- executarea devierilor înspre teren şi nu în afara lui.

262
Exerciţii pentru învăţare
a) Dirijarea mingilor trimise de un partener peste bara
transversală de la 10-12 metri, cu o mână şi cu ambele mâini.
b) Devierea mingilor după o deplasare laterală pe lângă
stâlpii porţii.
c) Acelaşi exerciţiu după executarea unui plonjon.
d) Devierea mingilor şutate într-o direcţie stabilită anterior
de către antrenor.
e) Devierea mingilor venite din faţă, puternic cu ambele
mâini.

E. Aruncarea mingii cu mâna

Tendinţa actuală din fotbalul modern este pornirea atacului
sau eventual a contraatacului cât mai rapid posibil. În acest sens un
rol important îi revine portarului pentru a continua acţiunea
folosind aruncarea mingii cu mâna.
Mingea poate fi aruncată pe jos (rostogolită) sau pe sus.
Aruncarea de jos se foloseşte de obicei pentru transmiterea mingii
la distanţe mici. Acest procedeu este identic cu lansarea bilei în
jocul de popice şi are avantajul că mingea vine pe jos, iar jucătorul
spre care se îndreaptă nu trebuie să execute procedee de intrare în
posesia ei, putând continua acţiunea imediat.
Biomecanica procedeului
Mingea este ţinută la nivelul şoldului pe palma mâinii care
execută mişcarea. în partea posterioară se sprijină de antebraţ, iar în
partea superioară este susţinută de degetele braţului opus.
Mişcarea de aruncare începe prin executarea unui pas
înainte cu piciorul opus braţului de aruncare, care în acelaşi timp
trece în spatele corpului întinzându-se complet. Greutatea corpului
este trecută pe piciorul din faţă concomitent cu începerea pendulării
înainte a braţului care execută aruncarea, trunchiul se apleacă mult
înainte. Mingea este “lansată” în momentul când braţul este
aproape vertical. Antebraţul şi mâna însoţesc mingea din articulaţie,
iar privirea urmăreşte direcţia ei până la partener.
Greşeli frecvente
- cu toate că este un procedeu foarte simplu se întâlnesc
ratări şi greşeli în execuţia lui.
263
 - mingea este eliberată târziu din mână, descriind o
traiectorie arcuită.
- mingea eliberată prea repede se va izbi de gazon sărind
din loc în loc. Ambele execuţii îngreunează preluarea ei de către
partener.
- cele mai frecvente greşeli sunt de ordin tactic când
portarul nu ţine cont de prezenţa adversarului în imediata apropiere
a partenerului căruia trebuie să-i trimită mingea.
Exerciţii pentru învăţare
a) Imitarea aruncării de pe loc şi din alergare uşoară
b) Acelaşi exerciţiu, dar cu mingea
c) Executarea repunerii spre ţinte fixe sau mobile
d) Executarea procedeului având în preajmă un adversar

La aruncarea mingii pe sus mingea este transmisă la

distanţe mai mari - şi cu o precizie mai mare decât cu piciorul.
Pentru a trimite mingea pe sus ne putem folosi de trei procedee :
aruncare tip azvârlire, lansare asemănător mişcării discului şi
rotativă.
Primul procedeu este folosit cel mai frecvent de către
portari, fiind şi mai uşor de executat.
Biomecanica procedeului
Mingea ţinută în palma mâinii care execută aruncarea este
ridicată la înălţimea capului şi dusă în spatele corpului. Greutatea
corpului se află pe piciorul din spate iar piciorul şi braţul opus
întins în faţă. Mişcarea începe prin ducerea înainte a braţului şi
printr-o zvâcnire puternică mingea este aruncată spre partener. În
momentul aruncării greutatea corpului trece pe piciorul din faţă, iar
cel din spate datorită elanului face un pas înainte. Privirea este
îndreptată spre locul de trimitere a mingii.(fig.99)

264
 Figura 99
Greşeli frecvente
- cea mai des întâlnită este ţinerea greşită a mingii. Mingea
poate fi scăpată sau direcţia pe care o va lua nu corespunde cu cea
dorită de portar.
- aruncarea se execută numai din braţ, distanţa la care poate
fi trimisă este mai mică.
Exerciţii pentru învăţare
a) Executarea aruncării are loc spre un partener;
b) Executarea aruncării din deplasare;
c) Executarea aruncării la distanţe diferite;
d) Executarea aruncării spre un partener care se află în
mişcare.
Datorită dificultăţilor în a fi executate celelalte două
procedee, lansarea asemănător aruncării discului (fig.100) şi
rotativă (fig.101) nu le recomandăm, în consecinţă nu le vom
descrie. Mingea aruncată prin aceste procedee nu poate fi dirijată în
mod precis şi traiectoria este foarte arcuită.

265
 Figura 100

Figura 101

F. Ieşirea din poartă şi blocarea mingii se întâlneşte în

situaţia când adversarul trecând de ultimul apărător se îndreaptă
singur spre poartă, sau în cazul paselor date în adâncime, pe
direcţia porţii.
În aceste situaţii portarul părăseşte poarta, în prima fază
alergând, iar în faza a doua va încerca să prindă sau să degajeze
mingea înaintea adversarului. Aruncarea la minge (blocarea) care se
află în piciorul adversarului se execută astfel:
Biomecanica procedeului
Adversarul pătruns singur spre poartă este întâmpinat de
către portar, care aleargă în direcţia lui micşorându-i unghiul de
tragere la poartă. În apropierea adversarului, ne lăsăm să cădem
lateral pe pământ, căutând să “blocăm” mingea cu mâinile şi corpul
266
pentru a nu putea fi trimisă în poartă. Blocarea se execută
perpendicular pe direcţia de alergare, având braţele uşor flexate din
cot şi orientate spre minge. Deoarece nu putem şti care va fi
direcţia precisă a mingii aflate în posesia adversarului, după căderea
laterală ne ridicăm puţin piciorul şi braţul de sus, pregătindu-ne să
respingem cu mâna sau cu piciorul mingea care va trece eventual
deasupra noastră. Mingea prinsă este trasă spre corp în timp ce
corpul face o ghemuire în jurul ei, pentru a evita scoaterea ei de
către adversar sau o eventuală rănire(fig.102)

Figura 102
Greşeli frecvente
- blocarea se execută cu corpul înainte - pericolul de
accidentare este foarte mare.
- mişcarea de aruncare nu se face la nivelul pământului, tip
alunecare laterală, ci de sus - mingea putând trece pe sub corpul
portarului.
- nu se alege corect momentul blocajului, adversarul putând
sălta mingea sau dribla portarul.
- aruncarea se execută cu piciorul înainte - executare
perpendiculară, penalizată cu lovitură de la 11 metri.

267
 Exerciţii pentru învăţare
a) Ieşirea din poartă din mers şi blocarea mingii aşezată la
5-6 metri de poartă;
b) Acelaşi exerciţiu din alergare;
c) Blocarea mingii rostogolite venite din faţă;
d) Blocarea mingii aflate în posesia adversarului semiactiv.
e) Acelaşi exerciţiu, adversarul fiind activ, încearcă să
înscrie gol.

G. Conducerea mingii
Conducerea mingii poate fi făcută atât cu mâna (bătută de
pământ) cât şi cu piciorul. Acest element tehnic este îngrădit de
prevederile regulamentului de joc.
În privinţa conducerii mingii cu mâna, regulamentul de joc
este foarte clar: portarul poate conduce mingea cu mâna indiferent
de numărul paşilor cu condiţia sa nu depăşească durata celor 6
secunde. În timpul celor 6 secunde portarul poate purta, arunca
mingea şi o poate reprinde cu condiţia sa nu fie transmisa în mod
voit cu piciorul de către un coechipier, primită în mod voit dintr-o
aruncare de la margine sau o poate bate de pământ, conducând-o
(mişcarea este asemănătoare cu cea din handbal), după care este
obligat să o degajeze, cu mâna sau cu piciorul.
Referitor la conducerea mingii cu piciorul de către portar,
ea este identică cu a jucătorilor de câmp (descrisă la capitolul
respectiv) şi se poate executa cu şiretul plin, interior sau exterior.
Regulamentul de joc precizează următoarele : dacă conducerea
mingii cu piciorul în interiorul suprafeţei de pedeapsă este făcută
pentru a trage de timp, arbitrul va sancţiona acest lucru cu o
lovitură liberă indirectă (la fel se sancţionează pentru cel cincilea
pas) de pe locul unde se află portarul în momentul întreruperii
jocului. Această prevedere regulamentară nu se aplică portarului în
afara suprafeţei de pedeapsă, el fiind considerat ca orice jucător de
câmp.
În consecinţă se recomandă portarilor să apeleze la acest procedeu
numai în cazuri extreme, deoarece o eventuală sancţionare a lor ar
putea avea consecinţe neplăcute pentru întreaga echipă.

268
 H. Degajarea mingii cu piciorul
Portarul utilizează degajarea mingii cu piciorul în două
situaţii distincte: când mingea a părăsit terenul de joc, în aut de
poartă şi când este în joc dar în posesia lui.
Degajarea de jos a mingii se execută cu şiretul interior, iar
degajarea din mână se poate face din vole sau demi-vole, cu şiretul
exterior, interior sau plin.
Aceste procedee au fost descrise şi analizate la capitolul
rezervat jucătorilor de câmp (vezi capitolul tehnica jocului de
fotbal).

269
 CAPITOLUL IV. METODICA JOCULUI DE
FOTBAL ÎN ŞCOALĂ

4.1. Fotbalul, mijloc al educaţiei fizice şcolare

Complexitatea şi caracterul specific al acţiunilor şi fazelor

din atac şi apărare, conferă fotbalului rolul de mijloc al educaţiei
fizice, care împreună cu celelalte discipline sportive contribuie în
mod direct la realizarea obiectivelor şi sarcinilor educaţiei fizice şi
sportive din mediul preuniversitar.
Ca mijloc al educaţiei fizice şi sportive şcolare, jocul de
fotbal influenţează favorabil dezvoltarea indicilor morfologici şi
funcţionali, motricitatea generală şi specifică a deprinderilor
tehnico-tactice, precum şi perfecţionarea proceselor intelectuale şi
afective, de formare a calităţilor morale şi a trăsăturilor pozitive de
caracter şi comportament.

4.1.1. Fotbalul în învăţământul primar

Iniţierea în jocul de fotbal corespunde cu vârsta elevului

din învăţământul primar, fiind în acelaşi timp baza de selecţie
pentru o integrare organizată în procesul de pregătire, care începe
aproximativ la 6 ani.
Mijloacele iniţierii şi metodica folosirii acestora, trebuie să
contribuie la dezvoltarea corectă şi armonioasă a elevilor, a
deprinderilor motricităţii generale şi a celor specifice practicării
jocului, precum şi la o bună orientare în spaţiu.

270
 4.1.1.1. Obiectivele educaţiei fizice

 întărirea sănătăţii şi a capacităţii corespunzătoare pentru

activitatea fizică şi intelectuală;
 dezvoltarea corectă şi armonioasă a organismului;
 îmbunătăţirea calităţilor motrice;
 formarea unor multiple cunoştinţe, priceperi şi deprinderi
motrice;
 educarea obişnuinţei de a practica jocul de fotbal în mod
sistematic şi sub autocontrol;
 respectarea deprinderilor de igienă personală şi de colectiv;
 formarea trăsăturilor morale şi de caracter, pentru o comportare
civilizată în societate.

Realizarea acestor obiective trebuie urmărită în mod

permanent, ţinându-se seama de particularităţile de vârstă şi morfo-
funcţionale specifice ciclului primar.
Practicarea jocului poate începe la vârsta de şase ani, deci
din clasa a I-a, urmărindu-se lucrul specific, în iniţierea procedeelor
tehnice de bază, a acţiunilor elementare de joc şi a jocului la clasele
III-IV.

4.1.1.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace

În ciclul primar, jocul de fotbal se poate practica în lecţia

de educaţie fizică şi în activitatea de educaţie fizică şi sportivă de
masă.
Lecţia de educaţie fizică la nivelul claselor I-IV se
bazează pe:
 mijloace pentru dezvoltarea simţului mingii;
 exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază;
 jocurile de mişcare cu conţinut specific.

Mijloacele pentru dezvoltarea simţului mingii contribuie

la dirijarea corectă a transmiterii în condiţii variate de spaţiu şi
orientare în teren.
271
 Perioada de acomodare să vizeze unele procedee tehnice pe
care copiii le exersează în formaţii geometrice diferite şi sub formă
de întrecere, contribuindu-se astfel şi la formarea deprinderilor
motrice.
Emulaţia creată de întrecere se bucură de mare audienţă la
copii iar starea emoţională şi dinamismul asigură un cadru foarte
bun unui proces eficient de iniţiere.
Mijloacele selecţionate pentru realizarea îndemânării
necesare manevrării mingii trebuie să vizeze în principal
următoarele elemente tehnice:
 lovirea mingii cu piciorul;
 intrarea în posesia mingii (oprirea şi preluarea);
 conducerea mingii şi deposedarea;
 aruncarea mingii de la margine.

Formaţiile de lucru trebuie să ofere copiilor posibilitatea de

a efectua procedeele tehnice respective din mers şi alergare, la
punct fix sau mobil, în linie dreaptă, şerpuită sau zig-zag, cu sau
fără obstacole, în diferite formaţii de cerc, pătrat, triunghi, în
condiţii de întrecere, prin ştafete, jocuri, suveică sau diferite trasee.

Exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază reprezintă

pentru nivelul claselor I-IV o modalitate utilă în vederea însuşirii
rapide a deprinderilor specifice:
 lovirea mingii cu latul, vârful, şiretul plin şi interior, sub
formă de pase şi tras la poartă;
 oprirea şi preluarea mingii cu talpa şi latul;
 conducerea mingii cu şiretul interior şi exterior;
 deposedarea adversarului de minge prin faţă;
 aruncarea mingii de la margine.

Exersarea acestor procedee, sub diferite forme (cerc, pătrat,

linie, zig-zag etc.), în funcţie de spaţiu şi numărul de mingi, se
organizează în condiţii de întrecere (ştafete, jocuri etc.) pentru a
crea şi stimula necesar iniţierea.

272
 Jocurile de mişcare cu conţinut specific, prin caracterul
lor de întrecere, în condiţii de colaborare şi adversitate, oferă un
cadru eficient pentru însuşirea mai rapidă a jocului de ansamblu şi a
componentelor acestuia.
Jocurile de mişcare recomandate de programa şcolară sau
altele, prin adaptare la specificul jocului, trebuie să conducă la
conţinutul acestuia şi la repetarea procedeelor tehnico-tactice
specifice în condiţii cât mai apropiate de jocul bilateral.
Folosirea unor jocuri pregătitoare, care se desfăşoară în
condiţii de colaborare şi adversitate, ca 4:2 sau 5:2, pe spaţiu
limitat, contribuie la învăţarea jocului propriu-zis.

Activitatea de educaţie fizică şi sport de masă la nivelul

învăţământului primar se desfăşoară sub două forme:
 practicarea curentă a minifotbalului în şcoală şi asociaţii
sau cluburi sportive şcolare;
 organizarea unui sistem competiţional permanent (cupe
sau campionate) în care campionatul şcolar, cu etape pe
clase, pe şcoală şi localitate (6-10 ani, clasele I-IV)
ocupă primul loc.

În privinţa regulamentului acesta este adaptat la condiţiile

terenului de dimensiuni reduse (de la 60-40 metri lungime, la 40-20
metri lăţime), unde porţile sunt de 5x2 metri sau 3x2 metri,
numărul de jucători fiind de maximul 7 (dintre care un portar) iar
mingile cu parametrii de greutate şi mărime reduse (din gumă, de
volei sau de fotbal).
În aceste condiţii se mai stabileşte: durata jocului la 2x20
minute, schimbarea nelimitată a jucătorilor (ca la handbal) cu cei de
rezervă (care pot fi limitaţi la 4-5 elevi), dimensiunile şi limitele
interioare (suprafaţa de pedeapsă la 9 metri şi lovitura de pedeapsă
de la 7 metri), fără poziţie de ofsaid şi stabilirea zidului la 6-3 metri
şi a echipamentului (tricouri numerotate, tenişi etc.).
Selecţia elevilor care formează echipa de fotbal a clasei
trebuie făcută prin întreceri cu conţinut tehnic (cine ţine mai mult
mingea în aer prin lovituri succesive cu piciorul şi cu capul, cine

273
trimite mingea la, peste, sub diferite ţinte) şi jocuri la porţi mici, cu
număr redus de elevi (3x3, 4x4 etc.).

4.1.2. Fotbalul în învăţământul gimnazial şi liceal

4.1.2.1. Obiectivele educaţiei fizice

Practicarea jocului de fotbal la nivel gimnazial (clasele V-

VIII) şi liceal (clasele IX-XII) pe baza programei de învăţământ are
ca obiectiv final, realizarea capacităţi elevului de a se încadra în
cerinţele jocului pentru a-l practica, arbitra şi organiza.
Obiectivele general valabile şi pentru celelalte jocuri
sportive, conform programei, atât la ciclul gimnazial cât şi la liceu,
sunt:
 însuşirea procedeelor tehnico-tactice de bază pentru
folosirea şi aplicarea lor cu eficienţă în jocul bilateral;
 educarea obişnuinţei de a practica jocul în mod
independent şi sistematic ca mijloc pentru întărirea
sănătăţii;
 cultivarea deprinderilor pentru un comportament
civilizat în colectiv şi societate.

Prin specificul mijloacelor, jocul de fotbal contribuie la

realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportive şcolare, dar pentru
dezvoltarea fizică armonioasă a elevilor sunt necesare şi mijloace
din gimnastică şi atletism.
Apreciat şi practicat cu plăcere de marea masă a elevilor,
jocul de fotbal formează deprinderi şi capacităţi de maximă
utilitate:
 calităţi morale şi psihice;
 deprinderi de comportare în colectivitate şi în interesul
acesteia;
 calităţi motrice specifice;
 capacitatea de orientare şi decizie, imaginaţie şi
spontaneitate.
274
 4.1.2.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace

În cadrul învăţământului gimnazial, fotbalul este cuprins în

următoarele forme de organizare:
 lecţia de educaţie fizică;
 lecţia de activităţi sportive;
 activitatea competiţională de masă şi performanţă.

Lecţia de educaţie fizică contribuie la îndeplinirea

obiectivelor stabilite de programă, printr-un proces de învăţare
eşalonat în trei etape importante:
 etapa I - clasele V-VI (gimnaziu) şi clasa a IX-a (liceu);
 etapa a II-a - clasa a VII-a (gimnaziu) şi clasa a X-a
(liceu);
 etapa a III-a - clasa a VIII-a (gimnaziu) şi clasele XI-
XII (liceu).

Orientarea metodică în stabilirea conţinutului şi mijloacelor

fiecărei etape, trebuie să asigure realizarea modelului final al
absolventului de gimnaziu şi liceu şi anume: să ştie să se integreze
în procesul de joc, să-l poată arbitra şi organiza.
Acumularea cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor
necesare pentru învăţarea cât mai rapidă a jocului pe teren redus sau
normal, se realizează cu eficienţă maximă prin exersarea
acţiunilor tehnico-tactice de joc, din atac şi apărare şi jocul
bilateral.
Învăţarea izolată a procedeelor tehnico-tactice de bază nu
trebuie exclusă, fiind utilă însă în mai mică măsură.
Folosirea selectivă a acţiunilor de joc, pe baza calităţilor şi
deprinderilor elevilor, oferă posibilitatea exersării unor structuri de
exerciţii specifice acţiunilor de atac şi apărare, care compun jocul
bilateral, facilitând învăţarea acestuia. Gradarea metodică a acestor
mijloace, începe cu exerciţiile individuale şi se continuă cu cele de
colaborare şi adversitate, oferindu-le şi un caracter de întrecere.

275
 Jocul bilateral, precum şi jocurile cu număr redus de
jucători pe spaţii limitate, oferă condiţii optime pentru exersarea şi
perfecţionarea tuturor procedeelor tehnico-tactice, în situaţii de
colaborare şi adversitate.
Desfăşurarea lecţiei de educaţie fizică în etapele stabilite
mai înainte, trebuie să respecte obiectivele, conţinutul şi modul
fiecărei etape, precum şi particularităţile metodice specifice
acestora.

Etapa I - Clasele V-VI şi a IX de liceu

Obiective:
 cunoştinţe privind organizarea jocului de fotbal pe teren
redus şi normal;
 însuşirea şi respectarea principalelor reguli de joc, în
funcţie de dimensiunile terenului;
 învăţarea şi aplicarea în joc a următoarelor acţiuni
tehnico-tactice, de atac şi apărare:
 întâmpinarea mingii - preluare - pasă;
 întâmpinarea mingii - transmitere (pasă - tras la
poartă, centrare, degajare);
 întâmpinarea mingii - preluare - conducere -
pasă - tras la poartă;
 întâmpinarea mingii - preluare - conducere -
dribling - tras la poartă;
 întâmpinarea mingii - preluare - dribling -
centrare - tras la poartă;
 deposedare prin intercepţie - pasă (degajare,
centrare, tras la poartă);
 combinaţii simple în atac şi organizarea apărării
la fazele fixe.
 încadrarea în jocul bilateral, pe teren redus (minifotbal)
şi normal.

Modelul final al elevului

276
 aplicarea în joc a acţiunilor tehnico-tactice de atac şi
apărare învăţate;
 cunoaşterea şi respectarea regulamentului de joc, pe
teren redus şi normal;
 aplicarea regulamentului, în jocul bilateral, în calitate de
arbitru.

Indicaţii metodice
 însuşirea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tehnico-
tactice trebuie să se bazeze pe metoda demonstraţiei şi
explicaţiei, precizându-se aspectele esenţiale ale
execuţiei corecte şi greşelile principale;
 în procesul de învăţare profesorul trebuie să aibă o
prezenţă activă, intervenind permanent prin observaţii
pozitive şi negative, corectând execuţiile elevilor;
 învăţarea acţiunilor de joc se poate realiza prin metoda
globală, folosindu-se exerciţii sub formă de întrecere şi
jocuri pregătitoare;
 în stabilirea formaţiilor de lucru, în funcţie de numărul
elevilor şi a mingilor trebuie să se urmărească o
densitate corespunzătoare, printr-un număr ridicat de
repetări;
 însuşirea corectă a deprinderilor motrice de bază,
biomecanica corectă a execuţiilor tehnice, conţinutul
tactic elementar al procedeelor tehnico-tactice şi a
combinaţiilor simple, trebuie urmărite pe tot parcursul
procesului de învăţare;
 pentru desfăşurarea jocului bilateral pe teren redus,
trebuie elaborat un regulament adecvat, cu reguli simple
pentru a fi cunoscut şi respectat de către elevi.

Etapa a II-a - clasele a VII-a şi a X-a de liceu

Obiective:
 însuşirea cunoştinţelor pentru organizarea şi
desfăşurarea jocului conform regulamentului;
277
 cunoaşterea şi respectarea sarcinilor de joc, în atac şi
apărare, pe zone şi funcţii, pe teren redus şi normal;
 învăţarea şi aplicarea în joc a următoarelor acţiuni
tehnico-tactice, de atac şi apărare:
 întâmpinarea mingii - preluare - dribling - un-
doi - pasă (tras la poartă, centrare, degajare);
 întâmpinarea mingii - pasă (un-doi) - reprimire -
tras la poartă;
 tatonare - deposedare - pasă (degajare, centrare,
tras la poartă);
 tatonare - deposedare - conducere (dribling) -
centrare - tras la poartă;
 jocuri cu efective reduse (pe teren limitat) 1:2,
2:2, 3:1, 4:2;
 combinaţii simple fa fazele fixe în atac şi
apărare;
 joc bilateral pe teren redus (minifotbal) şi
normal.

Modelul final al elevului:

 aplicarea în timpul jocului a acţiunilor tehnico-tactice,
de atac şi apărare învăţate;
 însuşirea unor scheme eficiente la loviturile libere
directe şi indirecte;
 respectarea sarcinilor de joc, a funcţiei (postului
preferat) în atac şi apărare, în jocul bilateral, pe teren
redus şi normal;
 organizarea şi conducerea jocului bilateral respectându-
se regulamentul de joc.

Indicaţii metodice:
 la selecţia şi stabilirea mijloacelor de pregătire a
elevilor, a acţiunilor tehnico-tactice specifice jocului în
atac şi apărare şi a jocurilor cu număr redus de jucători
şi pe spaţii limitate, trebuie să se ţină seama de nivelul

278
 la care sunt elevii, în vederea lucrului diferenţiat, pe
grupe valorice;
 pentru elevii care au acumulat o pregătire superioară se
recomandă consolidarea şi perfecţionarea procedeelor
tehnico-tactice în condiţii apropiate de joc, unde apar
relaţiile de colaborare şi adversitate (jocuri pe grupe
mici, cu număr redus de elevi, egal sau nu, ca: 1:2, 2:2,
3:2, 4:3, 4:2);
 jocurile trebuie să aibă teme precise, urmărindu-se
permanent un scop anume;
 elevii cu o pregătire inferioară exersează în continuare
pentru însuşirea procedeelor tactice de bază, în vederea
participării la jocul bilateral;
 sfârşitul etapei a II-a marchează creşterea ponderii
jocului bilateral, ca mijloc de pregătire şi consolidare a
bagajului de cunoştinţe şi deprinderi.

Etapa a III-a - clasele a VIII-a, XI şi XII de liceu

Obiective:
 consolidarea şi perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice,
în atac şi apărare şi aplicarea acestora, cu randamentul
corespunzător, în jocul bilateral;
 însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor pentru
organizarea şi desfăşurarea competiţiilor şcolare,
formarea echipelor şi a arbitra, precum şi întocmirea
clasamentelor şi departajarea echipelor.

Modelul final al elevului:

 însuşirea şi respectarea în jocul competiţional a
sarcinilor funcţiei preferate, din cadrul echipei, în fazele
de atac şi apărare, în vederea integrării în ansamblul
echipei, cu randament cât mai mare;
 capacitatea de a organiza şi conduce desfăşurarea
jocurilor în cadrul sistemului competiţional şcolar, la
nivelul şcolii respective;

279
 însuşirea şi interpretarea corectă a regulamentului de
joc, pentru a arbitra în mod corespunzător competiţiile
şcolare.

Indicaţii metodice:
 în etapa a III-a, se va continua instruirea elevilor prin
mijloacele specifice acţiunilor de joc, în atac şi apărare,
simultan cu folosirea jocului bilateral, a cărui pondere
creşte mult în ultimele clase de gimnaziu şi liceu;
 în cadrul lecţiilor mixte (fotbal şi o altă disciplină
sportivă) de 50 minute, fotbalul ocupă 20 minute, iar
când lecţia are caracter monosport, 40 minute;
 timpul afectat jocului bilateral creşte progresiv cu
şcolarizarea, fiind de maximă eficienţă dacă este bine
condus şi dirijat spre realizarea unor teme concrete;
 în cazul unor lecţii cu teme exclusiv din fotbal, se
recomandă cuantificarea lucrului în folosirea acţiunilor
tehnico-tactice, stabilindu-se distanţele, tempoul de
alergare, numărul de repetări şi serii, precum şi pauzele
dintre acestea, influenţând astfel, prin aceleaşi exerciţii
consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor tehnico-
tactice şi dezvoltarea deprinderilor motrice;
 dacă la clasa a IX-a se remarcă o stare eterogenă, elevii
proveniţi de la gimnaziu având o pregătire diferită, se
impune un proces de învăţare diferenţiat;
 la nivelul învăţământului liceal este necesară o activitate
de pregătire la cote superioare de efort şi chiar cu
accente de individualizare, dacă este cazul;
 în întreaga sa activitate profesorul trebuie să se bazeze
pe cei mai pricepuţi şi dotaţi elevi, atât în desfăşurarea
lecţiilor, cât şi a jocurilor;
 la fiecare lecţie, elevii scutiţi trebuie să primească, în
funcţie de situaţie, diferite atribuţii şi sarcini precise;
 în cazul lecţiilor de fotbal pe teren redus şi cu efective
de 18-24 elevi trebuie lucrat după metoda în circuit, pe
grupe de 10-12 elevi, folosindu-se toate spaţiile anexă
280
 ale ternului central (vezi indicaţiile metodice de la
pregătirea echipelor reprezentative);
 aprecierea şi notarea l ciclul gimnazial şi liceal se face
în funcţie de îndeplinirea cerinţelor modelului respectiv.

Lecţia de activităţi sportive constituie un cadru facil

pentru învăţarea şi practicarea jocului de fotbal, fiind o etapă
superioară lecţiei de educaţie fizică.
Lecţiile de activităţi sportive se desfăşoară sub formă de:
 lecţii pe clase, sub conducerea aceluiaşi profesor care
predă la clasa respectivă, lucrându-se simultan cu toţi
elevii clasei, circa 50 minute, împărţiţi după preferinţe
pe trei discipline sportive;
 lecţii pe grupe de clase, cu profesori de profil de
disciplină sportivă, circa 100 minute, la şcolile unde
numărul acestora este suficient.

În cadrul acestor lecţii se pregătesc echipele de fotbal ale

claselor pentru competiţii interne şi cele reprezentative, pentru
întâlnirile oficiale programate pe plan local, zonal şi naţional.
Criteriile şi conţinutul selecţiei, la nivelul acestor echipe,
precum şi “modelul unei lecţii pe terenuri de dimensiuni reduse”
(atât pentru lecţia de educaţie fizică cât şi pentru lecţia de activităţi
sportive) sunt prezentate în continuare la “pregătirea echipelor
reprezentative”.

Activitatea competiţională de masă şi performanţă.

Calendarul competiţional anual, la nivelul; gimnazial şi liceal se
alcătuieşte pe baza unor întreceri tradiţionale sau ocazionale, cu
statut separat ocupându-l campionatele şcolare oficiale.
Campionatul Şcolar Gimnazial se organizează pe trei
grupe de vârstă, 8-10 ani (învăţământul primar), 11-12 ani şi 13-14
ani (învăţământul gimnazial).
Campionatul liceelor pentru grupele de vârstă 15-6 ani şi
17-18 ani.
La toate categoriile de vârstă se dispută etape pe clase în
cadrul şcolilor şi localităţilor. La categoria 13-14 ani şi 15-16 ani au
281
loc etape superioare, la nivel de judeţ, interjudeţean pe zone şi
finale pe ţară.
Regulamentele de organizare şi desfăşurare a acestor
competiţii se elaborează conform celor oficiale ale FRF, fiind
particularizate la unele nivele mici prin instrucţiuni ale
inspectoratelor şcolare judeţene, care împreună cu Ministerul
Învăţământului suportă toate cheltuielile competiţiilor.

4.2. Fotbalul şcolar, eşalon de masă al performanţei sportive

Pregătirea echipelor reprezentative şcolare

Apreciind-o ca o activitate importantă, care polarizează
atenţia şi interesul elevilor din şcoală, echipa reprezentativă trebuie
să constituie o sarcină deosebită şi permanentă pentru profesorul de
educaţie fizică.
Prezentarea echipei de fotbal, la competiţii, necesită o
selecţie şi un proces de instruire corespunzătoare, bazate pe o serie
de cerinţe metodice.
Depistarea elementelor de perspectivă, se poate face în mod
special prin:
 stabilirea la fiecare început de an şcolar a unui program
destinat exclusiv selecţiei;
 urmărirea continuă a competiţiilor sportive cu caracter
de masă din şcoală;
 organizarea unor jocuri(sau cupe locale) în timpul
vacanţelor.

4.2.1. Organizarea şi conţinutul acţiunilor de selecţie

Stabilirea unei concepţii generale a acţiunii şi a sarcinilor

pe toată perioada cuprinde:
 obiectivele finale ale selecţiei care trebuiesc să aibă un
caracter concret şi mobilizator;
 obiectivele acţiunii se stabilesc precis pe anumite
perioade şi etape;
282
  etapizarea procesului de selecţie şi instruire, sarcinile şi
conţinutul fiecărei etape;
 colaborarea, sprijinul şi implicarea directă a factorilor de
decizie (conducerea şcolilor, profesorii de educaţie
fizică) pe toată perioada acţiunii;
 măsurile organizatorice şi tehnice cu plan de perspectivă
pe circa 3-4 ani;
 testarea elevilor să se bazeze pe criterii bine gândite,
care să corespundă complexităţii procesului de selecţie,
în toate etapele acţiunii;
 stabilirea “modelului” elevului - sportiv de perspectivă
să constituie un factor mobilizator pentru toţi elevii.
Acest model final, va avea şi model intermediare, pe
categorii de vârstă, care devin obligatorii pentru toţi
candidaţii la performanţa sportivă.

Criterii de selecţie
Procesul de selecţie al elevilor trebuie să respecte criteriile
care facilitează o bună alegere, corespunzătoare cerinţelor şi
caracteristicilor jocului actual:
 Criterii de sănătate;
 Criterii specifice prin:
 efectuarea unor probe specifice:
 menţinerea mingii în aer din deplasare, prin
lovituri repetate cu piciorul şi cu capul;
 pase scurte şi medii, din deplasare cu şi fără
preluare;
 conducerea mingii cu schimbări de direcţie şi
finalizare.
 evoluţia în jocul efectiv, urmărindu-se:
 abilitatea în manevrarea mingii;
 calităţile morale;
 participarea activă în fazele de atac şi apărare;
 modul de integrare în jocul colectiv.
283
 La un nivel superior, când profesorul propune promovarea
unor elevi, spre centrele de copii şi juniori din cadrul cluburilor sau
asociaţiilor sportive, a cluburilor sportive şcolare, trebuie să ţină
seama de următoarele criterii:
 când este în posesia mingi, să fie capabil să-şi realizeze
tehnica, în condiţii dificile şi mai ales în timpul luptei
cu adversarul;
 când coechipierii sunt în posesia mingii, trebuie să
urmărească jocul pe întreaga suprafaţă a terenului, să
anticipeze faza de joc, să se demarce chiar dacă mingea
nu se află în apropierea sa;
 când mingea este în posesia adversarului său direct, este
sau nu capabil de îndemânarea şi voinţa necesară pentru
a-l deposeda prin luptă om la om;
 când mingea se află în posesia echipei adverse are
capacitatea de a observa simultan circulaţia mingii şi a
adversarilor şi de a apăra zona ameninţată;
 comportarea şi integrarea sa în cadrul echipei satisface
cerinţele desfăşurării unui joc colectiv şi constructiv,
îndeplinindu-şi sarcinile ce-i revin în cadrul ansamblul
echipei.

Considerentele şi criteriile prezentate mai sus se pot

îmbunătăţi şi prin alte modalităţi eficiente, care să concure la
promovarea în circuitul fotbalului de performanţă a unor reale
talente.
Respectând criteriile unei selecţii corespunzătoare, se
contribuie în mod direct asupra unui proces de instruire cu
implicaţii deosebite în formarea unor jucători capabili să practice
un joc modern.

284
 4.2.2. Instruirea echipei reprezentative

Ţinând seama de particularităţile de vârstă ale elevilor,

timpul afectat pregătirii şi de condiţiile materiale, trebuie să se
urmărească realizarea următoarelor obiective:
 dezvoltarea calităţilor morale şi psihice specifice jocului
de echipă;
 dezvoltarea calităţilor motrice specifice;
 consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor tehnico-
tactice şi a acţiunilor de atac şi apărare;
 omogenizarea tactică a echipei;
 învăţarea, interpretarea şi respectarea articolelor din
regulamentul de joc.

Realizarea obiectivelor propuse, necesită o orientare

metodică şi o urmărire ritmică, astfel ca ponderea factorilor de
antrenament, printr-o înlănţuire funcţională corespunzătoare, să
poată contribui la îndeplinirea sarcinilor propuse pentru fiecare
perioadă şi etapă de pregătire.
Tipurile de lecţii proprii antrenamentului sportiv, includ
numai rareori sarcini limitate la un singur factor al antrenamentului.
Fixarea în ciclul săptămânal de antrenament, a acestui tip
de lecţie este caracteristică perioadelor pregătitoare şi se adresează
pregătirii fizice (PF), care însă nu trebuie omisă nici în perioada
competiţională.
În general cele mai răspândite tipuri de lecţii sunt cele în
care sunt întruniţi câte doi factori, ca: T-TA (tehnică-tactică); T-PF
(tehnică-pregătire fizică); TA-PF (tactică-pregătire fizică).
Tipurile de lecţii menţionate mai sus se pot eşalona în felul
următor, ţinând seama de perioada de antrenament şi numărul de
antrenamente într-un ciclu săptămânal: marţi PF-TE, joi TE-TA,
vineri joc, marţi PF-T, joi joc, vineri T-TA.

Cunoscând faptul că nu toate şcolile au la dispoziţie teren

de fotbal, unde echipa reprezentativă să-şi desfăşoare activitatea,
este necesar ca profesorul de educaţie fizică, să-şi adapteze
activitatea specifică pe terenurile de sport, unde se desfăşoară
285
lecţiile de educaţie fizică, pe terenuri de dimensiuni reduse,
amenajate pentru handbal, baschet sau volei. În aceste împrejurări,
utilizarea raţională şi metodică a spaţiilor reduse, pot fi totuşi utile
pregătirii fotbalistice. Pe aceste terenuri, elevii pot să-şi formeze
deprinderile de stăpânire a mingii, deprinderile tehnico-tactice
elementare (lovire-demarcare, pase de pe loc şi din mişcare, cu
piciorul şi cu capul, preluări şi conducerea mingii, depăşiri
individuale, efectuarea marcajului etc.) Să joace în echipe formate
din câte 4,5,6,7 jucători. Eficienţa unei bune pregătiri, în cadrul
acestor condiţii - de teren - depinde în primul rând de modul cum a
fost pregătit antrenamentul, de capacitatea metodică şi
organizatorică a profesorului de educaţie fizică.

Procedee tehnico-tactice specifice liniilor

Pentru apărători
 toate procedeele de deposedare a adversarului cu minge
(din faţă, lateral şi din urmărire);
 îmbunătăţirea ţâşnirilor pentru ieşire în
întâmpinarea mingii;
 blocarea mingii trase spre poartă, cu piciorul şi cu
corpul;
 lovirea mingii din întoarcere, peste cap, din foarfecă şi
plonjon;
 lovirea mingii cu capul şi transmiterea ei spre părţile
laterale ale terenului;
 scoaterea mingilor cu capul şi piciorul de pe linia porţii
(din faţa porţii);
 degajarea terenului prin lovituri puternice cu piciorul şi
cu capul;
 pasarea mingii în diagonală, pentru schimbarea direcţiei
de atac;
 transmiterea mingii, jucătorilor plasaţi paralel cu linia
de margine;
 lansarea sa deschiderea jucătorilor pentru contraatac;
 pase în diferite direcţii, după conducerea mingii pe linia
de margine;
286
  centrare, pasă înapoi sau finalizare, după conducerea
mingii pe linia de margine;
 pătrundere spre poartă şi finalizare după efectuarea unui
dribling sau un-doi.

Pentru mijlocaşi
 deposedarea de minge din faţă, lateral şi din urmărire,
cu participarea înaintaşilor;
 oprirea şi preluarea mingii din mişcare;
 conducerea mingii în linie dreaptă şi cu schimbări de
direcţie;
 conducerea mingii pe spaţii aglomerate, cu dribling şi
pasă în spaţiul liber;
 transmiterea variată a mingii, cu piciorul şi cu capul, la
indicaţia profesorului;
 pasarea mingii pe distanţe scurte, medii şi lungi;
 lansarea vârfurilor de atac şi deschiderea extremelor;
 combinaţii simple, cu şi fără preluare, dă şi du-te;
 pase cu capul din alergare şi săritură;
 tras la poartă din acţiune individuală (după conducere,
dribling, pătrundere) şi colectivă (după combinaţii
simple);
 finalizarea loviturilor libere directe şi indirecte;
 executarea loviturilor de colţ şi aruncarea mingii de la
margine.

Pentru atacanţi
 preluări din viteză, în zonă liberă şi aglomerată;
 preluări precedate de fente (cu corpul şi piciorul) în
apropierea adversarului;
 preluări, fente şi dribling cu depăşirea adversarului;

287
  transmiterea variată a mingii, prin pase scurte, medii şi
lungi, peste zona aglomerată din faţa porţii;
 conducerea mingii, depăşirea adversarului, centrare
variată (lungă, scurtă, înapoi);
 conducerea mingii în viteză, depăşirea a 1, 2, 3
adversari, încheiată cu pasă decisivă, pătrundere sau tras
la poartă;
 tras la poartă după acţiune individuală sau colectivă şi
urmărirea mingii;
 finalizare cu capul şi cu piciorul din centrări şi lovituri
de colţ;
 executarea loviturilor libere directe, indirecte, aruncarea
mingii de la margine şi a loviturilor de colţ.

Considerând efectuarea procedeelor tehnico-tactice în

acţiunile de atac se desfăşoară în prezenţa activă a adversarilor, în
general pe spaţii aglomerate la finalizare, se recomandă ca:
 protejarea mingii să se facă în mod permanent,
folosindu-se în acest scop toate părţile corpului şi forţa
în limitele regulamentului;
 viteza de execuţie a procedeelor tehnice trebuie să
crească în spaţiile aglomerate şi în special în zona de
finalizare, în momentul premergător trasului la poartă;
 solicitările din timpul lecţiilor, numărul şi dificultatea
exerciţiilor trebuie să fie în concordanţă cu volumul şi
intensitatea lor din timpul jocului.

4.2.3. Organizarea şi conţinutul lecţiilor de antrenament

pe terenuri de dimensiuni reduse

În ceea ce priveşte organizarea lecţiei de antrenament

profesorii de educaţie fizică trebuie să găsească mijloacele şi
metodele cele mai indicate pentru ca rezolvarea sarcinilor să fie
corelată cu condiţiile organizatorice.
Încălzirea, de exemplu, se poate realiza simultan, de către
toţi jucătorii, pe ternul respectiv sau în împrejurimile acestuia sub
288
forma alergărilor variate, pe teren variat, intercalate cu exerciţiile de
gimnastică. În cadrul încălzirii recomandăm folosirea exerciţiilor pe
perechi, în ritmul de execuţie impus de profesor, iar alergările pe
distanţe mici să fie punctate cu schimbări bruşte de ritm şi direcţie,
combinate cu sărituri variate etc.
În privinţa părţii fundamentale a lecţiei de
antrenament, căreia trebuie să i se acorde o mare importanţă,
cadrul organizatoric impune luarea unor măsuri corespunzătoare.
În cazul când există (de obicei) un teren (principal) de
dimensiuni reduse, iar alături mai dispune de două-trei terenuri
anexă (mai mici) se recomandă lucrul simultan “pe ateliere” (gen
circuit).
Situaţia aceasta reclamă rezolvarea corespunzătoare a
lucrului astfel:
 împărţirea colectivului pe grupe;
 selecţionarea şi stabilirea mijloacelor fiecărui atelier în
parte;
 cunoaşterea de către elevi a conţinutului fiecărui atelier;
 ordinea în care se va face rotaţia pe ateliere (dacă sunt
mai multe).

Să presupunem că avem un teren de handbal şi o altă suprafaţă

alături de mai mică dimensiune. În acest caz:
 pe ternul de handbal un număr de 8-10 elevi vor executa
exerciţii sub formă de pase, combinaţii, tras la poartă şi
diferite acţiuni de joc;
 pe suprafaţa mai mică de teren, ceilalţi elevi pot exersa
diferite procedee tehnice ca: lovirea mingii cu capul şi
cu piciorul, preluări variate, fente, jonglerii cu minge
(cu sau fără concurs), transmiteri la ţintă (zonă fixă) etc.

În condiţiile unei baze materiale mai reduse, profesorul

trebuie să selecţioneze cele mai indicate mijloace şi exerciţii,
ţinând cont de următoarele indicaţii:
 în cazul folosirii unor exerciţii cu intensitate (atât cu
mingea cât şi fără ea) jumătate din lotul de jucători
289
 lucrează pe tot terenul iar ceilalţi execută exerciţii de
relaxare cu sau fără minge, pe marginile terenului;
 întrebuinţarea unei game largi şi variate de exerciţii;
 utilizarea în întregime a spaţiului disponibil, prin
exerciţii ca:
 menţinerea mingii în aer prin lovituri repetate
cu piciorul şi cu capul;
 conducerea mingii în şir pe laturile şi diagonala
terenului;
 pase în 2 şi 3 în lungul terenului (cu revenire pe
margine la locul de plecare);
 alergare pe zonele laterale ale terenului
concomitent cu executarea în diferite zone fixe a
unor procedee tehnice stabilite (elevii plasaţi în
aceste zone, cu câte o minge în mână, o vor
trimite celor care aleargă pentru a fi lovită cu
piciorul sau cu capul).

Jocurile specifice pentru formarea deprinderilor

tehnico-tactice le recomandăm pentru ultima parte a lecţiei,
deoarece au un efect mobilizator, pentru întrecere. În această parte
indicăm folosirea următoarelor jocuri:
a) pe terenul de volei (18/9 metri) se poate juca la două
porţi (de u metru) fără portar cu echipe din trei jucători;
b) pe terenul de baschet (26/14 metri), având ca porţi
suporţi pe care stau panourile, se poate juca fără portar 4
contra 4;
c) pe terenul de handbal (40/20 metri) se poate juca cu
portar, 5 contra 5 sau 6 contra 6 (maximum);
d) pe un teren, aproximativ jumătate din suprafaţa normală
a unui teren de fotbal (50/40 metri) se poate juca cu
portar şi efective de 7 sau 8 jucători într-o echipă, la
porţi de 6/2 metri.

Din punct de vedere organizatoric şi metodic este

necesar să se ţină seama de următoarele:

290
  pentru aplicarea şi respectarea regulilor de joc, terenul
respectiv trebuie să fie bine trasat (în special suprafeţele
din faţa porţilor);
 dacă terenul este împrejmuit în întregime cu un gard
(din sârmă, lemn etc.) se poate juca ca la hochei,
eliminându-se întreruperea şi repunerea mingii de la
margine;
 elevii care nu intră în prima formaţie exersează tehnica
individuală, pe marginile terenului sau pe o suprafaţă
alăturată;
 în cazul când colectivul este prea mare ca număr,
antrenamentele se pot planifica la ore diferite, dar este
indicat ca această formă să nu fie permanentizată.

De asemenea eşalonarea grupelor să se succedă creându-se

astfel posibilitatea ca elevii să se poată urmări reciproc (înainte sau
după programul fiecăruia).
În stabilirea grupelor trebuie să se respecte o serie de
criterii ca: vârsta, valoarea individuală, compartimentele echipei şi
eficienţele tehnico-tactice.

4.2.4. Indicaţii metodice privind procesul de

antrenament pe terenuri de dimensiuni
reduse

În asemenea împrejurări pregătirea cadrului didactic pentru

fiecare şedinţă de antrenament trebuie să constituie o sarcină
permanentă, urmărindu-se:
 selecţionarea metodelor şi mijloacelor care şi în aceste
condiţii să asigure o strânsă corelare între instruire şi
conţinutul jocului;
 volumul şi intensitatea din cadrul antrenamentelor să
reflecte solicitările din timpul jocului;
 utilizarea cât mai judicioasă a întregii suprafeţe de teren
de care se dispune.

291
 Ţinându-se seama, în mod curent, de suprafaţa redusă a
terenului, trebuie să precizăm că există totuşi anumite posibilităţi
pentru învăţarea şi perfecţionarea unor deprinderi tehnico-tactice. În
acest sens se va pune un accent mai mare pe:
1. dezvoltarea simţului mingii;
2. învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor de manevrare a
mingii în condiţiile aglomerării pe spaţii mici,
insistându-se pentru:
 transmiterile directe prin simplă deviere;
 lovirea mingii fără pendulare mare;
 perfecţionarea preluărilor, a lovirii mingii cu
capul, mişcărilor înşelătoare şi a protejării
mingii;
 perfecţionarea demarcajului şi marcajului.
3. învăţarea conţinutului tactic al procedeelor tehnice (în
timpul jocului);
4. învăţarea şi aplicarea în joc a principiilor tactice
elementare.

În condiţiile oferite de suprafaţa redusă a terenului de

antrenament şi de joc există posibilitatea dezvoltării cu precădere a
unor deprinderi motrice ca:
 viteză de reacţie, de pornire şi de execuţie;
 viteza de deplasare pe distanţe scurte între 10-30 metri;
 forţa specifică şi detenta;
 rezistenţa în regim de viteză;
 îndemânarea specifică;
 supleţea şi mobilitatea.

În aceeaşi măsură “condiţiile de pregătire şi joc” sunt

favorabile dezvoltării la parametrii superiori a “motricităţii
specifice” (alergări variate, opriri şi porniri, evitări, ocoliri,
întoarceri, căderi, rostogoliri, schimbări de direcţie, coordonare în
sărituri, revenire şi echilibrare tec.) cu implicaţii asupra
continuităţii acţiunilor de joc.
Referindu-ne la structura terenurilor, foarte diversificată,
din pământ, zgură, beton, ciment, asfalt etc. şi aici profesorul este
292
obligat să ţină seama ca unele suprafeţe foarte tari să nu dăuneze
prea mult elevilor, ignorându-se dozarea efortului şi selecţionarea
mijloacelor. Dacă aceste terenuri de dimensiuni reduse se
găsesc de obicei în cadrul şcolilor noastre pentru practicarea unor
jocuri sportive (care nu necesită spaţii mari) ca baschet, handbal,
tenis de câmp şi volei şi dacă acestea formează şi baza de
antrenament pentru fotbal, profesori de educaţie fizică se vor
orienta şi spre folosirea simultană a oricărui spaţiu de teren
disponibil, alăturat acestora.

4.2.5. Prezentarea echipei la competiţii

Reprezintă momentul cel mai aşteptat din partea elevilor.

Luarea unor măsuri de pregătire pentru joc şi de prezentare sunt
acţiuni la fel de importante care trebuie să stea în atenţia
profesorului.
Înaintea participări la competiţii, în timp util, componenţii
din lotul şcolii vor cunoaşte:
 denumirea competiţiilor la care vor participa;
 caracterul lor (amical sau oficial);
 sistemul de desfăşurare;
 numărul şi denumirea echipelor înscrise în competiţie;
 probleme administrative (echipament, mingi etc.).

Pentru fiecare joc se va anunţa lotul de jucători, ca şi locul

întâlnirii, terenul pe care se va desfăşura întâlnirea.
Respectând ordinea firească a măsurilor, profesorul
urmează să pregătească jocul din punct de vedere teoretic,
precizând unele aspecte esenţiale, ca:
 anunţă formaţia care intră în teren şi jucătorii de
rezervă;
 modul cum va acţiona echipa în timpul desfăşurării
jocului şi cum se va organiza la fazele fixe (în atac şi
apărare);
 atribuţiile jucătorilor de rezervă înainte de joc şi în
timpul jocului (probleme administrative).
293
 Desfăşurată într-un cadru organizat şi condusă de
profesorul de educaţie fizică, activitatea echipei de fotbal trebuie să
fie sprijinită de consiliul asociaţiei sportive a elevilor din rândul
căruia un membru va răspunde de această ramură sportivă.
Aspectul propagandistic al activităţii şi rezultatele obţinute
de echipă se realizează prin “Colţul sportiv al şcolii”, accesibil
pentru tot corpul profesoral sau pentru alte persoane din şcoală şi
din afara ei.

4.2.6. Exemplu de regulament pentru o competiţie pe

teren redus

Considerăm că pe un teren de handbal, de exemplu, care în

general se găseşte la fiecare şcoală, se poate organiza în condiţii
optime o competiţie pe teren redus, precizându-se:
 dimensiunile terenului de joc cu lungimea de 25-50
metri şi lăţimea de 15-30 metri, poarta de 3/2 metri,
semicercul mare 9 metri, semicercul mic 6 metri,
lovitura de pedeapsă 7 metri;
 timpul de desfăşurare: două reprize a 20 minute cu o
pauză de 5 minute între reprize;
 în caz de egalitate la terminarea jocului se va acorda o
prelungire de 2 reprize a 5-10 minute;
 dacă egalitatea persistă şi după consumarea
prelungirilor se trece la executarea loviturilor de la 7
metri, câte o execuţie din partea fiecărui jucător aflat pe
teren. În cazul că şi după aceasta egalitatea se menţine
se vor executa în continuare (după tragere la sorţi) în
mod alternativ câte o lovitură de la 7 metri, până când o
echipă ratează.

În alte probleme se aplică regulamentul jocului de

fotbal cu următoarele modificări:
 o echipă va fi formată din 5 jucători plus portarul;
 pe toată durata jocului (inclusiv prelungirile) o echipă
poate efectua numai două schimbări (indiferent de post);
294
  nu se aplică regula “afară din joc” (ofsaid);
 suprafaţa de teren cuprinsă în interiorul semicercului de
la 9 metri va fi socotită “suprafaţă de pedeapsă”, astfel
că infracţiunile comise de jucătorii echipei în apărare, în
această suprafaţă, vor fi penalizate cu lovituri de
pedeapsă de la 7 metri;
 în interiorul suprafeţei de 9 metri portarul are dreptul să
joace mingea cu mâna;
 suprafaţa de teren cuprinsă în interiorul semicercului de
6 metri va fi considerată “spaţiu de protecţie a
portarului”. Din interiorul acestei suprafeţe se va repune
mingea în joc, după ieşirea ei în afara liniei de poartă,
prin lovitură de jos;
 repunerea mingii de la marginea terenului se va face cu
piciorul;
 faţă de jucătorul care urmează să execute o lovitură
liberă directă sau indirectă, jucătorii adverşi trebuie să
stea la minimum trei metri;
 aceeaşi distanţă se impune şi la repunerea mingii cu
piciorul, de la margine;
 la executarea loviturilor de pedeapsă de la 7 metri, în
afara executantului şi a portarului advers, toţi jucătorii
sunt obligaţi să stea în afara suprafeţei semicercului de 9
metri.

În funcţie de numărul echipelor participante se va stabili

sistemul de desfăşurare (turneu sau eliminatoriu).
După fiecare joc şi etapă se vor afişa rezultatele,
clasamentul şi programul următor.

4.2.7. Întreceri cu caracter de masă în şcoală

Ca unul din mijloacele excelente de atragere a elevilor

pentru practicarea organizată şi sistematică a activităţilor de
educaţie fizică şi sport, fotbalul reprezintă o acţiune sigură şi

295
reuşită. Bineînţeles în condiţiile în care se ţine seama de o serie de
aspecte ca:
 popularitatea jocului de fotbal în şcoală şi tradiţia lui;
 condiţiile materiale, de spaţiu şi timp;
 preferinţele elevilor din şcoala respectivă şi entuziasmul
lor pentru fotbal;
 capacitatea organizatorică a şcolii (profesori, elevi etc.);
 rezultatele obţinute în competiţii etc.

Având la bază o asemenea asigurare se poate trece la

organizarea unor întreceri cu caracter tehnic şi bineînţeles a
jocului propriu-zis de fotbal. Dintre acestea menţionăm şi
recomandăm următoarele:
a) competiţii de minifotbal;
b) “miuţe” la o poartă sau la două porţi, pe echipe de câte
2,3 sau 4 elevi;
c) tenis cu piciorul;
d) concursuri cu caracter tehnic în urma cărora urmează să
se stabilească cel mai bun elev sau jucător:
 concurs “cine ţine mai mingea în aer prin
lovituri cu piciorul şi capul”;
 acelaşi concurs “pe perechi”, în “triunghi”;
 concurs cu transmiterea mingii la ţintă (panouri,
porticuri etc.);
 concurs la executarea unor lovituri de pedeapsă,
de la 11 metri (pe tern normal) şi 7 metri (pe
teren redus);
 diferite ştafete care pe baza unor procedee
tehnice simple sau complexe urmează să
stabilească un învingător etc.

296
 PLAN DE ANTRENAMENT

Echipa:
Materiale:
Antrenor: Temele: - jaloane
Teren: 1. Antrenamentul calităţilor - maieuri
Data: motrice - obiecte
Ziua: 2. Tehnică – tactică portative:
Ora: 3. Joc cu temă - corzi
Durata: - mingi
Nr. jucători: medicinale
- gantere
- gărduleţe

Nr. Părţile Conţinut Durată Formaţii Indicaţii Obs

crt antrenamentului mijloace Durată metodice

1 Partea Timpul Repreze De ce?

pregătitoare sau ntarea
numărul Cum? şi
Tot ceea ce de grafică pentru ce
2 Partea se execută repetări formaţii executăm
în al de lucru un
antrenament fiecărui exerciţiu
fundamentală
exerciţiu
3 Partea de

încheiere

297
 BIBLIOGRAFIE

1. APOLZAN, D., (1999), Fotbal 2010. Editată sub egida

FRF
2. BÂRSAN, N., (1980), Metodica fotbalului în şcoală.–
Editura IEFS, Bucureşti, Uz intern,
3. BÂRSAN, N., (1980). Metodica învăţării şi perfecţionării
tehnicii jocului de fotbal Bucureşti Editura IEFS, , Uz
intern,
4. BOTA, I., DUMITRU COLIBABA (1998) Jocuri sportive.
Bucureşti :Teorie şi metodică - Ed. ALDIR,.
5. BOMPA, O., T., (2003), Performanţa în jocurile sportive.
Bucureşti: Ed. Ex. Ponto C.N.F.P.A.
6. CÂRSTEA, G., (1990), Planificarea procesului de
educaţie fizică şcolară. Bucureşti: IEFS
7. CÂRSTEA, Gh., (2000), Teoria şi metodica educaţiei
fizice şi sportului. Bucureşti: Ed. AN-DA
8. CERNAIANU, C., (2000), Fotbal – Manualul antrenorului
profesionist. Bucureşti: Ed. Rotech Pro
9. CHIRIŢĂ, G., (1978). Activităţile corporale şi factorii
educativi Bucureşti: Editura Sport - Turism,
10. COJOCARU, V., (2000), Strategia pregătirii
juniorilor pentru fotbalul de înaltǎ performanţǎ Bucureşti:
Ed. Axis Mundi
11.COJOCARU, V., (2002), Fotbal de la 6 la 18 ani
Metodica pregătirii. Bucureşti
12. COLIBABA-EVULEŢ, D., Bota, I., (1998), Jocuri
sportive, teorie şi metodică. Bucureşti: Ed. Aldin
13. DRAGNEA, A., (1996), Antrenamentul sportiv.
Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică
14. DRAGNEA, A., MATE-TEODORESCU, S.,
(2002), Teoria Sportului. Bucureşti: Editura Fest
15. DRĂGAN I. şi colaboratorii (1979) Selecţia
medico-biologică în sport. Bucureşti: Editura Sport –
Turism

298
16. GÂRLEANU, D., (1975), Lecţii pentru dezvoltarea
calităţilor motrice la fotbalişti. Bucureşti Editura Sport -
Turism
17. GÂRLEANU, D., (1981), Poliatloane, pregătirea
copiilor şi juniorilor. Bucureşti: Editura Sport - Turism,
18. HARGREAVES, A., (1990), Skiles und
strategies for coaching soccer Fotbal.
19. HARGREAVES, A., (1996), Coaching Youth
American Sport
20. IONESCU, V., I., (1995), Fotbal. Tehnica şi
tactica jocului. Timişoara: Editura Helicom
21. IONESCU, V., I., (1995), Football. Timişoara:
Editura Helicom
22. IONESCU,M.,(1988), Fotbal de la A la Z.
Bucureşti: Ed. Sport Turism
23. MIU, S., VELEA F., (2002), Fotbal Specializare.
Bucureşti: Ed. Fundaţia România de Mâine
24. MANUŞARIDE, C., şi GHEMINGEAN, C., (1983)
Aproape totul despre fotbal. Bucureşti:Editura Sport –
Turism
25. MOISES, F., (1974), Campionatele Mondiale de
Fotbal 1930-1974. Bucureşti: Ed. Stadion
26. MONEA, GH., (2002), Antrenamentul sportiv la
altitudine. Bistriţa: Ed. Aletheia
27. MONEA, D., (2006), Dezvoltarea rezistenţei la
jucătorii de fotbal juniori prin mijloace specifice
atletismului. Bucureşti: Teză de doctorat,
28. MOTROC I., COJOCARU, V., (1991), Curs de
fotbal. Volumul 1.2 şi 3 Bucureşti: Ed. ANEFS
29. MOTROC I., (1994), Fotbal de la teorie la
practică. Bucureşti: Ed. Rodas
30. Nicu, A., (1993), Antrenamentul sportiv modern.
Bucureşti: Editura Editis
31. PETRESCU, N., (1967) Carte pentru fotbaliştii de
mâine. Bucureşti: Editura CNEFS, ,.
32. POPOVICI, C., (1995), Fotbal. Tehnica jocului.
Cluj-Napoca: Editura ICIPIAF
299
33. POPOVICI, C., (2004), Fotbal pregătirea fizică a
fotbalistului. Cluj-Napoca: Ed. Napoca Star
34. POPOVICI, C., (2004), Personalitatea arbitrului
de fotbal. Cluj-Napoca: Teză de doctorat,
35. POPOVICI, C., (2005), Fotbal copii şi juniori.
Cluj-Napoca: Ed. Napoca Star
36. RĂDULESCU, C., (2000), Fotbal. Principii,
metode, mijloace. Cluj-Napoca: Ed. Artemis
37. RĂDULESCU, M., COJOCARU, V., (2003),
Ghidul antrenorului de fotbal. Bucureşti: Ed. Axis Mundi
38. RAJNOVIC, V. (1972), 100 de antrenamente de
fotbal Bucureşti: Editura Stadion
39. ROMAN, Gh., (2004), Antrenamentul şi
competiţia în sportul de performanţă. Cluj-Napoca: Ed.
Napoca Star
40. STĂNCULESCU, V., (1999), Ghidul antrenorului
profesionist de fotbal. Braşov: Ed. Transilvania Expres
41. ŞCHIOPU, U., VERZA, E., (1981), Psihologia
vârstelor. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,
42. ŞICLOVAN, I., ARDELEANU,C.,
TEODORESCU, D., (1971), Fotbal la copii. Bucureşti
43. STĂNCULESCU, V., (1982), Ghidul antrenorului
de fotbal. Bucureşti: Editura Sport -Turism,.
44. STĂNCULESCU, V., (1999), Ghidul antrenorului
profesionist de fotbal. Braşov: Ed. Transilvania Expres
45. WADE, A., (1980), Instruirea în jocul de fotbal.
Editura CNEFS, OTF, vol. XIII.

300
 Semne convenţionale
Jucător în atac
Jucător în apărare
Minge
Pasă cu traiectorie razantă
Pasă cu traiectorie înaltă
Deplasarea jucătorului fără minge
Conducerea mingii
Intrarea în posesie
Dribling
Fentă cu schimbare de direcţie
X Deposedare
Menţinerea mingii în aer (duble)
0 Lovirea mingii cu capul
V Lovirea mingii din demi-volé (drop)
Lovirea mingii din volé
Şut la poartă în mingea aflată pe sol
Şut la poartă din demi-volé
Şut la poartă din volé
Şut la poartă cu capul
Pasă cu capul
Pasă din demi-volé
Pasă din volé
Panou
Obstacol
Jalon

Antrenor
 Săritură pe un picior
 Săritură pe ambele picioare

301