Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Contract de servicii : nr. înreg. WWF: 36/1.1/119050 din data 05.04.2019, nr. înreg. GRV:
101/05.04.2019
Elaboratori : SOS Tibor, SUGÁR Szilárd, FÜLÖP Tihamér, CZEKES Zsolt, NÉMET Enikő
Data: 20.01.2020
1
I. STUDIU DE INVENTARIERE ȘI CARTARE A SPECIILOR DE AMFIBIENI ŞI
REPTILE DIN SITUL NATURA 2000 ROSCI0285 CODRII SECULARI DE LA STRÂMBU
BĂIUŢ 5
I. 1. Metodologia utilizată 6
I.1.1. Inventarierea și cartarea speciilor de amfibieni și reptile de interes comunitar și național în arealul vizat 6
I.1.2. Inventarierea și cartarea a habitatelor acvatice folosite de către speciile de amfibieni 7
I.1.3. Inventarierea si cartarea a habitatelor terestre ocupate de amfibieni 10
I.1.4. Inventarierea si cartarea a speciilor de amfibieni în perioada de reproducere 10
I.1.5. Inventarierea si cartarea speciilor de amfibieni în perioada terestră 11
I.1.6. Fișa de teren 11
I.1.7. Bibliografie metodologie 12
I.2. Specii de faună pentru care a fost declarată aria naturală protejată 13
I.2.1. Bombina variegata 13
I.3. Alte specii de floră şi faună relevante pentru aria naturală protejată 19
I.4. Anexa 1 23
2
II.3.2.3. Habitat și ecologie 92
II.3.2.4. Reproducere 94
II.3.2.5. Distribuție generală 95
II.3.2.6. Rezultatele determinării zonelor de activitate, colectarea informațiilor privind mărimea și structura
populațiilor de lup (Canis lupus) pe baza urmelor găsite pe transecte 95
II.3.2.7. Inventarierea și cartarea lupului (Canis lupus) cu ajutorul sistemelor de fotocamere 108
II.3.2.8. Concluzii 110
II.3.3. Evaluarea efectivelor de Râs (Lynx lynx) 113
II.3.3.1. Descrierea și identificarea 114
II.3.3.2. Habitat 114
II.3.3.3 Ecologie 114
II.3.3.4. Reproducere 115
II.3.3.5. Distribuție 117
II.3.3.6. Identificarea speciei 117
II.3.3.7. Rezultatele determinării zonelor de activitate, colectarea informațiilor privind mărimea și structura
populațiilor de râs (Lynx lynx) pe baza urmelor găsite pe transecte 119
II.3.3.8. Inventarierea și cartarea râsului (Lynx lynx) cu ajutorul sistemelor de fotocamere 120
II.3.3.9. Concluzii 121
II.5. Tabele completate cu datele generale și specifice ale speciilor de interes comunitar 124
II.5.1. Tabel A. Date generale ale speciei Ursus arctos 124
II.5.2. Tabel B. Date specifice a speciei Ursus arctos 129
II.5.3. Tabel A. Date generale a speciei Canis lupus 132
II.5.4. Tabel B. Date specifice a speciei Canis lupus 136
II.5.5. Tabel A. Date generale a speciei Lynx lynx 139
II.5.6. Tabel B. Date specifice a speciei Lynx lynx 142
III.5. Tabele completate cu datele generale și specifice ale speciilor de interes comunitar 151
III.5.1. Tabel A. Date generale ale speciei Rosalia alpina 151
III.5.2. Tabel B. Date specifice ale specie Rosalia alpina la nivelul ariei naturale protejate 155
3
III.5.3. Tabel A. Date generale ale speciei Carabus hampei 157
III.5.4. Tabel B. Date specifice ale speciei Carabus hampei la nivelul ariei naturale protejate 159
III.5.5. Tabel A. Date generale ale speciei Carabus variolosus 161
III.5.6. Tabel B. Date specifice ale speciei Carabus variolosus la nivelul ariei naturale protejate 163
III.5.7. Tabel A. Date generale ale speciei Carabus zawadskii 165
III.5.8. Tabel B. Date specifice ale specie Carabus zawadskii la nivelul ariei naturale protejate 170
III.6. Alte specii de floră şi faună relevante pentru aria naturală protejată 172
4
I. STUDIU DE INVENTARIERE ȘI CARTARE A SPECIILOR DE
AMFIBIENI ŞI REPTILE Din Situl Natura 2000 ROSCI0285 Codrii
Seculari De La Strâmbu Băiuţ
5
I. 1. Metodologia utilizată
Tabel 1. Descrierea etapelor din metodologie, rezultatele așteptate, logistica și resursele materiale
utilizate și locul de desfășurare.
6
Specia/grupa Descrierea etapelor Rezultate – Logistica și Locul de
de specii din metodologie intermediare și resursele materiale desfășurare
finale utilizate
anuale caracteristicilor fotografiat,
specifice), factorii de autovehicul.
periclitare, starea de
conservare
Speciile de Inventarierea, Distribuția speciilor, 1 cercetător, ciorpac, Pătrate UTM
amfibieni cartarea a speciilor mărimea estimată, receptor GPS, hartă de 2 x 2 km
de amfibieni în proporția categoriilor ortofoplan, fișă de
perioada de de vârstă și sex, teren, aparat de
reproducere viabilitatea fotografiat,
populațiilor, factorii autovehicul.
de periclitare, starea
de conservare
Speciile de Inventarierea, Distribuția speciilor, 1 cercetător, receptor Careuri
amfibieni în cartarea a speciilor mărimea estimată, GPS, hartă UTM de 2 x
faza terestră a de amfibieni în proporția categoriilor ortofoplan, fișă de 2 km
activității perioada terestră de vârstă și sex, teren, aparat de
anuale viabilitatea fotografiat,
populațiilor, factorii autovehicul.
de periclitare, starea
de conservare
Amfibienii sunt un grup de animale cu un stil de viață complex. Reproducerea acestor specii
este strâns legată de prezența și calitatea corpurilor de apă. Unele specii, ca de exemplu izvorașul cu
burtă galbenă (Bombina variegata), sunt strâns legate de prezența corpurilor de apă, cum ar fi bălțile
mici, temporare. Aceste specii își petrec anul în aceste habitate umede, deci aici se reproduc, se
hrănesc etc. Tritonii și majoritatea speciilor de broaște autohtone, cum este cazul de exemplu la
tritonul comun transilvănean (Triturus / Lissotriton vulgaris ampelensis), au anual un ciclu acvatic și
7
unul terestru. Ele intră într-o fază acvatică primăvara, ce reprezintă în același timp și o schimbare
morfologică și se reproduc doar în habitatele acvatice. Perioada petrecută în habitatul acvatic
depinde de la o specie la alta în funcție de condițiile climatice sau de caracteristicile fizice-chimice
ale apelor. După reproducere părăsesc mediul acvatic și devin terestre având activitate preponderent
nocturnă. Contrar, izvorașii (Bombina sp.) rămân tot anul în habitatele umede, mai ales de mici
dimensiuni, și doar după secarea acestora devin terestre și deobicei nocturne.
Dezvoltarea larvelor tuturor speciilor de amfibieni se realizează doar în apă, deci lipsa
habitatelor umede pentru reproducere duce la extincția locală a amfibienilor. Preferința și rezistența
larvelor față de caracteristicile fizice, chimice și structurale ale habitatelor umede și a factorilor de
amenințare diferă, astfel aceste caracteristici și factori determină structura compozițională ale
speciilor și abundența lor.
Pentru realizarea inventarierii și cartării speciilor de amfibieni vizate în prim pas am
identificat și inventariat aceste habitate umede. Această identificare s-a efectuat prin realizarea a
diferite transecte în diferitele tipuri de habitate din sit.
Metoda transectelor este o metodă larg cunoscută și folosită în inventarierea speciilor și a
habitatelor acestora. Prin această metodă folosim unități bine definite (de ex. arealul acoperit de
transecte etc.), care de obicei sunt dispuse arbitrar în zona țintă. Datele obținute prin observare de-a
lungul transectelor rezultă în seturi de date despre diversitatea, distribuția și abundența relativă a
speciilor țintă și a structurii și calității habitatelor ocupate de acestea. Aceste date pot fi folosite la
compararea diversității, distribuției și abundenței relative a speciilor în diferite tipuri de habitate, de-
a lungul unui gradient altitudinal, unei distanțe față de un factor negativ. Din distribuția obținută
putem deduce relația dintre habitatele ocupate și ecologia speciilor vizate. Repetabilitatea actului de
inventariere este un punct forte a metodei. Datele inventarierii efectuate în diferite perioade ale
anului sau anuale ne pot releva schimbările în prezența și structura comunităților, deci este o metodă
deseori folosită pentru monitorizarea schimbărilor în timp a comunităților.
Pentru a obține o distribuție unitară a zonelor care au fost inventariate, am folosit caroiajul
UTM de 2 x 2 km, din care am ales 31 de careuri (Fig. 1). Alegerea s-a realizat pe baza tipurilor de
habitate și a geomorfologiei regiunii.
Majoritatea amfibienilor preferă pentru reproducere apele temporare, stătătoare. Aceste
corpuri de apă sunt deseori de mici dimensiuni și identificare lor este posibilă doar prin parcurgerea
lineară a arealului vizat. După identificarea habitatelor s-au notat următoarele date: tipul habitatului
8
acvatic (izvor, pârâiaș, canal, șanț, baltă temporară, baltă pe drum noroios, baltă cu pești, baltă cu
origine necunoscută, lac natural, lac de acumulare, braț mort, mlaștină, zonă inundabilă etc.) și
caracteristicile habitatului acvatic, i.e. suprafața și adâncimea (toate aceste date au fost notate în
fișele de teren). Fiecare apă temporară a fost fotografiată pentru prezența și starea vegetației,
calitatea apei și alte caracteristici similare.
În cazul apelor curgătoare s-a realizat un transect similar de-a lungul firului apei pentru a
identifica secțiunile folosite pentru reproducere.
În fiecare caz s-au notat și activitățile cu impact prezent sau potențial (presiunile și
amenințările), identificate ca de exemplu: agricultură/teren arabil, specii de pești introduse, cosit,
suprapășunat, subpășunat/abandon, exploatare forestieră, dragare/drenare, secare naturală, activitate
industrială, exploatare minieră, teritorii sub dezvoltare, extindere construcții, circulație, turism,
colectare, poluare, depozitare deșeu, boli, competiție specii introduse, prădare animal domestic,
capcane artificiale etc., dar și gradul presiunilor și amenințărilor (slab, mediu, puternic) și efectele
identificate ale acestora. Fiecare presiune și amenințare identificată a fost documentată prin
fotografii acolo unde a fost posibil.
9
Fig. 1. Situl ROSCI0285 Codrii seculari de la Strâmbu-Băiuț și careurile UTM de 2 x 2 km
inventariate în studiu.
În perioada de reproducere pentru caudate (tritoni) și pentru anure (broaște) s-a folosit
metoda transectului vizual acvatic diurn și/sau metoda transectului linear activ acvatic diurn. În
cazul caudatelor s-a numărat/estimat numărul exemplarelor observate, în cazul broaștelor pe lângă
numărul de exemplare în reproducere s-a numărat/estimat și numărul pontelor depuse. Conform
literaturii de specialitate, în cazul speciilor de broaște numărul pontelor depuse corespunde cu
numărul femelelor aflate în reproducere. Pe baza proporției sexelor se poate estima mărimea
populației reproducătoare.
În cazul habitatelor umede de dimensiuni reduse, cu caracteristici ce permit numărarea
exemplarelor prezente fără a folosi ciorpac (ca de exemplu apă curată, vegetație rară etc.) s-a folosit
metoda transectului linear vizual acvatic diurn. În habitatele umede cu apă cu transparența redusă
și cu vegetație deasă s-a folosit ciorpacul, astfel s-a urmat metoda transectului linear activ acvatic
diurn. În fiecare caz s-a numărat/estimat numărul exemplarelor/pontelor de pe o suprafață de 1-2
m2, după posibilitate. Numărul punctelor de prelevare va depinde de mărimea habitatului umed.
Aceste metode s-a folosit și pentru evaluarea succesului de reproducere, cum ar fi
10
numărarea/evaluarea numărului larvelor în perioada premergătoare perioadei de reproducere.
11
I.1.7. Bibliografie metodologie
Arnold N. & Ovenden D.W. 2002. Reptiles and Amphibians of Europe. Princeton University
Press, Princeton and Oxford, 1-288.
Cogălniceanu, D. 1997. Metode și tehnici în studiul ecologiei amfibienilor. Editura
Universității București, p. 1-122. ISBN-973-575-103-8.
Cogălniceanu, D. 2002. Amfibienii din România. Ghid de teren. Naturalia Practica no. 5.
Colecția de Biologie-Ecologie, Universitatea din București. Editura Ars Docendi, p. 1-41.
Cogălniceanu, D., Aioanei, F., Matei, B. 2000. Amfibienii din România. Determinator.
Editura Ars Docendi, p. 1-114. ISBN 973 99514-5-7.
Cogălniceanu, D., Szekely, P., Samoilă, C., Iosif, R., Tudor, M., Plăiașu, R., Stănescu, F. &
Rozylowicz, L. 2013b. Diversity and distribution of amphibians in Romania. ZooKeys 296: 35–57.
Dodd, C. K. (ed.) 2009. Amphibian Ecology and Conservation: A Handbook of Techniques.
Oxford University Press.
Fuhn, I. E. 1960. Fauna R.P.R. Amphibia. Editura Academiei R.P.R., București, 1-288.
Fuhn, I. E. & Vancea, Ş. 1961. Fauna R.P.R. Reptilia. Editura Academiei R.P.R., București,
1-352.
Glandt, D. 2010. Taschenlexikon der Amphibien und Reptilien Europas. Alle Arten von den
Kanarishe Inseln bis zum Ural. Quelle and Meyer Verlag GmbH & Co., Wiebelsheim, 1-636.
Glandt, 2011. Grundkurs Amphibien- und Reptilienbestimmung. Beobachten, Erfassen und
Bestimmen aller europäischen Arten. Quelle and Meyer Verlag GmbH & Co., Wiebel-sheim, 1-411.
12
I.2. Specii de faună pentru care a fost declarată aria naturală protejată
Specia vizată în acest studiu, prezentă în situl ROSCI0285 Codrii seculari de la Strâmbu-Băiuț:
*Legea nr. 49/2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice:
Anexa 3. Specii (...) de animale a căror conservare necesită desemnarea ariilor speciale de conservare (...)
Anexa 4A. Specii de interes comunitar. Specii de animale (...) care necesită o protecție strictă
Speciile de faună pentru care a fost declarată aria naturală protejată au fost descrise din
punctul de vedere al existenței acestora în aria naturala protejată și al caracteristicilor pe care acestea
le au în general sau în mod special în cadrul acesteia, după cum urmează:
A. Date generale ale speciei: date care sunt general valabile pentru specia respectivă
indiferente de locul unde aceasta este întâlnită/semnalată.
B. Date specifice speciei la nivelul ariei naturale protejate: date care sunt caracteristice
speciei în cadrul ariei studiate.
Nr Informație/Atribut Descriere
13
Nr Informație/Atribut Descriere
EUNIS
14
Nr Informație/Atribut Descriere
150 m până la aproape 2000 m (în Munții Retezat). Se produce o
separare ecologică a celor două specii, B. bombina ocupând exclusiv
șesul (Ghira et al., 2003). Este mai puțin pretențioasă în alegerea
habitatului, fiind găsită în bălți și băltoace temporare sau permanente,
atât curate cât și poluate, chiar și cu concentrații mari de hidrogen
sulfurat sau săruri (www.amphibiaweb.org), cu sau fără vegetație,
mlaștini, pâraie cu curs mai lin, izvoare, inclusiv în apa strânsă în urme
de roți. Este printre primele specii de amfibieni ce ocupă zonele
deteriorate de activitățile umane (Cogălniceanu et al., 2000). Pe
perioadele de secetă se ascunde în locuri umede până ce ploile refac
bălțile (Fuhn, 1960).
Biologie
Activitate: specie euritopă, are un mod de viață atât diurn cât și nocturn.
Este atât acvatică, cât și terestră, capturând prada prin vegetația ierboasă.
O întâlnim adesea plutind la suprafața apei în plin soare, iar când simte
primejdie se afundă repede în mâl sau înoată repede spre altă locație
(Fuhn, 1960). Este o broască activă și sociabilă, multe exemplare fiind
găsite împreună în suprafețe mici de apă, în anumite locații prielnice,
densitatea ajungând la un specimen pe 0.02 m² (Arnold și Burton, 1978;
www.amphibiaweb.org).
Reproducere: preferă, de obicei, bălțile temporare, cu densitate mică de
prădători și concurenți, puțin adânci, însorite și în consecință cu o
temperatură medie mai ridicată care permite o metamorfoză mai rapidă.
Este o specie oportunistă, reproducerea având loc atunci când condițiile
permit acest lucru. În anii ploioși, favorabili reproducerii, o pereche
poate depune sute de ouă, diseminate în timp și spațiu, valorificând
pentru reproducere orice ochi de apă și asigurând astfel condiții bune de
supraviețuire pentru larve. Indivizii sunt apți pentru reproducere cel mai
frecvent după două – trei ierni. Reproducerea începe în general mai
târziu decât la specia B. bombina, de obicei prin mai și se întinde pe
întreg sezonul activ (Barandun și Reyer, 1997 a și b; Cogălniceanu et al.,
2000; Hartel, Nemes, Mara, 2007).
Bălțile folosite pentru reproducere sunt dominate numeric de masculi.
Este o specie teritorială, masculii mai puternici ocupând locurile mai
adânci si cu mai puțină vegetație, deci mai sigure în ce privește
completarea metamorfozei. Marcarea teritoriului se face sonor și prin
valuri concentrice pe care le face cu membrele anterioare, iar teritoriul
15
Nr Informație/Atribut Descriere
poate avea o rază de 0.5-0.75 m (Seidel, 1999). Masculii nu cântă
sincronizat. Frecvența sunetelor emise este mai mare decât la B. bombina
(580 Hz) și rata lor mai ridicată (95/min) (Sanderson et al., 1992).
Împerecherea se face prin amplex lombar. Ouăle protejate de învelișul
lor gelatinos sunt depuse în mici grămezi sau izolat fixate de plante
acvatice sau sunt lăsate să cadă la fund (Fuhn, 1960). Ponta conține 45-
100 ouă depozitate porționat (www.amphibiaweb.org). Metamorfoza
durează în jur de 61 – 63 de zile, la temperatura medie de 20 C. Larvele
au în jur de 6 –7 mm la eclozare și pot atinge până la 45 mm. Se
deosebesc de larvele de B. bombina prin faptul că nu au dungile
longitudinale de culoare deschisă și au coada mai scurtă, fin reticulată,
cu pete mici închise la culoare (Rafinska, 1991). În același timp și
aceleași locații, poate fi observată specia în diverse stadii ale
reproducerii, de la adulți aflați în amplexus, până la ouă și mormolocii
parcurgând metamorfoza (www.amphibiaweb.org).
Apărare: în tegument există glande care secretă polipeptide toxice din
clasa bombesinelor, iar ca măsură de avertizare este coloritul aposematic
al abdomenului. Când este atacat, animalul ia o anumită postură numită
“unken reflex”, la fel ca la B. bombina. De asemenea, dacă atacul
continuă, poate secreta în exces substanțe toxice, iritante, cu aspect de
spumă albă (Arnold și Burton, 1978; Bajger, 1980).
16
Nr Informație/Atribut Descriere
cazuri de necrofagie. Adulții consumă atât animale acvatice (Crustacee-
Amfipode, Gasteropode, larve de Diptere) cât și terestre (Himenoptere,
Homoptere, Heteroptere, Coleoptere) (Sîrbu, 1976). Bombina variegata
vânează adesea în mediu terestru, așa încât se observă o pondere mai
ridicată a prăzilor terestre (Cicort-Lucaciu et al., 2011). S-a mai constatat
hrănirea și cu mici vertebrate, precum mormoloci (Peter et al., 2005; Sas
et al., 2006; Ferenți et al., 2010).
8 Arealul speciei Specia este răspândită în Europa centrală și de sud, din centrul Franței și
până în peninsula Balcanică și munții Carpați. Este introdusă în Marea
Britanie.
12 Fotografii Anexa 1
Nr Informație/Atribut Descriere
1. Specia 638
2. Informații specifice Specia este prezentă în habitate acvatice naturale și antropice. Astfel a
speciei fost observată în bălți temporare (2 cazuri), zone mlăștinoase (3 cazuri),
dar și în segmente de pârâiașe cu lățimea mai puțin de 1 m (11 cazuri)
sau pârâiașe cu lățimea mai mare de 1 m (6 cazuri). Habitatele acvatice
artificiale au fost la fel ocupate în număr mare. Bălțile pe drumuri (12
cazuri), șanțurile din limita drumurilor (11 cazuri) și bălțile de origine
necunoscută (13 cazuri) sunt preferate de specie. Managementul ariei
naturale protejate trebuie să ia în considerare protecția habitatelor
acvatice naturale, care de multe ori sunt de dimensiuni reduse (sub 1 m
pătrat), dar și a habitatelor artificiale create de-a lungul drumurilor. Cea
mai potrivită măsură este (re)construcția a noi habitate acvatice în limita
17
celor artificiale pentru a le atrage din zonele cu impact ridicat cauzate de
circulație.
3. Distribuția speciei
[harta distribuției]
4. Distribuția speciei Specia a fost localizată în interiorul ariei naturale protejate, în 58 habitate
[interpretare] acvatice temporare naturale și antropice.
5. Statutul de prezență rezidentă
[temporal]
6. Statutul de prezență larg răspândită
[spațial]
7. Statutul de prezență nativă
[management]
8. Abundență comună
9. Perioada de mai – septembrie 2019
colectare a datelor
din teren
Alte informații
18
privind sursele de
informații
I.3. Alte specii de floră şi faună relevante pentru aria naturală protejată
Alte specii de herpetofaună relevante pentru aria naturală protejată sunt descrise din punctul
de vedere a existenței acestora în aria naturala protejată şi a caracteristicilor pe care acestea le au în
general.
Nr Informaţie/Atribut Observaţie
1 Codul speciei 2351
2 Denumirea Salamandra salamandra
ştiinţifică
3 Denumirea populară Salamandră
4 Observaţii Larvele speciei au fost observate în pârâiașele din sit. Specia
trebuie introdusă în fișa standard al sitului!
Imagini cu specia și habitatul ocupat sunt incluse în Anexa 1.
Harta de distribuție apare în Anexa 2.
Nr Informaţie/Atribut Observaţie
1 Codul speciei 2353
2 Denumirea Triturus (Ichthyosaura) alpestris
ştiinţifică
3 Denumirea populară Triton de munte
4 Observaţii Larvele speciei au fost observate în nordul sitului. Specia
trebuie introdusă în fișa standard al sitului!
Imagini cu habitatul ocupat sunt incluse în Anexa 1. Harta de
distribuție apare în Anexa 2.
Nr Informaţie/Atribut Observaţie
1 Codul speciei 2001
19
Nr Informaţie/Atribut Observaţie
2 Denumirea Triturus (Lissotriton) montandoni
ştiinţifică
3 Denumirea populară Triton carpatic
4 Observaţii Exemplare ale speciei au fost observate în 36 de habitate din
și în limita sitului Natura 2000. Specia trebuie introdusă în
fișa standard al sitului!
Imagini cu specia și habitatul ocupat sunt incluse în Anexa
1. Harta de distribuție apare în Anexa 2.
Nr Informaţie/Atribut Observaţie
1 Codul speciei 2361
2 Denumirea Bufo bufo
ştiinţifică
3 Denumirea populară Broasca râioasă brună
4 Observaţii Habitate de reproducere ale speciei au fost observate în 38
localități. Specia trebuie introdusă în fișa standard al sitului!
O imagine cu pontă este inclusă în Anexa 1. Harta de
distribuție apare la Anexa 2.
Nr Informaţie/Atribut Observaţie
1 Codul speciei 1213
2 Denumirea Rana temporaria
ştiinţifică
3 Denumirea populară Broasca roșie de munte
4 Observaţii Specia este comună în areal, mai ales în habitatele de
pădure. Specia trebuie introdusă în fișa standard al sitului!
O imagine cu pontă este inclusă în Anexa 1. Harta de
distribuție apare la Anexa 2.
20
Nr Informaţie/Atribut Observaţie
1 Codul speciei 1209
2 Denumirea Rana dalmatina
ştiinţifică
3 Denumirea populară Broasca roșie de pădure
4 Observaţii Specia este rară în areal. Harta de distribuție apare la Anexa
2.
Nr Informaţie/Atribut Observaţie
1 Codul speciei 1261
2 Denumirea Lacerta agilis
ştiinţifică
3 Denumirea populară Șopârla de câmp
4 Observaţii Specia este comună doar în habitatele favorabile. Specia
trebuie introdusă în fișa standard al sitului!
O imagine cu specia este inclusă în Anexa 1. Harta de
distribuție apare la Anexa 2.
Nr Informaţie/Atribut Observaţie
1 Codul speciei -
2 Denumirea Lacerta (Zootoca) vivipara
ştiinţifică
3 Denumirea populară Șopârla de munte
4 Observaţii Specia este comună doar în habitatele favorabile. Specia
trebuie introdusă în fișa standard al sitului!
O imagine cu specia este inclusă în Anexa 1. Harta de
distribuție apare la Anexa 2.
21
Semnatura
22
I.4. Anexa 1
23
Fig. 3. Habitat al speciei Bombina variegata.
24
Fig. 4. Exemplar adult de Salamandra salamandra.
25
Fig. 6. Habitat de reproducere al speciei Triturus (Ichthyosaura) alpestris.
26
Fig. 8. Habitat de reproducere a speciei Triturus (Lissotriton) montandoni.
27
Fig. 9. Pontă de Bufo bufo.
28
Fig. 11. Exemplar adult de Lacerta agilis.
29
Fig. 12. Exemplar adult de Lacerta (Zootoca) agilis.
30
Anexa 2
31
Fig. 14. Harta de distribuție a speciei Salamandra salamandra în ROSCI0285.
32
Fig. 16. Harta de distribuție a speciei Triturus montandoni în ROSCI0285.
33
Fig. 18. Harta de distribuție a speciei Rana temporaria în ROSCI0285.
34
Fig. 20. Harta de distribuție a speciei Lacerta agilis în ROSCI0285.
35
II. STUDIU DE INVENTARIERE ȘI CARTARE A MAMIFERELOR
(Canis lupus, Ursus arctos, Lynx lynx) în situl Natura 2000 ROSCI0285
Codrii Seculari De La Strâmbu Băiuţ
36
II.1. Metodologia utilizată
De obicei, inventarierea unor populații, în cazul mamiferelor mari, ridică o serie de probleme care
nu pot fi rezolvate îndeajuns decât cu metode foarte costisitoare, care includ și metode bazate pe
sistemul ”capture-mark-recapture”. Acesta necesită însă un număr mare de indivizi
identificați/marcați individual. Astfel, pentru identificarea indivizilor se folosesc, cel mai frecvent,
sisteme de fotocamere, capcane de păr pentru colectarea mostrelor genetice (Apps et al. 2004) sau
coliere cu emițător radio sau GPS. Aceste metode necesită însă identificarea și marcarea a cel puțin
20% din populația arealului studiat, ceea ce este o sarcină irealizabilă, în majoritatea cazurilor.
Definirea mărimii populației nu este un scop final, de obicei. Astfel mărimea populației este doar un
atribut care caracterizează populația și habitatul/arealul în care se află și care reflectă statutul,
sănătatea, capacitatea de regenerare și supraviețuirea speciei (cu condiția să existe o serie de alte
informații legate de genetica, fiziologia, ecologia speciilor/populațiilor în cauză). Pentru acest scop,
pot fi folosiți indici direcți care pot reflecta mărimea și evoluția populației, prin monitorizare.
Bineînțeles aceste indicii trebuie folosite cu precauție. În cazul mamiferelor mari, cel mai des,
numărul de urme de-a lungul unor transecte este folosit ca indice direct al populației. Aceasta
presupune ca detectabilitatea urmelor speciilor țintă să fie potrivită în arealul de studiu. Această
37
condiție este asigurată foarte rar, detectabilitatea urmelor depinzând de vreme, perioadă și felul
substratului. Pentru detectarea urmelor mamiferelor mari, noroiul și zăpada asigură detectabilitate
suficientă.
Ambele metode au fost folosite pentru inventarierea și cartarea speciilor de țintă în interiorul sitului
Natura 2000. Metoda principală fiind căutarea și detectarea urmelor pe transecte și metoda
secundară fiind amplasarea foto-capcanelor. Ambele metode au limitele lor, dar se pot folosi la
cartarea și inventarierea speciilor.
Este o metoda simplă tradițională și totodată cea mai răspândită pentru evaluarea și cartarea
populațiilor de carnivore mari. Căutarea urmelor și urmărirea lor sistematică are un dezavantaj
semnificativ, și anume dependența de condițiile meteorologice, pentru că fără noroi sau zăpadă nu se
poate utiliza.
Este o metodă eficientă din punct de vedere al costurilor, care furnizează date despre coridoare verzi,
locurile vizitate de animale (locuri de odihnă, vizuini, rutele folosite mai frecvent, etc.), sex și
38
vârstă, efectivul sezonal al speciilor, dietă etc. Metoda folosită de pildă în cazul lupului poate oferi
date despre numărul membrilor haitei, în condiții optimale despre structura haitei de lupi (femele,
masculi), teritoriul haitei, preferința de pradă etc.
Această metodă are ca scop localizarea speciilor-țintă și poate dura foarte mult timp, de la câteva ore
până la câteva zile. Există mai multe modalități pentru căutarea urmelor și semnelor de viață, dar
toate se bazează pe cercetarea terenului în zonele unde probabilitatea este cea mai mare de a găsi
urme. În general se recomandă cercetarea crestelor, a văilor mai mari sau mijlocii. Pentru
eficientizarea căutării urmelor se efectuează transecte pe drumuri forestiere și pe creste. În interiorul
sitului au fost selectate 11 transecte dintre care cel mai scurt avea o lungime de 2,1 km și cel mai
lung era 13,3 km în totalitate având 67 km (Harta 1). Căutarea urmelor de-a lungul transectelor se
bazează pe faptul că carnivorele mari au teritorii foarte mari, în general mai mari ca suprafața
zonelor înconjurate de drumuri/ creste și până la urmă vor traversa drumul sau creasta de munte
undeva și nu în ultimul rând multe animale folosesc drumurile forestiere fiindcă deplasarea e mai
ușoară pe ele. Se recomandă parcurgerea pe jos a drumurilor forestiere/crestelor unde se depistează
toate urmele de carnivore mari și se înregistrează în GPS și formular electronic. De asemenea se
înregistrează și urmele altor specii prezente pe transect.
39
II.1.2.1. Mod de lucru pe teren
În prima fază în iunie și iulie am localizat transectele pe teren și am ales 6 transecte combinate din
cele 11 având o lungime totală de 83,5 km cu o lungime medie de 13,9 km (Harta 2), transctele
selectate acoperind astfel zona de studiu cu drumuri forestiere, văi și creste de munte frecvent
folosite de animale. La începerea unui transect GPS-ul era reglat pentru a măsura exact distanța
parcursă, și se înregistra traseul. De-a lungul transectelor se lua un punct la fiecare semn de viață
(excrement, urmă, mușuroaie excavate de urs, arbori decojiți, factori amenințători ect.). În cursul
ieșirilor pe teren de-a lungul transectului s-au înregistrat toate semnele de viață referitoare la
speciile-țintă, (urs, lup, râs) sau speciile de pradă ale acestora, precum și alte specii de mamifere
simpatrice, în special cele menționate pe formularele standard. Transectele erau parcurse de doi
experți împreună, între lunile iulie și decembrie în totalitate de trei ori.
Metoda fotocamerelor este una simplă și constă în amplasarea fotocamerelor în cadrul zonei de
studiu, pentru a obține fotografii cu exemplarele din speciile țintă. Fiind o metoda non-invazivă, este
adecvată pentru a colecta date pe termen lung despre speciile-țintă, permite stocarea datelor pe
termen lung, permite înregistrarea mai multor specii, comportamentul exemplarelor și în unele
cazuri sexul acestora. Fotocamerele au un avantaj mare pentru că pot fi folosite indiferent de vreme
și de anotimp. Metoda fotocamerelor se poate utiliza pentru estimarea abundenței și densitatea
speciilor prin utilizarea modelul de prezență/absență. Această metodă furnizează date folositoare
despre urs, lup și râs. În cazul lupului identificarea este imposibilă dar metoda poate oferi date
importante privind localizarea haitelor sau a unor indivizi solitari. De asemenea oferă date care
completează metoda căutării urmelor.
40
stadiu de maturitate și datorită schimbărilor sezoniere. În aprecierea coloritului blănii pot apărea
erori din cauza diferențelor de lumină sau a unghiului din care a fost filmat animalul, așa că
identificarea individuală la urs a fost dificilă și trebuia să luăm în calcul greșeala cauzată de
aprecierea coloritului blănii.
41
Harta 2. Transecte selectate și parcurse pe jos în interiorul sitului ROSCI0285 și în afara sitului.
42
Harta 3. Locația fotocamerelor amplasate în interiorul și în afara sitului Natura 2000.
43
II.2. Surse bibliografice
Almăsan H., Popescu C. (1963) Răspîndirea speciilor de vînat din R.P.R Studii și Cercetări INCEF,
23 (1), 35–49.
Almăș-an H., Scarlatescu G., Nesterov V. and Manolache L. (1970) Contribution a la connaissance
du regime de nourriture du loup (Canis lupus L.) dans les Carpathes roumaines. Transactions
9th IUGB Congress, Moscow 1969: 523-529.
Arx, M. Von, Breitenmoser-Würsten, C., Zimmermann, F. & Breitenmoser, U. (2004) Status and
Conservation of the Eurasian Lynx (Lynx Lynx) in Europe in 2001. KORA.
Apps, C.D., McLellan, B.N., Woods, J.G. & Proctor, M.F. (2004) Estimating grizzly bear
distribution and abundance relative to habitat and human influence. Journal of Wildlife
Management, 68, 138–152.
Baruch-Mordo, S., Breck, S.W., Wilson, K.R. & Theobald, D.M. (2008) Spatiotemporal Distribution
of Black Bear–Human Conflicts in Colorado, USA. Journal of Wildlife Management, 72,
1853–1862.
Borka-Vitális, L., Domokos, C., Földvári, G., & Majoros, G. (2017). Endoparasites of brown bears
in Eastern Transylvania, Romania. Ursus, 28(1), 20-31.
Boitani, L., Blanco, J.C., Bjarvall, A., Breitenmoser, U. & Farago, S. (2000) Action Plan for the
Conservation of the Wolves in Europe. Council of Europe Publishing.
Breitenmoser, U., Breitenmoser-Würsten, C., von Arx, M., Zimmermann, F., Ryser, A., Angst, C.,
Molinari-Jobin, A., Paolo, M., Linnell, J., Siegenthaler, A. & Weber, J. (2006) Guidelines for
the Monitoring of Lynx. KORA Bericht, 33e, 31.
Cotta V., Bodea M.,. Micu I. (2001) Vânatul și vânătoarea în România- Tehnica ocrotirii și
recoltării vânatului, Ed. Ceres, București, p. 231
44
Clutton-Brock, J. (1995) Origin of the dog: domestication and early history. The domestic dog: its
evolution, behaviour and interactions with people, Cambridge (ed J. Serpell), pp. 7–20.
Cambridge University Press, Cambridge.
Cristescu, B., Domokos, C., Teichman, K. J., & Nielsen, S. E. (2019). Large carnivore habitat
suitability modelling for Romania and associated predictions for protected areas. PeerJ, 7,
e6549.
Domokos, Cs., Kecskés, A. 2005. Carnivore mari şi oameni. Este posibilă convieţuirea lor paşnică
în România?, publicat de Asociaţia “Grupul Milvus“, 91p.
Gazzola, Andrea & Sin, Teodora & Pop, Ioan-Mihai & Chiriac, Silviu. (2018). Guide on the
implementation of methods for surveying and monitoring the wolf population in Romania (in
Romanian).
Sugár Sz., Brix M., Buys B., Fülöp T., Kun Cs., Mezey Zs., Kecskés A. (2016) Camera trap survey
of Eurasian lynx in the Natura 2000 protected area of the Călimani-Gurghiu Mountains.
Hungarian Conservation Biology Conference Series (HCCB) – presentation research of
endemic mammalian species of the Carpathian Basin, with particular attention to conservation
aspects.
Giannatos, G. (2004) Conservation Action Plan for the golden jackal Canis aureus L. in Greece.
WWF Greece.
Gibeau, M.L., Clevenger, A.P., Herrero, S. & Wierzchowski, J. (2002) Grizzly bear response to
human development and activities in the Bow River Watershed, Alberta, Canada. Biological
Conservation, 103, 227–236.
Jędrzejewski, W., Schmidt, K., Theuerkauf, J., Jędrzejewska, B., Selva, N., Zub, K. & Szymura, L.
(2002) Kill Rates And Predation By Wolves On Ungulate Populations In BiałowieżA Primeval
Forest (Poland). Ecology, 83, 1341–1356.
Jędrzejewski W, Nowak S., Kurek R., Mysłajek R.W., Stachura K., Zawadzka B., Pchałek M.
(2009) Animals and roads. Methods of mitigating the negative impact of roads on wildlife.
Mammal Research Institute PAS, Białowieża.
45
Jobin, A., Molinari, P. & Breitenmoser, U. (2000) Prey spectrum, prey preference and consumption
rates of Eurasian lynx inn the Swiss Jura Mountains. Acta Theriologica, 45, 243–252.
Jurj, R., Boronia, V. & Ionescu, O. (2011) Studiul Privind Estimarea Populațiilor de Carnivore
Mari Si Pisică Sălbatică Din România (Ursus arctos, Canis lupus, Lynx lynx și Felis silvestris)
În Vederea Menținerii Într-o Stare Favorabilă de Conservare Si Pentru Stabilirea Numărului
de Exemplare Din. Speciile Strict Protejate Care se pot Recolta în Cadrul Sezonului de
Vânătoare 2011-2012 Brașov.
MAPDR & MMGA. (2006) Menegment and Action Plan for the Bear Population in Romania.
Bucharest, Romania.
McLellan, B.N., Servheen, C. & Huber, D. (IUCN SSC Bear Specialist Group) 2008. Ursus arctos.
In: IUCN 2012. IUCN Red List of Threatened Species. Version 2012.2.
Mertens, A., & Ionescu, O. (2000) Ursul. Biologie, ecologie și management. Editura Haco Boronia,
V., Ionescu G. & Ionescu, O. (2013) Studiul Privind Estimarea Populațiilor de Carnivore Mari
Si Pisică Sălbatică Din România (Ursus Arctos, Canis Lupus, LynxLynx Si FelisSilvestris) În
Vederea Menținerii Într-o Stare Favorabilă de Conservare Si Pentru Stabilirea Numărului de
Exemplare Din. Speciile Strict Protejate Care se pot Recolta în Cadrul Sezonului de Vânătoare
2012-2013 Brașov.
Mech, L.D. (1974) Canis lupus. Mammalian Species, 37th ed pp. 1–6. American Society of
Mammalogists
Mech, L. & Boitani, L. (2003) Wolves: Behavior, Ecology, and Conservation, University. Chicago.
46
Mech, L.D. & Boitani, L. (IUCN SSC Wolf Specialist Group) 2010. Canis lupus. In: IUCN 2013.
IUCN Red List of Threatened Species. Version 2013.2. <www.iucnredlist.org>. Downloaded
on 7. 05. 2011.
Nowak, C., Domokos, C., Dutsov, A., & Frosch, C. (2014). Molecular evidence for historic long-
distance translocations of brown bears in the Balkan region. Conservation genetics, 15(3), 743-
747.
Okarma, H., Sniezko, S., Smietana, W. (2007): Home ranges of Eurasian lynx (Lynx lynx) in the
Polish Carpathian Mountains. Wildlife Biology 13: 481–487.
Feng, Y., Siu, K., Wang, N., Ng, K. M., Tsao, S. W., Nagamatsu, T., & Tong, Y. (2009). Bear bile:
dilemma of traditional medicinal use and animal protection. Journal of ethnobiology and
ethnomedicine, 5(1), 2.
Fedorca, Ancuta & Russo, Isa-Rita & Ionescu, Ovidiu & Ionescu, Georgeta & Popa, Marius &
Fedorca, Mihai & Curtu, Alexandru & Șofletea, Neculae & Tabor, Gary & Bruford, Michael.
(2019). Inferring fine-scale spatial structure of the brown bear (Ursus arctos) population in the
Carpathians prior to infrastructure development OPEN. Scientific Reports. 9. 9494.
10.1038/s41598-019-45999-y.
Fuller, K.T., Mech, D & Cochrane F.J. (2003) Wolf population dynamics. Wolves: Behavior,
Ecology, and Conservation, (eds Mech, L. & Boitani, L.), pp 161-191, University. Chicago.
Huber, D., & Roth, H. U. (1993). Movements of European brown bears in Croatia. Acta
Theriologica, 38, 151-151.
Kecskés Atilla (2008) Some questions regarding wolves in Romania. In: Kutal M., Rigg R. (eds).
Perspectives of wolves in Central Europe: Proceedings from the conference held on 9th April
2008 in Malenovice, Beskydy Mts., Cezch Republic
Kecskés Attila, Fülöp Tihamér, Latková Hana, Mezey Zsófia, Sugár Szilárd (2013) Rezultatele
inventarierii mamiferelor (Canis lupus, Ursus arctos, Lutra lutra) în siturile Natura2000 din
47
Podișul Hârtibaciului. Raport realizat pentru Asociația WWF Programul Dunãre Carpați
România. Asociația „Grupul Milvus”, Târgu Mureș.
Laass J (1999). Evaluation von Photofallen für ein quantitatives Monitoring einer Luchspopulation
in den Alpen (MA thesis). Universität für Bodenkultur Wien, Vienna, Austria.
Li, Y. W., Zhu, X. Y., But, P. P. H., & Yeung, H. W. (1995). Ethnopharmacology of bear gall
bladder: I. Journal of ethnopharmacology, 47(1), 27-31.
Paradiso, J.L. & Nowak, R.M. (1982) Wolves (Canis lupus and Allies). Wild mammals of North
America (eds J.A. Chapman & G.A. Feldhamer), pp. 460–474. Johns Hopkins Press, Baltimore.
Rausch, R.A. (1967) Some Aspects of the Population Ecology of Wolves, Alaska. Integrative and
Comparative Biology, 7, 253–265.
Pimlott, D. H., Shannon A., & Kolenosky, G. B. (1969) The ecology of the timber wolf in
Algonquin Park. Ontario Delt. Lands Forests Res. Re|t. (Wildlife) 87, 1-92.
Predoiu, G., Neguș, Ș. (2001) Large carnivores in Romania. In Carpathian Large Carnivor Project –
Annual Report 2001, pp. 7–9, www.clcp.ro, Carpathian Wildlife Foundation, Brașov.
Promberger, C., Ionescu, O. (2000) Lupul – Biologie, ecologie și management. Romanian Wildlife
Series, Haco International, Brașov.
Promberger, F, B., & Ionescu, O. (2000) Râsul. Biologie, ecologie și management, Ed. Haco
International, Brașov.
Promberger–Fürpass, B., Sürth, P. (2003): Lynx. pp. 12–13. In: Carpathian Large Carnivore Project
Annual Report 2002.
Promberger–Fürpass, B., Sürth, P., Predoiu, G. (2002): Lynx. pp. 27–29. In: Carpathian Large
Carnivore Project Annual Report 2001.
48
Pop, Ioan-Mihai & Popescu, Viorel & Chiriac, Silviu & Sandu, Radu. (2013). Ghid pentru
estimarea populației de urs brun.
Pop, Ioan-Mihai & Iosif, Ruben & Miu, Iulia & Rozylowicz, Laurentiu & Popescu, Viorel. (2018).
Combining resource selection functions and home-range data to identify habitat conservation
priorities for brown bears. Animal Conservation. 21. 352-36. 10.1111/acv.12399.
Pop, Ioan-Mihai & Bereczky, Leonardo & Chiriac, Silviu & Iosif, Ruben & Niţă, Andreea &
Popescu, Viorel & Rozylowicz, Laurentiu. (2018). Movement ecology of brown bears (Ursus
arctos) in the Romanian Eastern Carpathians. Nature Conservation. 26.
10.3897/natureconservation.26.22955.
Popescu, V., Pop, M., Chiriac, S., & Rozylowicz, L. (2019). Romanian carnivores at a crossroads.
Science,364(6445), 1041-1041.
Rozylowicz, L., Chiriac, S., Sandu, R. M., & Manolache, S. (2010). The habitat selection of a
female lynx (Lynx lynx) in the northwestern part of the Vrancea Mountains, Romania. North-
Western Journal of Zoology, 6(1), 122-127.
Ryser-Degiorgis, M.-P., Hofmann-Lehmann, R., Leutenegger, C.M., af Segerstad, C.H., Mörner, T.,
Mattsson, R. & Lutz, H. (2005) Epizootiologic investigations of selected infectious disease
agents in free-ranging Eurasian lynx from Sweden. Journal of wildlife diseases, 41, 58–66.
Sin, Teodora & Gazzola, Andrea & Chiriac, Silviu & Risnoveanu, G.. (2019). Wolf diet and prey
selection in the South-Eastern Carpathian Mountains, Romania. PLOS ONE. 14. e0225424.
10.1371/journal.pone.0225424.
Still, J. (2003) Use of animal products in traditional Chinese medicine: environmental impact and
health hazards. Complementary therapies in medicine, 11(2), 118-122.
Sugár Szilárd, Kecskés Attila, Fülöp Tihamér, Mezey Zsófia, (2014): Rezultatele inventarierii
mamiferelor (Canis lupus, Ursus arctos, Lynx lynx, Lutra lutra) în siturile Natura2000
ROSCI0297 și ROSCI0384. Raport realizat pentru Administrația Natura 2000 Dealurile
Târnavelor-Valea Nirajului. SC GREENVIRO SRL, Cluj-Napoca
49
Sugár Sz., Brix M., Buys B., Fülöp T., Kun Cs., Mezey Zs., Kecskés A. (2016) Camera trap survey
of Eurasian lynx in the Natura 2000 protected area of the Călimani-Gurghiu Mountains.
Hungarian Conservation Biology Conference Series (HCCB) – presentation research of endemic
mammalian species of the Carpathian Basin, with particular attention to conservation aspects.
Sürth, P. (2008) 12 years of experience with large carnivores. Perspectives of wolves in Central
Europe (eds M. Kutal & R. Rigg), pp. 35–37. Malenovice, Beskydy Mts., Czech Republic.
Swenson, J. E., Norbert Gerstl, Bjørn Dahle, Andreas Zedrosser (2000) Action plan for the
conservation of the brown bear in Europe (Ursus arctos) (No. 18-114). Council of Europe.
Zimmermann, F., Pesenti, E., Mini, L., Lanz, T., Breitenmoser-Würsten, C. & Breitenmoser, U.
(2011) Abondance et densité du lynx dans le Nord-Ouest des Alpes : estimation par capture-
recapture photographiq ue dans l ’ aire de référence étendue au canton de Vaud dans le C- VI
durant l ’ hiver 2011 / 12. , 41.
Zimmermann, F., Pesenti, E., Lanz, T., Breitenmoser-Würsten, C. & Breitenmoser, U. (2012)
Abondance et densité du lynx dans le Sud du Jura suisse : estimation par capture-recapture
photographique dans le compartiment I , durant l ’ hiver 2011 / 12. , 41.
50
II.3. Evaluarea efectivelor
51
II.3.1.1. Descrierea
Fenotipul ursului brun variază în funcție de cantitatea și calitatea hranei disponibile și de habitatul
animalului. De obicei, masculii sunt mai mari decât femelele. Cei mai mari urși bruni trăiesc pe
insula Kodiak (așa-numiții urși Kodiak), în apropierea coastei sudice a peninsulei Alaska. Aceștia
pot atinge greutatea de jumătate de tonă, iar lungimea lor poate depăși 3 m. Nu sunt cu mult mai
prejos nici urșii care trăiesc în zona de coastă a peninsulei Alaska (ursul grizzly din Alaska), sau
urșii bruni din Kamceatka, în Nord-Estul Asiei. La sfârșitul verii și toamna, acești urși consumă o
cantitate însemnată de carne de somon bogată în proteine (somonii fiind pești marini asemănători
păstrăvului, dar depășind talia acestora, care toamna părăsesc marea, ajungând în râuri, unde își
încetează viața, după reproducere, locația acestora situându-se pe coasta de Nord-Est a Asiei sau pe
coasta de Vest a peninsulei Alaska). Urșii bruni din Europa, care trăiesc în habitate unde au acces la
mai puțină hrană bogată în proteine animale, au talie mai mică decât cei descriși anterior.
Lungimea ursului brun din Carpați variază, în general, între 150-200 cm, greutatea fiind între 100-
300 kg, iar înălțimea la greabăn oscilează între 90-150 cm. Ridicându-se pe picioarele posterioare,
poate să atingă o înălțime de 2,5 m. Coloritul este variat, putând fi de toate nuanțele de la brun
deschis până la brun închis (Mertens & Ionescu 2000).
Primul lucru care se observă la urși este constituția robustă și impresionanta cocoașă dintre umeri,
formată din mușchi enormi, cu ajutorul cărora ursul își poate dezgropa cu ușurință hrana din pământ:
rădăcini, larve de insecte și cuiburi de mamifere mici. Deși ursul poate părea greoi, aparențele nu
trebuie să ne înșele - el poate fi și foarte rapid.
Pe labe sunt dispuse câte cinci degete, care se termină în niște gheare imense - de 5-10 cm – de
forma unor seceri. Datorită acestora este un bun săpător și, la nevoie, un bun cățărător. Ghearele sunt
utile pentru desfacerea butucilor putreziți sau la răsturnarea pietrelor în căutarea insectelor, în special
a furnicilor. Urmele ursului sunt caracteristice, putându-se distinge cu ușurință cele 5 degete dotate
cu gheare. Urmele labelor posterioare sunt mai lungi.
Dentiția ursului indică dieta acestuia: are canini bine dezvoltați, dar, spre deosebire de celelalte
carnivore, suprafața molarilor destinată măcinării hranei de origine vegetală este mai mare. Dentiția
urșilor indică astfel un mod de viață omnivor.
52
II.3.1.2. Habitat
Ursul preferă pădurile de fag și de stejar ale zonelor colinare și ale zonelor de câmpie (unde prezența
omului nu periclitează specia și habitatul), sau pădurile de conifere din zonele montane, inclusiv
taigaua și tundra. Mărimea teritoriului variază în funcție de abundența hranei: de la 58 de km2
(Croația) se poate extinde până la 1600 km2 (pădurile Scandinaviei) (Swenson et al. 2000). Pe lângă
abundența hranei, mărimea teritoriului folosit de urși este influențată și de efectul deranjant al
activităților umane pe teritoriul respectiv, cât și prezența, respectiv lipsa locurilor de refugiu pentru
animal. Urșii sunt activi atât ziua cât și noaptea, dar, de obicei, sunt mai activi noaptea. În zonele
unde existența lor este periclitată de oameni, au trecut aproape în exclusivitate la modul de viață
nocturn. Pot parcurge mai multe zeci de kilometri într-o zi, folosind, de multe ori, drumuri sau
poteci. Într-un studiu efectuat în Croația, în majoritatea cazurilor (67%) distanța parcursă de urs în
linie dreaptă în cursul unei zile a fost sub 2 km (Huber & Roth 1993).
Deși - conform constituției organismului - ursul este în primul rând un animal de pradă, el s-a
adaptat într-o anumită măsură și la digestia hranei de origine vegetală. Spre deosebire de erbivore
(de ex. cervide), ursul poate asimila numai o mică parte a hranei de origine vegetală. Din această
cauză, consumă de preferință părțile vegetale cu conținut ridicat în glucide și bogate în energie.
Acordă prioritate cărnii mult mai ușor digestibile și cu valoare nutritivă mai mare, deși rareori are
acces la așa ceva. Astfel dieta ursului în România este într-o proporție de 85% de proveniență
vegetală (Mertens & Ionescu 2000). Primăvara consumă predominant ierburi proaspete și fragede,
lăstari, insecte și larvele acestora, rozătoare și semințele stocate în cuiburile acestora, fructe sălbatice
rămase din toamnă. Caută și consumă și rămășițele animalelor pierite de-a lungul iernii. Vara se
hrănește preponderent cu fructele coapte (zmeură, afine negre și - roșii, mure, frăguțe), insecte
53
(furnici, albine, viespi) și larvele acestora, dar pe lângă acestea jefuiește și cuiburile mamiferelor
mici și - dacă poate – prădează nou născuții ungulatelor. Datele arată că aproximativ 50% din puii de
elan din America și 25% din puii din Scandinavia cad pradă urșilor (Swenson et al. 2000). Puii mai
mari și exemplarele adulte, sănătoase (cerb, căprioară, mistreț), capabile să fugă sau chiar să se
apere, nu le mai trezesc interesul (în România nu s-au efectuat studii de acest gen). Animalele
domestice însă, de obicei, nu sunt în stare să se apere, nici să fugă, și mai mult decât atât, se regăsesc
în număr mare pe suprafețe relativ mici, astfel încât urșii pot încerca destul de des să le doboare.
Prada care nu poate fi consumată dintr-o dată este acoperită cu crengi, frunze, pământ. Ursul va
continua să se hrănească din ea până ce o termină. Toamna, pe lângă fructe, consumă și semințele
diferitelor plante cu valoare nutritivă ridicată. În România acestea ar fi predominant jir, ghindă, pere,
eventual alune, nuci. Toamna ursul devine deosebit de lacom. Explicația acestui fenomen este una
foarte simplă: pentru a supraviețui iarna, animalul trebuie să acumuleze destulă grăsime. Acest lucru
este vital mai ales în cazul femelelor gestante, care dau naștere în timpul iernii și își alăptează puii,
fără să se hrănească între timp.
Iarna, majoritatea urșilor intră în somn de iarnă. În acest timp temperatura corpului scade cu 4-5
grade și i se încetinesc procesele vitale, având ca scop economisirea de energie. În timpul somnului
de iarnă, ursul nu se hrănește, nu bea apă, nu defechează și nu urinează. Ca adaptare specifică a
organismului ureea este reciclată, azotul din componența ei fiind refolosit pentru sintetizarea
aminoacizilor. Uneori însă se trezește și iese din adăpost. Este foarte periculos deranjul lui în timpul
somnului de iarnă! Contrar crezului popular, în țara noastră nu trăiesc “urși gulerați” (aceștia fiind
puii ursului brun), și nici “urși furnicari” - fiind denumiți astfel exemplarele tinere, urșii mai mici de
statură - în realitate toți urșii consumă cu plăcere furnicile și larvele acestora. Exemplarele denumite
„urși carnivori” sunt considerate acelea care au încercat de mai multe ori - cu succes - să doboare
animale domestice. Dacă ursul își dă seama că animalele domestice reprezintă o sursă de hrană
ușoară și oricând accesibilă, va încerca și în continuare să prădeze. De altfel, mult temuții „urși
carnivori” consumă cu plăcere hrană de origine vegetală și furnici.
54
II.3.1.4. Reproducție
Femela gestantă se retrage în adăpostul de iarnă mai devreme decât ceilalți urși. Specia nefiind un
mamifer prolific: se reproduce pentru prima oară la vârsta de 4-6 ani. Începând de la această vârstă,
în condiții optime, femelele nasc o dată la 2-3 ani (Swenson et al. 2000). Împerecherea are loc în
perioada mai-iulie, dar dezvoltarea ovulului fecundat se sistează la un moment dat, nidația
(implantarea în mucoasa uterina) având loc în jurul lunii noiembrie. Atunci reîncepe și dezvoltarea
acestuia. Nașterea se produce în ianuarie-februarie, după o perioadă de gestație „reală” de numai 6-8
săptămâni (Swenson et al. 2000). De obicei se nasc în medie 2-3 pui, rareori 4-5. La naștere puii
sunt foarte slab dezvoltați (cântăresc maximum 0,5 kg) și depind în totalitate de ursoaică. Creșterea
lor cu succes ține de mai mulți factori: hrană destulă, lipsa amenințărilor constituite de alte animale
de pradă, urși masculi. Puii rămân alături de ursoaică până la vârsta de 2 ani, când pot ajunge să
cântărească 80-100 kg. În zona gâtului, ursuleții prezintă un „guler”, care dispare cu timpul.
La nivel global, numărul urșilor bruni este estimat la 125 000 – 150 000 exemplare (Mertens &
Ionescu 2000, MMGA & MAPDR 2006). În Europa, populația de urs brun – în afara populațiilor din
Nord-Est – este fragmentată și constă din populații mici, izolate (Swenson et al. 2000).
Populația rezidentă în țara noastră se găsește de-a lungul lanțului Carpatic inclusiv în Depresiunea
Transilvaniei și în Subcarpați. Ocazional, se poate întâlni și în zonele mai joase (Maanen et al. 2006,
MMGA & MAPDR 2006). În România efectivele de urs brun se ridicau la circa 5600 exemplare,
55
reprezentând 40% din efectivele europene (Mertens si Ionescu, 2000). Acest efectiv depășește ușor
optimul ecologic calculat de autoritățile cinegetice, care este de 4800 exemplare. Urșii se întâlnesc
în zonele de munte (93% din populație) și deal (7% din populație), în România densitatea medie
fiind de 8 ursi/100 km2.
56
zăpadă metoda nu funcționează în mod adecvat. Fiind un an foarte secetos și cald, pe toate durata
studiului numai câteva săptămâni au avut precipitații mai abundente . De exemplu în lunile de iarnă
(noiembrie, decembrie) zăpada căzută nu rezista mai mult decât 2-3 zile și așa datele colectate de pe
teren erau foarte proaspete și acopereau doar o perioadă foarte scurtă, cu mai puține urme decât ne
așteptam.
Pe durata studiului, 142 km au fost parcurși pe jos de fiecare expert pe transecte selectate și fiecare
semn de viață a fost înregistrat, cum ar fi: excrement, urmă, mușuroaie de furnici excavate de urs,
arbori decojiți (Tabelul 1), în total 79 de puncte GPS au fost înregistrate. Dacă era posibil, la fiecare
urmă de urs găsită, era măsurată lățimea urmei posterior și anterior (Tabelul 2). Toate excrementele
găsite pe teren se analizau macroscopic pe loc, cantitatea fiecărui component se exprima în
procente, pentru înregistrarea datelor se folosea GPS și formular.
57
47.633326007 900.267761) 18T12:07:41.000
58
POINT Z (24.022782007 1363 2019-06- urma
47.671724008 1182) 20T13:42:05.000
59
47.636438962 887) 20T06:47:40.000
60
POINT Z (24.02166998 999 2019-06- urma
47.668836024 1135) 20T10:46:45.000
61
47.61576198 666.070496) 28T08:25:19.000
62
POINT Z (24.038237985 353 2019-09- urma
47.644943995 921.032654) 28T12:26:47.000
63
47.631344022 870.576233) 29T08:36:19.000
64
Tabel 2. Urme de urs înregistrate pe transecte și lățimea urmelor membrelor anterioare
65
POINT Z (24.067475991 47.63526801 86 13 CM
937)
66
671)
67
POINT Z (24.063799018 47.629625984 373 10 CM
816)
68
935)
Rezultate obținute
Datele colectate în timpul studiului sugerează că, datorită dimensiunii sit-ului în sine (29,6 km2),
puține exemplare de urs sunt prezente în mod permanent în sit. Repetarea transectelor pe aceeași
rută ne-a ajutat la obținerea unor estimări a abundenței de urs (relativ similară cu densitatea
populației), astfel cu ajutorul măsurării urmelor am identificat 7 indivizi adulți (±1) care în sezonul
de vară-toamnă utilizau diferite zone din interiorul sitului (Harta 4). Am identificat 6 zone cu
activitate ridicată (Harta 5), situate în principal pe văi mai mari care asigură conectivitate cu alte
zone de hrănire, de exemplu aceste văi fac legătura între hrănitorile amplasate de către vânători,
pajiști montane, zone cu fructe de pădure, margini de pădure, locuri de iernare și între zonele cu
dealuri, văile acestea fiind folosite de mai multe exemplare în sezonul activ. În cadrul sitului,
pădurile reprezintă peste 98 % din suprafață (păduri dacice de fag), având o abundență scăzută a
plantelor care constituie hrana, mai ales primăvara și vara, astfel încât urșii se deplasează frecvent pe
aceste rute în căutarea hranei (Harta 6-7). De obicei în cazul siturilor de mărime mică, suprapunerea
teritoriilor urșilor cu arealul sitului este numai parțială. Dar nu putem exclude faptul că unele
exemplare de urs folosesc părți mai puțin accesibile, abrupte, ca și loc de hibernare și fătare pe timp
de iarnă (Harta 8).
69
Harta 4. Zonele din interiorul sitului în sezonul de vară-toamnă utilizate de diferite exemplare de urs(M =
mascul adult, F = femelă cu pui, J = juvenil/sub-adult).
70
Harta 5. Zone cu activitate ridicate în interiorul sitului( a,b,c,d,e,f = rutele cel-mai des folosite).
71
Harta 6. Semne de viață găsită în sezonul de vară în interiorul sitului.
72
Harta 7. Semne de viață găsită în sezonul de toamnă în interiorul sitului.
73
Harta 8. Semne de viață găsită în sezonul de iarnă în interiorul sitului.
În urma analizelor datelor adunate cu ajutorul măsurării urmelor am identificat 7 indivizi adulți (±1),
dintre ele 2 femele cu pui și mai multe juvenili/sub-adulți, care sunt confirmate și de analiza
fotografiilor făcute cu foto-capcane. 59,1% dintre urmele găsite pe teren și măsurate aveau o lățime
sub sau egală cu 10 cm și 40,9% erau mai mari de 10 cm. Urmele puilor au aceleași caracteristici
morfologice ca și urmele urșilor adulți, dar dimensiuni intre 3,5 - 4 cm lungime/lățime în lunile de
primăvară ale anului respectiv, și până la 8 cm în toamna anului următor. Adesea urmele puilor se
imprimă mai greu, și sunt mai greu vizibile, datorită, în principal, greutății reduse a acestora în
comparație cu a adulților. Astfel luând în calcul deformarea urmei, toate urmele de la 10 cm în jos
le-am considerat ca fiind lăsate de juvenili și urmele mai mari de10 cm aparținând urșilor adulți
(Diagramă 1). Prezența juvenililor în populația locală de urs ne sugerează că populația este viabilă,
deschisă și prezintă o structură sănătoasă, stabilă. Dinamica unei populații se poate determina după
mai multe monitorizări consecutive. În cazul ideal se poate determina stabilitatea, creșterea sau
74
declinul populației. În studiul de față datele reprezintă numai primul set de date care stă la baza
monitorizării viitoare. Astfel în momentul de față nu putem evalua dinamica populației de urs. Dacă
acceptăm datele estimate de vânători atunci putem prezenta un grafic despre dinamica populației de
urs pe fondurile de vânătoare din sit (Diagramă 2) și putem conclude că populația estimată de noi nu
diferă de estimările vânătorilor.
75
Diagramă 2. Efective de urs 2001-2010.
Compoziția dietei urșilor în zona de studiu a fost analizată macroscopic pe durata deplasărilor pe
teren (Harta 9). Datele analizate ne arată că dieta constă în principal din hrană vegetală (89,3%) și
restul de origine animală (Diagramă 3), marea majoritate (68,5 %) a speciilor consumate au fost
plante sălbatice din flora spontană și aproape un sfert (16,3 %) au fost specii cultivate (Diagramă 4).
Hrana ursului era în majoritate compusă din speciile de plante sălbatice Rubus fructicosa, Vaccinium
myrtillus, Rubus idaeus, speciile de plante cultivate Zea mays și Triticum sp. erau prezente doar în
câteva excremente (Diagramă 5). Excrementele cu conținut ridicat de Zea mays în general, au fost
găsite în apropierea hrănitorilor. Fiind o vară și toamnă secetoasă, fructificația speciilor de Fagus sp.
a fost foarte redusă în zonă și aproape în totalitate absentă din dieta ursului. Câteva excremente cu
conținut ridicat de origine animală au fost găsite tot în apropierea hrănitorilor, acestea conținând
Capreolus capreolus și Bos taurus. În iulie am găsit și excremente cu conținut ridicat de furnici, în
perioada respectivă urșii consumă foarte multe furnici sau ouă de furnici ca sursă sigură de proteine
de origine animală.
76
Harta 9. Locația excrementelor de urs găsite în interiorul sitului ROSCI0285.
77
Diagramă 3. Dieta ursului după examinarea excrementelor găsite în interiorul sitului.
78
Diagramă 4. Frecvența speciilor de plante și animale sălbatice și domestice în dieta ursului.
79
Diagramă 5. Speciile găsite și procentul lor în excrementele găsite în interiorul sitului.
80
Rezultate obținute de fotocamere
Metoda fotocamerelor este folosită cu succes și este larg răspândit în monitorizarea și studiul
majorității mamiferelor. În cazul ursului brun (Ursus arctos) pe baza pozelor am putut diferenția
exemplarele care au semne individuale bine vizibile. Astfel, în zona studiată metoda fotocamerelor
ne-a permis să identificăm 6 exemplare adulte care în mod repetent au vizitat hrănitorile unde erau
amplasate foto-capcanele și 2 exemplarele adulte care au vizitat numai pentru un timp scurt
hrănitorile. Dintre cele 6 exemplare adulte identificate care frecventau hrănitorile, 2 exemplare erau
masculi și 4 exemplare erau femele. Două femele aveau pui, una avea trei pui mici de anul ăsta iar
cealaltă avea tot trei pui dar mai mari, de anul trecut (Harta 10). Celelalte 2 femele identificate erau
surprinse pe cameră în lunile de împerechere împreună cu același mascul, care pare a fi masculul
dominant din zonă (Harta 11, 12). În totalitate am identificat 8 adulți din care 6 frecventează zona și
9 juvenili cu diferite vârste din care 6 umblau cu ursoaicele și 3 juvenili mai mari care erau observați
împreună, ori singuratici. Astfel putem trage concluzia că în zona monitorizată am identificat în total
8 urși adulți și 9 exemplare juvenili care frecventează hrănitorile amplasate. Cu metoda
fotocamerelor mărimea unei populații se poate aprecia cu o mare eficiență după mai multe
monitorizări consecutive și cu ajutorul mai multor fotocamere amplasate pe diferite locații (drumuri
forestiere, poteci, creste de munte ect.), astfel acoperind o zonă mai mare din interiorul sitului și în
afara sitului. Dacă putem respecta aceste condiții se poate determina cu o precizie ridicată mărimea,
stabilitatea, creșterea sau declinul populației. În studiul de față datele reprezintă numai primul set de
date care stă la baza monitorizării viitoare. Astfel, în momentul de față, rezultatele reflectă numai
numărul actual de urși care vizitează hrănitorile în mod repetat sau ocazional și nu putem exclude
alți indivizi care ocolesc vecinătatea hrănitorilor .
81
Harta 10. Înregistrări cu două femele cu pui (diferite vârste de pui) și un exemplar juvenil din aceiași perioadă.
82
Harta 11. Un mascul și o femelă adultă înregistrate împreună în sezonul de împerechere la diferite fotocamere.
83
Harta 12. Înregistrări cu două femele cu pui (diferite vârste de pui) și un exemplar mascul adult din aceiași
perioadă.
II.3.1.10. Concluzii
Metoda de inventariere a urmelor este mult mai eficientă pentru acele specii de carnivore
care nu sunt inactive pe timpul iernii, în cazul ursului brun metoda având anumite limitări din
perspectiva sezonului scurt în care urmele pot fi identificate, în aceste condiții utilizarea altor
substrate (ex. noroi, praf) este o alternativă ce presupune însă un nivel ridicat de experiență în
identificarea urmelor. Slăbiciunea protocolului de estimare a populație pe baza identificării semnelor
și urmelor, constă în faptul că nu putem identifica cu precizie fiecare individ ce a lăsat în urma lui un
semn. Metoda este utilizată pentru determinarea arealului de distribuție al speciei și pentru a obține o
abundență relativă similară cu densitatea populației. Metoda fiind standardizată cu transecte fixe și
84
repetarea lor în diferite sezoane, ne-a ajutat să estimăm densitatea populației, zonele cu activitate
ridicată, rutele des folosite și compoziția dietei ursului.
Metoda foto-capcanelor este una larg răspândită și folosită pentru monitorizarea mamiferelor. Pe
baza pozelor obținute din interiorul și din afara sitului, am putut diferenția exemplarele care au
semne individuale bine vizibile. Astfel, în zona de studiu metoda ne-a permis să identificăm mai
multe exemplare de adulți și juvenili. Slăbiciunea metodei a fost numărul camerelor utilizate și
locurile unde camerele erau amplasate. Cu un număr mai mare de foto-capcane am fi putut acoperi
toată zona de studiu și amplasarea fotocamerelor în diferite locuri (drumuri forestiere, văi și creste)
ar putea să ne ofere informații mai clare despre populația locală. Hrănitorile pot atrage mulți indivizi
din zonă, mai ales în sezonul hiperfagic sau când abundența hranei e mai scăzută. Astfel, trebuie să
analizăm datele cu grijă, pentru că putem supraestima populația locală, mărimea sitului fiind una
mică și fotocamerele fiind active pe un timp îndelungat. Totuși, metoda ne-a furnizat date valoroase
despre specia-țintă, despre mărimea populației locale, compoziția de vârstă și pe sexe.
Ca urmare a analizelor datelor colectate cu ambele metode în zona de studiu, am identificat în total 8
(±2) urși adulți și 9 (±1) exemplare juvenile. Dintre adulții identificați, 2 exemplare erau masculi și
4 exemplare erau femele, dintre ele 2 femele având pui de diferite vârste (3-3). Au fost identificați și
3 juvenil/subadulți care s-au mișcat în grup sau separat pe o zonă mai largă. Prezența juvenililor în
cadrul populației locale de urs, după urmele găsite (59.1%) și fotografiile analizate, ne sugerează că
populația este viabilă, deschisă și prezintă o structură sănătoasă stabilă. Dieta ursului din zona de
studiu constă în principal din hrană vegetală (89,3%), din care marea majoritate (68,5 %) sunt plante
sălbatice din flora spontană, speciile dominante fiind Rubus fructicosa, Vaccinium myrtillus, Rubus
idaeus. Am identificat 6 zone cu activitate ridicată, situate în principal pe văi mai mari care asigură
conectivitate cu zone de hrănire și locuri de iernare. În cadrul sitului, pădurile reprezintă peste 98 %
din suprafață, având o abundență scăzută a plantelor de hrană, mai ales primăvara și vara, astfel urșii
se deplasează frecvent pe aceste rute în căutarea hranei. De obicei, în cazul siturilor de mărime mică,
suprapunerea teritoriilor urșilor cu arealul sitului este numai parțială, dar nu putem exclude faptul că
unele exemplare de urs folosesc părți mai puțin accesibile, abrupte ca și loc de hibernare și fătare pe
timp de iarnă.
85
II.3.2. Evaluarea efectivelor de Lup (Canis lupus)
86
II.3.2.1. Descrierea
Cândva, lupul a fost cel mai răspândit mamifer terestru, populând întreaga emisferă nordică (Mech,
1974). Datorită excelentei sale capacități de adaptare, a cucerit aproape toate tipurile de habitate
(Boitani et al. 2000). Dar persecuția de către om, distrugerea habitatelor și scăderea numărului
animalelor ce i-au servit ca pradă au determinat ca, astăzi, să fie întâlnit numai pe mici fragmente
din habitatul lui inițial: în America de Nord - pe teritoriul Statelor Unite – populează 5% din
teritoriul lui inițial, în Canada și Mexic 15%, în Europa și Asia 25%. Momentan, cele mai mari
efective de pe teritoriul Europei trăiesc în România, Belorusia, Ucraina, Spania, Macedonia și
Bulgaria, România găzduind 35% din totalitatea lupilor din Europa (la vest de Rusia).
Lupul este cel mai mare reprezentant al familiei canidelor (Canidae), strămoșul unic și exclusiv al
câinelui - la rândul lui cel mai fidel prieten și ajutor al omului de-a lungul istoriei. Mărimea și
culoarea blănii este foarte variată, datorită variabilității fenotipice a speciei. Această variabilitate a
devenit evidentă, mai ales în cursul selecției și diversificării raselor de câini de către om.
Lupii europeni par gri la prima vedere, pe partea dorsală, impresie creată de amestecul firelor de păr
cu dungi de diferite culori - alb, negru, galben-maroniu și roșcat. Astfel același animal poate să pară
de culori diferite, în funcție de condițiile de iluminat și mediu. Partea ventrală și membrele sunt de
culoare blondă sau brun foarte deschis, uneori, vara, cu nuanță roșcată. Partea distală a antebrațului
prezintă deseori o pată neagră longitudinală (de obicei nu mai mult de 10-15 centimetri). Partea
dorsală este puțin mai închisă la culoare decât părțile laterale ale spatelui, ceea ce pare ca o dungă
negricioasă lată pe spate. Partea dorsală, peste umeri, prezintă un desen în formă de ”V” sau
romboidală, formate din dungile albe și negre a firelor de păr din această regiune. Aceste fire de păr
sunt cele mai lungi și sunt colorate în dungi: la bază, maro deschis, bej deschis sau blond (de la baza
firului de păr și până la 1/3 sau 2/3 din lungimea firului) după care urmează o dungă albă și se
termină cu o dungă neagră. Culoarea cozii este asemănătoare cu cea a corpului, dar prezintă o pată
neagră deasupra glandei precaudale. Vârful cozii este negru. Unele rase de câini sau maidanezi și
șacalul pot avea mai multe aspecte comune cu lupul, privind culoarea. Pot fi întâlnite și în natură
specimene provenite din hibridizarea lupului cu câini. Acestea pot avea culoare mai închisă și pot
prezenta pinteni pe membrele posterioare.
87
Ca mărime, este al treilea dintre animalele prădătoare terestre din Europa după ursul polar și ursul
brun. Din punctul de vedere al fenotipului, seamănă cu ciobănescul german, cu picioare mai lungi,
corp mai scurt și coadă mai scurtă, mai pufoasă, iar toracele este mai puțin adânc decât toracele
majorității câinilor de mărime asemănătoare.
Greutatea unui lup adult variază între 20-80 kg (mascul), respectiv 15-55 kg (femela) (Boitani et al.
2000), în România lupii având în medie 25-50 kg (Cotta 1982). Lungimea corpului este de 110-148
cm, iar cea a cozii de 30-35 cm. Înălțimea la greabăn este de 50-70 cm (Boitani et al. 2000).
Mărimea lupilor se poate corela cu mărimea animalelor cu care se hrănesc. Astfel exemplarele cele
mai mari se regăsesc în America de Nord și în tundrele asiatice, unde hrana lor de bază o constituie
bizonul respectiv boul moscat sau elanul.
Lupii se deplasează pe degete, urmele lor cu 4 degete și gheare semănând cu urmele câinilor mai
mari, dar sunt ușor ovale din cauza degetelor mai lungi. Lipsa celui de-al cincilea deget de pe
picioarele posterioare este caracteristic lupilor (Clutton-Brock, 1995), acest deget putând fi regăsit la
unii câini și fiind cunoscut sub denumirea de pinten. Dentiția este formată din 42 de dinți, caninii și
incisivii fiind bine dezvoltați. Ca fapt divers, putem aminti că volumul creierului poate depăși cu
până la 30% pe cel al câinilor de aceeași mărime. Lupii din sălbăticie pot ajunge până la vârsta de 10
ani, iar în captivitate trăiesc chiar și 16 ani.
Lupii sunt animale de pradă și, pentru că se hrănesc cu animale ce depășesc mărimea lor (și pe care
nu le-ar putea doborî de unul singur), trăiesc în grupuri sociale numite haite. Colaborarea dintre
membrii haitei crește șansele de succes a vânătorii, a creșterii puilor și a apărării teritoriului. În
cadrul haitei, membrii comunică prin poziția corpului și prin sunete. Haita este guvernată de o
ierarhie strictă, atât printre masculi, cât și printre femele. În centrul haitei se situează perechea
dominantă (alfa), căreia i se subordonează toți ceilalți membri. Restul haitei este alcătuită din puii
acestora și, eventual, alți lupi străini care s-au alăturat familiei. Luptele interne în cadrul haitei sunt
relativ rare, dar în cazul în care, totuși, au loc, se termină prin adoptarea unei poziții a corpului care
exprimă subordonare din partea învinsului. Prezentarea gâtului fără apărare, provoacă inhibarea
agresiunii în ceilalți membri ai haitei.
În general, haitele sunt compuse din 2-15 exemplare. În Europa haitele mai mari sunt foarte rare
datorită presiunii antropice. În România, în general, o haită are 3-6 membri. Mărimea teritoriului
88
folosit de o haită depinde de mai mulți factori, cum ar fi: mărimea haitei, densitatea și mărimea
animalelor ce le servesc ca pradă, factorii geografici și factorul uman. În timp ce în regiunea polară o
haită poate controla un teritoriu de până la 2500 km pătrați (Landry, 2001), cele mai mici teritorii
sunt acolo unde densitatea atinge 1 lup/26 km2 , însemnând 104 km pentru o haită cu 4 membri.
Media europeană este de 100-500 km pătrați (Boitani et al. 2000). Ocazional, dacă densitatea
speciilor de pradă este foarte mare și condițiile sunt optime o haită poate restrânge arealul de
activitate pentru o perioadă. În astfel de cazuri, densitatea lupilor poate depăși temporar 1 lup/26
km2 . Membrii grupului își patrulează deseori, marchează și își apără teritoriul de haitele vecine.
Intrușii sunt reprezentați, de cele mai multe ori, de lupi tineri care și-au părăsit propria haită sau cei
renegați de propria haită și care sunt deseori uciși.
De obicei se deplasează în trap cu aproximativ 8 km/h (Mech, 1974). În interiorul teritoriului lor,
parcurg zilnic distanțe de la câțiva km până la 72 km (Mech, 1974). În România, se hrănesc cu
ungulate în special cu cerb comun, căprior, mistreț, capra neagră, cerb lopătar, dar și cu iepuri,
rozătoare, păsări, eventual leșuri. Toamna, consumă și fructele coapte. Pentru că este o pradă ușoară
și de multe ori accesibilă, deseori atacă și oile din turme. Haita își urmărește prada pe distanțe de la
100 m până la 5 kilometri (Mech, 1974), însă procentul atacurilor care se termină cu succes este mic.
Modul de viață al lupilor presupune parcurgerea unor distanțe mari și hrănirea ocazională. Stomacul
lupilor are o capacitate de dilatare remarcabilă, ei putând mânca dintr-o dată chiar și 10 kg de carne
(Mech & Boitani, 2003). Un exemplar adult are nevoie zilnic de 2-2,5 kg de carne pentru a-și
menține condiția fizică (Promberger & Ionescu, 2000).
Un studiu existent referitor la hrana lupului în România publicat în 1970 de H. Almășan și colab.,
demonstrează că animalele domestice au constituit hrana lupului, într-o proporție de 70%, iar dintre
animalele sălbatice, căpriorul și iepurele erau cele mai frecvente. Acest studiu a fost efectuat în
perioada când lupii erau combătuți cu orice mijloace, tocmai din cauza pagubelor produse în șeptel,
deși efectivul de lup la sfârșitul anilor 60 era mic (cca. 1500 de exemplare) (Promberger & Ionescu,
2000, Predoiu & Neguș, 2001). O posibilă explicație pentru acest fenomen ar fi că lupii, fiind vânați
fără restricții, formarea haitelor era aproape imposibilă, lupii fiind nevoiți să vâneze animale pe care
le puteau doborî și singuri sau în număr mic: oi, căpriori, iepuri.
89
În timpul vânătorii, lupii reușesc să doboare mai ales animalele bătrâne, slăbite, bolnave sau foarte
tinere. Căpriorii, ciutele, caprele negre sănătoase reușesc să fugă, de obicei, iar mistreții și cerbii
masculi se pot apăra.
Lupul nu este o specie care este ușor de identificat. Mai ales de la distanță, în condiții nefavorabile
de vizibilitate - cum de obicei pot fi întâlnite pe teren - poate fi confundată cu câinele care seamănă
cu lupul (Cotta, 1982). Dacă condițiile de vizibilitate nu sunt optime poate fi confundată ușor și cu
șacalul (Canis aureus). Uneori pot fi diferențiate numai prin compararea ADN-ului mitocondrial, ca
de exemplu în cazul lupului egiptean Canis lupus lupaster syn. Canis aureus lupaster. Acest fapt
trebuie luat în considerare întrucât șacalul (Canis aureus) a fost identificat în mai multe zone din
Transilvania. Nu există criterii de diferențiere sigure care sunt caracteristice numai lupului!
Identificarea se poate face doar după observarea mai multor criterii, în același timp, la același
animal. Condițiile la observațiile directe de la distanță sunt rareori optime.
Greutatea femelelor este între 18-55 kg, iar a masculilor între 20-80 kg (Mech, 1974). Lungimea
totală a corpului este 1,32-1,52 m, la femele și 1,27-1,64 m la masculi (Mech, 1974) din care coada
este aproximativ 35-48 cm (Mara & Sepsi, 2009). Greutatea șacalului foarte rar depășește 15 kg,
lungimea totală în medie este de 1,20-1,25m) (Giannatos, 2004).
În cazul craniului, la lup, unghiul orbital nu depășește 45 de grade, pe când la câini este mai mare în
jur de 53 de grade (Mech, 1974).
Partea interioară a pavilionului urechii este acoperită cu păr abundent, pe când în cazul majorității
câinilor (chiar și în cazul raselor obținute prin încrucișare cu lupul – câine Sarloos, câine lup
cehoslovac) acesta este cel puțin parțial goală. Pe membrele posterioare nu prezintă pinteni.
90
Identificare după urme
Urma tipar de lup, în caz tipic, este ovală cu pernița tălpii relativ mică, iar urma pârtie aproape
rectilinie, însă există câini ale căror urme sunt asemănătoare, astfel confundabile în condițiile de
teren nefavorabile. Dar și lupii uneori se deplasează în zig-zag ușor. De obicei, lungimea urmelor
tipar ale lupilor este între 7-12 cm lungime, lungimea pasului 55-80 cm în trap (Figura 3).
Forma urmelor tipar și urma pârtie nu este îndeajuns pentru identificare. Lățimea urmelor variază și
mai mult, în funcție de substrat și modul de deplasare, astfel nu are valoare în identificare. Urmele
pot fi identificate dacă au o lungime de cel puțin 8 cm și lungimea pasului în trap este peste 60 cm,
în mai multe măsurători consecutive și, urmărindu-le pe o distanță de 200-2000 m se observă
comportamentul caracteristic lupului și/sau numărul membrilor haitei. În condiții de zăpadă
nefavorabile și fără prudență, urmele mai vechi ale lupilor pot fi confundate cu cele ale câinilor,
începătorii pot confunda urmele vechi înzăpezite cu urmele râsului cu urmele jderului (Martes sp.)
care se deplasează cu salturi de 50-90 cm sau chiar și cu urmele vechi ale ciutelor de cerb.
91
Figura 3. Urmă tipar de lup.
92
cerbului capul, umărul, flancurile sau crupa. Paralizarea prin tăierea/ruperea ischiogambierilor nu a
fost documentată la pradă de origine sălbatică. Rata de prădare a lupului este de un cerb la fiecare 18
zile/lup sau un elan pe fiecare 45 zile/lup (Mech, 1974). Rata de prădare depinde de mai mulți
factori, cum ar fi prezența carcaselor, rămășițele din prada altor specii sau animale domestice pierite
lăsate în habitatul lupului. Studiile arată că procentul prădării, în cazul lupului, este invers
proporțional cu densitatea prăzii. Comparativ cu densitățile de cervide pe perioada de iarnă (3-6
cerbi/km2), procentele de prădare a lupilor au fost invers dependente de densitate. Astfel lupii
limitau numărul de cerbi dar nu reglementau numărul acestora. Prin eliminarea unei proporții
substanțiale a reproducției anuale din populația de cerbi, lupii încetinesc creșterea populațională a
acestora și prelungesc durata până la atingerea capacității de suport a habitatului (Jedrzejewski et al.,
2002). Densitatea maximă cunoscută la lup a fost 1 lup / 26 km2 în cursul unui an, densități mai
mari pot fi percepute greșit pentru perioade scurte când întreaga haită își restrânge arealul de
activitate pe o porțiune mai mică din teritoriu. Haitele (grupurile de familii) stăpânesc teritoriul,
indivizii singuratici fiind vânați de haitele rezidente. De aceea, lupii singuratici se deplasează pe
teritoriul a mai multor haite, încercând să evite întâlnirea cu ele. Studiile privind ecologia lupului,
efectul lor asupra populației speciilor de pradă, competiția cu alți prădători prezintă, uneori, rezultate
controversate pentru că efectele cauzate de activitățile legate de vânătoare (de la efectele hrănirii
artificiale până la extragerea de specimene) nu pot fi excluse.
În România, resursa trofică disponibilă cuprinde 4 specii de ungulate sălbatice – mistreț (Sus scrofa),
cerb (Cervus elaphus), căprior (Capreolus capreolus), capră neagră (Rupicapra rupicapra), precum
93
și o serie de specii de mamifere de talie mică şi medie care pot constitui resurse de hrană în anumite
regiuni şi în anumite perioade ale anului. În timpul verii ungulatele domestice pot constitui o sursă
de hrană, dată fiind prezența acestora în habitatul lupului. Studii desfăşurate în Munţii Vrancei, în
intervalul 2013-2015 (Sin et al. 2015, Corradini 2016, Rastrelli 2016) au arătat că dieta lupului se
bazează pe ungulate sălbatice atât iarna (% biomasă 91-94), cât şi vara (% biomasă 63-80). Între
speciile de ungulate sălbatice, mistrețul este specia cea mai abundentă, fiind cu precădere selectat.
Ungulatele domestice apar în proporții scăzute, iar în timpul verii poate fi observată o creștere
semnificativă a prezenței câinelui în dieta lupului (iarna 4-5%, față de vara 12-21%). Alte specii de
meso- si micro-mamifere, animale domestice apar în procente reduse în dieta lupului.
Prezența mistrețului în proporții ridicate în dieta lupului a fost observată și în numeroase alte studii
din Europa central-estică (Estonia, Belarus, Ungaria, Bulgaria) și sudică (Italia, Spania) (Vadmann et
al. 1988, Llaneza et al. 1996, Ciucci et al. 2004, Genov et al. 2010, Mattioli et al. 2011, Sidorovich
2011, Lanszki et al. 2012, Milanesi et al. 2012). Totuși, prezența ridicată a câinelui în dietă
reprezintă o caracteristică deosebită a acestei regiuni și a mai fost observată doar în alte câteva studii
(Jyväskylän 2000, Sidorovich et al. 2003).
II.3.2.4. Reproducere
De obicei, în cadrul haitei se reproduce doar perechea dominantă, în perioada februarie-martie,
perioada de gestație fiind - la fel ca la câini - 62-64 de zile. Locul pentru nașterea puilor este ales de
femela alfa. În perioada următoare acest loc devine centrul activităților haitei. Numărul puilor, în
situații excepționale, poate ajunge până la 12, dar media este de 6 pui (Mech, 1974). La creșterea lor
participă întreaga haită. Începând de la vârsta de 3-4 săptămâni, puii, pe lângă laptele matern,
consumă și carnea regurgitată de adulți, dezvoltarea lor accelerându-se din acest moment. La 7-8
luni sunt deja membrii cu drepturi depline ai haitei, dar numai la vârsta de doi ani ajung la
maturitatea sexuală. Lupii dominanți ajunși la maturitate până la împlinirea vârstei de 3 ani, ori
încearcă să-și câștige rolul de conducător – alfa - ori își părăsesc haita. Primii trei ani din viață sunt
cei mai critici pentru lupi, numai o mică parte dintre ei ajungând la maturitate. Astfel putem deduce
că, în pofida părerii larg răspândite, lupul nu este un animal foarte prolific. Pe lângă acesta, populația
de lupi se și autoreglează datorită nevoilor teritoriale, a concurenței dintre haite, a caracteristicilor de
reproducere și a agresivității teritoriale. Rata de supraviețuire a lupilor în populații neexploatate este
de 6-43% pentru pui din momentul în care se nasc și până în prima iarnă, 55% din prima până în a
94
doua iarnă și 80% anual în cazul adulților (Mech 1974). Este interesant că, în populațiile
neexploatate, se reproduc numai 60% (Pimlott et al. 1969) dintre femele, iar în populațiile exploatate
se pot reproduce chiar și 90% dintre femele (Rausch 1967). Cele mai mari densități naturale
observate oriunde în lume, pe parcursul unui an întreg, au fost în medie de 1 lup/26 km2 (Mech
1974).
În România, specia este rezidentă de-a lungul lanțului Carpatic în Subcarpați și în Depresiunea
Transilvaniei. Ocazional apare și în zonele colinare mai joase. Este prezentă și în Sud-Vestul
Dobrogei în câteva fonduri de vânătoare având ca sursă populația din Bulgaria (Maanen et al., 2006,
MMGA & MAPDR, 2006)
Urmărirea sistematică a lupilor în zăpadă topită, de o grosime de 1-2 cm era aproape imposibilă,
numai într-o vale nord-vestică am găsit un strat mai adecvat (~5 cm). În condițiile aceasta am avut
95
norocul de a detecta și urmări o haită din interiorul sitului (Figura 4). Haita detectate de noi era
compusă din 4 exemplare și am putut urmări haita numai pe o rută de 5,8 km.
Pe durata studiului, o distanță de 142 km a fost parcursă pe jos de fiecare expert pe transecte
selectate și fiecare semn de viață a fost înregistrat, cum ar fi: excrement, urmă (Tabelul 3), în total
13 de locații GPS s-au înregistrat (Harta 13). Dacă era posibil, la fiecare urmă de lup găsită era
măsurată lungimea urmei și lungimea pasului. Toate excrementele găsite pe teren au fost analizate
macroscopic pe loc, cantitatea fiecărui component s-a exprimat în procente, pentru înregistrarea
datelor s-a folosit GPS și formular (Tabelul 4).
96
Figura 4. Urmele haitei de lup găsite în interiorul sitului.
97
POINT Z (24.061560966 371 2019-09-29T08:14:24.000 excrement
47.629208984 817.955322)
98
POINT Z (24.044403965 19.07.2019 x
47.65907404 1318.649902)
99
Harta 13. Urme de lup găsit în interiorul sitului pe durata studiului.
100
Rezultate obținute
În România, în general, o haită are 3-6 membri și cele mai mici teritorii sunt cu o densitate de 1
lup/26 km2 , asta însemnând 104 km2 pentru o haită cu 4 membri. Dimensiunea sit-ului este de 29,6
km2 și așa se poate suprapune cu teritoriul mai multor haite de lupi, sau cu a unei singure haite. Ca
urmare a studiului făcut, în sit sunt prezenți în mod permanent lupi și folosesc în mod regulat văile
mai mari, această observație fiind susținută și de semnele de lup găsite în diferite sezoane (Harta
14). În luna decembrie urmărirea sistematică a lupilor a fost aproape imposibilă, din cauze
meteorologice, dar cu toate acestea ne-a furnizat date prețioase. Astfel, am identificat o haită
compusă din 4 indivizi care pentru deplasare au folosit un drum forestier pe o distanță de 5,8 km
într-o vale mai mare (Harta 15), situată pe partea nord-vestică al sitului.
101
Harta 15. Urmărire sistematică al haitei compusă din 4 indivizi în zăpadă.
102
Figura 5. Excremente de lup.
În interiorul sitului resursa trofică disponibilă cuprinde trei specii de ungulate sălbatice – mistreț
(Sus scrofa), cerb (Cervus elaphus), căprior (Capreolus capreolus) (Diagramă 6), precum și o serie
de specii de mamifere de talie mică și medie care pot constitui resurse de hrană în anumite perioade
ale anului. Dintre speciile de pradă, cea mai abundentă este cerbul urmând căpriorul și apoi mistrețul
(Diagramă 7). În timpul verii ungulatele domestice pot constitui o sursa de hrană, dar aceste specii
lipsesc aproape în totalitate din sit, astfel analiza macroscopică al excrementelor găsite în interiorul
sitului ne-a arătat că dieta lupului se bazează pe ungulate sălbatice atât iarna cât și vara. În dieta
lupului, dintre speciile de ungulate sălbatice, mistrețul este specia cea mai abundentă (56%), urmat
de căprior (44 %). Alte specii de meso- și micro-mamifere, sau animale domestice nu au fost găsite
în excrementele lupului (Diagramă 8).
103
Diagramă 6. Specii de ungulate și dinamica populațiilor.
104
Diagramă 7. Abundența speciilor de pradă din interiorul sitului.
105
Diagramă 8. Procentajul speciilor găsite în excrement.
Dinamica unei populații se poate determina după mai multe monitorizări consecutive. În caz ideal se
poate determina stabilitatea, creșterea sau declinul populației. În studiul de față datele reprezintă
numai primul set de date care stă la baza monitorizării viitoare. Astfel în momentul de față nu putem
evalua dinamica populației de lup. Dacă acceptăm datele estimate de vânători, atunci putem prezenta
un grafic despre dinamica populației de lup pe fondurile de vânătoare din sit (Diagramă 9) și putem
conclude că populația estimată de noi nu diferă de la estimările vânătorilor.
106
Diagramă 9. Efective de lup între 2001-2010.
107
II.3.2.7. Inventarierea și cartarea lupului (Canis lupus) cu ajutorul sistemelor de fotocamere
Pentru evaluarea efectivul de lup, metoda fotocamerelor nu ne-a servit multe informații.
Fotocamerele erau amplasate în interiorul și exteriorul sitului ROSCI0285 la cinci hrănitori diferite
între data de 04 aprilie și 24 septembrie 2019. Numărul fotografiilor cu mamifere în total era 2154
din care numai 6 fotografii erau cu lupi. Fotocamerele amplasate erau active de aproape șase luni și
numai de două ori au surprins lupi care erau în trecere. Fotografiile au fost făcute în luna august, în
datele de 2 și 21, la aceeași locație. Pe primul set de imagini este un lup adult în trecere, iar în al
doilea set sunt doi indivizi în trecere (Figura 6-7). Cauza poate fi faptul că de mai mulți ani în zonă
sunt amplasate fotocamere pentru a monitoriza animalele de pe fondul cinegetic, iar lupii au început
să evite aceste locuri. Au fost semnalate situații în care rata de detecție este mai crescută la începutul
unui studiu cu fotocamere (Jackson et al., 2006) și rata scade pe măsură ce animalul devine conștient
de prezența camerei (din cauza sunetului din momentul declanșării blițului) ajungând să evite locația
monitorizată. De asemenea, există un dezavantaj legat de decalajul între momentul trecerii unui
individ în fața camerei și momentul declanșării senzorului, animalul putând dispărea din cadru
înainte de a fi fotografiat.
108
Figura 6. Un exemplar de lup trecând în fața camerei.
109
Figura 7. Două exemplare trecănd în fața fotocamerei.
II.3.2.8. Concluzii
Datorită condițiilor meteorologice, descoperirea urmelor a fost relativ grea, nu am reușit să urmărim
îndeajuns indivizii și nici haita de lupi descoperită în sezonul de iarnă (lipsă de noroi, zăpadă) pentru
a putea carta zonele de activitate a lupilor pe diferite sezoane. Totuși timpul a fost îndeajuns pentru a
carta distribuția speciei și de a oferi idei mai clare despre amplasarea fotocapcanelor în locuri mai
potrivite pentru a spori numărul de foto-capturi.
În cazuri ideale, când condițiile de teren și condițiile meteo permit, se urmăresc urmele lupilor până
ce se clarifică următoarele:
I. numărul membrilor haitei (la ocolirea unui obstacol se pot număra urmele pârtie ale
110
animalelor și se poate deduce numărul exemplarelor, de asemenea ajută la deducerea
numărului membrilor haitei, numărul punctelor de marcarea teritoriului cu urină sau
excrement),
II. scopul probabil al lupilor pentru care arealul a fost folosit recent de haita urmărită (pentru
odihnă, pentru căutarea hranei, pentru interacțiuni cu alte haite, doar pentru traversare)
III. traseul prin care lupii traversează arealul studiat, dacă sunt numai în trecere,
IV. structura haitei (dacă este posibil). Pe baza modului de urinare se poate deduce numărul
masculilor adulți sau a femelelor.
Rezultatul așteptat din inventarierea lupilor, în general, este determinarea efectivului de lup dintr-un
areal. În cazuri ideale, aceste informații pot fi preluate din fișele fondurilor de vânătoare, cu condiția
să fie științific corecte. Rolul ecologic și viabilitatea populației de lup depinde mai mult de structura
în care trăiește acest efectiv de lup și mai puțin de numărul brut al lupilor. De aceea este mult mai
importantă identificarea, localizarea haitelor și determinarea numărului membrilor din fiecare haită
de lup. De obicei, în cazul siturilor de mărime mică sau medie suprapunerea teritoriilor haitelor de
lup cu arealul sitului este numai parțială. Acest lucru se accentuează dacă limita sitului este ondulată.
Întrucât lupii se grupează în haite mișcându-se întotdeauna împreună, părăsind suprafața sitului din
când în când pentru o perioadă necunoscută, nu este posibilă determinarea unui efectiv real chiar
dacă reușim să detectăm fiecare lup existent pe arealul de studiu. De aceea efectivul de lup al sitului
este numai un efectiv teoretic care poate fi conceput în două feluri:
1.) numărul membrilor tuturor haitelor a căror teritoriu se suprapune cel puțin parțial cu cel al
sitului + exemplare hoinare fără teritoriu (10% dintr-o populație)
sau
În loc de 2.) am considerat că în cazul sitului Natura 2000 – ROSCI0285 Codrii Seculari de la
Strâmbu Băiuț este mai corectă folosirea conceptului 1). Am considerat important acest lucru fiindcă
starea favorabilă de conservare a lupilor din interiorul sitului poate fi menținută numai protejând
haitele în întregime, chiar și după ce părăsesc limitele sitului.
111
Concluzii finale:
• pe zona nord-vestică al sitului haita de lupi arată o activitate mai ridicată, asta fiind
confirmată și de urme găsite pe toată durata studiului și de fotografiile obținute de foto-
capcane
• în dieta lupului, mistrețul este specia cea mai abundentă (56%), urmat de căprior (44 %), dar
efectivele de mistreți din sit sunt foarte scăzute
112
II.3.3. Evaluarea efectivelor de Râs (Lynx lynx)
113
II.3.3.1. Descrierea și identificarea
Râsul eurasiatic (Lynx lynx) este un animal de pradă din ordinul Carnivora, din familia Felidae
având dimensiunea corpului de două ori mai mare decât a celorlalte specii de râs: râsul canadian
(Lynx canadensis) și bobcatul (Lynx rufus), din America de Nord precum și râsul iberic (Lynx
pardinus) din Peninsula Iberică.
II.3.3.2. Habitat
În toate habitatele terestre emisferei nordice, râsul este un prădător de pădure având preferințe pentru
zonele cu arbori bătrâni, bine împădurite, cuprinzând arbuști deși, este cunoscut faptul că poate
coloniza o varietate de alte tipuri de habitate.
Distribuția speciei se întinde pe întreaga suprafață a pădurii boreale, din Scandinavia până în Estul
Siberiei, acoperind pădurea montană din Europa (odinioară răspândita în toată zona, acum limitată la
Balcani și Carpați), Caucaz, Asia Mică, Kopet dag si estul Manciuriei, Kansu și Sud-Estul Tibetului;
insula Sacalin și probabil Sardinia. În România atinge cea mai mare densitate din întregul său areal.
II.3.3.3 Ecologie
Este un animal mai ales de amurg și de noapte, dar poate să aibă perioade active și în timpul zilei. În
timpul zilei când se odihnește, caută locurile ascunse, stânci mari cu crăpături și cavități adânci,
desișuri foarte dense, locuri accidentate în urma calamităților naturale. Are capacitatea de a se cățăra
în arbori și, la nevoie, de a înota, deși la munte are rare ocazii de a trece prin ape adânci. Ca oricărei
alte feline, îi place să stea la soare, tolănit.
Există numeroși factori periclitanți în cazul râșilor, printre care se pot număra: agricultura,
exploatarea forestieră, traficul rutier, dezvoltarea infrastructurii (industria, turismul, construcțiile,
măsurile de construcție a drumurilor, autostrăzilor), braconajul, competitorii, dar factorul cel mai
important este degradarea habitatelor (Cotta et al. 2001, Arx et al. 2004).
Pe baza analizelor gastro-intestinale, efectuate asupra a 22 râși din țara noastră, s-a constatat că, în
50% din cazuri s-au găsit rămășițe de căprioare, iar în restul de 50% rămășițe de cerb, mistreț,
șoareci, păsări, părți de plante. Nu s-a constatat existența părului de animale domestice. Trebuie
reținut că, din cei 22 râși analizați, numai trei au fost recoltați în sezonul de pășunat și anume: unul
în mai, altul în august și altul în octombrie 1964 (Cotta et al. 2001). În România nu există date reale
oficiale despre râs privind pagubele produse în rândul animalelor domestice, ultimele decenii (Arx et
114
al. 2004). Însă în cazul ivirii lor, există posibilitatea compensării pagubelor, prin solicitarea acesteia
de la organele oficiale, deși există modalități multiple de prevenire a pagubelor, prin:
Hrana râsului este exclusiv animală și se compune de la rozătoare până la copitatele cele mai mari
(Cotta et al. 2001). Totuși prada lor principală este constituită de copitatele mici și iepuri (în Europa
de Nord numai iepurii) (Jobin et al. 2000). Selectează exemplarele mai mici dintre capre negre,
mistreți, cerbi carpatini (mai ales femele și juvenili). Hrana diferă și sezonal, animale mici ca
rozătoare, iepuri, păsări, reptile, amfibieni și copitate juvenili având importanță mai mare mai ales
primăvara, vara târzie. Râsul trebuie să consume zilnic 1 - 2,5 kg de carne. Au avut loc multe
dispute controversate privind impactul râșilor asupra populațiilor de pradă. Râsul nu extermină
prada, dar, în unele cazuri deosebite, prădarea poate să fie considerabilă. Sunt multe opinii în această
temă, dar nu s-a ajuns încă la un numitor comun. La marginea populațiilor de căprioare în Europa de
Nord, într-un an râsul era capabil să prădeze 30% din întreaga populație de căprioare. În Elveția, în
urma reintroducerii râșilor, aceste exemplare au fost foarte eficiente în reducerea efectivelor de
căprioare și capre negre. În partea Nord - Vestică a Alpilor elvețieni, în anii ’80 râșii au omorât
numai 6-9% din populația de căprioare. La numai 10 ani distanță, în aceeași zonă, impactul de
prădare era estimat la 36-39%. Acest impact de prădare a râsului la populațiile de ungulate locale
depinde de structura comunităților animalelor care constituie prada, de raportul vârstei și sexului
populațiilor de ungulate, de mărimea și raportul social al populației de râs, factori abiotici etc. Deci
prădarea râsului este un factor important în formarea densității, distribuției și comportamentului
speciilor de pradă primordiale (Arx et al. 2004).
II.3.3.4. Reproducere
Maturitatea sexuală la râs este atinsă la 21-33 de luni. Împerecherea are loc în perioada de
primăvară, de regulă în lunile martie și aprilie. În această perioadă emite sunete ce se aseamănă cu
mieunatul pisicilor domestice. Perioada de gestație durează între 67 si 74 de zile. Femela, ulterior, își
115
alege o vizuină în locurile liniștite și inaccesibile ale pădurilor. Numărul de pui fătați este de circa 2
sau 4. Ca și în cazul altor mamifere mari din zona temperată și această specie fată o singură dată pe
an. Puii sunt orbi o perioadă de 2 săptămâni jumătate. Masculul stă în preajma femelei și perechea
vânează împreună, dar acesta nu contribuie la îngrijirea puilor. În condiții naturale, densitatea râșilor
depinde de efectivele speciilor de pradă și este limitată de interacțiunile sociale între ei. Credința
răspândită că numărul râșilor dintr-o zonă este invers proporțional cu numărul lupilor din aceea
zonă, nu este dovedită. În Polonia, densitatea populației (la adulți) este între 1,9-3,2 indivizi/100 km2
(2,8- 5,2 indivizi/100 km2 inclusiv juvenilii). În Elveția densitatea indivizilor independenți variază
între 0,94-2,10 indivizi/100 km2. În partea sudică a Norvegiei, într-un areal cu o populație slabă de
căprioare, densitatea râșilor este de 0,25 indivizi/100 km2. La un areal, recent ocupat din partea Sud-
centrală a Suediei, populația este estimată la circa 1 indivizi/100 km2. În Polonia raportul între sexe
este de 1:1 (masculii adulți constituind 29%, femelele adulte 23%, juvenilii 35%, iar subadulții 12%)
(Arx et al. 2004).
Pentru specie, densitățile cele mai ridicate la nivel de județ se regăsesc în județul Covasna, unde sunt
de 1,84 indivizi la 10.000 ha, urmat de Brașov și Harghita. Densitățile cele mai ridicate la nivel de
fond cinegetic, pentru specia râs raportate la 10.000 ha, se regăsesc în Vrancea, Covasna și Sibiu,
unde densitățile sunt mai mari de 8 indivizi la 10.000 ha (Jurj et al. 2011).
116
II.3.3.5. Distribuție
Râșii trăiesc în multe arii ale Eurasiei, de unde a rezultat cealaltă denumire a lor: râșii eurasiatici.
Populația lor este estimată la circa 55.000 de indivizi, majoritatea trăind în Rusia. În țările Europei
Centrale, de-a lungul Carpaților, există o populație mare, dar periclitată, izolată și nestabilă a acestor
feline. În afara Rusiei, la Vest cea mai mare populație de râși eurasiatici se găsește în lanțul Carpatic,
numărul indivizilor atingând aproximativ 2.050 în 2001 (cc. 5000-8000 în Europa). Încercări de a
reintroduce râsul au avut loc în Slovenia și Elveția (Arx et al. 2004).
În România, râsul este răspândit de-a lungul Munților Carpați populând fiecare grup montan din
acestea, preferând locurile cele mai retrase (Cotta et al. 2001). Efectivul de râs din România,
conform datelor oficiale este între 1182-1374 de exemplare (Jurj et al. 2011).
Populează mai ales regiunile montane. Numai în Asia Centrală trăiește în locuri deschise (este vorba
despre subspecia L. l. isabellinus). În Europa, de obicei, se putea găsi în orice fel de păduri, dar în
prezent se găsește numai în pădurile de mare întindere, liniștite din zona montană cu cele mai
virgine locuri (Arx et al. 2004). Densitatea speciei este mai înaltă în zonele inaccesibile și stâncoase,
unde găsește mai multă liniște, relief variat și animale de pradă din abundență (Arx et al. 2004).
117
Culoarea
Blana, cu excepția abdomenului, care este alb-gălbui, este galben-roșcată, cu pete ruginii de la închis
spre negru, mai mult sau mai puțin evidențiate. Urechile sunt terminate cu smocuri de peri lungi si
negri, părul mai lung de pe maxilarul inferior atârnând în forma de favoriți, iar coada având vârful
negru.
Specia nu se poate confunda cu nici o altă specie din fauna țării noastre, fiind ușor de recunoscut.
Urma de râs se deosebește de cea a pisicii sălbatice prin dimensiune, fiind mai mare iar pe zăpadă
prin faptul că pe lângă presiunea degetelor și a călcâiului mai apare și o mică periniță posterioară.
118
II.3.3.7. Rezultatele determinării zonelor de activitate, colectarea informațiilor privind mărimea și
structura populațiilor de râs (Lynx lynx) pe baza urmelor găsite pe transecte
Ieșirile de teren au fost efectuate în lunile iunie (19-20-21), iulie (18-19), septembrie (27-28-29) și
decembrie (13-14), astfel acoperind cam jumătatea anului și trei anotimpuri, vara, toamna și iarna.
Înainte de fiecare ieșire pe teren au fost luat în calcul datele meteorologice, pentru că fără noroi sau
zăpadă metoda nu funcționează în mod adecvat. Fiind un an foarte secetos și cald, pe toate durata
studiului numai câteva săptămâni au avut precipitații mai abundente, care ne-au ajutat să lucrăm în
mod eficient. De exemplu în lunile de iarnă (noiembrie, decembrie) zăpada căzută nu rezista mai
mult decât 2-3 zile și așa datele colectate de pe teren erau foarte proaspete și acopereau doar o
perioadă foarte scurtă, cu mai puține urme decât ne așteptam.
Pe durata studiului au fost parcurși pe jos 142 km de fiecare expert pe transecte selectate și fiecare
semn de viață a fost înregistrat, cu ajutorul unui GPS și a unui formular electronic. Pe toate durata
studiului, două urme de râs au fost găsite în interiorul sitului (Harta 16). Prima urmă a fost găsită în
data de 21 iunie, în partea sud-estică al sitului în pădurea seculară și a doua urmă, în data de 14
decembrie în partea vestică al sitului, tot într-o pădure bătrână, nu departe de localitate Băiuț.
119
Harta 16. Urme de râs identificate pe durata studiului.
Metoda foto-capcanelor este larg răspândită pentru monitorizarea populațiilor de râs și este folosită
cu succes pentru evaluarea abundenței și a densității râsului (Lynx lynx) din nord-estul Alpilor și din
Munții Jura. Metoda este adecvată pentru identificarea fiecărui individ de râs, exemplarele pot fi
identificate individual după petele de pe blană (Laas 1999, Zimmerman 2013). Astfel, sistemele de
fotocamere cu senzor de mișcare (fotocapcane) sunt adecvate pentru a diferenția indivizii s peciei de
râs, după desenul blănii, deoarece petele caracteristice variază unic.
Fotocamerele au fost amplasate în interiorul și exteriorul sitului ROSCI0285 la cinci locații diferite
între data 04 aprilie și 24 septembrie. Numărul total al fotografiilor cu mamifere a fost de 2154,
fotocamerele fiind active timp de aproape șase luni. În sezonul de studiu, din păcate, nu am avut
norocul de a captura pe camere nici un individ. În mai multe studii unde se folosesc fotocamere
pentru monitorizarea râșilor, sezonul recomandat este iarna, în special perioada de rut (în februarie-
120
aprilie) când exemplarele se deplasează pe distanțe mari, extinzându-și teritoriul (Zimmerman 2013,
Sugár et al. 2015).
II.3.3.9. Concluzii
Râsul este un prădător de pădure având preferințe pentru zonele cu arbori bătrâni, bine împădurite,
cuprinzând arbuști deși și folosește un teritoriu mare, care în România variază între 124 - 486 km2
(Okarma et al. 2007, Promberger-Fürpass et al. 2002, Rozylowicz et al. 2010). Astfel, nu se poate
vorbi de distribuția și efectivul râsului pe un areal desemnat artificial. Râsul fiind un animal
singuratic, teritoriile indivizilor se suprapun. În condiții naturale, densitatea râșilor depinde de
efectivele speciilor care constituie prada și este limitată de interacțiunile sociale dintre ei. Datele din
literatura mai recentă arată că abundența relativă este 2,15 - 3,23 indivizi/100km2 în Carpați (Sugár
et al. 2015) într-o zona aproape asemănătoare. Dacă luăm în calcul aceste date și adăugăm mărimea
sitului, care are o dimensiune mică (29km2), probabil suprafața sitului se suprapune parțial cu
teritoriul unui sau mai multor indivizi. Astfel în momentul de față nu putem servi date despre
populația de râs. Dacă acceptăm datele estimate de vânători atunci putem prezenta un grafic despre
dinamica populației de râs pe fondurile de vânătoare din sit (Diagramă 10).
Din cauza condițiilor meteorologice (lipsa noroiului și a zăpezii) nu am reușit să urmărim urmele de
râs descoperite în interiorul sitului, astfel încât să fie posibilă cartarea zonelor de activitate. Totuși,
urmele găsite în interiorul sitului ne sugerează că specia e prezentă mai ales în zonele cu păduri
bătrâne și nederanjate.
121
Diagramă 10. Efective de râs între 2001-2010.
122
II.4. Fișă de observație
Figura 10. Fișă de observație în format electronică (google docs) folosit pe teren.
123
II.5. Tabele completate cu datele generale și specifice ale speciilor de interes comunitar
Pe labe sunt dispuse câte cinci degete, care se termină în niște gheare
imense - de 5-10 cm – de forma unor seceri. Datorită acestora este un bun
săpător și, la nevoie, un bun cățărător. Ghearele sunt utile pentru
desfacerea butucilor putreziți sau la răsturnarea pietrelor în căutarea
insectelor, în special a furnicilor. Urmele ursului sunt caracteristice,
putându-se distinge cu ușurință cele 5 degete dotate cu gheare. Urmele
124
labelor posterioare sunt mai lungi.
Dentiția ursului indică dieta acestuia: are canini bine dezvoltați, dar, spre
deosebire de celelalte carnivore, suprafața molarilor destinată măcinării
hranei de origine vegetală este mai mare. Dentiția urșilor indică astfel un
mod de viață omnivor. Primăvara consumă predominant ierburi proaspete
si fragede, lăstari, insecte și larvele acestora, rozătoare și semințele
stocate în cuiburile acestora, fructe sălbatice rămase din toamnă. Caută și
consumă și rămășițele animalelor pierite de-a lungul iernii. Vara se
hrănește preponderent cu fructele coapte (zmeură, afine negre și - roșii,
mure, frăguțe), insecte (furnici, albine, viespi) și larvele acestora, dar pe
lângă acestea jefuiește și cuiburile mamiferelor mici și - dacă poate –
prădează nou-născuții ungulatelor.
Urșii trăiesc în medie 20-25 ani, iar cea mai înaintată vârstă înregistrată în
captivitate a fost de 47 de ani (Curry-Lindahl 1972). De obicei, duc o
viață solitară, ocolindu-se reciproc dacă este posibil. De la această regulă
face excepție perioada de împerechere, când masculul rămâne lângă
femelă pentru o vreme, ca și perioada când ursoaica își crește puii. Urșii
tineri de 2-3 ani pot rămâne împreună încă un timp destul de îndelungat.
În afară de cele amintite, periodic, pe teritoriile cu hrană abundentă se pot
observa mai multe exemplare, dar în acest caz între ei există o ierarhie
strictă.
125
corpului scade cu 4-5 grade și i se încetinesc procesele vitale, având ca
scop economisirea de energie. În timpul somnului de iarnă, ursul nu se
hrănește, nu bea apă, nu defechează și nu urinează. Ca adaptare specifică
a organismului ureea este reciclată, azotul din componența ei fiind
refolosit pentru sintetizarea aminoacizilor. Uneori însă se trezește și iese
din adăpost.
126
6 Cerințe de Pădurile de amestec din zona de deal și de munte, de întindere mare,
puțin deranjate de activitatea antropică, care oferă condiții de adăpost,
habitat
liniște și hrană sunt indispensabile pentru supraviețuirea speciei. Bârlogul
este amenajat în cavități naturale, arbori doborâți, sub stânci, în zone
izolate etc., iar deplasările sezoniere ale exemplarelor de urs sunt
influențate de resursa trofică existentă.
7 Fotografii
127
Două exemplare adulți.
128
II.5.2. Tabel B. Date specifice a speciei Ursus arctos
N Informație/Atr Descriere
r ibut
3. Statutul de Rezident
prezență -
temporal
5. Statutul de Nativ
prezență -
management
6. Abundență Comună
7. Perioada de 04-12/2019
colectare a
129
datelor din
teren
Fiind vorba despre un sit mic, în interiorul sitului (Natura 2000 ROSCI0285)
8. Distribuția
speciei - distribuția speciei e uniformă. Sunt unele văi mai mari din interiorul sitului
unde activitate e mai ridicată, aceste văi sunt des folosite de urși pentru a se
interpretare
deplasa între diferite locuri de hrănire și iernare.
9. Distribuția
speciei - harta
distribuției
https://eunis.eea.europa.eu/species/1568
http://www.carnivoremari.ro/ursul
130
https://www.lcie.org/Large-carnivores/Brown-bear
https://ec.europa.eu/environment/nature/conservation/species/carnivores/cons
ervation_status.htm
131
II.5.3. Tabel A. Date generale a speciei Canis lupus
Nr Informați Descriere
. e/
Atribut
1 Cod 1352
Specie -
EUNIS
132
bază, maro deschis, bej deschis sau blond (de la baza firului de păr și până la 1/3
sau 2/3 din lungimea firului) după care urmează o dungă albă și se termină cu o
dungă neagră. Culoarea cozii este asemănătoare cu cea a corpului, dar prezintă o
pată neagră deasupra glandei precaudale. Vârful cozii este negru.
Greutatea unui lup adult variază între 20-80 kg (mascul), respectiv 15-55 kg
(femela) (Boitani et al. 2000), în România lupii având în medie 25-50 kg (Cotta
1982). Lungimea corpului este de 110-148 cm, iar cea a cozii de 30-35 cm.
Înălțimea la greabăn este de 50-70 cm (Boitani et al. 2000).
133
mic. Modul de viață al lupilor presupune parcurgerea unor distanțe mari și hrănirea
ocazională.
În cursul anului, lupul este vulnerabil iarna când vânatul e mai dificil și în mod
5 Perioade
deosebit în perioada creșterea puilor februarie – aprilie.
critice
6 Cerințe de Lupul ocupă o varietate mare de tipuri de habitate, în țara noastră trăiește mai ales
în pădurile compacte de amestec din zona de deal și de munte. Specia este
habitat
rezidentă de-a lungul lanțului Carpatic, în Subcarpați și în Depresiunea
Transilvaniei. Ocazional apare și în zonele colinare mai joase. Este prezentă și în
Sud-Vestul Dobrogei în câteva fonduri de vânătoare având ca sursă populația din
Bulgaria (Maanen et al., 2006, MMGA & MAPDR, 2006)
134
7 Fotografii
135
II.5.4. Tabel B. Date specifice a speciei Canis lupus
N Informație/Atri Descriere
r but
3. Statutul de Rezident
prezență -
temporal
5. Statutul e Nativ
prezență -
management
6. Abundență Comună
7. Perioada de 04-12/2019
colectare a
datelor din
teren
136
Fiind vorba despre un sit mic, în interiorul sitului (Natura 2000 ROSCI0285)
8. Distribuția
speciei - distribuția speciei e uniformă. Sunt unele văi mai mari în partea nord-vestică
al sitului unde activitatea e mai ridicată. Aceste văi asigură conectivitate între
interpretare
diferite habitate și sunt folosite de lupi pentru deplasare sau vânare.
9. Distribuția
speciei - harta
distribuției
http://www.mmediu.ro/app/webroot/uploads/files/2019-02-
06_Anexa_Plan_National_de_ACTIUNE_lup%2C%2016%20ian%202019.p
df
https://eunis.eea.europa.eu/species/1367
137
http://www.mmediu.gov.ro/app/webroot/uploads/files/2019-02-
06_Anexa_Plan_National_de_ACTIUNE_urs%2C16%20ian%2C%202019.p
df
https://www.wolflife.eu/
https://www.lcie.org/Large-carnivores/Wolf-
https://ec.europa.eu/environment/nature/conservation/species/carnivores/libra
ry.htm
https://www.europarc.org/species-management-transboundary-protected-
areas/
138
II.5.5. Tabel A. Date generale a speciei Lynx lynx
Blana este portocalie, cu pete negre, picioarele sunt relativ lungi, cu gheare
retractile ce pot ajunge până la 4 cm, coada este scurtă, capul rotund, gâtul
scurt, urechile mari şi ascuțite au un smoc de păr de culoare neagră în vârf,
iar părul mai lung de pe maxilarul inferior atârnă în formă de favoriți. Este
un animal mai ales de amurg și de noapte, dar poate să aibă perioade active
și în timpul zilei. În timpul zilei când se odihnește, caută locurile ascunse,
stânci mari cu crăpături și cavități adânci, desișuri foarte dense, locuri
accidentate în urma calamităților naturale.
139
vara târzie.
Maturitatea sexuală la râs este atinsă la 21-33 de luni. Împerecherea are loc
în perioada de primăvară, de regulă în lunile martie și aprilie. În această
perioadă emite sunete ce se aseamănă cu mieunatul pisicilor domestice.
Perioada de gestație durează între 67 si 74 de zile. Femela, ulterior, își alege
o vizuină în locurile liniștite și inaccesibile ale pădurilor. Numărul de pui
fătați este de circa 2 sau 4. Ca și în cazul altor mamifere mari din zona
temperată și această specie fată o singură dată pe an. Puii sunt orbi o
perioadă de 2 săptămâni jumătate. Masculul stă în preajma femelei și
perechea vânează împreună, dar acesta nu contribuie la îngrijirea puilor. În
condiții naturale, densitatea râșilor depinde de efectivele speciilor care
servesc de pradă și este limitată de interacțiunile sociale între ei.
În cursul anului, râsul este vulnerabil iarna când vânatul e mai dificil și în
5 Perioade
critice mod deosebit în perioada creșterea puilor mai – iulie.
6 Cerințe de În România, râsul este răspândit de-a lungul Munților Carpați populând
fiecare grup montan din acestea, preferând locurile cele mai retrase (Cotta et
habitat
al. 2001). În prezent se găsește numai în pădurile de mare întindere, liniștite
din zona montană cu cele mai virgine locuri (Arx et al. 2004). Densitatea
speciei este mai înaltă în zonele inaccesibile și stâncoase, unde găsește mai
multă liniște, relief variat și animale de pradă din abundență (Arx et al.
2004). Râsul preferă habitatele forestiere în alternanță cu pășuni sau zone cu
arbuști. Această alternanță este mai mult prezentă în zonele de deal și dealuri
înalte şi mult mai puţin caracteristică zonelor montane şi etajului
140
molidişurilor. De asemenea, pe timpul iernii, specia urmăreşte prada în
zonele de refugiu din văile largi, cu enclave forestiere sau păşuni de
suprafeţe mari. Pentru perioada de fătare şi creştere a puilor, râsul alege zone
de pe versanţii împăduriţi, cu pante mari, stâncării sau grohotişuri şi la
distanţe mici faţă de o sursă de apă.
7 Fotografii
141
II.5.6. Tabel B. Date specifice a speciei Lynx lynx
Nr Informație/Atribut Descriere
3. Statutul de Rezident
prezență -
temporal
6. Abundență Comună
7. Perioada de 04-12/2019
colectare a datelor
din teren
142
8. Distribuția speciei În interiorul sitului Natura 2000 (ROSCI0285 Codrii Seculari de la
Strâmbu Băiuț) distribuția speciei probabil e uniformă, fiindcă pădurile
- interpretare
reprezintă peste 98 % din suprafața sitului. Râsul e un animal foarte
mobil și timid, putând evita zonele cu deranj accentuat. În interiorul
sitului, urmele speciei au fost găsite mai ales în zonele cu păduri
bătrâne / seculare, unde deranjul era minim.
9. Distribuția speciei
- harta distribuției
http://www.carnivoremari.ro/rasul
http://caldarilezabalei.ocolulsilvicnaruja.ro/despre-aria-
143
protejata/specii/lynx-lynx-ras/
https://www.euronatur.org/en/what-we-do/endangered-
species/lynx/lynxes-in-europe/
144
III. STUDIU DE INVENTARIERE ȘI CARTARE A SPECIILOR DE
NEVERTEBRATE Din Situl ROSCI0285 Codrii Seculari De La
Strâmbu Băiuţ
145
III.1. Metodologia utilizată
Nevertebratele terestre reprezintă un grup complex taxonomic cu cerinţe foarte variate faţă de
habitatele suport pentru existenţa lor. Dată fiind marea lor diversitate morfologică, de biologie şi de
cerinţe ecologice este practic imposibil să existe o singură metodă pentru evaluarea tuturor speciilor
de nevertebrate terestre. Dată fiind specificitatea unei specii pentru un anumit microhabitat este
nefezabilă stabilirea aleatorie a unor zone din situri în care să fie cercetate speciile de nevertebrate
de interes comunitar (Natura 2000) care reprezintă speciile ţintă ale proiectului.
Pentru o standardizare a metodologiei şi pentru a putea face comparaţii trebuie folosite metodologii
standardizate la nivel european şi naţional. Pentru inventarierea și monitorizarea speciilor de
nevertebrate terestre de interes comunitar am folosit, în principiu, metodele descrise de Iorgu et
al. (2015).
Principiul metodei este de a merge de-a lungul unui transect în habitate terestre pe o distanță fixă.
Această metodă poate permite observatorilor care merg pe un transect definit să obțină rezultate
comparabile.
146
permit condițiile din teren (suprafaţa habitatului favorabil), în fiecare zonă investigată se efectuează
cinci transecte. Timpul minim acordat unui transect a fost cca. jumătate de oră.
Pentru monitorizarea speciei Rosalia alpina, am observat pe posibile habitate depistate (lemn mort)
prezența și numărul indivizilor.
Această metodă se adresează speciilor care nu se deplasează aproape deloc de pe plantele gazdă,
arborii locuiţi sau de pe ciuperci. Observaţiile s-a făcut pe o suprafaţă de cca. 1 ha (de exemplu pe o
lungime de 500 m și o lățime de 20 m). În interiorul suprafeţei s-a căutat activ plantele gazdă şi
microhabitatele caracteristice conform datelor prezentate la biologia speciei Rosalia alpina. S-a
notat numărul de arbori sau pâlcuri de plante gazdă și ciuperci, coordonatele lor geografice şi
numărul de indivizi de Rosali alpina.
147
cm între resturile vegetale şi gura capcanei pentru a evita evadarea exemplarelor capturate. După
numărare şi identificare, exemplarele au fost eliberate.
Pentru o evaluare eficientă și de calitate, s-au desemnat locuri de colectare, la distanțe potrivite
unde s-au identificat potențialele habitate a speciei.
148
exemplar de Carabus hampei, 1 exemplar de Carabus variolosus și 11 indivizi de Carabus
zawadzkii, pe teritoriului sitului Natura 2000 și în zonele adiacente.
După evaluările datelor estimăm o densitate minimă a speciei de Rosalia alpina la 12 indivizi/km2.
După estimările noastre pe zona studiată (2962 ha, adică 29.62 km2), există un minim de 360
indivizi de Rosalia alpina. Distribuția totodată este foarte neuniformă și depinde de habitatele
existente, care se schimbă frecvent.
Referitor la speciei de Carabus hampei estimăm o densitate minimă de 1-5 indivizi/km2. După
estimările noastre pe zona studiată (2962 ha, adică 29.62 km2), sunt un minim de 50 indivizi de
Carabus hampei. În cazul speciei de Carabus variolosus estimăm o densitate minimă de 1-5
indivizi/km2. După estimările noastre pe zona studiată (2962 ha, adică 29.62 km2), sunt un minim de
50 indivizi de Carabus variolosus. În cazul speciei Carabus zawadzkii estimăm o densitate minimă
de 6 indivizi/km2, după estimările noastre pe zona studiată (2962 ha, adică 29.62 km2 ), sunt un
minim de 180 indivizi de Carabus zawadzkii.
149
III.4. Fișă de Observație
150
III.5. Tabele completate cu datele generale și specifice ale speciilor de interes comunitar
4 Descrierea Croitorul alpin este o insectă relativ mare, cu lungimea de 15-38 mm.
speciei Corpul este alungit, de culoare gri-albastră, cu pete negre pe elitre și antenele
lungi, care pot depăși lungimea corpului (ajungând la 50-55 mm). Este o
specie inconfundabilă datorită coloritului şi antenelor caracteristice.
Adulții sunt activi în zilele însorite, dar pot apărea și la crepuscul. Preferă
pădurile bătrâne (cu diametrul trunchiurilor de peste 20 cm), uscate și
însorite. Se întâlnesc pe arbori sau pe grămezi de buşteni recent tăiaţi,
precum şi pe inflorescenţe, în special de umbelifere, unde se hrănesc cu
polen. Adulții pot fi întâlniți din luna iunie până în luna septembrie.
151
Reproducere
Ciclul de viață durează 2-3 ani, femela depunând ouăle primăvara în scoarța
arborilor. Larvele se dezvoltă în lemn mort sau în arbori vii bătrâni. Preferă
fagul, dar se dezvoltă și în salcie, carpen, stejar, gorun
5 Perioade Principala perioadă critică pentru specie este perioada de dezvoltare larvară.
critice Larvele se dezvoltă în lemnul uscat şi parţial uscat. De aceea, îndepărtarea
materialului lemnos depreciat din pădure afectează în mod direct existenţa
speciei.
6 Cerințe de Croitorul alpin trăieşte predominant în pădurile de fag reci şi umede din
habitat zonele înalte, unde specia poate fi local comună. Se întâlneşte mai rar şi în
păduri de amestec sau în păduri de quercinee şi fag.
152
7 Fotografii
153
Habitate de Rosalia alpina (Foto: Német Enikő)
154
III.5.2. Tabel B. Date specifice ale specie Rosalia alpina la nivelul ariei naturale protejate
Nr Informație/Atribut Descriere
3. Statutul de Rezident
prezență - temporal
5. Statutul de Nativă
prezență -
management
6. Abundență Comună
7. Perioada de Iulie
colectare a datelor
din teren
155
8. Distribuția speciei În partea sud-vestică a sitului și în zonele adiacente specia este larg
- interpretare răspândită. În partea nordică a sitului există un număr un număr ridicat
de habitate potențiale fără semne ale speciei.
9. Distribuția speciei
- harta distribuției
10. Alte informații Iorgu et al. 2015: GHID SINTETIC PENTRU MONITORIZAREA
privind sursele de SPECIILOR DE NEVERTEBRATE DE INTERES COMUNITAR
informații DIN ROMÂNIA
https://www.iucnredlist.org/
https://eunis.eea.europa.eu/species.jsp
156
III.5.3. Tabel A. Date generale ale speciei Carabus hampei
4 Descrierea Este un gândac destul de mare, cu lungimea de 22-38 mm. Specia prezintă o
speciei mare variabilitate geografică fiind divizată în mai multe subspecii. Lungimea
corpului este de 22-25 mm.
157
melcii, fiind carnivori, iar în timpul zilei se ascund în iarbă, în pământ, sub
frunzişuri din păduri.
5 Perioade Principala perioadă critică pentru specie este perioada de dezvoltare larvară.
critice Larvele se dezvoltă în frunze uscate aflate în descompunere.
7 Fotografii
158
III.5.4. Tabel B. Date specifice ale speciei Carabus hampei la nivelul ariei naturale protejate
Informație/Atribut Descriere
Nr
2. Informații specifice
speciei
7. Perioada de Iulie
colectare a datelor
din teren
159
9. Distribuția speciei -
harta distribuției
10. Alte informații Iorgu et al. 2015: GHID SINTETIC PENTRU MONITORIZAREA
privind sursele de SPECIILOR DE NEVERTEBRATE DE INTERES COMUNITAR
informații DIN ROMÂNIA
https://www.iucnredlist.org/
https://eunis.eea.europa.eu/species.jsp
160
III.5.5. Tabel A. Date generale ale speciei Carabus variolosus
161
5 Perioade Perioada de reproducere: aprilie-mai, adulții apar la sfârșitul lunii iulie,
critice începutul lui august.
7 Fotografii
162
Habitatul speciei (Foto: Calin Ardelean)
III.5.6. Tabel B. Date specifice ale speciei Carabus variolosus la nivelul ariei naturale protejate
Nr Informație/Atribut Descriere
163
3. Statutul de rezident
prezență -
temporal
4. Statutul de Marginală
prezență - spațial
5. Statutul de Nativă
prezență -
management
7. Perioada de Iulie
colectare a datelor
din teren
8. Distribuția speciei Dealungul celor trei văi majore, sunt prezente pârâuri care par a fi
- interpretare habitate potrivite specie, însă doar un singur exemplar a fost
observată.
164
9. Distribuția speciei
- harta distribuției
10. Alte informații Iorgu et al. 2015: GHID SINTETIC PENTRU MONITORIZAREA
privind sursele de SPECIILOR DE NEVERTEBRATE DE INTERES COMUNITAR
informații DIN ROMÂNIA
https://www.iucnredlist.org/
https://eunis.eea.europa.eu/species.jsp
Atribut
165
1 Cod Specie 4115
- EUNIS
3 Denumirea Română:-
populară
Engleză:-
4 Descrierea Lungimea corpului este de 30-35 mm, culoarea sa este variabilă, cea mai
speciei frecventă este întunecată, variind de la negru albăstrui la albastru, gri,
bronz până la roșu de cupru. Marginea laterală a pronotului și elitrelor are
uneori o nuanță verde strălucitoare sau violet, spre deosebire de culoarea
de bază.
166
6 Cerințe de Habitate specifice: Păduri aluvionare cu Alnus glutinosa și Fraxinus
habitat excelsior (Alno-Padion, Alnion incanae, Salicion albae) (91E0); Păduri
mixte riverane de Quercus robur, Ulmus laevis și Ulmus minor, Fraxinus
excelsior sau Fraxinus angustifolia, de-a lungul marilor râuri (Ulmenion
minoris) (91F0); Păduri panonice cu Quercus petraea și Carpinus betulus
(91G0); Păduri de stejar galițio-portugheze cu Quercus robur și Quercus
pyrenaica (9130).
167
7 Fotografii
Carabus zawadszkii
Carabus zawadszkii
168
Habitatul specific speciei Carabus zawadszkii
169
III.5.8. Tabel B. Date specifice ale specie Carabus zawadskii la nivelul ariei naturale protejate
Nr Informație/Atribut Descriere
2. Informații Specia a fost observată în zona de nord-vest, și din valea din mijloc a
specifice speciei sitului. Pe partea nordică, în luminișuri, specia apar într-un număr
considerabil. Observarea s-a efectuat mai ales cu metoda capcanelor
barber.
3. Statutul de Rezident
prezență -
temporal
4. Statutul de Răspândit
prezență - spațial
5. Statutul de Nativă
prezență -
management
6. Abundență Rară
170
7. Perioada de Iulie
colectare a datelor
din teren
8. Distribuția speciei Specia a fost observată în zona de nord-vest, și din valea din mijloc a
- interpretare sitului. Pe partea nordică, în luminișuri, specia apar într-un număr
considerabil. Observarea s-a efectuat mai ales cu metoda capcanelor
barber.
9. Distribuția speciei
- harta distribuției
171
10. Alte informații Iorgu et al. 2015: GHID SINTETIC PENTRU MONITORIZAREA
privind sursele de SPECIILOR DE NEVERTEBRATE DE INTERES COMUNITAR
informații DIN ROMÂNIA
https://www.iucnredlist.org/
https://eunis.eea.europa.eu/species.jsp
III.6. Alte specii de floră şi faună relevante pentru aria naturală protejată
3. Denumirea populară
172
Semnatura
Prestator
GREENVIRO SRL
Reprezentant legal- Administrator
Abraham Zoltan
173