COMPORTAMENTUL COLECTIV

În cadrul vieții cotidiene suntem implicați atât în forme de comportament individual, cât
și colectiv. Spre deosebire de comportamentul individual, orientat de norme, modele de acțiune
sau interese, cel colectiv este adesea spontan, ghidat de norme diferite față de cele acceptate în
general. Publicul unui spectacol, mulțimile de greviști sau protestatari, adunările populare,
grupurile de curioși care asistă la anumite evenimente nu își programează comportamentul în
situaţiile menţionate, dar, de cele mai multe ori, reacţionează la fel şi independent de normele
civilităţii cotidiene.
Dimensiunile comportamentului colectiv sunt: scopul constituirii colectivităţii, gradul ei
de organizare şi durata sa (Chelcea, 2006, p. 52). După scop, se distinge între comportamente
expresive şi cele instrumentale. Comportamentele colective expresive se întâlnesc acolo unde
grupurile se eliberează sau manifestă anumite atitudini sau tensiuni emoţionale fie pozitive
(publicul care ovaţionează la un spectacol, oamenii ieşiţi pe stradă cu ocazia unor sărbători), fie
negative (proteste colective, publicul care huiduie echipa adversă). Comportamentele
instrumentale sunt cele prin care se realizează un demers într-un scop bine precizat (pentru a
obţine anumite drepturi, pentru a realiza anumite sarcini etc.). În realitate, această distincţie nu
este una netă, căci anumite comportamente instrumentale deţin şi o componentă expresivă; de
asemenea, prin afişarea unor emoţii, sunt realizate şi anumite obiective, intenţionate sau nu. În
ceea ce priveşte gradul de organizare a grupurilor, acestea pot avea un lider formal, informal sau
pot fi lipsite de orice formulă de conducere sau organizare. Cât despre durata comportamentelor
colective, ea variază între perioade semnificative (proteste care se reiau periodic sau care se
desfăşoară neîntrerupt pe perioade mari) şi manifestări efemere, cum ar fi cele prilejuite de
apariţia în public a unei vedete.
Tipuri colective: mulțimile
Procesele psihosociale care caracterizează comportamentul colectiv au fost analizate –
impresionist, s-a spus, dar cu mare putere de semnificare – în lucrarea Psychologie des foules
(1895) a lui Gustave Le Bon. Era mulțimilor, remarca Le Bon, a început atunci când au fost
evidente două procese sociale fundamentale: 1) distrugerea credințelor prin care s-a cristalizat

1
civilizația europeană și 2) apariția unor condiții de existență cu totul noi. Aceste procese au
deschis calea tranziției/schimbării sociale accelerate și anarhiei. În era mulțimilor, acestea se
afirmă ca agenți sociali puțin capabili să judece, capabili însă de acțiune rapidă și amplă.
„Dreptul divin al mulțimilor se substituie dreptului divin al regilor” (1990: 9); din păcate,
principalul mod de a se folosi de acest drept este distrugerea. De aceea, cunoașterea psihologiei
mulțimilor este singura resursă pe care conducerea societății o poate avea pentru a înțelege –nu
neapărat pentru a controla – mulțimile1.
Sufletul mulțimilor nu se aseamănă cu sufletul popular al comunității culturale/etnice al
lui Wundt. Mulțimea psihologică este, arată Le Bon, o aglomerare de oameni ale căror
personalități conștiente dispar, sentimentele și voințele tuturor fiind orientate în aceeași direcție.
Dominația însușirilor inconștiente se edifică datorită a) puterii lor incontrolabile; b) contagiunii
mintale și c) sugestibilității/credulității. Pe baza analizei desfăşurării revoluţiilor din 1789, 1848
şi 1871 din Franţa, Le Bon a formulat legea unităţii mintale a mulţimilor, conform căreia
comportamentul colectiv se caracterizează prin unanimitate: toţi participanţii săvârşesc aceleaşi
fapte, au aceleaşi gânduri şi sentimente. Unanimitatea, caracterizată prin emoţionalitate crescută,
intoleranţă şi un sentiment al puterii nelimitate, se datorează contagiunii mintală, care transformă
mulţimea într-o fiinţă unică, o mulţime structurată sau psihologică, supusă legii unităţii mintale.
Spre deosebire de individ, mulțimile sunt amorale, lipsite de orientare morală; ele pot fi eroice
sau criminale, binele sau răul devenind confuze în acțiunea lor. De asemenea, sunt neaderente la
idei, fiind mai degrabă orientate de ideologii și de comunicări de idei simple, impresionante ori
de evocări ale unor imagini puternice. Nici sentimentele religioase nu le pot afecta, mai degrabă
manifestându-se în formă religioasă, idolatru („adorarea unei ființe presupuse superioare, teama
de puterea ce i se atribuie, supunerea oarbă la ordinele sale, imposibilitatea de a-i discuta
dogmele, dorința de a le răspândi, tendința de a-i considera dușmani pe toți cei care refuză să le
accepte” – ibidem: 39), dar nefiind capabile de trăire religioasă autentică. De altfel, spune Le
Bon, „dacă mulțimile ar putea fi făcute să-l accepte, ateismul ar avea întreaga ardoare intolerantă
a unui sentiment religios și ar deveni de îndată, în manifestările sale exterioare, un cult” (ibidem:
41).
Factorii care determină opiniile și credințele mulțimilor sunt clasificați în:

1
Ulterior, dezvoltarea psihologiei sociale a fost mobilizată tocmai de miza controlului maselor – prin manipulare,
conformism, control intern ș.a.

2
 a. Factori îndepărtați: neamul (ca popor, cultură etnică, specificitate), tradițiile („o
sinteză a neamului2”), timpul (ca zeitgeist, dimensiune culturală, spirit al epocii),
instituțiile (care, totuși, „nu posedă, prin ele însele, nicio virtute”, căci „nu în instituții
trebuie să căutăm mijlocul de a acționa profund asupra sufletului mulțimilor” – Le
Bon, 1990: 49), instrucția și educația (care, în loc să dezvolte inteligența, creează
armate de numulțumiți3).
b. Factori imediați: imaginile, cuvintele, formulele – cele „...al căror sens este cel mai
prost definit acționează uneori cel mai puternic”: egalitate, democrație, libertate etc.4;
iluziile; experiența (aproape singurul mod în care mulțimile pot accede la adevăr).
Conducătorii mulțimilor vor fi cei capabili să insufle credințe; în această calitate se pot
regăsi cei care sunt ei înșiși subjugați de aceste credințe, dar și demagogii sau ipocriții. Modurile
predilecte de acțiune și adresare sunt afirmația, repetiția și contagiunea. Față de credințe, care
sunt fixe, opiniile sunt mult mai instabile; de altfel, opiniile sunt și cele mai bine urmărite și
dirijate de conducători, inclusiv prin presă, care nu mai este de mult ecoul opiniilor populației, ci
un instrument idelogic de formare a opiniilor. De altfel, opiniile mulțimilor sunt, conform lui Le
Bon, întotdeauna impuse și niciodată bazate pe raționament (op.cit.; 101).
În lipsa unor „reglatoare invizibile” (cum ar fi mecanismele vieții cotidiene sau controlul
social), democrațiile nu ar putea supraviețui în fața puterii mulțimilor.

2
„Științele biologice au fost complet transformate de când embriologia a arătat imensa infuență a trecutului asupra
evoluției ființelor vii; științele istorice vor fi la rândul lor transformate când noțiunea aceasta va fi mai răspândită.
Dar nu este încă suficient de răspândită, mulți oameni de stat rămânând la ideile teoreticienilor din secolul trecut și
închipuindu-și că o societate poate să o rupă cu trecutul său și să se refacă în întregime călăuzindu-se doar după
luminile rațiunii” (Le Bon, 1937/1990: 45)
3
Ideea că instrucția îi face pe oameni mai buni sau egali este, conform autorului fracez, o dogmă, o mistificare.
Cultura de masă nu este niciodată eficientă în ridicarea nivelului moral sau intelectual al mulțimilor. „...Ea prezintă
pericolul mult mai serior de a insufla celui care a primit-o un puternic dezgust pentru condiția socială căreia îi
aparține prin naștere, precum și intensa dorință de a o depăși. Muncitorul nu mai vrea să rămână muncitor, țăranul
nu mai vrea să fie țăran și ultimul dintre burghezi nu vede pentru fiii săi o altă carieră posibilă decât aceea de
funcționar plătit de către Stat. În loc să pregătească oamenii pentru viață, școala nu îi pregătește decât pentru funcții
publice, unde reușita nu cere niciun strop de inițiativă. La nivelul de jos al scării sociale, această educație creează
acele armate de proletari nemulțumiți de soarta lor, întotdeauna gata de revoltă; la nivelul de sus, ea creează frivola
noastră burghezie, în același timp scepțică și credulă, impregnată cu o încredere superstițioasă în Statul-providență,
pe care, cu toate acestea, îl critică fără încetare, acuzând guvernul de propriile sale greșeli – și încapabilă de a
întreprinde ceva fără intervenția autorităților.
4
Unul dintre talentele necesare ale oamenilor de stat este să boteze cu nume neutre sau agreate de mase realități
detestabile sub vechile lor denumiri (contribuții, participații, toleranță, libertate, egalitate, familie etc.).

3
 Psihosociologul american Henry Blumer a amendat această explicaţie, atrăgând atenţia că
nu este vorba despre o contagiune mintală, ci despre una comportamentală, o „reacţie circulară”
prin care indivitzii îşi reflectă reciproc sentimentele, uniformizându-le şi intensificându-le.
În orice caz, toţi cercetătorii sunt de acord că mulţimile şi comportamentul colectiv
favorizează deindividualizarea, care dezinhibă comportamentul şi ecranează conştiinţe de sine a
indivizilor. (Ex. Articolul și experimentul lui Philip Zimbardo cu automobilul vandalizat, 1969)
Interpretarea acestui fapt a fost însă diferită: Le Bon considera că prin comportamentul colectiv
se produce o regresie civilizaţională şi culturală a omului, în vreme ce Raymond Boudon atribuie
acestor comportamente o dimensiune dinamică, creatoare, cu rol central în schimbarea socială.
Au fost identificate cinci tipuri de mulţimi: întâmplătoare (efemere, în care
comportamentul oamenilor nu se abate mult de la normele obişnuite), convenţionale (mulţimi cu
scop, care se adună în locuri stabilite, care adoptă coduri de comportament de asemenea stabilit,
cu un nivel scăzut de interacţiune între participanţi), expresive (slab organizate, care se formează
pe loc, pentru perioade scurte de timp), active (care se manifestă emoţional puternic, favorizând
comportamente agresive) şi protestatare (adesea slab organizate şi cu caracter distructiv – ex.
Grevele , adunările protestatare).
Din punctul de vedere al intervenţiei psihosociologice, există (Chelcea, p. 59) există
mulţimi a căror reunire a fost decisă şi planificată dinainte, mulţimi propriu-zis convenţionale
(fără organizare şi lider, dar care se reunesc în locuri stabilite) şi cele cu adevărat spontante.
Cauzele care pot declanşa mişcări colective pot fi: 1) cauze precipitante (calamităţi naturale),
evenimente sociale (meciuri de fotbal, spectacole, sărbători etc.) sau perceperea nemulţumirilor
legate de nivelul de trai, de funcţionarea unor agenţii sociale etc. (mulţimile protestatare). În ceea
ce priveşte ultima categorie de cauze, acestea pot determina comportamente competitive între
grupurile locale (etnice, religioase etc.), acţiuni colective reactive (contestarea sistemului politic)
sau acţiuni colective proactive (de revendicare a unor resurse economice, politice etc.).
Dinamica mulțimilor
Teoriile despre dinamica mulţimilor au fost grupate în: 1) teorii ale contagiunii (G. Le
Bon, H. Blumer, R.Park, E. Burgess) – care văd în emergenţa mulţimilor – şi a democraţiei – un
pericol social, cultural şi uman; 2) teorii ale convergenţei (Floyd H. Allport), care explică
uniformitatea de comportament colectiv prin împărtăşirea aceloraşi trăsături de personalitate de
către participanţi; 3) teoria normei emergente (Ralph Turner şi Lewis Killian), care consideră,

4
din perspectiva interacţionismului simbolic, că în mulţime apare un anumit tip de comportament
derivat dintr-o anumită definire a situaţiei cu care se confruntă colectivitatea; comportamentul
colectiv, din această perspectivă, nu este unul iraţional, ci unul normativ – conform cu situaţia
dată.
Masificarea prin instrumentele economiei, politicii, culturii contemporane.
Cauzele identificabile, în analiza pe care Thomas de Koninck o face culturii
contemporane, sunt:
Absenţa spiritului din viaţa cotidiană. Această lipsă se traduce în lipsa sensului (a
scopurilor, a determinărilor ultime, definitive) lucrurilor, activităţilor, a vieţii în general şi în
proliferarea plictiselii, avatar al vieţii confortabile şi al timpului liber. Lipsa sensului şi
plictiseala se caută a fi compensate de experimentări, adică de expuneri superficiale la senzaţii
din ce în ce mai brute5, menite a zdruncina rutina, a condimenta cotidianul, fără a le altera, însă,
absolut deloc. Acest lucru garantează păstrarea ordinii instaurate prin rutina cotidianului, cu alte
cuvinte, suficienţa în organizarea vieţii sociale. (...) Sinele social ce se caută a fi promovat, în
această logică a valorificării ostentaţiei, este unul „de impact”, gata să răspundă provocărilor
concurenţei, performanţei, competenţei.
Narcoza socială. Răspândirea instrumentelor şi „substanţelor” necesare narcotizării,
neutralizării sau anestezierii întregii societăţi are aceeaşi consecinţă ca suprasolicitarea nervoasă:
apatia, indiferenţa, retragerea sau, cu termenii lui de Koninck, somnambulismul, nebunia,
moartea. Abolirea coordonatelor realităţii, a duratei şi a spaţiului reale se realizează prin
impunerea în viaţa cotidiană a noii geografii urbane şi a istoriei prezentului promovată prin mass
media. Viteza transporturilor, simultaneitatea informaţiilor denaturează percepţiile locuitorului
societăţii contemporane: „Călătorul, ca şi spectatorul de televiziune, experimentează lumea în
termeni narcotici; corpul se mişcă pasiv, desensibilizat de spaţiu, spre destinaţii plasate într-o
geografie urbană fragmentată şi discontinuă”6.
Suspiciunea şi teama. Societatea contemporană este lumea în care se suprimă experienţa
rezistenţei şi, prin urmare, şi experienţei alterităţii adevărate. Cultivarea confortului presupune
proiectarea unei lumi cât mai lipsită de rezistenţă, atât în ce priveşte trupul, cât şi relaţiile sociale.

5
Asupra acestei teme am discutat în capitolul de mai sus referitor la cultura de consum şi mai ales la televiziune. V.
....
6
Richard Sennett, Flesh and Stone, p. 18 – apud. Th. de Koninck, p. 48.

5
Atingerile aduc cu ele riscurile disconfortului. Orice tip de rezistenţă întâlnită, asperităţile,
obstacolele stârnesc suspiciunea sau teama.
Exterioritatea. Dusă la extrem, exterioritatea înseamnă goliciune. Cultivarea exteriorităţii
prin curiozitate
Puerilismul. „Atitudinea unei comunităţi al cărei comportament este mai imatur decât i-ar
permite stadiul facultăţilor sale intelectuale şi critice, care, în loc să facă dintr-un băiat bărbat, îşi
adaptează comportamentul după cel al vârstei adolescentine”, spunea Johann Huizinga7. Etologii
diagnostichează şi ei un fenomen de neotenie, de stagnare în starea de tinereţe, care poate să
reprezinte, însă, un fenomen patologic de retard (încetinirea ontogenezei umane), decădere
genetică sau pierdere de informaţie. Konrad Lorenz face legătură între fenomenele intoleranţei la
neplăcere şi nivelării simţurilor (insensibilitatea la plăcere) ce se manifestă la omul societăţilor
moderne şi generarea unui comportament infantil; la aceste evoluţii genetice se pot adăuga, însă,
subliniază etologul citat, şi fenomene culturale, cum sunt orientarea valorică a societăţilor către
trăsăturile fizice şi psihoce ale tinereţii. „Cerinţa fremătătoare de satisfacere imediată a
simţurilor, lipsa oricărei responsabilităţi şi a oricărui scrupul faţă de sentimentele altora sunt
tipice pentru copiii mici, fiind în cazul lor perfect scuzabile. Munca susţinută în vederea unui
scop îndepărtat, responsabilitatea acţiunilor proprii şi manifestarea grijii chiar faţă de cei mai
puţin apropiaţi sunt norme de comportare ce îl caracterizează pe omul matur”8.
Legătura surprinzătoare şi de rău augur este făcută, însă, între imaturitate şi regres:
asemenea celulei unei tumori maligne, care pierde însuşirile care o fac parte a unui ţesut
specializat, integrat şi care regresează către starea unui organism unicelular, autonom, începând
să se înmulţească fără considerarea ţesutului sau organismului întreg, persoanele lipsite de
maturitate pot deveni paraziţi sau chiar, mai rău, focare de destructurare a societăţii care continuă
să îi adăpostească. Apelăm, în continuare, la experienţa cercetătorului comportamentului uman:
„Un om lipsit de norme de comportare socială matură, care va rămne astfel într-o stare infantilă,
devine în mod necesar un parazit al societăţii. I se pare firesc să beneficieze în continuare de
grija adulţilor, grijă ce i se cuvine doar copilului. (...) Nenumăraţi tineri privesc cu duşmănie
ordinea socială actuală şi astfel şi pe părinţii lor. Faptul că, în ciuda acestei atitudini ei consideră

7
Cf. Thomas de Koninck, p. 66.
8
Konrad Lorenz, 2006, p. 66.

6
de la sine înţeles să fie susţinuţi de această societate şi de aceşti părinţi dovedeşte infantilitatea
lor nereflectată”9.
Din punct de vedere moral, infantilitatea duce la suspendarea judecăţii, la atracţia către
facil sau trivial şi la supunerea normativităţii în faţa jocului. Hegel a criticat pedagogia socială
care prelungeşte prea mult copilăria: „Străduindu-se astfel să-i facă să se închipuie desăvârşiţi, în
nedesăvârşirea în care ei simt că se află, şi să fie satisfăcuţi într-însa, - ea tulbură şi pătează
adevărata trebuinţă mai bună a lor, şi provoacă, pe de o parte lipsa de interes şi opacitatea faţă de
raporturile substanţiale ale lumii spirituale, pe de altă parte dispreţul faţă de oamenii adulţi, -
întrucât lor, ca copii, aceştia li s-au înfăţişat ei înşişi în mod copilăros şi demn de dispreţuit
(...)”10

CADRELE COLECTIVE URBANE ȘI OMUL MASĂ/INDIVIDUL

Conform caracterizării pe care Georg Simmel o face tipului locuitorului metropolei,

acesta nu este un „tip social mediu”, în sensul definirii normalităţii ca medie, ci unul care se
abate de la aceasta normalitate. Aceasta se petrece în primul rând din pricina unei anumite
anormalităţi a societăţii urbane înseşi, una care se află în deficit de solidaritate, socialitate şi
spiritualitate. Viaţa metropolitană este una extrem de raţionalizată, realizându-se, la nivel
psihologic, printr-o intensificare foarte mare a vieţii nervoase a indivizilor şi prin preponderenţa
intelectului – ca forţă a noastră cea mai adaptabilă – asupra sensibilităţii şi sentimentelor
(dominante în comunităţile mai mici). De dominaţia intelectului se leagă raţionalitatea de tip
economic: orice calitate şi particularitate sunt obiectivate şi reduse cuantificabil la noţiunea
pecuniară. Tot aici se înscrie şi o altă trăsătură ce se abate de la media societăţilor ne-
metropolitane, anume exactitatea relaţiilor, transpunerea lumii în modele numerice şi căutarea,
cu orice preţ, a preciziei (în determinarea egalităţilor şi inegalităţilor, în stabilirea întâlnirilor şi
convenţiilor etc.). Aceasta devine posibilă tocmai în virtutea naturii calculabile a banilor,
vehicolul social cel mai eficient. Exactitatea, punctualitatea, calculabilitatea, fără de care viaţa
urbană s-ar prăbuşi în haos, sunt menite nu numai reglementării relaţiilor exterioare; ele trebuie

9
Ibidem, p. 68.
10
Hegel, Principiile filosofiei dreptului – apud. Thomas de Koninck, p. 66.

7
să determine conţinuturile vieţii şi să excludă tendinţele şi impulsurile iraţionale ce caută să
determine ele, din interior, forma vieţii, în loc de a accepta o formă generală şi precis
schematizată din afară.
Exactitatea şi precizia formei vieţii se manifestă, la nivelul subiectiv, prin incapacitatea
de reacţie subiectivă: blazarea, ca trăsătură specifică mediului metropolitan constă în
insensibilizarea faţă de lucruri, de semnificaţia lor şi de diferenţele dintre ele şi provine din
obosirea determinată de solicitarea nervoasă violentă. Ea reprezintă reflexul subiectiv fidel al
internalizării economiei monetare, prin care banul devine cel mai eficient instrument de nivelare,
răpind ireparabil lucrurilor substanţa, individualitatea, valoarea lor specifică şi incomparabilă.
Cadrele vieţii metropolitane, în care sunt concentrate cu succes cantităţi mari de oameni
şi lucruri, îl aduc pe individ la limita superioară a capacităţii sale nervoase; reversul acestei
performanţe este, însă, tipul special de adaptare pe care îl reprezintă blazarea, ce oferă ultima
posibilitate de acomodare la conţinuturile şi forma vieţii metropolitane, anume refuzul oricărei
reacţii la acestea. Aceasta metodă de autoconservare, care devalorizează întreaga lume obiectivă,
conduce, în cele din urmă, la sentimentul aceleiaşi lipse de valoare şi în ceea ce priveşte propria
persoană. În comportamentul citadin, acest lucru se manifestă negativ, prin rezerva socială.
Aceasta se suprapune parţial peste „neatenţia civilă” despre care vorbeau A. Giddens şi
etnometodologii, dar merge până la rădăcina acestui tip de comportament, pe care îl traduce ca
antipatie, „uşoară aversiune, înstrăinare şi ostilitate reciprocă ce s-ar transforma imediat în ură şi
conflict în secunda când s-ar produce, din varii motive, un contact mai apropiat”. Indiferenţa este
aparenţa civilizată a comportamentului, imposibilă în momentul unei apropieri personale mari;
ca atare, menţinerea indiferenţei şi a libertăţii personale se face prin protecţia rezervei, cu
dominanta sa de aversiune mascată (sau antipatie), un antagonism latent şi preliminar
antagonismului real care produce distanţe şi înstrăinări fără de care viaţa metropolitană nici nu ar
putea fi trăită. Datorită acestei rezerve, libertatea personală a individului este posibilă într-o
cantitate şi modalitate ce nu au echivalent, spune Simmel, în alte relaţii sociale.