Curente culturale și artistice

- Junimismul -

Sub deviza „Entre qui veut, reste qui peut!” („Intră cine vrea, rămâne cine poate!”), la
Iași, între 1863-1864, era înființată societatea „Junimea”, la inițiativa unor tineri sosiți de la
studii din străinătate, dornici de a da un alt curs culturii și literaturii române. Titu Maiorescu,
Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti și Iacob Negruzzi sunt considerați cei cinci
membri fondatori. Controversele legate de data înființări se datorează, în cea mai mare
măsură, convenției făcute de către junimiști conform căreia „încpeuturile societății trebuie
șăsate necercetate”. Fiecare dintre fondatori avea propria versiune despre „actul constitutiv”,
iar curând se adaptează formula „originea Junimii se pierde în noapte timpurilor”, a cărei
interpretare a iscat controverse, unii atribuindu-I chiar conotații franc-masone.
Lucru lipsit de controversă este faptul că se poate vorbi despre o activitate a Junimii
încă de dinainte ca aceasta să se fi constituit. Anul 1863 deschide o serie de prelegeri
susținute de Maiorescu, ce vor fi reluate în februarie 1864, alăturându-se în aceste demersuri
și Carp, Pogor și Rosetti. Tot la început de 1864, chiar înainte de întâlnirea care a stabilit
programul prelecțiunilor, a avut loc și prima reuniune așa-zis literară a societății încă
neconstituite. Este vorba de o reuniune convocată de Maiorescu la locuința sa, unde invitații
erau chemați să audieze traducerea lui Carp după „Macbeth”. S-a instituit obiceiul ca, după
aceste prelegeri, organizatorii să se adune la unul dintre ei, pentru a discuta. Tocmai o astfel
de discuție a prilejuit decizia constituirii într-o societate organizată, al cărei nume, la
inițiativa lui Rosetti (care refuză vehement propuneri ca „Ulpia” sau „Ulpia traiană”) devine
Junimea.
Prin programul său, societatea își propunea o serie de obiective, precum: organizarea
de „prelecțiuni populare” (o serie de conferințe publice pe diverse teme), stabilirea ortografiei
unitare a limbii române sau editarea unei antologii de poezie românească. Prin aceste direcții
de acțiune, prin întemeierea spiritului critic și prin afirmarea specificității esteticului în
analiza textului literar „Junimea” a ajuns să joace un rol important în trasarea unei noi
orientări în literatură, iar prin întreaga ei activitate, societatea avea să fie considerată cel mai
de seamă cenaclu și cea mai importantă societate culturală din istoria literaturii române.
 Existența tipografiei permite „Junimii” publicarea, începând din 1867, a unei reviste:
Convorbiri literare, puse de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicație
se va bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus, încă de la
apariție, o direcție nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic și
sentimentul valorii estetice. Încă de la începuturile ei, mișcată de conștiința primelor nevoi
ale culturii românești în acel moment, „Junimea” abordează problema ortografiei românești,
foarte acută în epoca trecerii de la întrebuințarea alfabetului chirilic la cel latin.
În ședințe însuflețite, ținute de obicei în casa lui Vasile Pogor sau acasă la Titu
Maiorescu și dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se discută
probleme de ortografie și limbă, se recitesc poeții români în vederea unei antologii și se
compun sumarele revistei, uneori în hazul general pentru producțiile care trebuiau respinse.
Convorbirile literare păstrează în cea mai mare parte urma activității “Junimea”, și lectura
atentă a revistei permite refacerea vieții renumitei grupări literare și a etapelor pe care le-a
străbătut.
Prima etapă, etapa ieșeană, este caracterizată de un pronunțat caracter polemic (cu
ardelenii, cu latiniștii, cu publicațiile din București și, cel mai savuros capitol al polemicilor
purtate de junimiști, cel al disputei cu B.P. Hașdeu). În această perioadă, activitatea Junimii
se mainefestă cu predilecție în trei domenii: limba, literatura și cultura.E ste vremea în care
“Junimea” provoacă cele mai multe adversități, dar și aceea în care, prin succesul polemicilor
ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Mihai Eminescu, se conturează
în jurul său o aură de prestigiu.

Începutul celei de-a doua etape (1874-1885) este marcat de numirea lui Maiorescu în
funcția de ministru al Instrucțiunii publice, fapt care determină mutarea acestuia la București
și dublarea ședințelor de la Iași cu cele de aici. Perioada este una a consolidării orientărilor
estetice, când în „Convorbiri” sunt publicate operele de maturitate ale marilor clasici ai
literaturii române (Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici).
În fine, cea de-a treia etapă, etapa bucureșteană (1885-1944) este deschisă de mutarea
revistei la București și marcată de o diminuarea criticismului, dar, mai ales, printr-un caracter
preponderent universitar. Are loc lupta “Junimii” cu socialiștii, acțiunea lui Titu Maiorescu
fiind sprijinită de aceea a lui Petru Th. Missir și de a tinerilor discipoli P. P. Negulescu,
Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, Gr. Tausan etc. Dacă până în 1900 revista își
păstrase în primul rând tradiționalul ei caracter literar și filozofic, o dată cu intrarea lui Ioan
Bogdan în comitetul de redacție și apoi cu trecerea lui la direcția revistei, Convorbirile devin
o arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia se disting, alături de propriile studii ale lui
Ioan Bogdan, acele ale lui Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga și alții. Și dacă vechile lupte ale
Convorbirilor literare fuseseră purtate pe teme de cultură generală, acum este vremea
polemicilor erudite, ale lui Ioan Bogdan împotriva lui Sion, ale lui Nicolae Iorga împotriva
lui A. D. Xenopol și Tocilescu care nu au mai avut același grad de popularitate ca și în anul
1890.
Analizând perioada de activitate a societății „Junimea” și a revistei „Convorbiri
literare”, Tudor Vianu identifică și sintetizează trăsăturile caracteristice ale spiritului junimist.
Este vorba despre: înclinația spre filosofie (intelectuali foarte cultivați, toți junimiștii au fost
oameni cu pregătire filosofică, la curent cu evoluția științei și a literaturii), spiritul oratoriei
(„Junimea” a dezaprobat modul de a vorbi în public al generației anterioare, care contribuise
la crearea unei frazeologii demagogice, astfel că junimiștii creează un nou stil oratoric,
caracterizat prin rigurozitate, coincizie și un sever control al expresiei), clasicismul (au
încurajat promovarea literaturii clasice, înțelegând prin aceasta atât literatura ce aparținea
curentului clasic propriu-zis, cât și operele contemporane ce întruneau prin valoarea lor
artistică elementele clasice), ironia (aveau convingere că nimic nu se poate construi pe o bază
nouă, fără a distruge mai întâi, cu ajutorul umorului și al ironiei, prejudecățile și ideile
greșite) și spiritul critic.
În ceea ce privește ultima trăsătură, se remarcă faptul că junimiștii au fost partizanii
unei atitudini care nu admite nimic decât sub rezerva discuției și a argumentației temeinice.
În studiul intitulat „În contra direcției de astăzi în cultura română”, Titu Maiorescu a făcut
observația că, începând cu 1829 (momentul Tratatului de la Adrianopol), dezvoltarea țării s-a
realizat prin preluarea de la alte civilizații europene a unor „forme” (adică a unor instituții
sociale sau culturale) ce nu ar corespunde „fondului”, adică spiritul tradițional, felului de
viață autohton. Observația maioresciană a devenit celebră sub numele „forme fără fond”.
Cu un an înainte (în 1867), apăruse un alt studiu definitoriu realizat de Maiorescu.
Este vorba despre „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, publicat în revista
„Convorbiri literare”. Apariția lui se datorează uneia dintre primele intenții ale Junimii,
menționate, de altfel, și anterior, de a realiza o antologie de poezie românească. Lectura
poeziilor scrise până la acea vreme porduce hilaritate în rțndul membrilor societății, așa că,
mărturisește Titu Maiorescu, „din miile de poezii citite, societatea nu a putu alege un număr
sufiecient pentru a compune un volum, și dintr-o colecțiune de poezii frumoase a ieșit o
critică de poezii rele”. Drept urmare, criticul urmărește să prezinte în acest studiu modul în
care îmbinarea formei și a fondului poeziei conduce spre frumosul artistic. Lucarea, care
concentrează în rândurile sale concepțiile lui Titu Maiorescu despre artă, este structurată pe
două părți, „Condițiunea materială a poeziei”, respectiv „Condițiunea ideală a poeziei”. Prima
parte se ocupă de forma poeziei, de imaginile artistice și de figurile poetice din care este
alcătuită, iar a doua de ideea poetică, deci de fondul poeziei. În „Condițiunea materială a
poeziei”, criticul face distincția dintre frumos și adevăr: adevărul cuprinde numai idei, pe
când frumosul cuprinde idei manifestate într-o formă sensibilă. Definește „condițiunea
materială a poeziei” ca reprezentând materialul poetic al fiecărei lucrări (cuvintele), fiind
condiția elementară a realizării poeziei. Imaginile poetice trebuie să determine reprezentarea
sensibilă a obiectului. „Condițiunea ideală a poeziei” rezidă din necesitatea ca poezia să
genereze idei, semnificații, să aibă mesaj - fără acestea, ea nu este poezie. Aceasta trebuie să
fie concisă și, implicit, sugestivă, excluzând diminutivele și cuvintele vulgare, având justețe
și o logică a figurilor de stil. Pentru Maiorescu, poezia este asemănătoare cu pasiunea: se
poate vorbi despre o mare „repejune” a mișcării ideilor”, acestea se amplifică într-o viziune
originală și se dezvoltă grabnic, crescând spre „culminarea finală”.
Junimea, junimiștii și junimiștii nu s-au restrâns la sfera culturalului. Dată fiind natura
lor militantă, deși la început au evitat implicarea în acest domeniu, membrii societății ajung
să pătrundă în sfera politică. Carp și Pogor ajung ministri în guvernul de trei luni condus de
Manolache Kostaki Iepureanu, Nicolae Gane și Mihai Negruzzi ajung notabilități politice ale
Iașului. Gheorghe Costaforu propune în 1871 junimiștilor să intre în partidul conservator,
oferindu-le locuri pe listele acestui partid, Maiorescu ajunge, așa cum am menționat anterior,
ministru al cultelor și al instruirii publice. În această calitate va elabora un proiect de lege
pentru reorganizarea învățământului rural, va dispune introducerea limbii române ca obiect de
învățământ în licee și se va ocupa de organizarea învățământului superior politehnic. Tot
junimiștii sunt cei care susțin Constituția de la 1866. Apogeul activității politice junimiste în
constituie perioada celor două guverne conduse de Th. Rosetti și cea a guvernului Catarg-
Carp.
În ceea ce privește sursele care vorbesc despre această perioadă, interesante și
instructive Memorii de la Junimea au lăsat doi dintre participanții la lucrările societății,
George Panu și Ioan Slavici, dar și Iacob Negruzzi, fiul lui Costache Negruzzi. Evident un alt
material foarte bogat se găsește în Însemnările zilnice, jurnalul intim al lui Titu Maiorescu.
 Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române,
întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar
acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o
comunitate de interese culturale dar și socio-politice, care s-a sprijinit pe consensul mai
multor voințe și a avut mereu în centrul său o figură puternică dominantă. Prin întraga ei
activitate, Societatea „Junimea” a fost considerată cel mai de seamă cenaclu și cea mai
importantă socetate culturală din istoria literaturii române.