Moara cu noroc

Particularități de construcție a personajului

Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se caracterizează prin

promovarea unei literaturi autentice, care vine să înlocuiască ,,formele fără fond”, aspect
evidenţiat de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca
Caragiale şi Ioan Slavici.
   Afirmându-se la sfârşitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici a fost prozator,
dramaturg, memorialist, publicist, adept al realismului clasic. Opera ,,Moara cu noroc” a
fost publicată în anul 1881 în volumul de debut ,,Novele din popor” şi este o nuvelă.
Caracterul acesteia este realist, prin temă, tehnica detaliului semnificativ şi perspectiva
narativă obiectivă, dar este și de factură psihologică, prin interesul acordat analizei
interioare a personajului. În ,,Istoria literaturii române” Ovidiu Papadima afirma că
aceasta este ,,prima nuvelă memorabilă construită la noi cu elemente ale psihologiei
abisale” , subliniind faptul că accentul este pus pe conflictul interior al personajului
principal. 
Tema este, de asemenea, edificatoare pentru caracterul realist al operei, fiind cea a
consecinţelor nefaste şi dezumanizante ale dorinţei de îmbogăţire. Aceasta este tratată
într-un mod complex şi poate fi analizată din mai multe perspective (socială, morală,
psihologică).
Ghiță este personajul principal al nuvelei, cel mai complex personaj din nuvelistica
lui Ioan Slavici,  un personaj ”rotund” (E.M. Forster), care se transformă pe parcursul
acțiunii, al cărui destin ilustrează viziunea autorului despre adevăratele valori ale vieții. 
Statutul său inițial este reliefat în prima secvență a nuvelei în care este prezentat ca
soțul Anei, alături de care are un copil, cei trei locuind împreună cu soacra într-un sat
sărac. Aceștia au un trai modest, din cauza ocupației lui Ghiță de cizmar, dar este descris
ca fiind un bun meseriaș, om harnic, blând și cumsecade. Acesta dorește să-și schimbe
statutul social, aspirație firească, astfel că ia în arendă cârciuma de la Moara cu Noroc, ca
să agonisească suficienți bani încât să-și deschidă un atelier.
Statutul moral al personajului  se concentrează asupra iubirii excesive pentru bani,
care se dezvoltă treptat, ilustrând concepția autorului că goana după bani zdruncină
liniștea sufletească și duce la pierzanie, iar astfel destinul avarului apare ca implacabil.
Dezumanizarea lui Ghiţă este exponentul statutului său psihologic, acesta fiind tot mai
tulburat și sfâșiat într-un conflict interior puternic, între dorințe contradictorii: să rămână
cinstit sau să se îmbogățească alături de Sămădău.
Protagonistul este surprins în procesul său treptat de înstrăinare faţă de propria-i
familie şi propriile-i valori. Acesta porneşte din ipostaza unui simplu cizmar, sărac, dar
cinstit, un soţ afectuos, pentru ca, în sub influența banilor câștigați ușor, dar necinstit, să-
şi dorească să nu fi avut familie- “ întâia oară în viaţa lui ar fi voit să n-aibă nevastă şi
copii”. Este surprins astfel de la libertate la obediență inconştientă față de personajul
demonic apărut în viaţa sa.
  Caracterizarea personajului este realizată atât în mod direct, autorul subliniind
trăsăturile fizice și de caracter prin descriere, prin intermediul celorlalte personaje sau
chiar prin autocaracterizare, dar și în mod indirect prin fapte și limbaj. Naratorul
realizează portrete sugestive, detaliile fizice surprinzând şi trăsături morale sau statutul
social. Acesta utilizează totodată mijloace de investigaţie psihologică, precum scenele
dialogate, monologul interior, introspecţia, notaţia gesticii, a mimicii şi a tonului vocii.
    Portretul fizic al lui Ghiţă este aproape absent, rezumându-se la câteva detalii,
precizate în incipitul operei "înalt şi spătos", pentru ca, mai apoi, trăsăturile
cârciumarului, precum expresia chipului, tonul ori vocea, să reflecte transformările sale
sufleteşti. 
    Portretul moral este ilustrat în concordanţă cu involuţia personajului, debutând
odată cu momentul venirii lui Lică la moară. Acțiunea are un subiect concentrat,
desfășurat pe 17 capitole, ritmul este neomogen, cu acumulări și izbucniri de tensiune
epică, în concordanță cu frământările personajului. La început, Ghiţă îşi ia toate măsurile
de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi face rost de
doi câini şi îşi angajează o slugă, pe ungurul Marţi. Deşi înţelege că Lică reprezintă un
pericol, despre care soția îl avertizează de la început, Ghiţă nu se poate sustrage ispitei
câştigului, mai ales că este conștient permanent de influenţa sa. Bun cunoscător al
psihologiei umane, Lică se foloseşte de patima lui Ghiţă pentru bani spre a-l atrage drept
părtaş la faptele sale necurate.
  Gesturile şi gândurile cârciumarului trădează zbuciumul său interior, contribuind la
realizarea analizei psihologice. Naratorul redă transformările personajului: Ghiţă devine
"de tot ursuz, se aprindea pentru orişice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai înainte",
iar cu Ana "îşi pierdea lesne cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţe". Aceste structuri
subliniază faptul că personajul devine tot mai interiorizat, mohorât, violent în relaţiile cu
cei din familia sa, fiind chiar brutal.  
  Personajul caută să se înțeleagă pe sine, sugestive fiind fragmentele de
autocaracterizare "Ei! Ce să-mi fac!? Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în
mine ceva mai tare decât voinţa mea? ". Sub acest pretext, că o voinţă superioară îi
ghidează gândurile şi acţiunile, Ghiţă devine subordonat în totalitate Sămădăului, reișind
de aici trăsătura sa dominantă: slăbiciunea de caracter.
   Personajul este caracterizat în mod direct de Lică care îşi dă seama că Ghiţă e om
de nădejde şi chiar îi spune acest lucru "Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul
tău, şi eşti om cu minte", totuşi, lui nu-i convine ideea unui om care să nu-l știe de frică şi
de aceea treptat distruge imaginea de om onest pe care Ghiţă o avea în faţa oamenilor
(conflictul exterior). Astfel, cârciumarul se trezeşte implicat fără să-şi dea seama în
jefuirea arendaşului şi în uciderea unei femei şi a unui copil. Este eliberat "pe chezăşie" şi
jură strâmb la proces, devenind complicele lui Lică. Momentul procesului reprezintă o
scenă semnificativă din care reiese lașitatea și subordonarea totală a protagonistului față
de Sămădău. Acesta  are şi momente de sinceritate, în care îşi cere iertare soţiei şi
copiilor ,,Iartă-mă, Ano, iartă-mă cel puțin tu, căci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe fața
pământului”.  Axa vieţii morale a personajului este distrusă treptat, ajungând să se simtă
înstrăinat de toţi şi de toate. Arestul şi judecata îi provoacă mustrări de conştiinţă. De
ruşinea lumii şi de dragul celor apropiaţi, consideră ca ar fi mai bine să plece de la moară,
motiv pentru care începe să colaboreze cu Pintea. În ciuda aparentei redresări, Ghiţă nu
este sincer în totalitate cu Pintea, în speranţa unei îmbogăţiri ulterioare, nemenţionându-i
acestuia că îşi opreşte jumătate din sumele aduse de Lică.
  Declinul lui Ghiţă atinge apogeul într-o scenă semnificativă, aceea în care, orbit de
furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia în braţele
Sămădăului. Speră până în ultimul moment că Ana va rezista influenţei lui Lică, dar,
dezgustată de laşitatea soţului său, ea i se dăruieşte, deoarece, în ciuda nelegiurilor
comise, Lică e ,,om", adică bărbat, pe când Ghiţă ,,nu e decât o muiere îmbrăcată în
haine bărbăteşti".
Dându-şi seama de infidelitatea soţiei, Ghiţă o ucide pe Ana. Din ordinul lui
Lică, Ghiţă este omorât de Răuţ, sluga sa, iar cârciuma este incendiată într-un final
apoteotic al degradării personajului.
   În relaţiile cu celelalte personaje, Ghiţă demonstrează diferite atitudini. Faţă de
Lică, este fidel şi supus iniţial, însă ulterior doreşte să se răzbune pe el, evidenţiindu-se
astfel aspecte contrastante ale relației lor. Faţă de copii şi soţie manifestă sentimente de
dragoste, ce sunt însă transformate în indiferenţă sub impactul banilor, în vreme ce cu
Pintea nu este complet onest.
     Destinul tragic al lui Ghiţă este inevitabil și sugerează caracterul didactic, moralizator
al nuvelei, o lume în cadrul căreia dreptatea primează, în care toate personajele sunt
sancţionate pentru faptele lor. Lăcomia lui Ghiţă, factor ce a declanşat dezumanizarea,
este criticată în mod indirect prin spusele bătrânei din incipit şi final, ce pun accent pe
valorile ancestrale ale lumii arhaice, onoarea şi modestia: ,,Omul să fie mulțumit cu
sărăcia sa, căci, dacă e vorba nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit” / ,,Așa le-
a fost dat”.
   În concluzie, Slavici reuşeşte să contureze în cadrul nuvelei un personaj
monumental, primul personaj dilematic din literatura română, drama lui fiind una etern
umană. G.Călinescu vedea în el acel ,,amestec autentic de bine și rău care se află la
oamenii adevărați”.