Angoasa in civilizatie

-Sigmund Freud-

Sigmund Freud (6 mai 1856-23 septembrie 1939) a fost un medic neuropsihiatru

evreu austriac, fondator al școlii psihologice de psihanaliza. Principalele teorii ale acestei scoli sunt
fondate pe urmatoarele ipoteze:

▪ Dezvoltarea umană este înțeleasă prin schimbarea zonei corporale de gratificare a impulsului
sexual.
▪ Aparatul psihic refulează dorințe, în special cele cu conținut sexual și agresiv, acestea fiind
conservate în sisteme de idei inconștiente.
▪ Conflictele inconștiente legate de dorințele refulate au tendința de a se manifesta în vise, acte
ratate și simptome.
▪ Conflictele inconștiente si sexualitatea reprimata sunt sursa nevrozelor.
▪ Nevrozele pot fi tratate, cu ajutorul metodei psihanalitice, prin aducerea în conștient a dorințelor
inconștiente și refulate.
Freud este considerat a fi părintele psihanalizei iar lucrările sale introduc noțiuni precum
inconștient, mecanisme de apărare, acte ratate și simbolistica viselor.
În 1886 Freud deschide la Viena un cabinet privat de psihiatrie, specializat pe tulburări cerebrale
și nervoase. Din cauza faptului că aplica metodele și concepțiile lui Charcot, socotite neortodoxe de
către corpul medical vienez, Freud s-a lovit de dificultăți din partea colegilor. Aceasta explică și faptul
că, mai târziu, teoriile lui asupra nevrozelor au fost acceptate cu multă reticență.

Freud explică apariția manifestărilor nevrotice, în special ale isteriei, datorită refulării unor
traume emoționale, ascunse în inconștient. Ca tratament recomandă transpunerea pacientului în stare
de hipnoză, cu ajutorul căreia trăirile emoționale refulate sunt din nou aduse la suprafața conștiinței și
în felul acesta, conflictele, prelucrate în mod conștient, nu mai provoacă tulburări psihice. Între 1895 și
1900 Freud a formulat cea mai mare parte a concepțiilor sale, care formează nucleul psihanalizei în
teorie și practică. El renunță la metoda hipnozei, preferând expunerea spontană de către pacient a
amintirilor sale, încă din perioada copilăriei, în timpul ședințelor de psihanaliză, sub forma așa zisei
"asociații libere". În felul acesta psihanalistul îl ajută să-și clarifice conștient experiențele conflictuale,
care stau la baza tulburărilor nevrotice.

Una din principalele sale opere o constituie “Angoasa in civilizatie”, in care autorul prezinta o
perspectiva asupra religiei, privita din unghiul societatii contemporane. Autorul mentioneaza in primul
capitol al acestei carti despre o conversatie avuta prin corespondenta, cu un prieten de-al sau despre
religie. Faptul ca Freud vedea religia ca pe o iluzie, a declansat o atentionare din partea prietenului de
corespondenta, si anume ca nu a tinut seama de sursa reala a religiozitatii. Prietenul autorului era de
parere ca religia consta intr-un sentiment aparte de care omul este animat, sentiment ce se presupunea
a fi trait de milioane de oameni. Acest sentiment a fost denumit ca fiind unul al eternitatii, cuprinzand
senzatia a ceva nemarginit, imens, chiar oceanic. Aceasta era descrisa de prietenul lui Freud ca fiind
sursa energiei religioase, sursa folosita de diferite biserici si sisteme religioase.
Freud sustinea ca nu este de acord cu ideea existentei unui sentiment oceanic, singurul care ar
putea permite oamenilor sa se declare religiosi, si sustinea de asemenea si faptul ca ii era imposibil sa
descopere la el insusi acel sentiment oceanic pe care il mentionase prietenul sau.
 Identificarea tezelor principale

Sigmund Freud afirma ca, "in mod normal nimic nu este mai statornic in noi decat sentimentul
de noi insine, sentimentul propriului eu. In pofida tuturor marturiilor simturilor, indragostitul va sustine
ca eu si tu nu fac decat una si el este cu totul dispus sa se comporte ca si cum lucrurile ar sta
realmennte asa.

Sentimentul eului, pe care il poseda adultul, nu a putut fi unul si acelasi inca de la origine. In
opinia lui S., exista multe lucruri la care nu am dori sa renuntam ca surse de placere, care nu sunt eul
si multe suferinte pe care dorim sa le evitam, dar care, pana la urme se dovedesc a fi inseparabile de
eu.La origine eul include totul, iar mai tarziu el exclude lumea exterioara.

Potrivit conceptiei lui Freud, sentimentul oceanic de care ii vorbea prietenul sau, Romain
Rolland, a fost pus in mod secundar in raport cu religia. Ideea de a fi una cu marele Tot, pe care o
implica acest sentiment, ne apare ca o prima cautare de consolare religioasa, ca o alta modalitate de
a nega pericolul de care se simte amenintat eul din partea lumii exterioare. Un alt prieten de al lui
Freud, l-a asigurat ca, practicand yoga, adica facand abstractie de lumea exterioara, fixandu-ti atentia
asupra anumitor functii corporale si respirand intr-un anumit fel special, se ajunge la trezirea in sine a
unor senzatii noi si la un sentiment de universalitate.

Viata este grea, ne cauzeaza prea multe necazuri, deceptii, ne pune sarcini insolubile,
iar pentru a le putea suporta, avem nevoie de sedative. Freud le clasifica in trei feluri: divertismentele
puternice, satisfactiile substitutive si stupefiantele, care ne fac insensibili.

Problema scopului vietii omenesti a fost pusa de nenumarate ori dar ea nu a fost niciodata
rezolvata in chip satisfacator si poate ca nici nu are solutie. Numai religia stie sa dea raspunusl la
intrebarea privind scopul vietii. Daca insa schimbam intrbarea in : ce vor oamenii de la viata, spre ce
tinde ei?, raspunsul devine mult mai simplu: ei aspira la fericire; oamenii vor sa devina si sa ramana
fericiti. Aceasta aspiratie are doua fatete, un scop negativ si unul pozitiv: pe de o parte evitarea durerii
si a neplacerii, iar pe de alta trairea unor placeri intense.

Principiul placerii este cel care determina scopul vietii. Ceea ce numim fericire, in sensul cel
mai strict al termenului, rezulta dintr-o satisfacere mai degraba imediata a nevoilor care au atins o
mare tensiune. Orice persistenta a unei situatii pe care a facut-o dorita principiul placerii nu genereaza
decat o senzatie de bunastare destul de calduta, Goethe afirmand ca "nimic nu este mai greu decat sa
suporti o serie de zile frumoase".

Capacitatea noastra de a fi fericiti este limitata prin constitutia noastra. Suferinta ne asediaza
din trei parti: din partea propriului nostru corp, din partea lumii exterioare si din raporturile noastre cu
ceilalti oameni. Dupa cum sustine si Freud, suferinta generata de ultima sursa, poate fi mai dureroasa
decat oricare alta. Principiul placerii se transforma astfel, sub presiunea lumii exterioare, in principiul
realitatii.

In viziunea lui S., viziune cu care nu putem fi decat de acord, satisfacerea nelimitata a tuturor
nevoilor ni se infatiseaza cu insistenta ca modul de viata cel mai seducator, dar daca l-am adopta, nu
am face decat sa treaca placerea inaintea prudentei, iar pedeapsa ar urma indeaproape aceasta
tentativa.

Izolarea voluntara, indepartarea de semeni, constituie masura de protectie cea mai radicala
impotriva sufrintei generate de contactele interumane, dar fericirea dobandita pe aceasta cale este
cea a linistii.
 Cele mai vrednice metode de protectie impotriva suferintei raman insa cele care vizeaza
influentarea propriului nostru organsim. In definitiv orice suferinta nu este deat senzatie, nu exista
decat atata timp cat o simtim. Actiunea stupefiantelor este in asa masura apreciata si recunoscuta ca
un mijloc de a lupta impotrica starilor psihice cauzate de mizerie. Freud afirma ca "fericirea se reduce
la satisfacerea instinctelor". Putem deci spera ca actionand asupra nevoilor instinctuale, vom scapa de
o parte din suferinta. O alta tehnica de aparare impotriva suferintelor este reprezentata de deplasarea
libido-ului atat cat o permite aparatul psihic al fiecaruia. Un alt procedeu este mai radical si mai
energic, vazand in realitate unicul dusman, sursa oricarei suferinte. Cum realitatea ne face viata
imposibila se impune sa rupem orice legatura cu ea, daca tinem sa fim fericiti intr-un fel oarecare. Dar
cel care, prada unei revolte disperate, apeleaza la aceasta metoda de a dobandi fericrea, nu va
ajunge la nimic intrucat realitatea va fi mai puternica decat el.

O alta conceptie de procurare a fericirii este acea despre viata axata pe iubire, care considera
ca orice bucurie rezulta din faptul de a iubi si de a fi iubit. Dar, trebuie sa tinem cont ca, niciodata nu
suntem atat de lipsiti de protectie impotriva suferintei ca atunci cand iubim, niciodata nu suntem atat
de nefericiti ca atunci cand pierdem persoana iubita sau iubirea ei.

Oricat de lunga ar fi aceasta lista privind modalitatile prin care putem procura fericirea, niciun
sfat nu este valabil pentru toti, fiecare trebuind sa caute prin el insusi modalitatea prin care poate
deveni fericit. Omul cu temperament preponderent erotic va pune pe primul plan relatiile afective cu
semenii, narcisistul inclinat sa-si fie suficienr lui insusi va cauta placerile esentiale printre acelea care
provin din viata sa interioara, pe cand omul de actiune nu va pierde din vedere lumea exterioara cu
care el este apt sa-si masoare puterea.

Exista o multime de drumuri care conduc la fericire, cel putin la aceea care este accesibila
oamenilor, dar niciunul nu este absolut sigur: "Religia insasi poate sa nu-si tina promisiunea".

Cercetand de ce le este oamenilor atat de greu sa devina fericiti, Freud a gasit raspunsul,
indicand cele trei surse ale suferintei omenesti: puterea zdrobitoare a naturii, caducitatea propriului
nostru corp si insuficienta masurilor destinate sa reglementeze raporturilor oamenilor.

Responsabila in buna parte pentru mizeria noastra este ceea ce numim civilizatia noastra; a o
abandona spre a reveni la starea primitiva, ne-ar aduce, cred unii mult ravnita fericire. Ostilitatea
impotriva civilizatiei trebuie sa fi fost una din cauzele izbanzii crestinismului asupra religiilor pagane,
crestinismul fiind strans legat de deprecierea vietii terestre.

A venit momentul sa luam in considerare esenta civilizatiei, a carei valoare, in calitatea sa de

generator de fericire, a fost pusa la indoiala. Termenul de "civilizatie" desemneaza totalitatea operelor
si organizatiilor a caror instituire ne indeparteaza de starea animala a stramosilor nostri si care au
doua scopuri: protectia omului contra naturii si reglementarea relatiilor interumane. Recunoastem ca o
tara are un nivel de civiliztie ridicat cand constam ca totul este organizat cu grija si eficient in ceea ce
privesete exploatarea pamanutului si ca protectia omului impotriva fortelor naturii este asigurata.

Pentru a epuiza lista cerintelor pe care le avem fata de civilizatie, nu trebuie sa uitam de
curatenie si ordine. Murdaria ni se pare de neimpacat cu viata civilizata, Freud extinde si asupra
corpului omenesc cerintele noastre privind civilizatia si este de mirare atunci cand aflam ca Regele
Soare degaja un miros urat.O alta trasatura a civilizatiei este data de felul in care aceasta
reglementeaza raporturile interumane, deci urmatoarea cerinta a civilizatiei este aceea a justitiei.
Dezvoltarea civilizatiei impune restrictii, iar justitia cere ca de acestea sa nu fie nimeni
scutit.Sublimarea instinctelor constituie una dintre trasaturile cele mai izbitoare ale dezvoltarii in planul
civilizatiei.

Eros si Ananke au devenit parintii civilizatiei umane, al carei prim succes a fost acela ca un
numar mare de oameni au putut trai in comu. Iubirea care a stat la baza intemeierii familiei continua
sa-si exercite influenta in cadrul civilizatiei, atat sub forma sa primitiva, nerenuntand la satisfactia
sexuala directa, cat si sub forma sa modificata, de afectiune cu scop inhibat.

Unul dintre principalele eforturi ale civilizatiei tinde sa-i concentreze pe oameni in mari unitati.
Modul de viata in comun cel mai vechi din punct de vedere filogenetic, rezista la restabilirea individului
de catre modul de viata civilizat.

Printre cerintele ideale ale societatii civilizate exista una care ne poate pune pe drumul cel
bun: "Sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti". Dar enigma acestei cerinte se reduce la urmatoarea
intrebare : cum putem reusi sa o aducem la indeplinire? Daca iubim o alta fiinta, trebuie sa merite intr-
un fel oarecare. Asa cum opina si Freud, "ea merita iubirea mea atunci cand, prin aspecte importante,
mi se aseamana in asa masura, incat as putea ca in el sa ma iubesc pe mine insumi; o merita daca
este in asa masura mai perfect decat mine incat imi ofera posibilitatea de a iubi in ea propriul meu
ideal;". Daca acest comandament era formulat : "Iubeste-ti aproapele asa dupa cum si el te iubeste",
nu am mai avea nimic de obiectat.

Civilizatia trebuie sa faca totul spre a limita agresivitatea umana. Comunistii credeau ca au
descoperit calea eliberarii de rau. Omul este, dupa parerea lor, mai presus de toate bun, el nu vrea
decat binele aproapelui sau, dar institutia proprietatii private i-a viciat natura. Insa, realitatea sta altfel,
omul nu este acea faptura blajina, su inima insetata de iubire, ci dimpotriva o fiinta care are o
puternica inclinatie spre agresiune. Ceea ce au omis comunistii este faptul ca agresivitatea nu a fost
creata de proprietatea privata, ci domnea intr-un mod aproape nelimitat in timpurile primitive in care
proprietatea era extrem de neinsemnata.

Sigmund Freud considera ca acea tensiune aflata intre supraeul si eul pe care si l-a supus
constitute sentimental de culpabilitate,acesta manifestandu-se prin dorinta de a-si ispasi pedeapsa.
In opinia lui Freud omul moral prezinta drept carateristici esentiale,vigilenta dar si exsigenta.
Sentimentul de culpabilitate prezinta 2 origini,una fiind reprezentata de angoasa fata de
autoritatii iar cealata fiind angoasa in fata supraeului. Angoasa in fata autoritatii constrange pe om sa-
si satisfaca propiile pulsiuni, pe cand angaosa fata de supraeul,sugereaza imposibilitatea acestuia de
a-si ascunde dorintele interzise,impincandu-l pe individ la autopedepsire.Astefel rezulta raportul dintre
renuntarea la pulsiuni si sentimnetul de culpabilitatea.
Constiinta morala, sau mai exact angoasa care va devenii constiinta morala ,formeaza
motivul de renuntare la indeplinirea pulsiunilor.
Freud considera ca daca sentimentul de culpabilitate se manifeste dupa ce s-a produs raul si
pentru ca s-a produs raul,atunci sentiment se transforma in remuscare. Aceste sentiment de
remuscare se raporteaza exclusive la un act de vinovatie si implica deasemenea si constiinta morala,o
predispozitie de a te simti vinovat pentru actul savarsit. Sentimentul de remuscare implica atat ura cat
si iubire. Odata ce ura este abolita,sentimentul de iubire renaste,omul constientizand actele savarsite
si regretandu-le.
Religia nu a ignorata niciodata rolul important pe care il reprezinta sentimentul de culpabilitate
in cadrul civilatiei,denumindu-l “pacat”.
Sentimentul de culpabilitate ilustreaza gradul de tensiune dintre tendintele eului si exigentele
supraeului. Angoasa in fata instantei critice,sta la baza acestei relatii si determina nevoia de
pedeapsa,se manifesta ca o pulsiune a eului devenit masochist sub influenta supraeului sadic.
Putem deci vorbide constiinta morala numai in cazul prezentei unui supraeu,sentimentul de
culpabilitate fiind anterior atat supraeului cat si constiintei morale.
In continuare Freud a precizat ca in lucrarea sa a dorit atat prezentarea sentimentului de
culpabilitate ca fiind o problema centrala a dezvoltarii civilizatiei cat si de a reliefa in plus cauza pentru
care progresul acesteia trebuie platit prin pierderea fericirii determinata de intarirea acestui sentiment.
Mai departe Sigmund Freud se axeaza pe studierea nevrozelor care deschid cele mai pretioase portite
de intelegere a starii normale, iar nevroza obsesionala si sentimentul de culpabilitate invadeaza intr-un
mod zgomotos constientul, domina tabloul clinic dar si intreaga viata a blonavului nelasand sa subziste
aproape nimic alaturi de dansul.
 In nevroza obsesionala, intalnim si tipuri de bolnavi care nu-si sesizeaza sentimentul de
culpabilitate sau nu-l resimt ca pe o stare de indispozitie dureroasa, ca pe un fel de angoasa, decat in
momentul in care sunt stingheriti in executarea anumitor actiuni. Sentimentul de culpabilitate nu este
decat o varianta topica a angoasei si ca in fazele ulterioare el este absolut identic cu angoasa in fata
supraeului. Angoasa se ascunde indaratul tuturor simtomelor, dar uneori acapareaza zgomotos intregul
camp al constiintei dar alte ori se disimuleaza atat de perfect incat ne vedem obligati sa vorbim despre
o angoasa inconstienta
Pe parcursul celor opt parti ale cartii „Angoasa in civilizatie”, Freud incearca sa faca o legatura
coerenta intre religie, civilizatie si angoasa. Ca o concluzie ce se poate exprima, privind perspectiva lui
Freud asupra religiei, prezentata in aceasta carte, se poate afirma ca autorul considera religiile
umanitatii ca fiind niste iluzii colective, deformari himerice ale realitatii, prin care oamenii cauta sa-si
asigure fericirea si protectia impotriva suferintei.

Personalitati culturale

Ghoethe
Johann Wolfgang Goethe, înnobilat în anul 1782 a fost un poet german, ilustru gânditor și
om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale.
Goethe încerca să lege poezia, filosofia șipolitica. Activități practice și întîlnirile cu alți
oameni, sînt reflectate în operele sale poetice și literare. Lucrările lui poetice, se bazează întotdeauna
pe întîmplări concrete. Goethe era fascinat de teoria cunoasterii a lui Kant. Teza, „noi nu putem
recunoaște obiectiv, obiectele filosofiei, doar putem să ne gîndim despre cele înregistrate”, erau
tocmai convingeriile lui Goethe.
In „Angoasa in civilizatie”, Freud aminteste de afirmatia lui Goethe, conform careia „nimic nu
este mai greu decat sa suporti o serie de zile frumoase”, pe care o considera o exagerare.

Romain Rolland

Romain Rolland a fost un scriitor francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura în anul
1915.
Personalitatea sa de scriitor-cetățean a fost adeseori comparată cu cea a lui Voltaire, Romain
Rolland exercitând o importantă influență asupra opiniei publice europene din primele patru decenii
ale secolului trecut
Rolland este prietenul lui Freud, care considera ca ca religia consta intr-un sentiment aparte
de care omul este animat.

Explicare termeni

Conceptul lui Oedip

Descoperit de catre Sigmun Freud, indelung dezbatut si analizat in literatura de specialitate, in

maniera pro sau contra, complexul Oedip este astazi cunoscut de multa lume si utilizat atat de
specialisti cat si de nespecialisti, atunci cand vine vorba despre comportamentul copiilor, despre
conflictele psihice ale adultilor.
 Conceptul de “complex al lui Oedip”, are la baza o legenda a Greciei antice, scrisa de Sofocle, in care
personajul principal, Oedip, fiul regelui din Teba, Laios, este abandonat la nastere de catre parintii sai din cauza
unei preziceri a Oracolului, conform careia acest copil le va aduce numai necazuri. Temandu-se ca ceea ce li s-a
prezis se va indeplini, ei decid sa renunte la copil. Oedip este gasit si adoptat de catre o familie, pe care o paraseste
la maturitate. In timpul calatoriei, el isi intalneste tatal, pe care, in urma unui conflict, il ucide, fara a sti cine este
acesta. Ulterior, o cucereste pe sotia tatalui, Iocasta, cu care se casatoreste. Afland la un moment dat ca aceasta
este mama sa, el se pedepseste pentru pacatul comis, orbindu-se.

In psihanaliză, complexul Oedip simbolizează legătura erotică inconștientă cu părintele de sex

opus și rivalitatea față de părintele de același sex, care se dezvoltă încă din copilărie și provoacă
sentimente de vinovăție și teamă în cadrul unei stări nevrotice.

Libido – dorința de satisfacere a instinctului sexual

Caduc - care nu este veșnic; sortit pieirii (in text „caducitate” – faptul sau insusirea de a fi
caduc)

Angoasa- neliniște, tulburare, îngrijorare