RADIOLOGIE ŞI IMAGISTICĂ DENTO-MAXILARĂ

Curs 1

RADIODIAGNOSTICUL CLASIC DENTO-MAXILAR

1.1. Istoric
1.2. Baze fizice
1.2.1. Natura şi producerea radiaţiilor X.
1.2.2. Interacţiunea radiaţiilor X cu materia.
1.2.3. Proprietăţile radiaţiilor X
1.2.4. Principiile şi legile de formare a imaginii radiologice.
1.2.5. Radioprotecţia
1.3. Modalităţi şi tehnici imagistice
1.3.1. Tehnici analoage directe
1.3.3. Tehnici digitale

1.1. Istoric

Descoperirea razelor X reprezintă începutul unei adevărate revoluţii în

medicină datorită argumentărilor diagnostice obiective pe care le oferă cu
valenţe catalizatoare pentru dezvoltarea unor tehnologii imagistice moderne
viitoare.
Wilhelm Conrad Roentgen este numele fizicianului german care a
inaugurat o nouă eră în medicină, semnând certificatul de naştere al unei
discipline plurivalente prin descoperirea razelor X în toamna anului 1895.
Studiind razele catodice în tubul Crookes cu vid în întuneric prin introducerea
acestuia într-o cutie cu pereţi de carton negru, observă că în apropiere un
întâmplător fragment de platinocianură de bariu devine fluorescent. Geniul
fizicianului rezidă din faptul că înţelege descoperirea unor radiaţii complet
necunoscute pe care le şi denumeşte „X” după simbolul generic al necunoscutei
din matematică iar prin repetări riguroase ale experimentului reuşeşte să le
evidenţieze proprietăţile şi aplicaţiile imediate. Astfel repetând experienţa cu un
carton pe care s-a aplicat platinocianură de bariu prin interpunerea mâinii sale
între tub şi acesta execută pe mâna sa prima radioscopie medicală. Naşterea
propriu-zisă a radigrafiei medicale, aparţine zilei de 22 decembrie 1895, când
radiografiază mâna soţiei sale pe o casetă, prin expunerea după acelaşi procedeu
pentru o perioadă de aproximativ 30 minute.
Această descoperire de o largă recunoaştere mondială îi va aduce lui
Roentgen omagiul întregii comunităţi ştiinţifice contemporane prin acordarea
primului premiu Nobel pentru fizică în anul 1901.
 Entuziasmul general a catalizat eforturile oamenilor de ştiinţă şi a lumii
medicale determinând un progres cvasiexponenţial al domeniilor de
aplicabilitate a razelor X atât în medicină unde savanţi de renume pun bazele
radiologiei medicale legându-şi numele de tehnici, metode sau incidenţe
diagnostice precum şi în industrie unde o aplicaţie imediată a fost defectoscopia
prin raze X.
Efectele nocive apărute iniţial sub forma radiodermitelor au atras atenţia
asupra efectelor biologice ale razelor X iar cedarea unor sciatalgii în cursul
iradierii timp de câteve ore a regiunii sciatice pentru o radiografie a articulaţiei
coxo-femurale marchează începuturile radioterapiei care odată cu descoperirea
radiului de către soţii Marie şi Pierre Curie îşi extinde sfera de aplicabilitate în
radioterapia oncologică.
Odată semnalul de alarmă tras se dezvoltă radioprotecţia care preocupă
din ce în ce mai mult comunitatea ştiinţifică care face eforturi pentru reducerea
dozei de iradiere a bolnavilor examinaţi şi protejarea operatorilor prin inventarea
grilei antidifuzante de către Bucky în 1913, care devine mobilă în timpul expunerii
la raze X în anul 1916 datorită iniţiativei lui Potter. În 1936 este ridicat la
Hambourg un monument în memoria tuturor celor care şi-au dat viaţa pentru
dezvoltarea şi mai buna utilizare a razelor X: medici, fizicieni, ingineri, operatori,
muncitori, etc.
La începutul anului 1896 doi savanţi români care se găseau la Paris au
contribuit chiar de la început la studierea şi aplicarea în medicină a razelor X:
fizicianul Hurmuzescu în laboratorul de la Sorbona alături de profesorul Benoit
şi profesorul Dr. Gheorghe Marinescu care lucra în serviciul lui Charcot. Întorşi
în ţară aceştia au fost adevăraţi promotori ai radiologiei medicale româneşti.
Primele radiografii s-au efectuat la spitalul Colţea în serviciul de chirurgie al
profesorului C. Severeanu încă din anul 1896 iar cel care îşi va lega numele de
radiologia românească este Dr. D. Gerota care va conduce din 1899 laboratorul
de radiologie al aceluiaşi spital.
Deşi explorarea radiografică dentară a fost iniţiată la 15 zile după
descoperirea razelor X de către Walkhoff în Germania şi apoi în anii următori de
alţi savanţi in Franţa şi Anglia, rezultatele au fost modeste datorită timpului de
expunere foarte lung de aproximativ 5 minute în incidenţe neadecvate pe plăci
fotografice de sticlă cu procesare greoaie. În 1899 la Stockholm, Sjöegren
reuşeşte să obţină imagini mai nete prin aplicarea retroalveolară a hârtiei
fotografice. În 1907 Belot în Franţa, Holtznecht şi Kinbock în Austria, Costa
Sinclaire în Anglia, pun bazele unei incidenţe endobucale izometrice şi
ortoradiale cu caseta de sticlă ţinută de pacient ocluzal, fasciculul de radiaţii
având o înclinare variabilă între 45˚-60˚. Introducerea în practica medicală a
filmului radiologic pe suport de nitrat de celuloză imaginat de Eastmann purtând
numele de Kodak revoluţionează tehnica radiografică permitându-i lui Dieck prin
utilizarea acestuia să introducă în practica curentă cea mai frecvent folosită
incidenţă retroalveolară izometrică şi ortoradială care îi poartă numele, prin
perfecţionarea tehnic acum posibilă a incidenţei descrise în 1907 de Cieszinsky.
Este rândul lui Simson în 1930 să perfecţioneze incidenţa axială cu film ocluzal.
Ortopantomografia a fost iniţiată în Japonia de către Numata în 1933, şi
dezvoltată de finlandezul Paatero în 1947 care este considerat şi părintele
ortopantomografiei deoarece în 1953 creează primele aparate care au la bază un
fascicul de raze X emis de un tub în mişcare sincronă cu filmul endobucal.
Tehnica preconizată de Paatero este perfecţionată în 1964 de către Tomisaalo şi
Niemenen iar prin aplicarea progreselor electronicii şi informaticii din ultimii ani
s-a obţinut o creştere a fidelităţii şi netităţii imaginilor.
Primele radiografii dentare în România au fost efectuate de profesorul Dr.
D. Gerota în 1901, din 1921 radiologia stomatologică regăsindu-se în programa
analitică a cursurilor de perfecţionare de la Colţea.
O premieră valoroasă a fost realizată de profesorul Iacobovici, Popliţa,
Jianu şi Albu care definesc sialografia în 1925, procedeu ce reprezintă un mare
progres în explorarea radiografică a glandelor salivare.

1.2. Baze fizice

1.2.1. Natura şi producerea radiaţiilor X.

Radiaţiile X sunt radiaţii electromagnetice ionizante cu lungimea de undă

cuprinsă în domeniul 0,01 – 100 Å.
Propagarea de tip sferic în toate direcţiile în jurul punctului de emisie, cu
particularitatea de a se exterioriza printr-un dublu câmp de forţe: electric şi
magnetic caracterizează fizic radiaţiile electromagnetice.
Prin ionizarea atomilor cu fenomene secundare de disocieri moleculare în
teritoriul iradiat, radiaţiile X, au aceleaşi efecte nocive ca radiaţiile corpusculare
(alfa, beta, gamma), făcând parte din grupul radiaţiilor ionizante.
În mod similar cu lumina şi alte radiaţii electromagnetice, radiaţiile X au un
comportament dual, prezentând în acelaşi timp caractere de undă şi de
corpuscul, fiecărui corpuscul fiindu-i asociată o undă.
Se poate afirma că fasciculul de raze X este un flux de particule elementare
de energie sau fotoni, cu frecvenţă ridicată, care se deplasează în cadrul unei
lungimi de undă.
Fotonii sunt definiţi ca particule elementare de energie radiantă,
caracteristice radiaţiilor electromagnetice, fără sarcină electrică sau masă de
repaus, imaginaţi numai în mişcare, ce se deplasează în linie dreaptă cu viteza
luminii, dispar cedând energia lor materiei şi sunt caracterizaţi prin cuanta de
energie E masurată în electroni volţi (eV, keV etc. )
Dacă din punct de vedere corpuscular radiaţiile X sunt cuante de energie,
mişăcarea continuă a acestora le caracterizează ondulator, unda asociată putând
fii asimilată unei funcţii matematice, care reprezintă probabilitatea prezenţei
fotonului într-un anumit punct din spaţiu. Unda este definită prin frecvenţa ν şi
c
prin lungimea de undă λ ( ) care sunt legate de energia fotonilor prin relaţia lui

Planck:
E=hν
unde h = constanta lui Planck = 6,62x10 27 erg.xsec.= 6,62x10 34 Jouli x sec. =
constantă fizică universală ce caracterizează legătura dintre proprietăţile
ondulatorii şi cele corpusculare ale sistemelor fizice = factor de proporţionalitate
între energia unei cuante şi frecvenţa ν a radiaţiei respective, care se mai poate
scrie şi astfel:
 c
E=h

unde c = viteza luminii în vid = 2,99x10 mxs 1 sau:
8

12400
E=

care este relaţia Duane şi Hunt ce permite stabilirea corespondenţei între λ şi
energia cuantică : - la 1 foton de 1keV corespunde o λ = 12,4 Å;
- la λ = 1 Å corespunde un foton de 12,4 keV.
Ordonând radiaţiile electromagnetice în ordinea crescătoare a energiei,
corespunzătoare unei descreşteri a lungimii de undă şi creşterii proporţionale a
frecvenţei vom putea identifica: radiaţiile infraroşii, lumina vizibilă, radiaţiile
ultraviolete, radiaţiile X şi radiaţiile gamma, limita convenţională între ultraviolete
şi radiaţiile X corespunzând unei λ = 100 Å.
Razele X sunt emise fie prin excitarea atomului pe unul din nivelele
interioare, fie la frânarea într-o substanţă a unor particule rapide, încărcate
electric.
În scopuri medicale, producerea razelor X se realizează în interiorul unui
tub de sticlă vidat (Coolidge) în care, electronii emişi prin efect termo-ionic de
filamentul catodic, sunt acceleraţi de o diferenţă mare de potenţial pentru a se
ciocni cu anodul-ţintă, cu atomii căruia interacţionează. Într-un astfel de tub iau
naştere două tipuri de radiaţii X cu spectru continuu şi cu spectru de linii.
Prin înscrierea grafică, pentru o tensiune de accelerare dată, pe ordonată
a numărului de electroni emişi pe unitatea de timp (intensitatea) şi pe abscisă
lungimea de undă a acestor fotoni, se obţine o curbă sau spectru a radiaţiilor X
astfel obţinute.
Radiaţiile X cu spectru continuu (sau de frânare) sunt emise de electronii
frânaţi pe anod depinzând în întregime de interacţiunea electronilor incidenţi cu
nucleii atomilor-ţintă. Este în strictă dependenţă de diferenţa de potenţial şi este
independentă de natura ţintei. La întâlnirea electronilor incidenţi cu nucleii
atomilor ţintă apare o frânare a acestora cu devierea de la traiectoria iniţială a
electronului care pierde o parte din energia lui cinetică şi emisia unei radiaţii X a
cărei energie este egală cu energia pierdută de electron. Spectrul continuu este
cel care transportă cea mai mare energie in fasciculul de raze X şi importanţa lui
este determinantă în radiologie.
Radiaţiile X cu spectru de linii (sau caracteristic) depind de natura ţintei
anodice fiind în funcţie de interacţiunea electronilor incidenţi cu atomii anodului.
Astfel electronii incidenţi, acceleraţi înspre anodul-ţintă, smulg din atomii
acestuia electroni de pe păturile interioare, în timpul reorganizării electronice a
atomilor astfel excitaţi având loc emisii de radiaţii X caracteristice acestora,
diferite ca frecvenţă de la o specie atomică la alta, cu lungimi de undă
determinate, grupate caracteristic pe straturile K, L, M corespunzătoare
nivelurilor tranziţiilor electronice. Acest tip de spectru de radiaţii X este
caracteristic fiecărei substanţe în parte fiind de mare interes în fizică dar mai
puţin pentru radiologie.
Fasciculul de radiaţii X astfel format reprezintă o sumă a radiaţiilor de
frânare şi caracteristice rezultante fiind definit cantitativ prin intensitate şi
calitativ prin penetrabilitate.
 Cantitatea, respectiv intensitatea fasciculului de raze X, este dată de
numărul de fotoni emişi pe o unitate de suprafată, într-o unitate de timp, fiind
dependentă de gradul de incandescenţă a filamentului catodic aflat la rândul său
în relaţie de directă proporţionalitate cu intensitatea curentului de încălzire a
acestuia. Cantitatea mai este dependentă şi de timpul de emisie a radiaţiilor.
Calitatea radiaţiilor X este dată de energia acestora fiind determinată de
lungimea de undă: cu cât lungimea de undă este mai mare cu atât energia este
mai slabă şi radiaţiile sunt mai puţin penetrante (raze moi); cu cât lungimea de
undă este mai mică energia este mai mare şi radiaţiile sunt mai penetrante (raze
dure). Lungimea de undă a spectrului continuu fiind invers proporţională cu
tensiunea electrică şi independentă de natura materialului ţintă, penetrabilitatea
este în strictă dependenţă de tensiune: cu cât tensiunea este mai mare lungimea
de undă este mai mică şi radiaţia este mai dură. Un rol important îl joacă şi
filtrarea care prin eliminarea radiaţiilor moi duce la omogenizarea fasciculului cu
creşterea penetrabilităţii acestuia.
În tubul radiogen se produc aproximativ 1-2 % radiaţii X restul de 98-99%
transformându-se în căldură şi fenomene fluorescente.

1.2.2. Interacţiunea radiaţiilor X cu materia.

La trecerea unui fascicul de raze X printr-un corp, acesta poate să-l

traverseze datorită penetrabilităţii fasciculului trecând prin spaţiile libere dintre
nucleu şi electronii orbitali fără interacţiune sau poate intra în coliziune cu
elementele materiale ale atomilor fiind astfel absorbite de corpul străbătut.
Absorbţia radiaţiilor X prin interacţiunea unui fascicul emergent cu un corp
se poate face prin difuziune, prin emisiune şi prin formarea de perechi de
electroni.
Absorbţia prin difuziune se face cu sau fără schimb de energie a fotonului
incident, respectiv lungime de undă, prin efect Thompson sau prin efect
Compton în funcţie de cantitatea de energie incidentă.
Efectul Tompson sau difuziunea simplă apare când fotonul incident
ciocnind un electron, nu are energie suficientă pentru a-l disloca de pe nivelul
energetic rezultând o schimbare de direcţie a fotonului difuzat care are însă
aceiaşi lungime de undă şi energie ca şi fotonul incident. Rezultă radiaţii
secundare de difuziune, cu lungimea de undă nemodificată, ce pot fi emise în
toate direcţiile, se pot propaga în afara corpului iradiat, reprezentând un mare
pericol pentru radiologie.
Efectul Compton apare când fotonul incident are energie suficientă pentru
a disloca electronul ciocnit, cedându-i o parte din energie, electronul fiind
proiectat înainte cu o anumită energie cinetică, fotonul incident rămânând cu o
lungimea de undă mai mare cu direcţia schimbată divergent faţă de acesta.
Rezultă astfel radiaţii secundare de difuziune cu o lungime de undă mai mare.
Absorbţia prin emisiune caracterizează efectul fotoelectric, în care fotonul
X incident transferă întreaga sa energie unui electron de pe una din orbitele
centrale fiind astfel în întregime absorbit, electronul dislocat poartă numele de
fotoelectron şi are un plus de energie cinetică. Un alt electron de pe orbita
periferică îi ia locul punând în libertate diferenţa de energie existentă între cele
două niveluri sub formă de foton de fluorescenţă. Rezultă astfel o radiaţie
secundară caracteristică cu lungime de undă mai mică decât cea incidentă şi cu
direcţie de propagare diferită.
Absorbţia prin formarea de perechi de electroni care se produce numai în
cazul radiaţiilor X cu energie foarte mare, care se absorb în nucleul atomic dând
naştere unei perechi cu sarcină electrică opusă: electron-pozitron a căror
posibilă unire va determina la rândul ei o altă emisie de energie.
În urma interacţiunii unui fascicul de radiaţii X cu materia rezultă o
diminuare a intensităţii datorată proceselor de absorbţie şi difuziune, fenomen
fizic ce poartă numele de atenuare şi se face conform legii:
 
I=I0 xe
unde I = intensitatea fascicolului de raze X după ce a străbătut grosimea x de
materie, I o = intensitatea fascicolului de raze X incident, iar μ = coeficientul de
atenuare.
Puterea de pătrundere diferită a razelor X prin diferite substanţe poate da
indicaţii asupra naturii acestora, proprietate care le conferă o largă aplicabilitate
in tehnică, biologie şi medicină.
Absorbţia propriu-zisă a razelor X reprezintă cantitatea de radiaţii sustrasă
radiaţiei incidente şi depinde de o serie de factori conform relaţiei Bragg-Pierce:

Absorbţia = Z 4 x λ 3 x ρ x d

unde Z = numărul atomic al structurilor traversate, λ = lungimea de undă, ρ =

densitatea, d = grosimea.

1.2.3. Proprietăţile radiaţiilor X.

Radiaţiile X au proprietăţi comune tuturor radiaţiilor electromagnetice

precum şi proprietăţi specifice legate de interacţiunea lor cu materia.
Proprietăţile comune sunt:
1. Propagarea şi viteza. Radiaţiile X se propagă rectiliniu de la locul lor de
origine în toate direcţiile spaţiului, divergent cu viteza luminii de
aproximativ 300 000 km/sec.
2. Divergenţa. Considerând sursa radiaţiilor X punctiformă şi luând în calcul
atenuarea lor în mediu, intensitatea radiaţiei este invers proporţională cu
pătratul distanţei.
3. Reflexia. Întoarcerea parţială a radiaţiilor în mediul din care au venit când
întâlnesc şuprafaţa de separare a unui alt mediu.
4. Refracţia. Reprezintă schimbarea direcţiei de propagare a unei unde la
traversarea suprafeţei de separare a două medii.
5. Difracţia. Difracţia este fenomenul de propagare a razelor în spatele
obstacolului, folosită pentru determinarea şi identificarea reţelei cristaline
a unei substanţe.
6. Polarizarea.

Proprietăţile radiaţiilor X legate de interacţiunea lor cu materia.

1. Penetrabilitatea. Particularitate fundamentală a radiaţiilor X ce rezultă din
marea lor capacitate de pătrundere determinată de calitatea lor în strictă
dependenţă cu tensiunea electrică şi invers proporţională cu lungimea de
undă:
- tensiunile electrice mari determină producerea unor radiaţii dure,
cu energie mare, lungime de undă mică şi capacitate de penetrare mare;
- tensiunile electrice mai mici determină producerea unor radiaţii
moi, cu energie mică, lungime de undă mare şi capacitate de penetrare
mică.
2. Atenuarea. Radiaţiile X traversând materia îşi diminuează intensitatea
datorită proceselor de absorbţie specifică cu şi fără schimb de energie cu
atomii interesaţi. Ea reprezintă cantitatea de radiaţie rămasă după traversarea
unui corp.
3. Absorbţia. Reprezintă cantitatea de radiaţii sustrasă radiaţiei incidente fiind
dependentă de numărul atomic Z, lungimea de undă a radiaţiilor, grosimea şi
densitatea structurilor traversate.
4. Efectul de luminiscenţă (fluorescenţa şi fosforescenţa). Fuorescenţa se
produce pe baza excitaţiei atomului în urma căruia atomii unor anumite
substanţe se ionizează şi emit radiaţii luminoase optic vizibile de culoare
albastru-verde. Fosforescenţa este acelaşi fenomen de emisie a radiaţiilor
luminoase dar care continuă timp îndelungat după încetarea acţiunii
excitantului. Este specifică platinocianurii de bariu şi wolframatului de calciu
utilizate la ecranul fluoroscopic şi la foliile întăritoare.
5. Efectul fotochimic. Este proprietatea de a impresiona substanţele
fotosensibile reducând emulsia de bromură de argint în argint metalic.
6. Efectul de ionizare. Gazele şi aerul sub acţiunea razelor X se ionizează
devenind buni conducători electrici pe această proprietate bazându-se
măsurătorile dozimetrice.
7. Efectul biologic. Datorat ionizărilor şi disocierilor moleculare secundare cu
efecte nocive asupra ţesuturilor. Radiosensibilitatea ţesuturilor şi organelor
este în funcţie de structura lor diferenţiată sau nediferenţiată şi de caracterele
şi fazele mitozelor celulare.

1.2.4. Principiile şi legile de formare a imaginii radiologice.

Imaginea radiologică este rezultatul final evidenţiabil al fenomenelor

particulare ce se produc la traversarea unui corp de un fascicul de raze X cu
diferenţieri specifice în funcţie de compoziţia chimică, densitatea şi grosimea
acestuia. În ultimă instanţă, prin absorbţia fasciculului de raze X de către
diferitele ţesuturi rezultă o modulare neomogenă a intensităţii acestuia care va
lumina neuniform ecranul radioscopic sau va impresiona inegal pelicula
fotografică, fenomene ce stu la baza celor două metode fundamentale ce stau la
baza radiodiagnosticului clasic. Astfel pe o scară descrescătoare a absorbţiei
radiaţiilor X se disting următoarele trepte principale caracteristice pentru corpul
omenesc care contribuie decisiv la crearea contrastului radiologic şi realizarea
imaginii:
 amalgamul dentar cu conţinut mare în mercur sau argint;
 smalţul dentar;
  dentina şi cementul dentar;
 osul compact;
 osul spongios;
 ţesutul moale;
 grăsimea;
 aerul şi gazele.
În funcţie de absorbţia inegală, fasciculul de raze X şi el cu intensitate
inegală secundară va determina o multitudine de nuanţe de umbră şi lumină
caracterizate drept grade de opacitate şi de transparenţă care vor produce un
contrast structural al diferitelor organe şi ţesuturi traversate.
Astfel:
 Densităţile metalice (amalgamul dentar, smalţul dentar, dentina şi
cementul dentar, osul compact, osul spongios) absorb foarte mult
razele X datorită compoziţiei metalice cu număr atomic Z mare,
împiedicând regional fascicolul de raze X să ajungă la ecran acesta
rămânând întunecat în dreptul lor. Deasemenea împiedică
reducerea sărurilor de argint din emulsia fotografică radiografia
rămânând albă la nivelul lor.
 Ţesuturile moi (muşchi, tendoane, organe parenchimatoase, vase,
lichide) datorită compoziţiei din elemente chimice cu număr atomic
Z mic (C, O, H, N) absorb mai puţine raze X decât structurile
precedente lăsând să treacă prin ele o parte din fascicul şi de aceea
sunt mai radiotransparente în dreptul lor ecranul luminându-se
discret iar pe radiografie se va înregistra o înegrire nuanţată în
raport cu grosimea şi densitatea lor.
 Grăsimea absoarbe de zece ori mai puţin razele X decât muşchii şi
organele parenchimatoase din jur pe care le contrastează
producând o radiotransparenţă nuanţată.
 Aerul şi gazele având o densitate de o mie de ori mai mică decât
părţile moi, absorb mult mai puţine raze X, contrastând astfel prin
radiotransparenţa lor.
Imaginea radiologică formată prin particularităţile de penetrare, absorbţie
şi atenuare specifice razelor X se supun unui ansamblu de legi optice denumite
generic „legile opticii radiologice”, care sunt:
1. legea proiecţiei conice.
2. legea incidenţelor tangenţiale
3. legea tentelor
4. legea sumaţiei şi substracţiei planurilor
5. paralaxa
6. penumbra

Legea proiecţiei conice

Fasciculul de raze X se proiectează sub formă conică cu vârful în focarul
tubului şi baza pe planul de proiecţie astfel:
 imaginea radiologică a unei structuri care se găseşte în fascicul
apare mărită, mărirea crescând cu cât obiectul este mai apropiat de
sursă sau mai îndepărtat de film
  imaginea radiologică a unei structuri este deformată dacă raza
centrală este oblică şi nedeformată dacă aceasta este
perpendiculară pe obiect.

Legea incidenţelor tangenţiale

Conturul unei imagini este precis în cazul în care fasciculul de raze X
atinge tangenţial suprafaţa unui obiect opac sau când atinge suprafaţa care
separă obiecte de opacitate diferită. În cazul structurilor tubulare când fasciculul
incident le strâbate în lungul lor, rezultă imagini ortograde rotunde sau liniare.

Legea tentelor
Decurge din absorbţia inegala a razelor X în corpul omenesc în funcţie de
densitate, grosime şi compoziţie atomică rezultând un număr de 4 tente
principale ce contribuie la crearea contrastelor radiologice şi realizarea imaginii
radiologice particulare fiecărei regiuni anatomice: os, ţesut moale, grăsime, aer.
.

Legea sumaţiei şi substracţiei planurilor

Imaginea radiologică a fiecărei regiuni anatomice a corpului omenesc
reprezintă suma imaginilor diferitelor organe şi ţesuturi traversate de fasciculul
de raze X şi proiectate într-un singur plan. Dacă structurile traversate sunt
opace, atunci sumaţia devine pozitivă înregistrându-se o creştere a opacităţii
regionale; dacă există şi structuri raditransparente imaginea devine mai puţin
opacă şi sumaţia devine negativă prin substracţie.

Paralaxa
În condiţiile unei sumaţii a straturilor traversate de raze X în proiecţie
directă, prin acest fenomen, la deplasarea imaginilor se realizează o proiecţie
oblică cu disocierea structurilor suprapuse şi aprecierea totodata a profunzimii
acestora. Când tubul sau obiectul se deplasează, obiectul care se deplasează
cel mai puţin este cel situat mai aproape de ecran.

Penumbra
Fenomen denumit şi estompare geometrică defineşte calitatea imaginii
radiologice care apare cu atât mai netă şi cu caractere cu atât mai precise cu cât
focarul tubului este mai fin, mai punctiform, în caz contrar un focar mare
determinând înconjurarea imaginii de o opacitate difuză, neomogenă –
penumbra.

1.2.5. Radioprotecţia

Explorările diagnostice cu raze X implică iradierea atât a bolnavilor cât şi

a medicilor şi personalului medical care manipulează această aparatură.
Pentru a evita apariţia unor efecte biologice în urma expunerilor
profesionale legislaţia noastră recomandă o aşa zisă doză de toleranţă maximală
pentru persoanele implicate:
 0,1 rem/săpt;
  5 rem/an;
 50 rem până la 30 de ani;
 200 rem pentru o viată întreagă.
Doza de expunere se determină prin măsurători dozimetrice cu filme
radiografice sau camere de ionizare. Un rem (Roentgen equivalent man) este
unitatea biologică de măsură pentru om şi un rem corespunde efectului biologic
al acelei doze de radiaţii care prin absorbţia ei în organism produce o acţiune
biologică echivalentă unei doze de un Roentgen, unitatea din sistemul
internaţional de măsură fiind Sievert: un Sievert = 100 remi.
Roentgen-ul este unitatea de măsură a radiaţiilor X, fiind egală cu
cantitatea de raze X care produce în condiţii fizice normale un număr de 2,1 x 10
10
perechi de ioni cu sarcina electrică de un franklin într-un cm 3 de aer.
Populaţia expusă nu trebuie să depăşească doza de 150 mrem/an.
Protejarea pacienţilor examinaţi implică limitarea examinării la un timp cât
mai scurt, acoperirea gonadelor şi tiroidei în timpul efectuării de radiografii,
măsuri de protecţie specifice la femei, utilizarea de ecrane întăritoare şi a
sistemelor automate de procesare a filmelor, explorări medicale judicios
justificate la copii cu evitarea examenelor radioscopice şi protejarea sternului şi
gonadelor.
În vederea reducerii expunerilor populaţiei aparatele Roentgen trebuie să
fie instalate în încăperi izolate fată de sălile de aşteptare, birouri, locuinţe,
cabinete medicale. Pereţii încăperilor trebuiesc izolaţi cu tencuială conţinând
barită, vopsiţi cu vopsea de bariu, uşile căptuşite cu tabla de plumb şi evitarea
în interior a oricărui material ceramic reflectant. Aparatul trebuie instalat într-o
încăpere de cel puţin 12 m 2 în asa fel incât focarul radiogen să fie situat la cel
puţin 1,5 m depârtare de pereţi.

1.3. Modalităţi şi tehnici imagistice

Radiodiagnosticul clasic implică mai multe modalităţi tehnice

devizualizare şi respectiv finalizare a explorării, grupate în 3 grupe principale:
- tehnici analoage directe;
- tehnici analoage indirecte;
- tehnici digitale.

1.3.1. Tehnici analoage directe

Sunt caracterizate prin formarea finală a imaginii radiologice direct pe

mediul detector fără procesări sau interpuneri de aparatură intermediară.
Folosesc ecranul fluorescent şi filmul radiologic ca substrat final de detectori
analogi care, la rândul lor vor răspunde în manieră directă şi progresivă la
creşterea variabilă a dozei de iradiere cu rezultantă corolară în progresiva
iluminare prin fluorescenţă şi repectiv, înegrirea în trepte a filmului radiografic.
Sunt cele mai vechi tehnici de radiodiagnostic clasic, în acelaşi timp cele mai
iradiante şi cele mai nocive. Este vorba despre radioscopia directă şi radiografia.
 Radioscopia directă

Realizată prin interpunerea regiunii anatomice de examinat între o sursă

de raze X şi un ecran fluorescent, are drept rezultat o imagine în diferite nuanţe
de gri, invers proporţionale cu gradul de atenuare a radiaţiilor X de către
structurile anatomice penetrate.
Oferă o imagine mai puţin bogată în raport cu radiografia (structurile cu
dimensiuni sub 3-4 mm nu sunt de regulă perceptibile); este în schimb un
examen dinamic, care permite studiul mişcării organelor interne; de asemenea,
prin modificarea poziţiei pacientului, permite examinarea într-un număr nelimitat
de incidenţe a regiunii în care se situează procesul patologic.
Radioscopia "standard" (fluoroscopia convenţională) supune pe pacient,
ca de altfel şi pe examinator, unei iradieri de loc neglijabile, ceea ce face ca
indicaţiile ei să fie restrânse, mai ales în cazul copiilor şi femeilor gravide.
Radiografia directă – convenţională(standard)
Bazată pe acţiunea fotochimică a radiaţiei Röntgen rezultante după
absorbţia diferenţiată la trecerea prin dferitele structuri anatomice penetrate, cu
impresionarea corolară proporţională a emulsiei fotosensibile ce intră în
structura filmului radiografic, reprezintă de multe ori investigaţia iniţială şi
obligatorie cu care debutează orice explorare de rutină a patologiei anatonice
regionale.
Pentru a constitui cu adevărat o bază diagnostică, trebuie să fie
întotdeauna efectuată în două incidenţe : postero-anterioară şi de profil, care vor
permite localizarea precisă a leziunii, cu posibilitatea aprecierii dimensiunilor şi
caracteristicilor de contur şi structură.
Examinările radiografice trebuiesc limitate ca număr de incidenţe şi
frecvenţă, strict la minimum necesar cu respectarea normelor bazate pe
recomandările Comisiei Internaţionale de Protecţie contra Radiaţiilor privind
iradierea permisă a organismului pentru populaţie şi separat pentru iradierea
profesională.
O atenţie deosebită trebuie acordată examinărilor pediatrice cu protecţia
plumbată obligatorie a regiunilor gonadice şi dezvoltarea unor unităţi speciale
pentru radiografii pulmonare, inclusiv cu dispozitive de contenţie speciale pentru
uz pediatric de tipul Pigg-ostat pentru radiografii în ortostatism sau Supine Infant
Chest Immobilizer pentru decubit lateral şi profil.
Importanţa protecţiei copiilor în timpul explorărilor radioimagistice este
cel mai sintetic exprimată în conceptul actual iniţiat pentru CT pediatrică
cunoscut sub numele de ALARA (As Low As Reasonably Achievable) care
delimitează necesitatea reducerii dozelor de radiaţii la minimum posibil pentru
obţinerea unor imagini rezonabile din punctul de vedere al interpretării.
Nu trebuiesc omise măsurile specifice de protecţie la femei, cu evitarea
examenului radiologic în a doua jumătate a ciclului menstrual, când e posibilă o
sarcină, înlocuirea lui la gravide cu examene nenocive de tipul ecografiei şi IRM,
precum şi protecţia cu şorţ plumbat a zonei pelviabdominale.
 Radiografia cu raze dure.

Se utilizează pentru disocierea structurilor complexe a unor opacităţi

sumate, având aplicabilitate în decelarea structurilor patologice profunde şi în
diagnosticul diferenţial, înlocuind parţial tomografia plană în unele cazuri. Se
foloseşte o tensiune înaltă de 120-150 Kv şi un timp scurt de expunere de 1-2
sutimi de secundă, rezultând o egalizare a contrastelor, cu diminuarea dozei
absorbite de pacient şi a timpului de expunere, având drept corolar diminuarea
"fluu-lui" cinetic şi o foarte bună definiţie a imaginii cu bogate detalii de
structură.
Se efectuează la o distanţă focar-film de 150-200 cm, utilizând un sistem
film-folie cu clasă de sensibilitate înaltă de 200 şi o grilă antidifuzantă cu număr
mare de linii ( 85, 138).

Tomografia plană (liniară, clasică, convenţională)

Iniţiată în Franţa, în 1921, de către BOCAGE, ce a denumit-o iniţial

radiotomie, este o tehnică de investigare radiologică imaginată şi realizată în
intenţia de a elimina sumaţia planurilor şi de a obţine imaginea unui singur plan,
mai exact a unui singur strat din regiunea anatomică explorată (138).
În principiu, este de fapt o radiografie efectuată cu o expunere prelungită
(câteva secunde), în cursul căreia tubul radiogen se deplasează uniform, sincron
cu caseta ce poartă filmul, dar în sens opus faţă de acesta. Mişcările se produc
în jurul unui punct de basculă situat în planul supus examinării. Structurile
situate în acest plan se proiectează pe toată durata expunerii în acelaşi punct al
filmului, producănd o imagine netă, în timp ce structurile situate în celelalte
planuri se vor şterge din imagine, datorită schimbării continue a poziţiei lor în
raport cu filmul. Rezultă o imagine în care un singur plan, (planul de basculare)
este net reprezentat.
Examen radiografic complementar, folosit pe scară largă în trecut, înainte
de apariţia tomografiei computerizate, utilizat în prezent numai fortuit, când, din
considerente strict economice sau tehnice, clinicianul nu are la îndemână o
explorare mai performantă.
Prin eliminarea suprapunerilor, poate furniza informaţii de detaliu, reuşind
să pună în evidenţă leziuni profunde şi de mici dimensiuni, pe care le
caracterizează prin explorarea stratigrafică, a regiunii de interes, în plan frontal,
sagital sau transvers, conform unui protocol prestabilit.
Centrarea se face în funcţie de radiografia standard, iar profunzimea
secţiunilor se alege pe radiografia de profil, masurând cu rigla gradată de la
planul dorsal al bolnavului. Secţiunile de 1cm grosime se fac la intervale de un
centimetru şi se numerotează; examenul este "ţintit", în sensul că se
developează imediat tomografiile şi se orientează examenul pentru a se găsi cea
mai clară şi utilă secţiune de caracterizare a leziunii.
Variante de tehnică (85):
 standard AP/LL în ortostatism sau decubit;
 tehnica frontală oblică Frain cu pacientul aşezat transversal pe direcţia de
mişcare a tubului, paralel cu planul casetei;
  tomografie simultană cu secţiuni multiple; se utilizează aceleaşi constante
mAs ca pentru tomografia convenţională, dar se creşte tensiunea cu 10
kV, doza de iradiere este de ¼ din cea primită la tomografii separate.
Fiind o metodă deosebit de iradiantă, cu menţinerea pacientului timp
îndelungat în fascicolul de raze X şi impunerea unei apnee prelungite tomografia
plană nu este recomandată în prezent ca metodă de diagnostic cu atât mai mult
cu cât imaginile achiziţionate sunt incomplete şi de o netitate de slabă calitate.
Ori de câte ori este posibil se preferă abţinerea de la o explorare atât de
iradiantă şi trimiterea pacientului spre o tehnică mai performantă şi mai puţin
nocivă.

Ortopantomografia

Reprezintă vizualizarea maxilarului superior şi inferior pe acelaşi film prin

metoda stratigrafică cu păstrarea razelor X în poziţie ortoradială faţă de unele
grupe dentare.
Presupune următorii timpi:
- fixarea capului pacientului în tetieră cu planul medio
sagital vertical;
- sursa se roteşte, trecând prin spatele pacientului până la
ramura stângă pe un arc de cerc de aproximativ 260 grade.
- în partea opusă a capului, faţă în faţă cu sursa se roteşte
filmul radiografic care se mai roteşte şi în jurul axului său
central.
Se văd clar numai acele puncte ale maxilarelor care în timpul rotaţiei sunt
proiectate pe aceeaşi zonă pe filmul radiografic.

1.3.2. Tehnici analoage indirecte

Radioscopia televizată

Utilizarea întăritorului de imagine şi transpunerea acesteia într-un circuit

de televiziune (radioscopia televizată) reduc considerabil iradierea, permiţând în
acelaşi timp examinarea la lumina zilei, în condiţii superioare de percepere
vizuală.

Radiofotografia medicală (RFM)

Se obţinea prin fotografierea imaginii radioscopice pe filme de dimensiuni

mici (7/7, 10/10 sau 12/12 cm). Ea reducea considerabil iradierea produsă de
radioscopie, furnizând în acelaşi timp o înregistrare obiectivă a imaginii (138).
Tehnica radiofotografiei era destinată în mod particular examinării în masă
sau în colective largi a unor categorii de populaţie, în scopul depistării anumitor
afecţiuni profesionale (pneumoconiozele) sau cu o largă incidenţă (tuberculoză,
tumori pulmonare), ambele tipuri frecvent generatoare de limfadenopatii
mediastinale, având însă o importanţă maximă ca metodă de screening şi mai
puţin ca investigaţie de performanţă diagnostică. Este în întregime abandonată
astăzi.

1.3.3. Tehnici digitale

Radioscopia digitală.
Prin procesarea digitală a imaginii radioscopice se obţine o fluoroscopie
digitală, care are avantajul înregistrării rapide dinamice (1-30 imagini / secundă),
cu posibilitatea reproducerii pe monitor TV în ritmul achiziţiei sau mai lent (slow
motion), la care se adaugă opţiunea de "îngheţare a imaginii" (freeze) ce face
relizabilă atât analiza fină a detaliilor cât şi reproducerea pe suport magnetic sau
clasic prin fotocopierea ecranului (pe hârtie, film, printere termo, cu laser etc.)
Radiografia digitală
Realizează conversia digitală a imaginii radiologice clasice, într-un număr
finit de puncte (pixeli), fiecare putând fi reprezentat numeric conform unui nivel
strict pe scara de nuanţe de gri, rezultând o matrice, în care numărul de pixeli
sau mărimea ei creşte proporţional cu rezoluţia.

Radiografia digitală foloseşte ca receptor de informaţie în locul filmului

radiografic o placă de fosfor fotostimulabil refolosibil (de mii de ori); aceasta este
expusă la raze X în mod obişnuit, producându-se o excitaţie fotonică ce
realizează o fosforescenţă albastră diferenţiată în funcţie de gradul de absorbţie
a fascicolului în timpul baleiajului rapid cu un fascicul Laser.Imaginea virtuală de
pe placă este transformată de un fotomultiplicator electronic şi un computer în
imagine electronică pe un monitor TV . Această imagine poate fi uşor prelucrată
(în contrast, luminozitate etc.) şi stocată pe unul din sistemele digitale sau de
copiere (hârtie, film).
Avantajele metodei constau în:
 calitatea excepţională a informaţiei vizuale (părţi moi şi oase cu
aceeaşi claritate pe aceeaşi imagine);
 rapiditate, economicitate (plăcile refolosibile de mii de ori se şterg
prin simplă expunere la lumină).
Radiografia digitală directă (Direct digital Radiography – DdR) este ultima
metodă apărută cronologic: în 1997 firmele Sterling (SUA) şi SwissRAY (Elveţia)
lansează primele instalaţii DdR. Metoda foloseşte în locul filmului radiologic
(analogic) sau a plăcii de fosfor fotostimulabil o peliculă fină de silicon ce
integrează o reţea de fotodiode sau fototranzistori miniaturali montaţi pe un
panou plat cu dimensiuni variabile (până la 35/43 cm). Fotodiodele sunt
acoperite cu un material scintilator ce absoarbe razele X şi converteşte energia
în fotoni vizibili ce sunt absorbiţi de fotodiode; fiecare din fotodiode corespunde
unui pixel din aria matricei
Semnalul electric generat este proporţional cu energia razei X incidente pe
fotocatodă şi este trimis către computer (prin ADC) pentru reconstrucţia imaginii.
Avantajul major al noii metode este dispariţia necesităţii de a se "citi"
placa refolosibilă de fosfor printr-o instalaţie suplimentară complexă (laser);
imaginile direct digitale vor putea fi obţinute şi în timp real, ceea ce va simplifica
în viitor şi complicaţiile tehnologice ale fluorografiei.
O altă rezultantă a procesării digitale este posibilitatea de compresie a fişierelor
grafice cu utilizare atât în arhivare, cât şi în transferurile şi accesările la distanţă
prin internet a informaţiilor, indiferent de metoda diagnostică de provenienţă:
radiografie, CT, IRM, ecografie, SPECT, PET, etc. Realizarea transferurilor de
imagini memorate între sisteme imagistice diferite se face pe baza unor sisteme
standard de gestiune şi comunicare dintre care cele mai cunoscute sunt
sistemele PACS (Picture Archiving and Comunication System) cu standarde
diferite în funcţie de firma constructoare: TELERADIOLOGY, ID.PACS etc,
precum şi sistemul DICOM standard (Digital Imaging and Comunication in
Medicine) cu multiple abilităţi de comunicare, transmitere, procesare şi redare de
imagini diagnostice.