DIFERENŢE INDIVIDUALE ÎN CONSTRUIREA ȘI MANIFESTAREA

PERSONALITĂŢII

Personalitatea umană este un univers fascinant şi, în acelaşi timp, cel mai complicat obiect de
cunoaştere şi caracterizare. Cu toate acestea, aproape zilnic ne aflăm în situaţia de a ne pune
întrebări cu privire la diferitele laturi ale personalităţii celor cu care venim în contact: ce fel de om
este? cum se comportă? ce intenţii are? ce capacităţi şi ce aptitudini îl caracterizează? Încercăm,
astfel, să ne formăm o imagine adecvată despre profilul personalităţii celor în mijlocul cărora trăim.

Varietatea comportamentelor umane arată că fiecare om este unic în felul lui. Nu există un
om în genere, ci oameni pe care psihologia trebuie să-i cunoască în toată diversitatea lor. În urmă cu
peste două mii de ani, filosoful grec Teofrast se întreba: „Cum se face că noi, grecii, deşi trăim sub
acelaşi cer, nu avem parte de aceeaşi fire?". Teofrast nu a oferit un răspuns la această întrebare, ci s-
a mulţumit să descrie anumite tipuri de oameni care prezentau supradimensionări ale unor
caracteristici existente în mod curent la semenii noştri: zgârcenia, prefăcătoria, umilinţa, linguşirea.

Cum se explică aceste diferenţe individuale dintre oameni ? Cunoaşterea diferitelor laturi ale
personalităţii (temperament, aptitudini, caracter) ne poate ajuta să obţinem un răspuns la această
întrebare.

1. Temperamentul
1.1. Definiţie şi caracterizare

„Nimic în copilăria lui Napoleon nu anunţa omul extraordinar de mai târziu. Cu o oarecare
precocitate în raţionamente, ambiţios, voluntar, în jocurile cu copiii, el vrea totdeauna să comande şi,
ca orice corsican neaoş, e gata să sară la bătaie pentru cel mai mic lucru. Încalecă pe ascuns şi, fără
frică, goneşte în galop spre munţi, urmărit de privirile speriate ale ţăranilor, schimbă mâncarea pe
care i-o dă Letiţia pe galeţii soldaţilor francezi de la care învaţă primele cuvinte franţuzeşti, îl bate pe
fratele său mai mare, îl muşcă, îl zgârie şi tot el este cel care se plânge primul mamei" (Gh. Eminescu,
Napoleon Bonaparte, Editura Academiei, Bucureşti, 1986, p. 26).

Fragmentul dezvăluie o mică parte din personalitatea complexă a celui care va fi împărat al
Franţei. Deşi încă un copil, descoperim cu uşurinţă predispoziţia acestuia spre acţiune, dinamismul,
energia care îl vor însoţi toată viaţa şi-l vor impune ca pe un mare conducător. În egală măsură,

1
Napoleon este un dominator, un om căruia îi place să se impună şi să comande, să se facă temut şi
ascultat fără împotrivire.

În viaţa de zi cu zi, fiecare dintre noi suntem confruntaţi cu situaţii sau evenimente care pun
în evidenţă moduri diferite de a reacţiona. Unii sunt rapizi, prompţi, se angajează imediat într-o
activitate, alţii sunt lenţi, fac lucrurile parcă împotriva voinţei lor; unii sunt impulsivi, nerăbdători,
agitaţi, în timp ce alţii sunt calmi, liniştiţi, aproape impasibili; unii sunt veseli, optimişti, caută mereu
compania celorlalţi, alţii sunt mai posomorâţi, pesimişti, preferă momentele de singurătate. Toate
aceste însuşiri care se referă la comportamentul exterior concretizat în motricitate şi vorbire, la
reacţiile afective ori la cantitatea de energie de care dispune o persoană aparţin temperamentului.

Temperamentul este dimensiunea dinamico-energetică a personalităţii care se exprimă cel

mai pregnant în conduită.

Psihologul român Nicolae Mărgineanu (1905-1980) a considerat că temperamentul

caracterizează forma manifestărilor noastre şi, de aceea, l-a definit drept aspectul formal al
afectivităţii şi reactivităţii motorii specifice unei persoane.

Trăsăturile temperamentale se manifestă în conduita individului de la vârste fragede şi

rămân aproape neschimbate pe tot parcursul vieţii. Prin educaţie putem modela anumite trăsături, le
putem compensa pe altele, dar nu le putem schimba radical. Nu există temperamente bune sau rele.
Fiecare temperament prezintă calităţi, dar şi riscul unor defecte. Cunoaşterea temperamentului este
o condiţie pentru ca omul să-şi poată lua în stăpânire propriile manifestări temperamentale şi să
acţioneze pentru modelarea anumitor însuşiri.

Dacă dorim să determinăm trăsăturile temperamentale prin observarea comportamentului

unei persoane, trebuie să dispunem de suficiente fapte de conduită şi de situaţii dintre cele mai
diferite (situaţii obişnuite, dar şi situaţii inedite, situaţii critice) pentru a putea face o generalizare de
genul: „X este o persoană calmă, liniştită"; „Y este o persoană impulsivă, agitată".

1.2. Tipologii temperamentale

Fiind cea mai expresivă şi uşor de constatat latură a personalităţii, preocupările pentru
descrierea şi explicarea temperamentului sunt vechi şi numeroase. Să urmărim câteva dintre cele mai
reprezentative tipologii temperamentale.

Tipologia lui Hippocrate

Prima încercare de identificare şi explicare a tipurilor

temperamentale o datorăm medicilor Antichităţii, Hippocrate şi
Galenus. Ei au socotit că predominanţa în organism a uneia dintre cele
patru „umori" (sânge, limfă, bila neagră şi bila galbenă) determină
temperamentul. Pe această bază ei stabilesc patru tipuri de
temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic şi coleric. Chiar dacă
explicaţia pe care au oferit-o este naivă, denumirile temperamentelor şi caracterizarea lor
psihologică s-au dovedit a fi valabile până în zilele noastre.

2
 Colericul este energic, neliniştit, impetuos, uneori impulsiv şi îşi risipeşte energia. Inegal în
manifestări, el oscilează între entuziasm şi deznădejde, între bucurie şi tristeţe, între încredere
exagerată în sine şi descurajare. Este capabil de trăiri afective intense, dar la fel de inegale,
exagerând atât prietenia, cât şi ostilitatea. Stările afective se succed cu rapiditate şi se pot citi uşor pe
faţa lui foarte expresivă. Persoană foarte activă, colericul este capabil de iniţiative îndrăzneţe şi se
poate mobiliza la maximum în acţiuni de durată. În acelaşi timp, se adaptează greu la acţiuni
monotone care presupun munci migăloase. Are tendinţe de dominare în grup şi-i poate antrena cu
uşurinţă pe alţii în acţiuni comune. Se dăruieşte cu pasiune unei cauze sau unei idei. Vorbirea îi este
rapidă, precipitată, însoţită de o gesticulaţie abundentă.

Sangvinicul este vioi, vesel, optimist şi se adaptează cu uşurinţă la orice situaţii. Este
temperamentul bunei dispoziţii. Fire activă, se angajează rapid într-o activitate, dar schimbă
activităţile foarte des deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. Această mobilitate accentuată
face dificilă fixarea scopurilor şi consolidarea intereselor. Are capacitate de lucru îndelungată şi îşi
menţine rezistenţa şi echilibrul psihic în situaţii dificile. Trăirile afective sunt intense, dar
sentimentele sunt superficiale şi instabile. Trece cu uşurinţă peste eşecuri sau decepţii sentimentale.
Este comunicativ, stabileşte uşor contacte cu alte persoane. Vorbeşte repede cu o mimică şi o gestică
expresive.

Flegmaticul este opusul colericului. Liniştit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face,
pare a dispune de o răbdare fără margini. Nu se pripeşte niciodată, lucrează încet şi tacticos. Se
adaptează greu la o activitate nouă, este înclinat spre rutină şi activităţi stereotipe. Are o putere de
muncă deosebită şi este foarte tenace, meticulos în tot ce face. Este capabil de sentimente profunde
şi durabile, dar expresivitatea emoţională este redusă. Cu greu poţi citi pe faţa lui ceea ce simte. Fire
închisă, puţin comunicativă, preferă activităţile individuale. Vorbirea este lentă, fără gesticulaţie
evidentă.

Melancolicul are disponibilităţi energetice reduse, este puţin rezistent la eforturi îndelungate
şi, de aceea, în condiţii de suprasolicitare se epuizează rapid. Este sensibil, puternic afectat de
insuccese, foarte exigent cu sine şi neîncrezător în forţele proprii. Puţin comunicativ, închis în sine,
melancolicul are dificultăţi de adaptare socială. Este frământat de trăiri afective intense şi complexe,
dar care nu sunt exteriorizate. Are capacitatea de a desfăşura acţiuni de fineţe, migăloase, chiar cu
preţul unei epuizări rapide. Debitul verbal este scăzut, gesticulaţia redusă.

În practică, tipurile temperamentale pure sunt rare. Cei mai mulţi dintre noi avem însuşiri
combinate de la mai multe tipuri, dar dominante sunt cele ale unui anumit tip.

Aplicaţie

Caracterizaţi-vă propriul temperament prin prisma însuşirilor propuse de tipologia lui

Hippocrate. Găsiţi în diferite scrieri biografice sau între personajele literare ilustrări ale celor patru
tipuri temperamentale.

3
Tipologia lui Pavlov

Explicarea diferenţelor temperamentale ţine, în

concepţia fiziologului rus Ivan Petrovici Pavlov, de caracteristicile
sistemului nervos central:

• Forţa sau energia este capacitatea de lucru a sistemului

nervos şi se exprimă prin rezistența mai mare sau mai
mică la excitanţi puternici sau la eventuale situaţii
conflictuale. Din acest punct de vedere vorbim despre
sistem nervos puternic şi sistem nervos slab;
• Mobilitatea desemnează uşurinţa cu care se trece de la
excitaţie la inhibiţie şi invers, în funcţie de solicitările
externe. Dacă trecerea se realizează rapid, sistemul nervos este mobil, iar dacă trecerea este
greoaie, vorbim de sistem nervos inert;
• Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiţia forţei celor două procese (excitaţia şi
inhibiţia). Dacă ele au forţe aproximativ egale, vorbim despre sistem nervos echilibrat.

Există şi un sistem nervos neechilibrat la care predominantă este excitaţia.

Din combinarea acestor însuşiri rezultă patru tipuri de sistem nervos care sunt corelate de
Pavlov cu cele patru temperamente descrise în Antichitate de Hippocrate şi Galenus astfel:

• tipul puternic - neechilibrat - excitabil (corelat cu temperamentul coleric);

• tipul puternic - echilibrat - mobil (corelat cu temperamentul sangvinic);
• tipul puternic - echilibrat - inert (corelat cu temperamentul flegmatic);
• tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic).

În psihologia românească, o sistematizare a teoriilor constituţionale

şi psihologice despre temperamente a fost realizată de psihologul Gheorghe
Zapan. El a determinat patru niveluri ale sistemului temperamental: nivelul
motor general (de activitate), nivelul afectiv, nivelul perceptiv-imaginativ şi
nivelul mental (al gândirii). Fiecare nivel se caracterizează prin indicii
temperamentali: forţă, echilibru, mobilitate, persistenţă, tonus afectiv
(stenic şi astenic) şi direcţie (extravertit sau introvertit). Gh. Zapan a propus
şi un procedeu practic de determinare a trăsăturilor temperamentale.
Numărul nuanţelor diferite de temperament ar fi - calculează Gh. Zapan - de
ordinul a 1024 întrucât individualitatea umană prezintă nuanţe infinite. Gh.
Zapan a elaborat o metodă de educare a capacităţii de interapreciere,
numită metoda aprecierii obiective a personalităţii.

Cercetări asupra tipului de activitate nervoasă superioară au fost făcute şi de psihologul

român Paul Popescu-Neveanu (1926-1994). Acesta a atras atenţia asupra faptului că delimitările doar
la două niveluri în cadrul fiecărei caracteristici sunt rigide şi că, în consecinţă, pot exista şi grade
intermediare. Acest lucru face posibilă existenţa mai multor tipuri decât cele descrise de Pavlov. De
asemenea, Popescu-Neveanu a constatat că echilibrarea sau neechilibrarea poate fi analizată şi din
punctul de vedere al mobilităţii proceselor nervoase (şi nu doar din punctul de vedere al forţei).

4
Tipologia lui Jung şi Eysenck

Psihiatrul elveţian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante

experienţe clinice, că, în afara unor diferenţe individuale, între oameni există
şi deosebiri tipice. Unii oameni sunt orientaţi predominant spre lumea externă
şi intră în categoria extravertiţilor, în timp ce alţii sunt orientaţi predominant
spre lumea interioară şi aparţin categoriei introvertiţilor.

Extravertiţii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimişti, senini,

binevoitori, se înţeleg sau se ceartă cu cei din jur, dar rămân în relaţii cu ei,
independenţi, pragmatici. Introvertiţii sunt firi închise, greu de pătruns, timizi, puţin comunicativi,
înclinaţi spre reverie şi greu adaptabili.

Psihologul englez Hans Eysenck reia

această distincţie a lui Jung, amplificând
cazuistica probatorie, dar adaugă o nouă
dimensiune numită grad de nevrozism.
Acesta exprimă stabilitatea sau instabilitatea
emoţională a subiectului. Eysenck a repre-
zentat cele două dimensiuni (extraversiune-
introversiune şi stabilitate-instabilitate) pe
două axe perpendiculare, obţinând tipurile:
extravertit-stabil, extravertit-instabil,
introvertit-stabil, introvertit-instabil, pe care
le-a asociat cu cele patru temperamente
clasice. Fiecare dintre aceste dimensiuni ale
personalităţii se exprimă printr-un set de
trăsături care se regăsesc în figura nr. 1.

Aplicaţie

Citiţi cu atenţie, în tabelul următor (P. Hedges, Personalitate şi temperament, Humanitas

1999, pp. 18-19), trăsăturile prin care se caracterizează extravertiţii şi introvertiţii. Gândiţi-vă care
trăsături vi se potrivesc cel mai bine şi spuneţi cărui tip aparţineţi.

Extravertitul Introvertitul

Preferă să lucreze împreună cu alţi oameni şi se Îi place, uneori, compania oamenilor, dar are
simte nefericit când e singur. Doreşte compania nevoie şi de momente de singurătate în care să
oamenilor şi în momentele de destindere. citească, să mediteze sau să aibă linişte.

Se simte bine într-un grup şi este, în general, Preferă grupurile mici şi contactele cu câte un
vorbăreţ şi prietenos. Perioadele prea lungi de singur om. O companie prea numeroasă îl
singurătate pot să-l deprime. oboseşte şi-l vlăguieşte.

5
 Aşteaptă să primească noutăţi de la ceilalţi. E mai
Cere noutăţi despre toată lumea. Este interesat
interesat de lumea interioară a reflecţiei decât de
de tot ce înseamnă lumea exterioară.
lumea exterioară.

Este rezervat şi are uneori dificultăţi de

Este de obicei deschis şi se împrieteneşte uşor.
comunicare. Îşi face mai greu prieteni, dar se
Cunoaşte multă lume.
simte foarte legat de ei.

Acumulează energie din contactele cu oamenii, Se „realimentează" din surse interioare de

dar îşi epuizează repede rezervele. energie. Are tendinţa de a-şi economisi energia.

De obicei, discută deschis cu cei din jur, îşi Când se află într-un grup, are nevoie de timp de
exteriorizează sentimentele. Vorbeşte cu plăcere gândire înainte de a-şi spune opinia. În general,
la telefon. nu intervine în conversaţia celorlalţi.

Este impulsiv, întâi acţionează şi apoi gândeşte. Preferă să gândească bine înainte de a acţiona.
Are tendinţa de a gândi cu glas tare. Uneori nu acţionează la momentul oportun.

Vorbeşte cu uşurinţă despre el însuşi şi îşi

exprimă părerile fără reţineri. Mai mult vorbeşte Este mai greu de cunoscut fiindcă nu-şi dezvăluie
decât ascultă. Compania introvertiţilor îi produce calităţile. Mai mult ascultă decât vorbeşte.
o senzaţie de disconfort întrucât îi displace Compania extravertiţilor îl agasează.
tăcerea.

Tipologia şcolii franco-olandeze

Psihologii olandezi G. Heymans şi E.D. Wiersma propun o

tipologie a temperamentelor mult mai nuanţată care va fi reluată şi
precizată de psihologii francezi Rene Le Senne şi Gaston Berger. Ei
pornesc de la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea şi
răsunetul. Din combinarea lor rezultă opt tipuri temperamentale.

Emotivitatea exprimă reacţiile afective ale persoanelor în faţa diferitelor evenimente.

Emotivii (E) au tendinţa de a se tulbura puternic chiar şi pentru lucruri mărunte. Dimpotrivă, non-
emotivii (nE) sunt aceia care se emoţionează greu şi ale căror emoţii nu sunt prea violente.

Activitatea desemnează dispoziţia spre acţiune a unei persoane. Persoanele active (A) au o
continuă dispoziţie spre acţiune, nu pot sta locului. Cele non-active (nA) acţionează parcă împotriva
voinţei lor, cu efort şi plângându-se continuu.

Răsunetul se referă la ecoul pe care îl au asupra noastră diferite evenimente, impresii. Acele
persoane la care evenimentele, chiar neînsemnate, au un puternic ecou sunt numite persoane
secundare (S). Persoanele la care ecoul evenimentelor este mic sunt numite persoane primare (P).
Secundarii sunt persoane mai profunde, organizaţi, planificaţi, dar care reacţionează greu, cu
întârziere la o solicitare. Sunt persoane legate mai mult de trecut. Persoanele primare sunt
preocupate îndeosebi de prezent, reacţionează prompt la o solicitare, au reacţii vii, dar superficiale.

Din combinarea acestor factori cu valorile lor extreme rezultă opt tipuri de temperament:
pasionaţii (emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi, activi, primari), sentimentalii (emotivi,

6
non-activi, secundari), nervoşii (emotivi, non-activi, primari), flegmaticii (non-emotivi, activi,
secundari), sangvinicii (non-emotivi, activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari),
amorfii (non-emotivi, non-activi, primari).

1.3. Locul temperamentului în structura personalităţii

Temperamentul este cea mai generală şi constantă caracteristică a personalităţii umane.
Legătura existentă între tipul de sistem nervos şi temperament explică determinarea ereditară a
trăsăturilor temperamentale. În consecinţă, nu se poate vorbi despre o modificare radicală a
temperamentului pe parcursul vieţii. Există totuşi o evoluţie a temperamentului, condiţionată de
vârstă şi de interacţiunea individului cu mediul fizic şi socio-cultural.

Între temperament şi celelalte laturi ale personalităţii se stabilesc condiţionări strânse,

întrucât temperamentul este o caracteristică formală şi nu una de conţinut, el nu pre-determină
zestrea aptitudinală a individului şi nici trăsăturile lui caracteriale. În fiecare categorie
temperamentală se regăsesc debili mintali şi inteligenţe de vârf, subiecţi care se abat de la normele
morale şi indivizi de o mare forţă morală. Prin urmare, nu se poate vorbi despre temperamente bune
sau rele sau despre superioritatea unui temperament în comparaţie cu un altul.

Deşi temperamentul nu predetermină aptitudinile sau caracterul, totuşi el poate avantaja

formarea unor aptitudini şi trăsături de caracter sau poate provoca dificultăţi în dezvoltarea lor.
Flegmaticii îşi formează mai uşor trăsături de caracter precum punctualitatea, principialitatea,
perseverenţa, spiritul de ordine în raport cu sangvinicii. Temperamentul influenţează stilul de muncă,
dar nu şi nivelul performanţelor obţinute.

Cunoaşterea temperamentului este deosebit de importantă pentru a putea atenua influenţa

negativă a unor trăsături asupra conduitei umane. De asemenea, ajută la ameliorarea relaţiilor
interpersonale şi în orientarea profesională. În multe domenii, selecţia profesională se bazează nu
numai pe criterii aptitudinale, ci şi pe criterii ce au în vedere dimensiunea temperamentală a
individului. A cunoaşte propriile posibilităţi şi limite înseamnă a alege în cunoştinţă de cauză o
profesiune cu şanse sporite de a avea succes.

7
2. Rezumat
o Temperamentul este dimensiunea dinamico-energetică a personalităţii.
o Indicii comportamentali ai temperamentului se referă la: motricitate, vorbire, reacții
afective.
o Temperamentul este înnăscut. El poate fi modelat prin educaţie, dar nu poate fi
schimbat. Nu există temperamente bune sau rele după cum nu există temperamente
pure.
o Există mai multe tipologii temperamentale: a lui Hippocrate (coleric, sangvinic,
flegmatic şi melancolic), a lui Pavlov (care diferenţiază tipurile de temperament pe
baza tipului de sistem nervos), a lui Jung şi Eysenck (extravertit şi introvertit), a lui Le
Senne şi Bergen (pasionat, coleric, sentimental, nervos, flegmatic, sangvinic, apatic şi
amorf).

3. Întrebări şi teme de evaluare:

o Analizaţi avantajele şi dezavantajele fiecărui tip temperamental descris de
Hippocrate și Galenus.
o Cum poate contribui cunoaşterea temperamentului la ameliorarea relaţiilor
interpersonale?
o Realizaţi un autoportret temperamental şi un portret temperamental al colegului dl
bancă. Indicaţi pentru fiecare ce trăsături ar trebui modelate prin autoeducaţie.