“ÎN DULCELE STIL CLASIC”

DE NICHITA STĂNESCU
Dintr-un bolovan coboară Inima încet mi-afundă.
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o frunză verde, pală Mai rămâi cu mersul tău
pasul tău de domnişoară. parcă pe timpanul meu
blestemat şi semizeu
Dintr-o înserare-n seară căci îmi este foarte rău.
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o pasăre amară Stau întins şi lung şi zic,
pasul tău de domnişoară. Domnişoară, mai nimic
pe sub soarele pitic
O secundă, o secundă aurit şi mozaic.
eu l-am fost zărit în undă.
El avea roşcată fundă. Pasul trece eu rămân.

COMENTARIU
Cel de-al Doilea Război Mondial și intrarea României în sfera de influență sovietică au avut
consecințe majore asupra societății românești, deoarece fenomenul literar a fost perturbat de imixtiunea
factorului politic, care după anul 1948 a impus modelul literaturii socialist-realiste: poezia propagandistică.
Abia spre sfârșitul anilor `50 a fost autorizată apariția unor volume de versuri în care se puteau
recunoaște semnele unui lirism veritabil. Această generație de poeți (Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana
Blandiana) a încercat să restabilească legăturile pierdute cu poezia interbelică, devenită un model și un mit
pentru cei care ieșiseră cu greu din perioada realismului socialist. Poeții acestei generații (numite mai târziu
generația șaizecistă) au reluat și au adâncit formele de manifestare ale modernismului interbelic, astfel încât
critica literară a numit activitatea lor poetică drept neomodernism.
Nichita Stănescu este considerat a fi unul dintre inovatorii limbajului poetic în literatura română,
alături de Mihai Eminescu și Tudor Arghezi. Scrierile sale aparțin curentului neomodernist, curent literar
dezvoltat în a doua jumătate a secolului al XX-lea, care își propune să realizeze o literatură ce reia formule și
modele moderniste într-o variantă inedită. Această reînnodare a legăturilor cu perioada modernismului se
realizează atât prin utilizarea formulelor de expresie moderniste, a limbajului ambiguu, a metaforelor subtile
și a imaginilor insolite, cât și prin reflecție filosofică, ironie și intelectualism. Observăm că, poeziile lui
Stănescu contrariează permanent așteptările cititorului, poezia devenind o formă de cunoaștere a sinelui și de
comunicare cu sinele. În concepția lui Stănescu, poezia este vie: „Se naște din imaginația poetului și se
hrănește cu imaginația cititorului”.
Poezia neomodernistă „În dulcele stil clasic” deschide volumul cu același titlu, apărut în anul 1970,
definindu-l în totalitate. Textul poetic se înscrie în lirica neomodernistă prin ambiguitatea planurilor și a
limbajului, reprezentarea abstracțiilor în formă concretă, neobișnuitul imaginilor artistice, subtilitatea
metaforei, dar și noile sensuri și semnificații obținute prin plasarea unor clișee verbale în noi contexte.
Tema poeziei este susținută, la un prim nivel al interpretării, de iubire. Problematica textului se
descifrează însă prin raportarea acestuia la întreaga lirică stănesciană și la momentul apariției volumului,
iubirea devenind o cale de cunoaștere, de atingere a clipei unice de revelație a Absolutului.
Titlul poeziei dezvăluie prin sintagma „stil clasic” intenția de revenire la tiparele formale cunoscute,
pe care poetul le privește cu un sentiment de duioșie ironică, atitudine tipică esteticii neomoderniste.
 Observăm că, la nivel structural, dispunerea versurilor în catrene, constituite pe principiul
monorimei, se contrazice cu ultimul vers, izolat, cu valoare conclusivă. La nivel compozițional, cele patru
secvențe ale textului urmăresc evoluția „idilei”, de la momentul apariției muzei (primele două strofe), la
clipa revelației (a treia strofă), la formularea idealului poetic (a patra strofă) și la revenirea în starea
expectativă (ultima strofă). Ultimul vers, rupt de restul poemului, fixează starea de „dor” perpetuu, specifică
poetului.
Sugestive în prima secvență poetică sunt versurile: „Dintr-un bolovan coboară/ pasul tău de
domnişoară/ Dintr-o frunză verde, pală/ pasul tău de domnişoară”. Ele conțin metafora-simbol “pasul tău de
domnișoară”, care delimitează gradat calea de trecere dintr-un univers în altul, din concret în abstract,
realizându-se astfel dispunerea gradată a imaginarului poetic. Cele patru substantive la singular sunt
reprezentări ale abstracțiilor în formă concretă a elementelor cadrului natural: “bolovan”, “frunză verde,
pală”, “înserare-n seară” și “pasăre amară”. Primele două metafore sugerează chiar sursele poeziei (duritatea
regnului natural și efemeritatea vieții, a regnului vegetal), pe când ultima, prin asocierea unor termeni
incompatibili, conotează starea de suferință a poetului.
În a doua secvență, efemeritatea clipei de revelație este sugerată prin repetiția “o secundă, o
secundă”, poetul folosind o formă arhaică a verbului “a zări” pentru a sugera simultaneitatea existenței, a
manifestării și a trecerii momentului “întâlnirii”.
A treia secvență redă drama artistului aflat în starea de grație, desprinderea operei de artist, prin
invocația elegiacă a muzei: “Mai rămâi cu mersul tău/ parcă pe timpanul meu”. Se conturează un portret al
“îndrăgostitului” de iubita-poezie, “blestemat și semizeu”. Poetul deplânge neputința simțurilor omenești:
“blestemat”, el nu poate reține desăvârșita urmă a artei. Conștient de dualitatea propriei existente,
“semizeul” are dimensiunea nefericrii sale. Condamnat la solitudine, el percepe viața ca pe o stare de
“boală”: “căci îmi este foarte rău”.
Ultima secvență poetică devine o meditație pe tema trecerii ireversibile a timpului, dublată de
sancționarea neputinței omenești. Se confirmă diferența dintre starea realului golit de esență, plăsmuit din
materiale artificiale și redus la dimensiuni meschine: “pe sub soarele pitic,/ aurit și mozaic”.
Versul final exprimă opoziția dintre tristețea poetului și trecerea urmei poeziei, răsturnând sensul
întregului text. Poetul se plasează sub semnul eternității, ca un Creator pentru care manifestarea în act nu
este decât o succesiune a clipelor de revelație.
În concluzie, “În dulcele stil clasic” de Nichita Stănescu constituie o artă poetică a existenței și a
cunoașterii. Folosind unele clișee ale poeziei romantice pe care le plasează în contexte noi, poetul însuși
aparține simultan planului existenței și planului cunoașterii, de unde și ambiguitatea sau ambivalența
semnificației textului.