Suport de curs

CARACTERISTICILE STĂRII DE BOALĂ ŞI ETAPELE DE

EVOLUŢIE

Medicina modernă utilizează termenul de homeostazie ca element de

referinţă al noţiunii de sănătate – boală. Homeostazia (homoios – egal, asemănător
şi stasis - reţinere) reprezintă menţinerea la valoarea normală a diferitelor constante
fiziologice ale mediului intern.
Sănătatea este definită de OMS ca: starea de bine şi confort fizic, psihic şi
social. Starea de normalitate (sănătate) este menţinută atâta timp cât este menţinută
homeostazia.
Organismul uman este sub controlul unui număr extrem de mare şi de variat
de mecanisme de control şi reglare, alterarea oricăreia dintre ele generează starea
de anormalitate (boală). Ca stare patologică rezultată prin depăşirea echilibrelor
homeostazice sau alterării structurale, boala reprezintă aşadar ansamblul
fenomenelor obiective şi subiective anormale provocate de cauze endogene sau
exogene.

CARACTERISTICILE STĂRII DE BOALĂ

Orice boală este caracterizată prin fenomene generale şi fenomene locale. De

cele mai multe ori fenomenele locale nu sunt decât manifestarea, într-o anumită
regiune a fenomenelor generale. Infarctul miocardic acut este o manifestare a
aterosclerozei, orice tromboza este o manifestare a unei stări de hipercoagulabilitate
sanguină.
Deşi există foarte multe boli, de etiologie variată, cu diverse aspecte clinice şi
cu evoluţie variabilă, pot fi formulate anumite caracteristici comune tuturor bolilor:
1. Cauzalitatea este prima trăsătură comună. Nu există boală fără cauză.
Boala este consecinţa unei agresiuni din mediu. În acest sens s-au descris mai multe
tipuri de boli.
- Bolile monocauzale recunosc un singur factor etiologic determinant. Acesta
produce boala sau nu în funcţie de intensitatea cu care acţionează, de timpul de
expunere a bolnavului la agentul patogen, de rezistenţa organismului şi de factorii de
mediu conexi. Spre exemplu, numai bacilul Koch poate produce tuberculoza, numai
virusul Urlian generează parotidita epidemică (oreillon) iar malaria este consecinţa
exclusivă a hematozoarului palustru.
Alteori, acelaşi agent patogen poate provoca mai multe boli. Streptococul beta
hemolitic tip A produce scarlatina la copilul mic, faringo-amigdalita la adolescent,
erizipelul şi fasceita necrozantă la adult. Acelaşi tip de virus generează varicela
(vărsat de vânt) la copil şi Zona Zoster la adultul matur şi bătrâni.
 - Bolile plurifactoriale (pluricauzale) necesită asocierea unor multiple condiţii
pentru producerea lor. Astfel, pneumonia se declanşează după expunerea la un
microb (pneumococ) sau virus numai la persoanele anergice, slab nutrite sau după
un efort psihic ori fizic îndelungat. În aceeaşi accepţiune a pluricauzalismului, se pot
descrie tipuri de boli similare determinate de agenţi etiologici diferiţi. Spre exemplu,
hepatita poate fi generată în egală măsură de virusurile hepatitei, de toxice precum
tetraclorura de carbon, de alcool, de intoxicaţia cu ciuperci otrăvitoare.
- Alteori, nu se cunoaşte cu exactitate cauza bolii. Se vorbeşte, în această
situaţie, despre factori de risc. Este cazul aterosclerozei, a HTA, a bolilor psihice.
- Există şi boli ereditare sau congenitale, la care factorul etiologic a acţionat la
antecesori. Astfel, femeile gravide tratate cu talidomidă sau care se droghează cu
heroină pot naşte copii cu variate malformaţii (focomielie, afectare cardiacă).
2. A doua caracteristică a bolii este reprezentată de existenţa reacţiilor de
răspuns ale organismului faţă de acţiunea agentului patogen. Acestea pot fi:
- reacţii comune atât stării de boală, cât şi stării de sănătate. Astfel,
tahicardia se produce atât la efortul de alergare sau dans, emoţii cât şi în şoc ori
insuficienţă cardiacă.
- reacţii proprii stării de boală. Acestea pot fi nespecifice (apar în multe
boli diferite) precum febra, inflamaţia, accelerarea VSH-ului sau specifice: fagocitoza,
anticorpogeneza, icterul, cianoza.
3. Limitarea capacităţii de adaptare la condiţiile mediului ambiant, de
răspuns la acţiunea altor agenţi patogeni la care se adaugă scăderea capacităţii de
muncă, este o ultimă trăsătură a stării de boală

ETAPELE DE EVOLUŢIE ALE BOLII

Trecerea de la starea de sănătate la cea de boală se poate produce brusc sau

insidios. Boala clinică, sub forma pe care o întâlnim în practică, se manifestă
polimorf, în funcţie de etiologie şi de reactivitatea fiecărui bolnav. Deşi există mari
diferenţe în evoluţia bolilor, putem lua ca model unic etapele întâlnite în desfăşurarea
bolilor infecto-contagioase. Pot fi descrise astfel următoarele etape:
n Perioada de latenţă sau incubaţie, are durată variabilă între cîteva secunde
(traumatismele majore şi intoxicaţiile acute cu cianură de potasiu) şi câţiva ani (lepra,
SIDA). Această perioadă reprezintă timpul scurs între momentul acţiunii agentului
patogen şi producerea stării de boală. În această etapă nu există semne clinice de
boală. Starea de boală poate fi decelată numai prin teste de laborator.
o Faza prodromală sau de invazie, etapă preclinică ce se caracterizează prin
acumulări patologice ale căror descoperiri au o importanţă deosebită în diagnosticul
precoce şi tratamentul corect, etiologic. Simptomele clinice sunt nespecifice: febră,
astenie, anorexie, rinoree, etc. Ele semnifică îmbolnăvirea în general. Diagnosticul de
certitudine nu poate fi precizat. Această perioadă durează 1-3 zile.
 p Perioada de stare se caracterizează prin apariţia simptomelor caracteristice
bolii respective, pe existenţa cărora se poate preciza diagnosticul (culoarea icterică
din hepatită, erupţia pustuloasă din varicelă, raşul tegumentar din scarlatină, junghiul
toracic din pneumonie etc). Durata acestei etape depinde de agentul etiologic.
Evoluţia bolii poate îmbrăca aspecte dintre cele mai diverse. În general, se
deosebesc boli acute, cu durata de câteva zile şi boli cronice ce durează săptămâni,
luni sau chiar ani. Realizarea unei forme acute sau cronice este în funcţie de cauze şi
de reactivitate individuală determinată de fondul biologic pe care se produce starea
de boală.
În cursul evoluţiei unei boli cronice pot să apară perioade de remisiuni, deci
perioade fără manifestări clinice aparente sau perioade de acutizări temporare,
denumite pusee (puseu febril) sau recăreri.
În afară de formele acute şi cronice, există şi stări patologice fulgerătoare
supraacute, subacute şi subcronice. Formele fulgerătoare şi supraacute sunt
deosebit de grave şi de obicei se termină prin moarte, datorită unei puternice
dezorganizări a funcţionării a sistemului nervos, de cele mai multe ori fără timpul
necesar producerii de leziuni anatomopatologice.
În evoluţia bolii pot să apară complicaţii. În general, acestea pot fi de două
feluri: datorită bolii, rezultate prin agravarea unor anumite procese care fac parte din
tabloul bolii şi complicaţii prin procese patologice cu totul diferite dar a căror
producere (sau agravare) este determinată de modificarea reactivităţii produse de
boala iniţială.
Sfârşitul bolii se consideră din momentul în care încetează evoluţia proceselor
patologice şi se restabileşte capacitatea de adaptare la mediu. Restabilirea completă
care permite reluarea activităţii se face într-o perioadă de
q convalescenţă, perioadă de timp în care se recâştigă capacitatea completă
de adaptare la mediu în caz de vindecare. În această etapă predomină procesele
anabolice, organismul suprasolicitat devine vulnerabil la alte boli sau complicaţii ale
bolii iniţiale.
r Terminarea procesului morbid se produce prin
- Vindecare cu restitutio ad integrum, ceea ce presupune nu numai restabilirea
integrităţii funcţionale ci şi morfologice, a tuturor ţesuturilor şi organelor.
- Vindecarea cu sechelă se poate face cu formarea unor leziuni neevolutive, a
unor sechele (atrofii musculare, vicii valvulare cardiace, scleroză pulmonară,
cicatrici). Sechelele determină de obicei procese de compensare care la rândul lor
pot fi punctul de plecare al unor noi procese patologice (altă boală). De exemplu,
vindecarea cu sechelă a unui reumatism articular acut se poate face cu constituirea
unei stenoze mitrale care evoluează cu tulburări de ritm şi insuficienţă cardiacă în
urma unui proces de hipertrofie cardiacă compensatorie.
-Terminarea bolii prin moarte (încetarea tuturor funcţiilor biologice) se face de
obicei datorită dezorganizării treptate a funcţiilor organismului într-o perioadă de
agonie de durată variabilă. Alteori, moartea se produce prin încetarea activităţii inimii
şi respiraţiei, prin mecanisme reflexe, fără a fi justificată de gravitatea şi durata bolii şi
respectiv de gravitatea şi întinderea proceselor patologice (moarte subită). OMS
defineşte moartea subită drept moartea care survine în 24 de ore de la debutul
simptomelor. Elementele cheie ce definesc moartea subită sunt: se produce rapid,
este naturală (în opoziţie cu moartea accidentală sau suicidul), neaşteptată iar cauza
este sau nu cunoscută. În aceste cazuri trebuie folosite metodele de reanimare.
Reanimarea este posibilă în primele minute ale morţii clinice (3-5 minute), în primele
minute de la oprirea circulaţiei şi respiraţiei şi deci de întrerupere a activităţii
sistemului nervos. Moartea clinică poate fi reversibilă dacă nu a durat mai mult de 5
minute pentru adult şi de 6-8 minute pentru nou-născut.
Morţii clinice ireversibile îi urmează instalarea morţii biologice. Moartea
biologică este marcată de absenţa resuscitării cardiorespiratorii sau de eşecul
menţinerii resuscitării, după un succes iniţial. Moartea biologică începe la câteva
minute după instalarea morţii clinice şi durează, în funcţie de temperature mediului
ambiant, până la câteva zile. Ea presupune dezorganizarea ireversibilă a
metabolismului ţesuturilor în ordinea sensibilităţii lor la lipsa de oxigen. Ţesutul cel
mai sensibil este sistemul nervos (în special scoarţa cerebrală), în care tulburările
metabolice ireversibile încep în interval de câteva minute. Ultimele celule care mor
sunt cele care alcătuiesc tegumentul (24 ore).