"DE CE TE INGRASI?!

🌀Ceea ce te îngrașă este lipsa de iubire...

🌀Ceea ce te îngrașă este că trebuie să umpli un gol...
🌀Ceea ce te îngrașă este teama de a te simți abandonata...
🌀Ceea ce te îngrașă este frica de a fi separata, de cei pe care îi iubești...
🌀Ceea ce te îngrașă este să fii respinsa...
🌀Ceea ce te îngrașă este să fii trădata...
🌀Ceea ce te îngrașă este să fii umilita, devalorizata...
🌀Ceea ce te îngrașă este să simți atâta nedreptate, cat si suferință...
🌀Ceea ce te îngrașă este răspunsul la anumite stări emoționale precum
stresul, anxietatea, frica etc...
🌀Ceea ce te îngrașă este că trebuie să construiești o barieră de securitate,
pentru a te proteja de vreo „agresiune” externă, care te rănește, sau de orice
altceva, legat de dificultățile și rănile tale emoționale...
🌀Ceea ce te îngrașă este că nu poți să te iubești, să te accept așa cum
ești...
🌀Ceea ce te îngrașă este că nu poți renunța și să fii vindecata de toate
acestea...

💫Vei pierde în greutate când îți vei mângâia copilul interior...

Cel care a memorat toate aceste suferințe și dureri...
💫Mângâie-l din toată inima
💫Asigură-l și spune-i să nu-i mai fie frică...
💫Calmează totul cu calm...
💫Oferă-i toată iubirea pe care o așteaptă...
💫Asigurați-l de toate punctele de care are nevoie.
💫Explicați-i că trecutul aparține trecutului și că acum poate merge înainte,
fără teamă...
💥Kilogramele în plus vor dispărea când îți eliberezi kilogramele psiho-
emoționale."

Sursa: Stephanie L.

Ce este copilul interior?

”Copilul interior” este dificil de definit empiric. In general, se refera la parti ale
inconstientului nostru care influenteaza felul in care functionam in prezent, parti formate
sub influenta experientelor traite si a amprentelor emotionale din copilarie.
Cele doua „identitati” ale Copilului interior, fata de care fiecare dintre noi se raporteaza,
aflandu-se mai aproape de una sau de celalalta, sunt:
 „copilul ranit” – se manifesta ca urmare a unor dificultati in diferite etape ale
dezvoltarii si/sau nevoi neimplinite sau blocaje. Sintagma se refera la imaginea de sine
dezvoltata ca urmare a unor evenimente traumatice si la frica dezvoltata, adiacenta
traumei.
 „copilul ideal” (divin sau miraculos), care a fost neatins de abuz. Aici vorbim de
copilul interior rezilient, care potenteaza latura noastra creativa, spontana, lipsita de
cenzuri.
Cum „pastreaza” adultul din prezent situatiile dificile din copilarie?
Chiar daca nu ne dam seama intotdeauna, suntem foarte conectati cu „fatetele” copilului
interior, care se pot manifesta in mai multe situatii.
 De cele mai multe ori, felul in care ne vedem pe noi insine si felul in care ne
reprezentam relatiile dintre oameni sunt bazate pe primele modele de relatii pe care le
avem. Spre exemplu, exista “persoane care tresar sau se simt tensionate atunci cand au
in preajma oameni care discuta rastit pentru ca in copilarie au fost martore la conflictele
dintre parinti  si in momentele respective nu au primit siguranta sau consolare din partea
unei persoane apropiate.
 Relatiile pe care le construim poarta adesea si semnele unor evenimente marcante
din trecut. Unele persoane pot sa aiba dificultati in a forma relatii sanatoase, in care sa se
implice cu adevarat, din teama de a nu fi dezamagite si ranite, daca au avut pierderi
semnificative traumatice in copilarie.
 Copilul interior poate adauga uneori perspectivei de adult puncte de vedere din
copilarie. Daca un copil a fost criticat excesiv de catre parintii sai, este foarte probabil ca,
adult fiind, sa se teama de critica si sa traiasca aceleasi emotii ca in copilarie cand, de
exemplu, este pus in fata unui angajator care ii minimalizeaza munca sau care face
comentarii critice. In aceeasi nota, un copil supradisciplinat poate deveni un adult inflexibil,
caruia ii este greu sa puna limite sau sa spuna nu fara sa se simta vinovat, iar un copil
caruia nu i-au fost oferite limite sanatoase va avea dificultati de integrare, de a-si seta si
urma obiectivele.
Cum ne putem vindeca copilul interior ranit?
Pentru multe persoane, conectarea la copilul interior poate fi un proces dificil – pentru ca
adesea presupune accesarea unor amintiri mai putin placute
Pe de alta parte, atunci cand lucram constient si constant la rezolvarea problemelor din
copilarie, avem ocazia de a descoperi si folosi calitatile copilului interior: spiritul ludic,
entuziasmul, creativitatea, spontaneitatea, rezilienta fizica si psihica, imaginatia, iubirea de
viata, curiozitatea, inocenta, optimismul, expresia libera a emotiilor si sentimentelor.
Exista mai multe modalitati prin care putem explora universul copilului interior:
 Prin psihoterapie, alaturi de un psihoterapeut care ne poate ajuta sa descoperim
copilul interior si sa il vindecam de lucrurile care genereaza dezechilibre in viata de adult;
 Prin meditatie ghidata/transa hipnotica (impreuna cu un specialist);
 Prin joaca si activitati recreative specifice copilariei;
 Privind fotografii sau diverse obiecte care ne amintesc de copilarie si analizand
emotiile care ne cuprind odata cu rememorarea intamplarilor respective.
A face cunostinta cu propriul copil interior poate fi o extraordinara oportunitate de
vindecare si de crestere. Cu alte cuvinte, acordand atentie lucrurilor pe care le simtim sau
spunem, incercand sa gasim tipare de comportament, putem afla sursa unor dificultati si,
mai departe, putem descoperi resurse interioare nebanuite.
Un articol de Oana Georgescu, psiholog clinician si psihoterapeut pentru copii,
adolescenti si adulti  in cadrul Centrului Medical Bellanima.
Copilul interior și modurile sub care se manifestă
Manifestările copilului interior le putem calibra sub egida a patru moduri:
Copilul vulnerabil face arc peste timp și devine „omul mare” singuratic, ușor izolat social,
temător în relații, din cauza fricii de abandon.
Își activează mecanismele de supraviețuire și poate avea relații de subjugare sau predare
în fața celorlalți. Dacă frica mea principala e că voi fi părăsită, atunci o să dezvolt o grijă
nefirească să fiu pe placul celorlați și o să m-avânt spre neglijarea propriilor nevoi, dorințe.
Copilul impulsiv a crescut fără un cadru parental care să implice limite, unde disciplina
nu a avut niciun cuvânt de spus și se poate erija într-un viitor adult cu o autodisciplină
redusă, care nu poate la rândul lui să fixeze limite și se îndreaptă către un tipar
de personalitate narcisică.
Adultul care e într-un permanent bilanț de revendicarea drepturilor, crede constant „că i se
cuvine”. Nu se apropie de alternative până nu intră într-un proces de conștientizare al
sinelui și o întoarcere spre copilul interior. Un copil care nu a avut limite sănătoase, va
avea dificultăți de integrare și adaptare.
Copilul furios se activează ușor, își poartă suferințele bine ascunse şi când resimte
frânturi din traumă, abuz, nu poate face față deprivarii emoționale.
Nu a învățat un alt limbaj principal al iubirii, iar suferința scoate la iveală de fiecare dată o
furie extremă care de fapt, ascunde o tristețe de neconsolat, de neexplorat.
Purtăm cu noi și valențele copilului fericit și liber și îl ținem de mâna fix când pericolele
sunt departe, când ne simțim în siguranță, apreciați și validați. Urmărește-l, poate îl aduci
mai des în prim planul tău relațional.
Ce se întâmplă când copilul interior este rănit
Situațiile activatoare pot fi extrem de evidente sau din contră, aproape de nesesizat
conștient.
Ies la iveală suferințele copilului de mult uitate și lăsate deoparte atunci când ne
simțim disfuncționali din punct de vedere al relațiilor ori când alte manifestări ale fricii încep
să domine. („O să-mi îngreunez ascensiunea profesională, pentru că mă tem de eşec,
pentru că am un istoric în care mi s-a spus repetitiv că o voi da în bară”).
Un șef extrem de rigid și exigent, un partener de viață critic, oamenii care ne devin
apropiați pot scoate la iveală rănile lăsate deoparte în timp. Apare fie suferinţa însoțită
de conflict, fie predarea în fața celui pe care de mult ori nici nu știm exact pentru ce îl
învinuim sau îl învinuim pentru forme de suprafață ale durerii noastre.
Copilul interior acționează așa cum a învățat ani de zile să se poarte în copilărie, și nu
confruntă abordarea șefului, la fel cum nu reușea să își confrunte părintele într-o ceartă
nedreaptă. Nu își aduce în prim plan nevoile în relația de cuplu, asemănător cu modul în
care nu își exprima dorințele în copilărie pentru că îi erau respinse.
Copilul de la 9 ani care îi spune mamei că ar dori să se joace mai mult împreună și
primește la schimb o formă de răspuns percepută de el ca deprivare sau
neprioritizare (”acum am treabă, nu am timp de tine, nu am timp de prostiile tale”) va
deveni partenerul care va uita că este firesc să ceară, că poate să exprime ce își dorește,
că este important și merită să fie prioritizat.
Când începem să trăim impus în baza automatismelor, a transelor cotidiene, nu ne mai
prindem în prezent, mintea inițiază un mecanism de supraviețuire, merge într-o direcție de
evitare ori de supracompensare.
Dacă simt că sunt din ce în ce mai nefericit în relația de cuplu, voi petrece toată ziua la
muncă, unde voi obține rezultate extraordinare. Dacă mă voi descurca foarte bine, voi
merita respectul și atenția şefului, la fel cum atunci când rezultatele școlare erau
extraordinare, părinții mei mă recompensau.
De ce este necesară vindecarea copilului interior
În relația cu tine și relația cu celălalt vei vindeca ce începi să alegi să simți. La nivel
relațional suferim cele mai multe căderi, recăderi, abuzuri.
Relația cu mine poartă iubire de sine, încredere de sine, apreciere, respect, reușită. Când
începem o formă de conectare cu copilul interior, primul beneficiu e descoperirea
rădăcinilor unor frici, insecurități, a unor comportamente dependente sau autosabotoare.
Pare mai luminos când restructurăm vinovăția și găsim dovezile pentru care ne-am
dezvoltat într-un anumit fel. Bineînțeles, nu e de ajuns.
E ca și cum am citi o singură dată cum se construiește o rachetă și am avea așteptarea că
putem face asta. Avem nevoie de timp, implicare și exercițiu pentru a ne ține de drum.
Apoi, relația cu ceilalți. Ani de zile ne-am pus la zid pentru că „din cauza noastră” nu
reușim să avem relații sănătoase, să avem curajul să spunem ce ne dorim, să cerem – de
la noi în primul rând, de la ceilalți apoi. Pentru că da, pot să îmi cer mie afecțiune.
În fața unui eșec, pot rămâne pincipalul meu suporter, iar când vocea critică lipită ca un
abțibild pe mintea mea vine să mă certe, pot să îmi cer blândețe, cât să rescriu și această
teamă.
Ce putem face pentru copilul interior
Începerea unui proces terapeutic oferă în primul rând structura pentru a urma firul
vindecării. Întoarcerea în copilărie cu mintea adultului prezent aduce analizarea și
conștientizarea diferită a unora dintre cele mai neplăcute amintiri pe care le avem.
“Nu poți opri valurile, însă poți învăța să navighez.i”
Jon Kabat-Zinn
Vindecarea este o treaptă conștientă, iar provocarea ar putea suna fix așa: să ne privim
din altă perspectivă, cu alți ochi.
Terapeutul poate primi bucăți din rolul de părinte și poate să ofere adultului de pe canapea
înțelegerea, încrederea și validarea unui părinte iubitor. Cu tehnici specifice, prin imagerii
dirijate, se ajunge la reîntâlnirea dintre copil și adult.
În cabinet îmi sunt împărtăşite povești ale adulților din vremea în care erau copii, care
cuprindeau comportamente abuzive ale părinților, urmate de înțelegeri cognitive ușor
forțate, tot după forma tiparelor prinse de minte. Uneori, e mai convenabil să inventăm
explicații decât să trăim cu întrebările.
„Pe la 9-10 ani, mama obișnuia să mă lovească, dar asta se întâmplă pentru că tatăl meu
o lovea pe ea și înțelegeam că suferea foarte mult și toată furia  avea nevoie de o direcție.
Eu eram direcția şi înțelegeam de ce era aşa.”
Desigur, putem aranja lucrurile în relatări detașate când devenim maturi, putem face să
pară că suntem împăcați cu o anumită situație, dar cum rămâne cu copilul interior?
Ce i-ai spune unui copil de 9 ani care ți-ar povesti asta acum? Să găsească explicații
raționale pentru un comportament irațional? Să înțeleagă? I-ai invalida emoția, l-ai face și
mai responsabil de un limbaj pe care nu el l-a ales?
Eu i-aș spune că e în regulă să fie trist, că e dreptul lui să se supere, l-aș lua în brațe și l-
aș asigura că nu are nicio vină, aș dori să știe că e curajos și că nu trebuie să crească
găsind scuze pentru oamenii care se vor purta nercorespunzător cu el. Că e important şi
valoros. Bine, probabil, aș începe cu „salutare, copilule interior”.