TESTAMENT

                              

Lirica argheziană, „o sinteză între tradiție și modernitate”, se înscrie prin

liniile sale dominante în modernismul interbelic, ilustrând fața moderată a acestuia.
„Testament” este una dintre cele mai cunoscute arte poetice din istoria
noastră literară, ilustrând concepția lui Arghezi despre condiția creatorului, despre
limbajul artistic, esența și finalitatea artei, despre relația autor-carte-cititor.
         Viziunea argheziană despre artă din acest poem se înscrie în modernism prin
estetica urâtului, promovarea principiului libertății creatorului, care poate
valorifica orice sursă de inspirație, poate folosi orice material lingvistic, prin
interesul pentru mecanismele actului creator, înțeles nu doar ca har, ca inspirație, ci
și ca activitate rece, lucidă. Poezia se naște și din „bube”, „mucegaiuri”, „noroi”,
adică din urâtul existențial, prin transformarea graiului obișnuit în cod artistic în
urma unui proces laborios exemplificat de metafora „frământate mii de
săptămâni”.Limbajul variat, cu termeni din diferite categorii: „hrisov”, „sarică”,
„oseminte”, ori cuvinte considerate tradițional apoetice: „zdrențe”, „negi”, „bube”,
dislocările sintactice, ingambamentul, organizarea discursului poetic în strofe
inegale, cu măsură variabilă, sunt, de asemenea, semnele modernismului. 
Aspectele tematice ale textului: creația, condiția creatorului, sunt
particularizate prin motivul cărții, al urmașului spiritual, al cuvântului, al
inspirației, dar mai ales prin viziunea autorului asupra actului artistic, pusă în
evidență de unicitatea limbajului său poetic. Compoziția sprijină țesătura de idei a
poemului.
Titlul tematic este sintetic, redus la un singur cuvânt, un substantiv
nearticulat, numind, prin sensul său propriu, un act juridic, unilateral, prin care
cineva își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte. În relația cu
textul, termenul dobândește o valoare conotativă, semnalând relația strânsă dintre
autor, operă și urmași, atribuind cărții valoarea de moștenire spirituală. În accepție
religioasă, cuvântul face trimitere la cele două părți ale Bibliei în care sunt
concentrate învățăturile apostolilor și ale prorocilor. Din această perspectivă, cartea
lăsată moștenire este un bun spiritual, un text sacru pentru urmași.
Din punct de vedere compozițional, textul este un monolog adresat. Mesajul
este transmis de o instanță generică, tatăl, către o altă instanță generică, fiul
spiritual, mărcile stilistice ale acestui tip de discurs fiind substantivul în vocativ
„fiule”, formele verbale și pronominale la persoana I și a II-a. Nucleele de
semnificație sunt puse în evidență de repetiția cuvântului „carte”, termen-cheie,
definit complex: cartea este „treapta”, „hrisov”, „slovă de foc și slovă făurită”,
alcătuită din „cuvinte potrivite”. Înlănțuirea ideilor poetice pune în evidență o
organizare în trei secvențe lirice a poemului.           
Esența modernistă a poeziei se concentrează în cea de-a doua secvență prin
ideile referitoare la actul de creație, procesul creator, funcțiile poeziei. În viziunea
argheziană, orice categorie se poate transforma în contrariul ei: materialul în
spiritual, urâtul în frumos, graiul obișnuit în limbaj poetic. Procesul artistic se
constituie într-o activitate de tip alchimic care permite metamorfoze neobișnuite:
„sapa” devine „condei”, „brazda”- „călimară”, „zdrențele”- „muguri și coroane”.
Codul istoric, „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”, este supus aceleiași
metamorfoze și devine cod poetic unic, original: „cuvinte potrivite”. Operația de
transmutare este desemnată prin două serii de verbe: „am ivit, am prefăcut, am
preschimbat”, sugerând transfigurarea, și „grămădii, am adunat, strâns”, sugerând
sintetizarea. Așadar, procesul creator se definește prin interpretare și transfigurare
a realului, orice element referențial, inclusiv urâtul, poate fi sursă a poeziei: „Din
bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.
        Ultima secvență lirică (strofa finală) este centrată pe relația autor-carte-cititor.
Termenii utilizați pentru a o descrie au valoare simbolică, metaforică. Creatorul
este „robul”, cuvânt subliniind ideea de trudă, de muncă istovitoare, dar și legătura
strânsă dintre artist și operă. Cititorul este „Domnul”, stăpânul. Lexemele sunt un
elogiu adus acestuia, subliniază rolul său fundamental: acela de a recrea, prin actul
lecturii, universul cărții și de a-i da sens. Din această perspectivă, lectorul este și el
un creator, căci, în absența sa, cartea rămâne un simplu obiect. Actul creației, al
cărui produs este cartea, angajează harul, vocația creatorului, dar și efortul,
meșteșugul acestuia, desemnate prin cele două metafore: „slova de foc și slova
făurită”.
       „Testament” este prima artă poetică a lui Arghezi, anunțând un poet cu un
timbru unic și o operă în care se consumă experiențe fundamentale ale
modernității, exprimate total în volumul „Flori de mucigai”.