LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA

de Nichita Stănescu

Apărut ca o reacție ȋmpotriva realismului socialist şi cuprinzȃnd, ȋn primul rȃnd, poeții şaizecişti
al căror lider incontestabil este Nichita Stănescu, neomodernismul este un curent postbelic ce marchează
o revenire la lirica reflexivă. Reprezentanții lui redescoperă libertatea limbajului poetic, mizează pe
ambiguitatea metaforei împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd şi pe reprezentarea abstracţiilor în
formă concretă.
Reprezentant al neomodernismului, Nichita Sănescu este un poet care are “cultul nostalgiilor şi
vocaţia miturilor” (Aurel Martin), aspirând spre acel mister ultim şi cauză primă a cosmosului la care nu
se poate ajunge doar prin cugetare sau doar prin simţire. De aceea, el perfecţionează “un organ al minţii
ca o vedere abstractă cu care să contemple simultan obiectele şi ideile, spaţiul şi timpul, lucrurile şi
dimensiunile lor invizibile, dar nu mai puţin reale” (Al. Condeescu).

Poezia “Leoaică tânără, iubirea” face parte din volumul “O viziune a sentimentelor” (1964) a
cărui temă preferată este dragostea – stare extatică, modalitate de integrare în armoniile universale. Sub
forţa ei, lumea pare a ieşi de sub imperiul gravitaţiei, obiectele plutesc în aer, poetul însuşi devine
imponderabil, zboară printre lucruri într-o diafanizare a existenţei. N. Stănescu optează pentru un lirism
în care sentimentele esenţializate sunt trăite cu asemenea intensitate, încât devin perceptibile ochiului
minţii, adică “viziune”. De aceea, în manieră neomodernistă, aşteptările cititorului sunt mereu
contrariate, căci poetul cultivă o lirică intelectualistă, reprezintă abstracţiunile în formă concretă,
plăsmuind un imaginar inedit. De altfel, se realizează un permanent transfer dintre concret spre abstract şi
invers, punându-se în discuţie însăşi relaţia dintre conştiinţă şi existenţă.

Titlul (reluat în incipit) este o metaforă explicită şi stabileşte o echivalenţă (leoaică-iubire)

menită a sugera sensurile latente ale sentimentului: frumuseţea, ferocitatea implicită, neputinţa “prăzii”
de a se sustrage fascinaţiei, stării hipnotice a “vânătorii”. Poezia dezvoltă metaforic starea de vibraţie
continuă care este pentru eul liric dragostea. Creaţia însăşi nu poate fi concepută în afara acestei stări de
“graţie” generate de iubire.

Compoziţia poeziei corespunde senzaţiei de “iradiere” pe care eul liric şi-a propus să o transmită.
Strofele, cu versuri inegale, cu rimă aleatorie şi ritm combinat, compun, în patru secvenţe “povestea
întâlnirii cu iubirea” care aduce metamorfozarea şi comunicarea cu sublimul existenţei.
Secvenţele textului se pot traduce într-o expunere schematizată: “azi” (cândva) s-a produs
întâlnirea cu iubirea care îl transpune pe îndrăgostit într-o altă dimensiune a existenţei şi îl obligă să ia act
de metamorfozarea ireversibilă şi de realizarea “întregului” prin suprapunerea imaginilor poet-iubire.
Prima secvenţă începe cu însăşi metafora din titlu, dezlegată prin suplimentarea apoziţională. E o
imagine în care se întâlnesc elemente diferite din a căror împreunare se naşte o imagine expresivă:
concretul (leoaica) şi abstractul (iubirea).
Este remarcabilă obiectivarea sentimentelor care capătă existenţă exterioară, deci independentă de
voinţa eului liric. Mai mult, eul e doar o “pradă”, elementul voliţional aparţinând deci sentimentului care
“pândeşte” şi alege momentul prielnic atacului. Iubirea este o forţă latentă sălbatică, necruţătoare
(conotaţie cuprinsă în sintagma “leoaică tânără”) care se poate materializa în orice moment. Impactul este
atât de puternic, încât produce “trezirea”. Violenţa revelaţiei este sugerată de imaginea colţilor albi şi a
“rănii” pe care o produc. Repetarea obsesivă a substantivului “faţă” intensifică senzaţia de ciocnire
dureroasă. Prezentului revelaţiei (“azi”) i se opune pe axa temporală trecutul cu intuiţia indeterminată a
spiritului: “Leoaică tânără, iubirea / mi-a sărit în faţă. / Mă pândise-n încordare / mai demult. / Colţii albi
mi i-a înfipt în faţă, / m-a muşcat, leoaica, azi de faţă.”
Succesiunea temporală e sugerată şi de timpurile verbale, mai mult ca perfectul (“pândise”)
exprimând starea de încordare anterioară “întâlnirii” şi revelaţiei. Perfectul compus la rându-i se opune
prezentului ultimei secvenţe, confundat cu eternitatea şi sublimul existenţei.
 Strofa a doua este o descriere cosmogonică: crearea lumii încă o dată şi la nesfârşit sub influenţa
dinamizatoare a iubirii.
Impresionează aici ideea de mişcare concentrică sugerată de metafora cercului. E un univers
pulsatoriu în expansiune, supus forţelor demiurgice, de neînfrânt ale iubirii. Simţurile, aparent autonome,
traversează lumea nou creată într-o mişcare ascendentă până în acel punct în care văzul şi auzul se
întâlnesc oferind o altă “viziune”. E o trecere în planul ideal, dincolo de perceperea senzorială a realului.
Poetul inovează la nivelul figurilor de stil; arghezian la prima impresie (“de-a dura”) epitetul
evoluează spre metaforă, imperceptibil, stănescian (“strângere de ape”, “curcubeu tăiat în două”).
“Şi deodată în jurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a dura, / când mai larg, când mai aproape, /
ca o strângere de ape. / şi privirea-n sus ţâşni, / curcubeu tăiat în două, / şi auzul o-ntâlni / tocmai lângă
ciocârlii.”
Pentru că iubirea este cosmogenetică, şi fiinţa umană în contact cu acest miracol, renaşte şi are
surpriza de a nu se recunoaşte.

În a treia secvenţă poetică reliefurile noii “geografii” trupeşti (mâna, sprânceana, tâmpla, bărbia)
devin de nerecunoscut, sugerând o schimbare totală, ca o nouă naştere a unei alte făpturi, căci iubirea
transfigurează fiinţa îndrăgostitului:
“Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la bărbie, / dar mâna nu le mai ştie”.
Strofa ultimă fixează rămânerea în planul ideilor: omul s-a dematerializat şi s-a identificat cu
“leoaica arămie”.
Lumea cea nouă, în care stăpâneşte, asemenea unei regine atotputernice, iubirea, este, metaforic,
un “deşert în strălucire”.
Imaginea aceasta evidenţiază identificarea luminii cu absolutul într-un timp încă neorganizat într-
o structură.
Sentimentul este obiectivat în imaginea leoaicei ale cărei mişcări sunt acum învăluitoare, scoase
din timp. De la precizia temporală din prima strofă (“azi”) se trece la indeterminarea acestei lumi noi
proiectate în mit, adică în atemporal, aşa cum o sugerează verbele la indicativ prezent şi repetiţia finală.
Din simplu bărbat, prin întâlnirea cu iubirea, poetul se transformă în Zeus, în Creator:
“Şi alunecă-n neştire / pe-un deşert în strălucire / peste care trece-alene / o leoaică arămie / cu
mişcările viclene, / încă-o vreme / şi-ncă-o vreme.”
Tabloul “naşterii” Creatorului capătă nuanţe biblice, transformând poezia într-un imn
incantatoriu, într-un “psalm închinat iubirii”.
În concluzie, prin contrarierea aşteptărilor cititorului, prin poetica existenţei şi a cunoaşterii, prin
intelectualism şi reflecţie filozofică, prin transferul bivalent dintre concret şi abstract, prin subtilitatea şi
ambiguitatea metaforei împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd, prin insolitul imaginilor artistice,
Leoaică tânără, iubirea ilustrează perfect neomodernismul românesc în general şi pe al lui Nichita
Stănescu în particular.