Drept Administrativ - Neamt Paul

NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul I
I. DEFINIŢIA ŞI IZVOARELE DREPTULUI ADMINISTRATIV
Dreptul administrativ cuprinde ansamblul normelor juridice ce au ca obiect

raporturi juridice de drept administrativ ce se nasc, se modifică sau se sting pentru
realizarea puterii executive.
Activitatea executivă constă în organizarea executării şi executarea în concret a
legilor şi a celorlalte acte normative.
Izvoarele dreptului administrativ

1. Constituţia - principalul izvor de drept administrativ întrucât
dispoziţiile privitoare la organizarea şi funcţionarea adm. publice,
drepturile fundamentale ale cetăţenilor, raporturile dintre autorităţile
publice şi între acestea şi cetăţeni, au o forţă juridică superioară cu toate
celelalte acte normative.
2. Legile organice - reglementează domenii administrative referitoare la
organizarea teritoriului, a învăţământului, a forţelor armate,
contenciosul administrative, etc.
3. Legile ordinare - sunt izvoare de drept administrativ în măsura în care
reglementează raporturi de drept administrativ
4. Decretele Preşedintelui României, hotărârile şi ordonanţele
Guvernului României, actele normative ale miniştrilor,
ministerelor, precum şi actele administrative care emană de la
autorităţile administraţiei publice locale.
II. RAPORTURILE JURIDICE DE DREPT ADMINISTRATIV

Ca orice raport juridic şi raportul de drept administrativ este în esenţă o relaţie
socială reglementată normativ, care se naşte, se modifică şi se stinge în cadrul şi pentru
realizarea puterii executive cu respectarea regimului de drept public.
Raportul de drept administrativ are caractere comune raporturilor de drept public,
şi anume:
1. Părţile raportului juridic sunt pe de o parte autoritatea publică care exercită
puterea publică sau o autoritate autonomă investită cu capacitate de drept administrativ,
iar pe de altă parte persoanele fizice sau juridice.
Cu alte cuvinte, autoritatea publică pentru a fi parte într-un raport de drept
administrativ trebuie să exercite puterea publică, adică să exercite atribuţii legale care
presupun un comandament al puterii de stat. Spre exemplu, primarul unei localităţi deşi
este definit de lege ca fiind o autoritate publică având competenţa de a acţiona ca parte
în raporturi de drept administrativ, el nu va participa ca parte numai în aceste tipuri de
raporturi juridice, ci şi în raporturi de drept civil, dreptul muncii, procesuale, etc. Atunci
1
când primarul încheie contracte de muncă cu personalul din subordinea sa, el devine
parte în raporturi juridice specifice dreptului muncii sau un alt exemplu, primarul poate
reprezenta unitatea administrativ-teritorială din care face parte în calitate de persoană
juridică de drept public, în raporturile procesual-civile, caz în care de asemenea nu se
află în raporturi de drept administrativ, ci în raporturi de drept procesul-civil.
În cazul persoanelor fizice în cadrul dreptului administrativ nu se aplică regula
capacităţii civile deoarece în raporturile de drept public va prima întotdeauna interesul
general, iar nu cel individual, drept urmare ca o atare persoană să fie parte într-un raport
juridic de drept administrativ nu este nevoie să aibă deplină capacitate de exerciţiu.
2. Obiectul raportului juridic de drept administrativ îl constituie acţiunea sau
inacţiunea subiectelor de drept, parte a raportului.
3. Conţinutul raportului juridic este format din drepturile şi obligaţiile
părţilor.
În acest sens, trebuie precizat că autorităţile publice nu exercită simple drepturi şi
obligaţii, ci atribuţii publice, adică comandamente ale puterii de stat de a acţiona sau nu
în funcţie de interesul public. Cu alte cuvinte, exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor din
structura atribuţiei publice este obligatorie iar nu facultativă.
4. În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil raporturilor juridice de drept
administrativ, normele juridice care reglementează raporturile de drept public, inclusiv
pe cele de drept administrativ au în structura lor dispoziţii imperative, impunând
autorităţii publice o anumită conduită obligatorie.
Astfel, pentru acest motiv primarul unei localităţi nu poate refuza exerciţiul unei
atribuţii legale, decât cu asumarea consecinţelor juridice ale unei activităţi ilegale, ca de
pildă demiterea din funcţie sau suspendarea sa din funcţie, până la chemarea în judecată
în scopul obligării la recunoaşterea dreptului şi emiterea actului administrativ, la
anularea actului prejudiciabil şi plata de despăgubiri, ori încetarea discriminării şi
recunoaşterea drepturilor legale cetăţeneşti. Ori de câte ori suntem în prezenţa unor
norme imperative concretizate în formulări ca „va emite”, „va aproba”, „este obligat”,
suntem în prezenţa unor obligaţii de a face aut facere.
Mai pot exista situaţii când autorităţile publice pot acţiona pe criterii oportunitate
caz în care legiuitorul prevede posibilitatea ca aceste să evalueze dacă în funcţie de
condiţiile de timp, loc, mijloace, acţiunea administrativă se poate realiza cu eficienţă.
Pentru a fi în prezenţa dreptului de apreciere a oportunităţii acţiunii administrative,
normele juridice trebuie să conţină formulări de genul: ”Primarul poate emite...”, „
Consiliul local va aprecia...”, „Prefectul va putea exercita acţiunea în contencios
administrativ...”.
5. Caracterul secundum legem al activităţii executive
Autoritatea executivă ca şi subiect al dreptului administrativ acţionează în cadrul
şi pentru realizarea activităţii executive, ceea ce înseamnă că activitatea executivă,
2
reprezentând una din formele fundamentale de activitate ale statului alături de cea
legislativă şi cea judecătorească este una secundum legem, respectiv se realizează în
baza legii şi în scopul aplicării ei.
Acest caracter generează consecinţa practică conform căreia un act administrativ
trebuie să cuprindă în conţinutul său temeiul legal al emiterii sale, respectiv actul
normativ ce conferă autorităţii publice competenţa materială, teritorială şi personală să îl
emită sau adopte.
6. Poziţia de inegalitate a părţilor în raporturile de drept administrativ
În doctrina de specialitate s-a pus problema dacă principiul egalităţii părţilor din
raporturile juridice civile este aplicabil şi raporturilor de drept administrativ.
Astfel, s-a ajuns la concluzia că raporturile de drept administrativ nu se bazează
pe principiul egalităţii părţilor deoarece, izvorul principiului egalităţii părţilor din
dreptul civil este însăşi capacitatea juridică civilă care generează prezumţia că orice
persoană majoră are discernământ şi drept urmare este capabilă să-şi apere propriile
interese, iar autoritatea publică exercită capacitatea de drept administrativ în baza
interesului public, capacitate de care persoanele fizice sau juridice care participă la
aceste raporturi juridice nu dispun.
III. PRINCIPIILE DREPTULUI ADMINISTRATIV

În doctrină conceptul de „principiu” a fost definit ca „o idee călăuzitoare, cu forţă
juridică obligatorie şi prioritară, exprimată fie direct, prin una sau printr-un ansamblu
coerent de norme juridice, fie desprinsă în mod indirect, din ansamblul reglementărilor
juridice dintr-un domeniu, idee ce nu poate fi nesocotită prin norme cu forţă juridică
inferioară sau prin acţiuni (ori inacţiuni) concrete”.
O reglementare expresă a principiilor administraţiei publice locale o conţine art.
119 alin. 1 din Constituţia României, revizuită, redactat sub titlul „Principii de bază”,
care afirmă expres că la baza organizării şi funcţionării administraţiei publice din
unităţile administrativ-teritoriale stau principiile descentralizării, autonomiei locale şi cel
al deconcentrării serviciilor publice.
În dezvoltarea prevederilor constituţionale, art. 2 din Legea nr. 215 din 2001, a
administraţiei publice locale prevede că: „Administraţia publică în unităţile
administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor
autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor
administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea
problemelor locale de interes deosebit” şi că aplicarea acestor principii nu poate aduce
atingere caracterului de stat naţional, unitar şi indivizibil al României. În afara acestor
principii consacrate în mod expres, art. 7 alin. 1 al Legii nr. 215 din 2001, în consonanţă
cu prevederile Cartei Europene a Autonomiei Locale, statuează principiul subsidiarităţii
sub următoarea formulare: „exercitarea competenţelor şi atribuţiilor stabilite prin lege
3
revine autorităţilor administraţiei publice locale care se găsesc cel mai aproape de
cetăţean”.
Din analiza comparativă a celor două texte de lege, se poate concluziona că
dispoziţiile Constituţiei României statuează în mod expres doar trei principii, iar Legea
nr. 215 din 2001 prevede şase astfel de principii, adăugând prin aceasta la prevederile
constituţionale, fapt inadmisibil. Cu toate acestea trebuie observat că numai în aparenţă
este aşa deoarece, de pildă, principiul eligibilităţii este şi el consacrat de legea
fundamentală în cuprinsul art. 120 alin. 1 care dispune că „autorităţile administraţiei
publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe, sunt consiliile
locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii; de asemenea, conform art. 121 alin. 2
„consiliul judeţean este ales şi funcţionează în condiţiile legii”. Nici principiul legalităţii
nu este expres enunţat de Constituţia României, dar această situaţie nu poate duce,
desigur la concluzia că acest principiu nu se află la baza administraţiei publice locale,
principiul fiind unul fundamental în orice stat de drept; prevederile art. 16 alin. 2 din
Constituţia României sunt edificatoare în acest sens deoarece „Nimeni nu este mai
presus de lege”.
1. Principiul autonomiei locale

Ocupând un loc prioritar între principiile enunţate mai sus, principiul autonomiei
locale este definit în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 215 din 2001, astfel: „dreptul şi
capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a
gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile
publice, în condiţiile legii”. Aşadar, autonomia locală nu însemnă dreptul unei
colectivităţi de a se guverna singură, în orice problemă, fără a ţine seama de raporturile
cu colectivităţi similare sau situate la niveluri superioare, ci înseamnă acea libertate
necesară gestionării treburilor specifice ale colectivităţii locale, în măsura în care acestea
se integrează în ordinea juridică a statului. De altfel, legea română cuprinde reglementări
care se regăsesc şi în documente internaţionale referitoare la acest domeniu. Carta
Europeană pentru Autonomie Locală defineşte în cuprinsul art. 2, autonomia locală, ca
acel „principiu stabilit prin Constituţie sau prin legile statelor-părţi, care conferă
colectivităţilor locale dreptul şi capacitatea de a rezolva şi gestiona, în cadrul legii, sub
propria lor răspundere şi în interesul populaţiei acestora, o parte importantă din treburile
publice”. Legea defineşte „colectivitatea locală” ca totalitatea locuitorilor din unitatea
administrativ-teritorială.
În România, autonomia locală se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi
de consiliile judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale, alese prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art. 3 alin. 2), iar acest lucru nu aduce
atingere posibilităţii de a recurge la consultarea locuitorilor prin referendum sau prin
orice altă formă de participare directă a cetăţenilor, la treburile publice, în condiţiile
4
legii. Sub aspectul componentelor sale, autonomia locală este numai administrativă şi
financiară, iar nu şi politică, fiind exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege;
autonomia locală priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile, precum
şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului sau judeţului, după
caz, şi conferă autorităţilor administraţiei publice locale dreptul ca, în limitele legii, să
aibă iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor care sunt date în mod expres în
competenţa altor autorităţi publice.
În literatura de specialitate s-a arătat, că pentru a fi în prezenţa autonomiei locale
este necesar a fi îndeplinită condiţia întrunirii cumulative a trei elemente:
- organizatoric, autonomia locală se manifestă, în principal prin: alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale de către populaţia cu drept de vot care
domiciliază în unitatea administrativ teritorială; aprobarea statutului comunei sau
oraşului; aprobarea regulamentului de funcţionare a consiliului local sau judeţean;
organizarea de servicii publice locale; înfiinţarea persoanelor juridice de drept public,
etc. În esenţă, autonomia organizatorică presupune pe de o parte, capacitatea de
autoorganizare a autorităţilor publice locale, iar pe de altă parte un nou tip de relaţii ce
se stabilesc între acestea şi alte autorităţi (statale), cu eliminarea oricăror raporturi de
subordonare.
- funcţional, autonomia locală se materializează prin consacrarea principiului
plenitudinii de competenţă a autorităţilor administraţiei publice locale (primari, consilii
locale şi judeţene) în rezolvarea problemelor de interes local, fără intervenţia altor
autorităţi publice, principiu prevăzut de art. 38 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, în
consonanţă cu prevederile Cartei Europene a Autonomiei Locale.
- gestionar, autonomia locală are în vedere competenţele autorităţilor publice
locale care decurg din calitatea de persoane juridice a autorităţilor administrativ-
teritoriale. În esenţă, este vorba de gestionarea intereselor colectivităţilor locale, adică a
necesităţilor colective, conştientizate atât la nivelul colectivităţii, cât şi la nivelul
autorităţilor administraţiei publice locale. Sub acest aspect, autonomia locală se
manifestă prin: elaborarea şi aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli, dreptul de a
institui şi percepe impozite şi taxe locale, administrarea domeniului public şi privat al
unităţii administrativ-teritoriale. În acest sens, dispun şi prevederile art. 9 şi 10 din
Legea nr. 215/2001, potrivit cărora comunele, oraşele şi judeţele au dreptul la resurse
proprii, pe care autorităţile administraţiei publice locale le gestionează şi dispun de ele,
potrivit atribuţiilor ce le revin; mai mult aceste autorităţi publice locale dispun de resurse
financiare şi de bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, oraşelor şi
judeţelor, în conformitate cu principiile autonomiei locale.
Perspectiva externă asupra autonomiei locale este stipulată de prevederile art. 11
alin. 1 şi 2 din Legea nr. 215/2001, care, dispun în esenţă, că autorităţile administraţiei
publice locale au dreptul să coopereze şi să se asocieze cu alte autorităţi ale
5
administraţiei publice locale, din ţară sau din străinătate, putând de asemenea să aibă
iniţiative în constituirea unor astfel de asociaţii sau pentru aderarea la asociaţii naţionale
sau internaţionale existente. În plus, consiliile judeţene şi cele locale din unităţile
administrativ-teritoriale limitrofe zonelor de frontiere pot încheia, în condiţiile art. 13
din Legea nr. 215/2001 şi a art. 10 paragraful 3 din Carta Europeană a Autonomiei
Locale, acorduri de cooperare transfrontalieră, numai în domeniile ce ţin de
competenţele acestor autorităţi.
Autonomia locală stă şi la baza aşa-zisei „puteri discreţionare” de care se bucură
autorităţile administraţiei publice locale, adică libertatea pe care acestea o au în
activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legilor, adică a
modalităţilor la care recurg în scopul atingerii interesului public, cu respectarea legii.
2. Principiul descentralizării serviciilor publice
Descentralizarea constituie în statul de drept corolarul indispensabil al
democraţiei, ea reprezintă pentru organizarea administrativă ceea ce democraţia
reprezentativă reprezintă pentru organizarea instituţională”. Descentralizarea serviciilor
publice, principiu de rang constituţional, în forma iniţială a legii fundamentale,
presupunea transferarea unora dintre serviciile publice din competenţa organelor
centrale şi organizarea lor autonomă, atribuirea de organe proprii şi a unui patrimoniu
distinct de autoritatea centrală din care a fost desprins.
În sens larg, noţiunea de serviciu public defineşte activitatea desfăşurată de
autorităţile administraţiei publice locale în vederea satisfacerii unui interes general, aşa
încât această activitate să fie continuă şi regulată. Descentralizarea serviciilor publice are
ca scop satisfacerea nevoilor şi intereselor cetăţenilor. În cadrul reformei administraţiei
publice din România procesul de descentralizare, adică transferul în totalitate a unor
activităţi de la nivel central la nivel local, are la bază principiul statuat în cuprinsul art. 7
alin. 3 din Legea nr. 215/2001, potrivit căruia „autorităţile administraţiei publice centrale
nu vor putea stabili sau impune nici un fel de responsabilităţi autorităţilor administraţiei
publice locale, în procesul de descentralizare a unor servicii publice ori al creării de noi
servicii publice, fără asigurarea mijloacelor financiare corespunzătoare pentru realizarea
respectivelor responsabilităţi”. Textul de lege instituie conceptul de oportunitate şi
eficienţă a procesului de descentralizare, adică atât satisfacerea necesităţilor locale, cât şi
asigurarea unei minime exigenţe, determinate de calitatea serviciilor ori importanţa
acestora; de asemenea, se limitează sub condiţia existenţei resurselor financiare
necesare, transmiterea arbitrară a noilor responsabilităţi conferite autorităţilor
administraţiei publice locale, prin degrevarea nivelului centralizat de astfel de
responsabilităţi.
Anterior revizuirii Constituţiei României în practica administrativă, cât şi în
literatura de specialitate exista o oarecare confuzie între noţiunea de descentralizare a
serviciilor publice şi cea de deconcentrare, dar noul text al legii fundamentale înlătură
6
orice ambiguitate în acest sens. Din această perspectivă, noua formă a art. 119 din
Constituţia României, face vorbire despre principiul descentralizării, în lumina
conceptului de descentralizare administrativă teritorială, care presupune „dreptul unei
colectivităţi locale, înglobată într-o colectivitate mai vastă… de a se administra prin
propriile mijloace”. În continuare însă, descentralizarea poate să fie şi pe servicii, prin
scoaterea unui serviciu public din sfera de competenţă a organelor centrale şi
organizarea sa autonomă prin atribuirea de organe proprii de conducere, precum şi a
unui patrimoniu separat de autoritatea centrală din care s-a desprins.
Autorităţile descentralizate, au autonomie în administrarea şi gestionarea
treburilor publice locale, dar ele nu sunt independente. Controlul statal care se exercită
asupra lor poartă denumirea de tutelă administrativă şi se exercită numai de către
organele prevăzute de lege, în cazurile prevăzute expres de lege, iar obiectul său se
circumscrie verificării legalităţii actelor administrative, dar nu şi a oportunităţii acestora.
În ţara noastră, controlul de tutelă administrativă are caracter jurisdicţionalizat şi se
exercită, în condiţiile art. 122 din Constituţia României şi ale art. 134 alin. 1 lit. b din
Legea nr. 215/2001, de către prefect.
3. Principiul deconcentrării serviciilor publice
Element de noutate, consacrat prin revizuirea Constituţiei României, principiul
deconcentrării serviciilor publice era necesar pentru a clarifica o dată pentru totdeauna
disputele de ordin terminologic între „descentralizarea serviciilor publice” sintagmă
întrebuinţată de forma iniţială a legii fundamentale şi „deconcentrarea serviciilor
publice”, sintagmă prevăzută de forma actuală a art. 119 din Constituţia României.
Variantă a centralizării administrative, deconcentrarea serviciilor publice
presupune recunoaşterea în favoarea agenţilor statului, furnizori ai serviciului public,
repartizaţi pe întregul teritoriu al ţării, a unei anumite puteri de decizie. În realitate însă
tot statul decide, dar nu de la nivelul autorităţii centrale, ci direct în cadrul unităţii
administrativ-teritoriale, la nivelul serviciilor publice respective. Acestea nu au statut de
autonomie ci au o dublă subordonare ierarhică: pe plan local faţă de prefect iar pe plan
central faţă de ministere sau alte autorităţi centrale.
Astfel, potrivit art. 133, prefectul conduce activitatea serviciilor publice
„descentralizate” ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice
centrale de specialitate, organizate la nivelul unităţilor administrativ- teritoriale şi emite
avize consultative privind numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor acestor
servicii.
În România sunt deconcentrate spre exemplificare, serviciile exterioare ale
ministerelor în unităţile administrativ-teritoriale: direcţiile generale judeţene, agenţiile,
inspectoratele (Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat,
Direcţia de Sănătate Publică, etc.).
7
De altfel, în sistemul dreptului administrativ românesc aceste servicii

deconcentrate, fondate pe actualele reguli de organizare şi funcţionare, nu constituie o
noutate absolută, în perioada interbelică fiind intitulate „servicii exterioare ale
ministerelor”.
4. Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale
Acest principiu nu este prevăzut, în mod expres, în Constituţia României ci numai
în cuprinsul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia
publică locală, în care se prevede că printre principiile pe care se întemeiază
funcţionarea administraţiei publice în unităţile administrativ-teritoriale se numără şi cel
al eligibilităţii autorităţilor publice locale.
Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale, detaliind acest principiu,
reglementează o serie de aspecte privind procedura alegerii primarului, consiliilor locale
şi a celor judeţene.
Principiul eligibilităţii are o conotaţie politică şi socială aparte, care derivă din
statutul juridic al autorităţilor publice locale, reglementat explicit de art. 120 alin. 2 din
Constituţia României, revizuită.
Potrivit acestui text, consiliile locale şi primarii, funcţionează, în condiţiile legii
ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe
şi judeţe.
Ceea ce trebuie înţeles este că aceste autorităţi autonome nu sunt autorităţi ale
statului şi nu exercită puterea în numele statului, ci competenţele şi prerogativele lor se
datorează în exclusivitate alegătorilor, comunităţii locale care i-a mandat să îi reprezinte
interesele. Aşadar menirea lor este numai de a administra treburile unităţilor
administrativ-teritoriale în care sunt alese, în interesul locuitorilor care le-au ales.
În mod evident că mandatul şi acţiunile acestor autorităţi reprezentative, sunt
recunoscute de stat şi fac parte integrantă din ordinea juridică statală, cu condiţia ca
alegerea lor să se fi făcut potrivit legii şi acţiunile lor să fie conforme cu legea.
Aşa cum s-a afirmat se produce astfel o „îmbinare” a intereselor generale ale
naţiunii, cu cele ale colectivităţilor locale, (părţi componente ale naţiunii), statul fiind
interesat, în egală măsură, ca problemele locale să fie rezolvate corect şi eficient, ducând
astfel la rezolvarea intereselor naţiunii în ansamblul lor.
8
5. Principiul legalităţii
Întocmai ca şi principiul eligibilităţii, principiul legalităţii în funcţionarea
administraţiei publice locale, rezultă indubitabil din prevederile art. 120 alin. 2 din
Constituţia României, revizuită, care statuează funcţionarea consiliilor locale şi a
primarilor în condiţiile legii.
De asemenea, acest principiu este consacrat în mod expres de art. 2 alin. (1) din
Legea nr. 215/2001.
În esenţă, acest principiu presupune respectarea (supremaţia) legii în ceea ce
priveşte organizarea activităţii tuturor autorităţilor administraţiei publice locale,
exercitării atribuţiilor acestora, în special în contextul formelor de activitate îndeplinite
cu ocazia prestării serviciului public.
Astfel spus, principiul legalităţii „impune ca toate aceste elemente să fie în strictă
conformitate, în primul rând cu prevederile Constituţionale, dar şi cu cele ale legilor şi
celorlalte acte normative bazate pe lege”.
În mod firesc, încălcarea acestui principiu atrage după sine, consecinţe juridice
corespunzătoare, ca forme de garantare a respectării acestui principiu. De pildă, art. 53
alin. 1 din Legea nr. 215/2001, instituie răspunderea solidară a consiliilor locale şi
judeţene pentru activitatea consiliului local sau judeţean din care fac parte, sau, după
caz, în nume propriu, pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului precum şi
pentru hotărârile pe care le-au votat. Este vorba fără îndoială de răspunderea ce se
instituie pentru eventualele prejudicii datorate excesului de putere ori încălcării legii.
6. Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de
interes deosebit
Şi în legătură cu acest principiu trebuie observat că el este consacrat numai de
dispoziţiile art. 2 alin (1) din Legea nr. 215/2001, nu şi de cele ale legii fundamentale.
În realizarea sa practică, art. 3 alin. 3 din legea administraţiei publice locale, face
referire la posibilitatea de a se recurge la consultarea locuitorilor prin referendum sau
prin orice altă formă de participare directă a cetăţenilor „la treburile publice, în condiţiile
legii”. La rândul său art. 20 din aceeaşi lege organică, consacră soluţia recurgerii la
referendum, atunci când se pune problema modificării limitelor teritoriale ale
comunelor, oraşelor şi judeţelor.
În sfârşit, art. 73 din acelaşi act normativ prevede posibilitatea organizării
referendumului local şi la cererea locuitorilor cu drept de vot, pentru încetarea înainte de
termen a mandatului de primar, atunci când acesta nesocoteşte interesele generale ale
colectivităţii locale sau în cazul neexercitării atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii,
inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al statului.
Procedura de organizare şi desfăşurare a referendumului local este prevăzută
(alături de cea pentru referendumul naţional) în Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi
9
desfăşurarea referendumului, dar nu voi trata pe larg această problemă, neprezentând

interes practic pentru tema lucrării.
8. Principiul subsidiarităţii
Element de noutate în sistemul legislativ românesc subsidiaritatea este de natură
comunitară şi ca principiu, a fost consacrat pentru prima dată prin Tratatul de la
Maastricht, de instituire a Uniunii Europene, semnat la data de 7 februarie 1992. La
nivel comunitar, subsidiaritatea este un principiu politic de repartiţie a competenţelor
între statele membre şi Comunitatea Europeană având un dublu sens:
- extinderea competenţelor structurilor comunitare în detrimentul celor naţionale;
- „blocarea” extinderii competenţelor comunitare şi localizarea lor la nivel naţional
sau al comunităţilor regionale sau locale.
Carta Europeană Pentru Autonomie Locală, consacră principiul subsidiarităţii în
cuprinsul art. 4, paragraful 3, care statuează că „Exerciţiul responsabilităţilor publice
trebuie, de o manieră generală, să revină de preferinţă acelor autorităţi care sunt cele mai
apropiate de cetăţeni. Atribuirea unei responsabilităţi unei alte autorităţi trebuie să ţină
cont de amploarea şi de natura sarcinii şi de exigenţele de eficacitate şi de economie.”
În legislaţia românească, principiul subsidiarităţii este consacrat doar în mod
implicit, în cuprinsul dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 215/2001:
„(1) Exercitarea competenţelor şi atribuţiilor stabilite prin lege, revine autorităţilor
administraţiei publice locale care se găsesc cel mai aproape de cetăţean.
(2) Stabilirea de competenţe şi atribuţii pentru alte autorităţi decât cele prevăzute la
alin. (1) trebuie să ţină seama de amploarea şi de natura răspunderii ce le revin,
precum şi de cerinţele de eficienţă şi eficacitate.”
Observăm că avem doar o reglementare de principiu a subsidiarităţii căci
legiuitorul român a folosit doar tehnica enunţiativă a ideilor ce conţin acest principiu
fără a-l determina sub aspectul conţinutului său.
În acest sens, în doctrină s-a arătat că „suntem în prezenţa enunţării ideilor ce
definesc principiul subsidiarităţii datorită similitudinii până la identitatea textului legal
cu normele Tratatului de la Maastricht” şi că acest principiu „este determinat fie prin
abstractizarea unor idei ce se desprind din textele legale, fie prin formularea expresă”.
Faţă de acestea putem trage concluzia că la baza principiului subsidiarităţii stă
ideea potrivit căreia, decizia, relativ la propriile interese, trebuie să aparţină persoanei şi
deopotrivă comunităţii, ale căror interese sunt în discuţie. Întotdeauna, cei în cauză vor
căuta cea mai eficientă soluţie, atunci când sunt puşi în situaţia de a-şi gestiona propriile
interese.
Principiul subsidiarităţii „trebuie să fie un principiu permanent de acţiune, căci el
este un principiu esenţialmente politic întrucât vizează apropierea, cât mai mult posibil,
a deciziei de cetăţean”.
10
IV. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ CENTRALĂ ŞI LOCALĂ

Activitatea executivă constând în organizarea executării şi executarea în
concret a legilor şi a celorlalte acte normative este realizată de un sistem de organe ce
poartă denumirea de organe executive. Totalitatea acestor organe ce exercită atribuţii
executive formează puterea executivă alături de celelalte două puteri ale statului:
legiuitoare şi judecătorească.
După criteriul competenţei materiale organele executive se clasifică în organe cu
competenţă generală şi organe de specialitate, iar din punctul de vedere al competenţei
teritoriale distingem între organele centrale şi cele locale.
Competenţa unui organ este determinată de totalitatea atribuţiilor autorităţilor
administraţiei publice, ale unor compartimente din structura acestora sau persoane şi
limitele exercitării lor.
Atribuţia este acea prerogativă recunoscută unui organ, compartiment sau
persoană, iar ansamblul atribuţiilor compune competenţa unui organ compartiment
funcţional sau persoane.
Competenţa materială semnifică specificul atribuţiilor unei autorităţi
administrative. În funcţie de competenţa materială distingem organe cu competenţă
generală (Guvernul, consiliile locale) şi organe de specialitate (ministerele,
departamentele, secretariatele de stat, direcţiile judeţene de învăţământ, cultură, sport,
etc).
Competenţa teritorială reflectă limitele spaţiale ale exercitării atribuţiilor
prevăzute de lege pentru o autoritate publică. Autorităţile administraţiei publice centrale
au o competenţă teritorială extinsă pe întregul teritoriu naţional (Guvern, ministere), iar
autorităţile administraţiei publice locale pot să-şi exercite competenţa numai pe teritoriul
unităţii administrative unde au fost alese (comune, oraşe, municipii, judeţe).
1. Administraţia publică centrală

Preşedintele României. Modul de organizare şi funcţionare a administraţiei
publice la nivel central scoate în evidenţă că puterea executivă este împărţită între
Preşedinte şi Guvern.
Preşedintele României îndeplineşte trei funcţii: aceea de şef al statului, de şef al
executivului şi de mediator între puterile statului. Funcţia de şef de stat asigură prin
exercitarea ei reprezentarea statului român în interiorul ţării şi în exterior (încheierea de
tratate internaţionale, acreditarea şi rechemarea reprezentaţilor diplomatici). Funcţia de
şef al executivului se exprimă prin conferirea preşedintelui a rolului de garant al
independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării, prin exerciţiul
atribuţiilor de comandant al forţelor armate şi Preşedinte a Consiliului de Apărare a
Ţării. Funcţia de garant al Constituţiei şi aceea de mediere între puterile statului
11
decurge din art.80 alin.2 din Constituţie şi se fundamentează pe caracterul larg

reprezentativ al preşedintelui ales prin vot nominal pe baza unui scrutin majoritar.
Guvernul. Este un organ central cu competenţă generală care în conformitate cu
art.101(1) din Constituţie „asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită
conducerea generală a administraţiei publice”. Guvernul are în componenţă un prim-
ministru, miniştrii, miniştrii secretari de stat, precum şi alţi membrii stabiliţi prin lege
organică.
Atribuţiile principale ale Guvernului României sunt în principal următoarele:
- hotărăşte măsurile necesare pentru organizarea şi asigurarea executării
legilor;
- conduce, coordonează şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte
organe ale administraţiei publice centrale;
- veghează prin intermediul prefecţilor ca activitatea autorităţilor
administraţiei publice locale să se desfăşoare conform legii;
- ia măsuri pentru organizarea generală a forţelor armate;
- exercită conducerea generală în domeniul relaţiilor cu alte state şi ia măsuri
pentru încheierea acordurilor internaţionale.
Guvernul emite hotărâri cu caracter normativ sau individual; în baza unei legi
speciale de abilitare, Guvernul poate să exercite pe timp limitat şi în domenii
prestabilite, atribuţii ce aparţin Parlamentului României caz în care emite ordonanţe.
Ministerele sunt organe centrale de specialitate şi se organizează numai în
subordinea Guvernului Românei. Conducerea ministerului este realizată de ministru, de
un colegiu de conducere şi un consiliu de administraţie. Competenţa colegiului de
conducere are în vedere problemele generale ale ministerului, fiind definit ca un organ
deliberativ. În schimb, organul executiv care soluţionează problemele curente ale
ministerului este consiliul de administraţie. Ministerele desfăşoară o activitate de
specialitate restrânsă la un anumit domeniu (învăţământ, cultură, sănătate, interne, etc.),
miniştrii îndeplinindu-şi atribuţiile de conducere ale ministerelor prin emiterea de ordine
şi instrucţiuni.
2. Administraţia publică locală

Distincţia dintre administraţia publică centrală şi cea locală are la bază utilizarea
mai multor criterii cumulative. Ele au în vedere competenţa teritorială şi materială a
organelor ce compun administraţia publică şi natura interesului pe care îl promovează.
Astfel, administraţia publică centrală îşi exercită competenţa teritorială la nivelul
întregului teritoriu naţional, iar cea locală doar la nivelul unităţilor administrativ-
teritoriale în care au fost alese autorităţile respective. Pe de altă parte, organele ce
compun administraţia publică centrală dispun fie de competenţa materială generală –
Guvernul, fie de una de domeniu – ministerele, pe când autorităţile locale au o
12
competenţă materială ce se circumscrie în jurul realizării interesului local. Nu în ultimul

rând, în timp ce administraţia centrală promovează interesul general –naţional, cea
locală promovează interesul localităţii respective.
Nominalizarea expresă a autorităţilor administraţiei publice locale, o regăsim în
cuprinsul capitolului V, secţiunea a II-a din Constituţia României, revizuită. Astfel,
potrivit art. 120 alin. (1) „autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează
autonomia locală în comune şi oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în
condiţiile legii” iar la alin. (2) şi (3) se arată că aceste autorităţi, care se pot constitui şi la
nivelul subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor „funcţionează ca
autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi oraşe”.
La rândul său, art. 121, consacră consiliul judeţean ca „autoritatea administraţiei
publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea
realizării serviciilor publice de interes judeţean”, care este ales şi funcţionează în
condiţiile legii.
În fine, art. 122 reglementează instituţia prefectului, ca reprezentant al Guvernului
pe plan local, care conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.
În consonanţă cu textele constituţionale, dispune şi art. 21 din Legea nr. 215/2001,
care statorniceşte care sunt autorităţile administraţiei publice locale, respectiv consiliile
locale ca autorităţi deliberative şi primarii, ca autorităţi executive, a căror principală
sarcină este aceea de a rezolva treburile publice, în condiţiile legii. De asemenea, art. 22,
arată că în fiecare judeţ se constituie un consiliu judeţean, ca autoritate a administraţiei
publice locale, pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în
vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Prefectul, ca reprezentant al
Guvernului pe plan local, este şi el enunţat în cuprinsul art. 26 – 27 din Legea nr.
215/2001, având ca principale atribuţii, conducerea serviciilor publice descentralizate şi
exercitarea tutelei administrative asupra actelor administrative adoptate sau emise de
autorităţile administraţiei publice locale, în cazul în care consideră aceste acte sau
prevederi din ele ca fiind, legale.
Faţă de aceste reglementări, sintetizând, putem afirma că sunt autorităţi ale
administraţiei publice locale: consiliile locale, primarii, consiliile judeţene şi prefectul.
O precizare se impune însă legat de prefect. Trebuie observat că nici un text de
lege nu îl nominalizează în mod expres pe prefect ca fiind autoritate a administraţiei
publice locale, el ocupând mai degrabă poziţia unei autorităţi administrative
deconcentrate la nivel local, în sistemul administrativ românesc.
Particularităţile fiecărei autorităţi a administraţiei publice locale, le voi enumera în
cele ce urmează, însă, trebuie amintit aici înainte de orice, principiul statuat de art. 6 din
Legea nr. 215/2001, potrivit căruia „raporturile dintre autorităţile administraţiei publice
locale din comune şi oraşe şi autorităţile publice de la nivel judeţean se bazează pe
13
principiile autonomiei, legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în

rezolvarea problemelor întregului judeţ”. De asemenea, la alin. (2) se afirmă lipsa
raporturilor de subordonare dintre autorităţile administraţiei publice locale, pe de o parte
şi consiliul judeţean, pe de altă parte, precum şi între consiliul local şi primar.
1. Consiliul local
1.1. Natura juridică şi componenţa consiliului local
Aşa cum am arătat mai sus, consiliile locale sunt autorităţi ale administraţiei
publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe. Aşadar aceste
autorităţi publice se organizează şi funcţionează în comune şi oraşe, dar noţiunea de
„oraş” este luată în sens larg „legea asimilând cu acesta şi municipiul, precizând că
unele oraşe pot fi declarate municipii, în condiţiile legii”.
Consiliile locale sunt autorităţi deliberative, deci au o componenţă colegială şi se
aleg în condiţiile prevăzute de Legea privind alegerile locale. Lor li se conferă, potrivit
art. 38 din Legea nr. 215/2001, plenitudinea de competenţă în soluţionarea tuturor
problemelor de interes local. Consiliile locale se compun din consilieri aleşi prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Numărul de consilieri se stabileşte prin
ordin al prefectului, în funcţie de populaţia comunei sau a oraşului, raportată de
Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice la data de 1 ianuarie a anului în curs
sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care precede alegerile.
Numărul consilierilor, astfel cum este prevăzut de lege are caracter imperativ şi
trebuie deci, realizat ca atare, sau în procent de cel puţin 2/3, altfel consiliul local
neputându-se constitui sau lucra valabil. De asemenea, pentru perioada unui mandat,
numărul membrilor consiliului local rămâne acelaşi, neputându-se mări sau micşora, pe
motiv că a sporit sau dimpotrivă, s-a redus numărul locuitorilor din unitatea
administrativ-teritorială.
2.2. Constituirea consiliului local
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, constituirea consiliilor locale se
face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor. Convocarea consilierilor
declaraţi aleşi, pentru şedinţa de constituire, se face de către prefect. La şedinţa de
constituire pot participa prefectul sau reprezentantul său, precum şi primarul, chiar dacă
procedura de validare a mandatului său nu a fost finalizată.
Regulile aplicabile şedinţei de constituire sunt următoarele:
- şedinţa este legal constituită dacă participă cel puţin 2/3 din numărul
consilierilor aleşi. Dacă nu se poate asigura acest quorum, şedinţa se va organiza în
aceleaşi condiţii, peste trei zile, la convocarea prefectului;
- dacă nici la a doua convocare şedinţa nu este legal constituită, se va proceda la o
nouă convocare, de către prefect, peste alte trei zile, în aceleaşi condiţii;
- în situaţia în care consiliul local nu se poate reuni nici la ultima convocare,
datorită absenţei, fără motive temeinice, a consilierilor, prefectul va declara vacante,
14
prin ordin, locurile consilierilor aleşi care au lipsit nemotivat, de la cele trei convocări
anterioare; dacă aceştia nu pot fi înlocuiţi de supleanţii înscrişi pe listele de candidaţi
respective, se vor organiza alegeri pentru completare, în termen de 30 de zile, în
condiţiile legii privind alegerile locale.
Lucrările şedinţei de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă dintre consilieri,
asistat de doi dintre cei mai tineri consilieri.
Pentru validarea mandatelor, consiliile locale aleg dintre membrii lor, prin vot
deschis, pe întreaga durată a mandatului o comisie de validare, alcătuită din 3 – 5
consilieri. Această comisie, examinează legalitatea alegerii fiecărui consilieri şi propune
consiliului local validarea sau invalidarea mandatelor. Consilierii a căror mandate au
fost validate, depun în faţa consiliului local, jurământul, în limba română. Consilierii
care refuză să depună jurământul, sunt demisionaţi de drept şi în locul lor va fi supus
spre validare, mandatul primilor supleanţi înscrişi pe lista partidelor politice sau a
alianţelor electorale respective.
După validarea mandatelor de consilieri, legea prevede şi o serie de
incompatibilităţi (art. 30) aspect pe care îl voi dezvolta în cuprinsul capitolului următor,
acestea aplicându-se întocmai şi consilierilor judeţeni.
2.3. Atribuţiile consiliului local
Legea administraţiei publice locale consacră, în cuprinsul art. 38, principalele
atribuţii ale consiliilor locale. Astfel, potrivit alin. (1) al acestui text de lege „consiliul
local are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu
excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi publice, locale sau
centrale”. Aceste prescripţii legale instituie plenitudinea de competenţă a consiliilor
locale în soluţionarea problemelor de interes local, prin aceasta desemnându-se
„realitatea conform căreia, în domeniul interesului local regula este competenţa
consiliilor respective iar excepţia lipsa de competenţă”. Altfel spus, ori de câte ori este
vorba de promovarea intereselor colectivităţilor locale, se va considera că se aplică
regula competenţei autorităţilor respective de a interveni prin acte administrative
normative şi individuale în acest domeniu.
Legea enumeră în cuprinsul art. 38 alin. (2) nu mai puţin de 26 de atribuţii
principale ale consiliului local fără a se omite însă în final să se adauge că, consiliul
local exercită şi alte atribuţii stabilite prin lege. Nu vom enumera fiecare dintre aceste
atribuţii ci le vom grupa, pentru exemplificarea pe categorii, în funcţie de specificul
activităţii la care se referă:
a) atribuţii ce vizează constituirea altor autorităţi ale autonomiei locale: alegerea
viceprimarilor;
b) atribuţii de organizare internă: aprobarea statutului comunei sau oraşului şi a
regulamentului de organizare şi funcţionare a consiliului, aprobarea, la propunerea
primarului, a organigramei, statului de funcţii, numărului de personal şi regulamentului
15
de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate, aprobarea bugetului

local, etc.;
c) atribuţii de dezvoltare în perspectivă a localităţii: avizarea sau aprobarea, după
caz a unor studii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială, de organizare
şi amenajarea teritoriului şi urbanism, darea în administrare, concesionarea sau
închirierea bunurilor proprietate publică, etc.;
d) atribuţii de prestare a serviciilor publice uzuale: asigurarea ordinii publice,
analiza activităţii gardienilor publici, poliţiei, jandarmeriei, pompierilor şi a
formaţiunilor de protecţie civilă, în condiţiile legii şi propunerea de măsuri de
îmbunătăţire a activităţii acestora, stabilirea măsurilor necesare pentru construirea,
întreţinerea şi modernizarea drumurilor, podurilor precum şi a întregii infrastructuri,
aparţinând căilor de comunicaţii de interes local, etc.;
e) atribuţii de integrare şi cooperare în plan intern şi extern: cooperarea sau
asocierea cu persoane juridice române sau străine, cu organizaţii neguvernamentale şi cu
alţi parteneri sociali în vederea realizării unor obiective comune; cooperarea sau
asocierea cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale din ţară sau din străinătate,
precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale ale autorităţilor administraţiei
publice locale, în vederea promovării unor interese comune.
2.4. Funcţionarea consiliului local
Potrivit art. 39 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, consiliul local se alege pentru un
mandat de patru ani, care poate fi prelungit, prin lege organică în caz de război sau
catastrofă.
Consiliul local îşi exercită mandatul de la data constituirii până la data declarării
ca legal constituit a consiliului nou ales.
Având caracterul unui organ deliberativ, consiliul local îşi desfăşoară activitatea
în şedinţe ordinare (lunare) sau extraordinare (ori de câte ori este nevoie). Convocarea
consiliului local în şedinţă – ordinară sau extraordinară – se face de către primar, printr-
o dispoziţie care va cuprinde ordinea de zi a şedinţei respective, data, locul şi ora de
desfăşurare a acesteia, precum şi caracterul ordinar sau extraordinar al acesteia.
Convocarea şedinţelor extraordinare se poate face şi de către cel puţin o treime din
numărul membrilor consiliului. Ordinea de zi a şedinţelor de consiliu, se aduce la
cunoştinţa locuitorilor comunei, oraşului sau municipiului, prin mass-media ori prin alte
mijloace de publicitate. În comunele sau oraşele în care cetăţenii aparţinând unei
minorităţi naţionale au o pondere de peste 20 % din numărul locuitorilor, ordinea de zi
se aduce la cunoştinţă publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii
respective. Referitor la acest procent, în doctrină a fost exprimată critica potrivit căreia
el este unul aleatoriu, doar procentul de 50 % plus unul din numărul locuitorilor fiind
16
unul democratic, căci aşa cum a fost stabilit el în cuantum de 20 % putea fi stabilit unul
de 10 %, 30 % sau oricare altul.
Şedinţele consiliului local sunt legal constituite dacă este prezentă majoritatea
consilierilor în funcţie, prezenţa fiind obligatorie. Şedinţele consiliului local sunt
conduse de preşedintele de şedinţă, ales în condiţiile art. 9 din Ordonanţa nr. 35/2002,
pentru aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor locale,
pentru o perioadă de cel mult trei luni, şi sunt publice, cu excepţia cazurilor în care
consilierii decid, cu majoritate de voturi ca acestea să se desfăşoare cu uşile închise.
Lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba română, limba oficială a statului. Dezbaterile
din şedinţele consiliului local se consemnează într-un proces verbal, semnat de
preşedintele de şedinţă şi de secretarul unităţii administrativ-teritoriale. În exercitarea
atribuţiilor ce îi revin, consiliul local adoptă hotărâri, cu votul majorităţii membrilor
prezenţi, cu excepţia cazurilor în care legea sau regulamentul de organizare şi
funcţionare a consiliului cere o altă majoritate. Hotărârile cu caracter normativ devin
obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, iar cele
individuale, de la data comunicării; aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor cu
caracter normativ se face în termen de cinci zile de la data comunicării oficiale către
prefect.
2.5. Dizolvarea consiliului local
Sancţiunea dizolvării consiliului local este prevăzută de art. 57 şi 58 din Legea nr.
215/2001, putându-se deosebi dizolvarea facultativă de cea de drept.
Dizolvarea facultativă intervine atunci când consiliul local adoptă, într-un interval
de cel mult şase luni, cel puţin trei hotărâri care au fost anulate irevocabil de instanţa de
contencios administrativ. Dizolvarea se face prin hotărâre a Guvernului, la propunerea
motivată a prefectului, bazată pe hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Hotărârea de dizolvare poate fi atacată de oricare dintre consilieri la instanţa de
contencios administrativ, în termen de zece zile de la data publicării acesteia în
Monitoriul Oficial al României, partea I. Într-o astfel de situaţie, procedura prealabilă,
prevăzută de lege nu se mai efectuează, iar introducerea acţiunii suspendă executarea
măsurii de dizolvare.
Dizolvarea de drept operează în cazul în care consiliul local nu se întruneşte timp
de trei luni consecutive sau nu adoptă în trei şedinţe lunare consecutive nici o hotărâre,
precum şi în situaţia în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unul
şi nu se poate completa prin supleanţi. Astfel de situaţii, se comunică de primar,
viceprimar sau în absenţa acestora de secretar, prefectului care prin ordin, ia act de
situaţia de dizolvare a consiliului local, şi propune Guvernului organizarea de noi
alegeri. Ordinul prefectului, poate fi atacat de consilierii interesaţi la instanţa de
contencios administrativ, în termen de zece zile de la comunicare sau luare la cunoştinţă.
Instanţa de contencios administrativ este obligată să se pronunţe în termen de 30 de zile;
17
în acest caz procedura prealabilă nu se mai efectuează iar introducerea acţiunii suspendă
executarea măsurii de dizolvare.
3. Primarul
3.1. Natura juridică a funcţiei de primar
Din perspectivă istorică, funcţia de primar reprezintă o funcţie tradiţională în
administraţia publică locală din România. Potrivit art. 61 din Legea nr. 215/2001,
comunele şi oraşele au câte un primar şi un viceprimar, iar oraşele reşedinţe de judeţ
câte doi viceprimari, aleşi în condiţiile legii. Primarul este autoritate executivă a
administraţiei publice locale şi reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu persoanele
fizice şi juridice din ţară şi străinătate, precum şi în justiţie. El îndeplineşte o funcţie de
autoritate publică fiind şeful administraţiei publice locale şi al aparatului propriu de
specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, pe care îl conduce şi îl
controlează. În această calitate el răspunde de buna funcţionare a administraţiei publice
locale.
Primarul este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pe
circumscripţii electorale, pe baza scrutinului uninominal.
Semnul distinctiv al primarului este o eşarfă în culorile drapelului naţional a
României. Eşarfa va fi purtată în mod obligatoriu la solemnităţi, recepţii, ceremonii
publice şi la celebrarea căsătoriilor.
3.2. Atribuţiile primarului
În funcţie de specificul activităţii la care se referă, atribuţiile primarului, care sunt
prevăzute la art.68 din Legea nr. 215/2001, pot fi clasificate în mai multe categorii:
a) atribuţii privind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a
decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului – ia măsurile
necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter
normativ ale miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ale autorităţilor administraţiei
publice centrale precum şi a hotărârilor consiliului judeţean; se îmbină astfel interesele
generale ale statului cu cele ale localităţii unde primarul a fost ales în funcţie;
b) atribuţii privind aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local, în calitate
de autoritate executivă – astfel, în situaţia în care primarul apreciază că o hotărâre este
ilegală, în termen de 3 zile de la adoptare îl sesizează pe prefect. În legătură cu acest
aspect, în practica judiciară s-a constatat că primarul are şi calitate procesuală activă
pentru a ataca în faţa instanţelor de contencios administrativ hotărârile consiliului, pe
care le consideră ilegale, avându-se în vedere compatibilitatea acestui punct de vedere
cu Carta Europeană a Autonomiei Locale. De asemenea, în doctrină s-a pus întrebarea
ce se întâmplă atunci când primarul, refuză să aducă la îndeplinire o hotărâre a
consiliului local? Suntem de părere, alături de alţi autori că o măsură directă a
18
consiliului local împotriva primarului este imposibilă, dată fiind lipsa oricărei
subordonări, fiind posibilă cel mult intentarea unei acţiuni la contenciosul administrativ.
c) atribuţii în domeniile economic şi financiar – întocmeşte proiectul bugetului
local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului
local; exercită funcţia de ordonator principal de credite; verifică încasarea şi cheltuirea
sumelor din bugetul local, etc.
d) atribuţii în domeniile social, cultural, ştiinţific şi urbanistic – asigură ordinea
publică şi liniştea locuitorilor prin intermediul poliţiei, jandarmeriei, gardienilor publici,
pompierilor şi unităţilor de protecţie civilă; ia măsuri pentru prevenirea şi limitarea
urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, împreună
cu organele specializate ale statului; ia măsuri pentru elaborarea planului urbanistic
general al localităţii şi îl supune spre aprobare consiliului local, etc.
e) atribuţii în domeniul organizatoric – poate propune consiliului local consultarea
populaţiei prin referendum, cu privire la problemele locale de interes deosebit; ia
măsurile prevăzute de lege pentru desfăşurarea adunărilor publice, etc.
Din ansamblul atribuţiilor conferite de lege se poate trage concluzia că primarul
acţionează într-o dublă calitate:
- pe de-o parte el este reprezentantul localităţii în care a fost ales în funcţie, iar în
această calitate este chemat să realizeze interesul comunităţii care i-a acordat votul cu
ocazia desfăşurării alegerilor locale;
- pe de altă parte, primarul este reprezentant al statului în comuna sau oraşul în
care a fost ales, iar acest statut este determinat de delegarea, pe cale legislativă, a unor
activităţi ce revin statului, cum ar fi: stare civilă, autoritate tutelară, organizarea
alegerilor, etc.
Primarul are posibilitatea de a delega viceprimarului sau după caz viceprimarilor,
prin dispoziţie emisă în cel mult 30 de zile de la validare o serie de atribuţii cu excepţia
celor prevăzute în mod expres de lege, că nu pot fi delegate. În exercitarea atribuţiilor
sale, primarul emite dispoziţii, acte administrative cu caracter normativ sau individual.
3.3. Mandatul primarului
Durata mandatului primarului este de 4 ani şi poate fi prelungită prin lege
organică, în caz de război sau de catastrofă. Pe toată durata acestui mandat contractul de
muncă al primarului la regiile autonome, societăţile comerciale cu capital majoritar de
stat sau la instituţiile bugetare, se suspendă.
Suspendarea de drept a mandatului primarului poate avea loc în cazul în care
acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării se comunică de îndată de către parchet
sau de către instanţa de judecată, prefectului, care prin ordin constată suspendarea
mandatului. Suspendarea mandatului primarului durează până la încetarea măsurii
arestării preventive.
19
Încetarea de drept a mandatului primarului poate avea loc, potrivit art. 72 alin. (2)
din Legea nr. 215/2001 în unul din următoarele cazuri: demisie; incompatibilitate;
schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ teritorială; imposibilitatea de a
fi exercitat mandatul pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege; când se constată după validarea mandatului, că alegerea s-a făcut prin
fraudă electorală sau prin orice altă încălcare a legii privind alegerile locale; a fost
condamnat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de
libertate; punerea sub interdicţie judecătorească; pierderea drepturilor electorale; când,
în exercitarea atribuţiilor ce îi revin prin lege, a emis trei dispoziţii cu caracter normativ
într-un interval de 3 luni, care au fost anulate de instanţa de contencios administrativ
prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă; deces. Încetarea
mandatului primarului se constată de către prefect prin ordin, acesta putând fi atacat de
primar la instanţa de contencios administrativ în termen de 10 zile de la comunicare.
Încetarea mandatului primarului prin referendum este consacrată de art. 73 – 76
din Legea nr. 215/2001 şi reprezintă posibilitatea acordată corpului electoral de a revoca
din funcţie primarul pentru nesocotirea intereselor generale ale colectivităţii locale ori
pentru neexercitarea atribuţiilor ce îi revin potrivit legii. Referendumul se organizează ca
urmare a cererii motivate, adresate în acest sens, prefectului, de către locuitorii comunei
sau oraşului. Pe baza propunerii prefectului, Guvernul emite o hotărâre, în termen de 60
de zile de la solicitarea prefectului, stabilind data organizării referendumului.
Atunci când funcţia de primar devine vacantă, sau în cazul suspendării temporare,
atribuţiile acestuia se exercită de drept de către viceprimar.
4. Consiliul judeţean
Conform dispoziţiilor constituţionale, consiliul judeţean „este autoritatea
administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în
vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean” (art. 121 alin. (1) din
Constituţia României, revizuită).
La rândul său, Legea nr. 215/2001, privind administraţia publică locală, defineşte
în cuprinsul art. 101 alin. (1) consiliul judeţean, ca fiind „autoritatea administraţiei
publice locale constituită la nivel judeţean, pentru coordonarea activităţii consiliilor
comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean”.
Definiţia legală a fost criticată în literatura de specialitate, arătându-se că „nu
reţine decât un singur aspect al atribuţiilor consiliului judeţean, în realitate acesta
dispunând şi de alte atribuţii”. În acest sens, de lege ferenda s-a propus următoarea
definiţie: „…autoritatea administraţiei publice locale, constituită la nivel judeţean, în
scopul satisfacerii cerinţelor colectivităţilor locale din acel judeţ şi rezolvării
problemelor de interes judeţean”.
20
Realizând o analiză comparată asupra celor două definiţii legale mai sus invocate
putem observa că, spre deosebire de norma constituţională, legea administraţiei publice
locale a calificat în mod expres consiliul judeţean ca fiind autoritate a administraţiei
publice locale, formulare ce ar putea aduce unele confuzii. Ne referim în special la
dispoziţiile art. 121 din Constituţia României, care se referă distinct la autorităţile
comunale şi orăşeneşti, ca autorităţi ale administraţiei publice, prin care se realizează
autonomia locală în comune şi oraşe, precum şi la formularea cuprinsă în art. 6 alin. (2)
din Legea nr. 215/2001, potrivit căreia „în relaţiile dintre autorităţile administraţiei
publice locale şi consiliul judeţean…”; aparent, diferenţierea dintre aceste autorităţi nu
ar avea sens, atâta vreme cât şi consiliul judeţean este calificat, în mod expres ca
autoritate a administraţiei publice locale.
Totuşi, apreciem distincţia consacrată în lege ca fiind necesară şi utilă. Astfel,
vechea reglementare în domeniu – Legea nr. 69/1991, republicată – utiliza formula
conform căreia, consiliul judeţean era „autoritate a administraţiei publice judeţene”, fără
însă ca această autoritate să fi fost calificată ca fiind autonomă şi de nivel local. Aşa cum
am văzut, actuala reglementare a Legii nr. 215/2001, privind administraţia publică locală
realizează „o identitate de definire cu consiliile judeţene, care devin şi ele autorităţi ale
administraţiei publice locale”.
Se asigură astfel corelarea între definirea consiliilor comunale, orăşeneşti şi
municipale ca fiind autorităţi publice prin care se realizează autonomia locală şi funcţiile
acestora, legea conferindu-le acestor entităţi plenitudinea de competenţă în soluţionarea
tuturor problemelor de interes local (art. 38 din Legea nr. 215/2001) în timp ce
competenţa consiliului judeţean este limitată prin reglementarea principalelor atribuţii.
Aşadar, consiliul judeţean este autoritate a administraţiei publice locale, atât
pentru că acest statut derivă din lege cât şi pentru faptul că îşi desfăşoară activitatea
numai în limitele unităţii administrativ-teritoriale în care a fost ales, exercitând atribuţii
de interes pentru acest nivel al colectivităţii umane, conform principiilor autonomiei
locale şi subsidiarităţii. În acest sens, consiliile judeţene gestionează, sub propria
responsabilitate interesele colectivităţilor din raza administrativ-teritorială a judeţului,
hotărând în tot ceea ce priveşte administrarea intereselor publice locale.
2. Constituirea şi componenţa consiliului judeţean
Potrivit dispoziţiilor art. 121 alin. (2) din Constituţia României, revizuită,
consiliul judeţean este ales şi funcţionează în condiţiile legii. În întregirea normei
constituţionale, legea administraţiei publice locale conţine în cuprinsul art. 101 alin. (2)
prevederea potrivit căreia „consiliul judeţean este compus din consilieri aleşi prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de Legea privind
alegerile locale (Legea nr. 70/1991, republicată.
Numărul membrilor fiecărui consiliu judeţean se stabileşte de prefect, în funcţie
de populaţia judeţului, raportat de Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice la
21
data de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care precede
alegerile şi este cuprins între 31 şi 37.
Ca şi în cazul consiliilor locale, numărul consilierilor judeţeni prevăzut de lege are
caracter imperativ şi trebuie ca în urma alegerilor să fie realizat ca atare, ori cel puţin în
procent de 2/3 pentru ca autoritatea administraţiei publice să funcţioneze în mod valabil.
Acest număr de consilieri nu poate fi redus sau mărit pe parcursul exercitării unui
mandat pe motiv că s-a redus ori mărit numărul populaţiei judeţului.
Faţă de vechea reglementare, se poate observa că Legea nr. 215/2001 privind
administraţia publică locală, reduce numărul consilierilor judeţeni.
Regimul electoral pentru alegerea consilierilor judeţeni este consacrat prin
dispoziţiile legii privind alegerile locale. Cu toate că, în varianta sa iniţială, Legea nr.
70/1991 privind alegerile locale instituise un sistem de alegere indirectă a consiliului
judeţean, dintr-un corp de electori, format din totalitatea consilierilor locali, în termen de
30 de zile de la constituirea consiliilor locale, ulterior modificările aduse acestei
reglementări în anul 1996, au stipulat alegerea directă, prin scrutin de listă a acestei
autorităţi a administraţiei publice locale.
Faţă de acestea, putem observa că, sub aspectul naturii sale juridice, consiliul
judeţean este constituit pe baze colegiale, fiind alcătuit din mai multe persoane
(consilieri) şi funcţionând numai cu respectarea quorum-ului prevăzut de lege; în egală
măsură, consiliul judeţean este autoritate deliberativă a administraţiei publice locale cu
competenţa de a hotărî în probleme de interes local (judeţean).
Procedura constituirii consiliului judeţean, este stipulată de art. 103 alin. (1) din
Legea nr. 215/2001, normă de trimitere, potrivit căreia „la constituirea consiliului
judeţean se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 31 – 37 (privind constituirea
consiliilor locale).
Potrivit acestor texte de lege, constituirea consiliului judeţean se face în termen de
20 de zile de la desfăşurarea alegerilor locale. Convocarea consilierilor declaraţi aleşi,
pentru şedinţa de constituire se face de către prefect iar la şedinţă pot participa prefectul
sau reprezentantul său. Şedinţa este legal constituită dacă sunt prezenţi consilierii în
proporţie de 2/3. În doctrină s-a precizat că „legea prevede că proporţia de 2/3 cerută
pentru şedinţa de constituire se raportează la numărul de consilieri aleşi, nu la numărul
consilierilor prevăzut de lege”. În cazul în care nu se poate asigura această majoritate,
şedinţa se va ţine, de drept peste trei zile, în aceleaşi condiţii, la convocarea prefectului.
Dacă nici la această a doua convocare şedinţa nu se poate constitui legal, se va proceda
la o nouă convocare, peste trei zile. În situaţia în care, consiliul judeţean nu se poate
constitui nici la ultima convocare datorită absenţei, fără motive temeinice a consilierilor
judeţeni aleşi, urmează ca prefectul, prin ordin să declare vacante locurile consilierilor
aleşi care au absentat nemotivat de la cele trei convocări anterioare, dacă aceştia nu pot
fi înlocuiţi de supleanţi înscrişi pe listele de candidaţi respective şi se vor organiza
22
alegeri de completare a consiliului judeţean în termen de 30 de zile. Ordinul prefectului

prin care se declară vacante locurile consilierilor care au lipsit nemotivat, poate fi atacat
de cel în cauză la instanţa de contencios administrativ (tribunalul judeţean), în termen de
5 zile de la comunicare. Hotărârea instanţei este definitivă şi irevocabilă.
Lucrările şedinţei de constituire sunt conduse, potrivit legii, de cel mai în vârstă
consilier, asistat de doi dintre cei mai tineri.
În vederea constituirii consiliului judeţean este necesar, mai întâi, să se procedeze
la validarea mandatelor consilierilor aleşi, verificându-se şi atestându-se legalitatea
alegerii lor. Pentru validarea mandatelor, consiliul judeţean alege prin vot deschis, dintre
membrii săi, pe întreaga durată a mandatului, o comisie de validare, alcătuită din 3 – 5
consilieri. Această comisie specială, după ce verifică legalitatea alegerii fiecărui
consilier în parte propune consiliului validarea sau invalidarea mandatelor. Legea
prevede că, invalidarea alegerii unui consilier, poate fi propusă de comisia de validare
numai în cazul în care se constată încălcarea condiţiilor de eligibilitate stabilite de Legea
pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, ori atunci când alegerea
consilierilor s-a făcut prin fraudă electorală, constatată de Biroul Electoral Central.
Validarea sau invalidarea mandatelor de consilier se face prin hotărâre a consiliului
judeţean, în ordine alfabetică în ce priveşte numele consilierilor, cu votul deschis al
majorităţii consilierilor prezenţi la şedinţă. Întrucât legea nu distinge, considerăm că este
vorba de majoritatea simplă de voturi „pentru” a consilierilor prezenţi. Persoana al cărei
mandat este supus validării sau după caz, invalidării nu participă la vot. Hotărârea
privind validarea sau invalidarea mandatelor de consilieri poate fi atacată de către
persoanele interesate la instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile de la
adoptare; în cazul persoanelor care au absentat de la şedinţă, acest termen curge de la
data comunicării hotărârii. În toate cazurile, instanţa de contencios administrativ este
obligată să se pronunţe într-un termen de 30 de zile.
Consilierii ale căror mandate au fost validate, depun în faţa consiliului judeţean,
în limba română, jurământul prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 şi care
are următorul cuprins: „Jur să respect Constituţia şi legile ţării şi să fac, cu bună-
credinţă, tot ceea ce stă în puterile şi priceperea mea pentru binele locuitorilor
judeţului… . Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Procedura depunerii jurământului este
detaliată în cuprinsul art.8 din Ordonanţa Guvernului nr. 35/2002 pentru aprobarea
Regulamentului – cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor locale, şi anume:
secretarul general al judeţului dă citire jurământului iar consilierii judeţeni validaţi se
prezintă, în ordine alfabetică, în faţa unei mese special amenajate unde se află câte un
exemplar din Constituţia României şi Biblie. Consilierul îşi pune mâna stângă atât pe
Constituţie cât şi pe Biblie (după caz) şi pronunţă cuvântul „jur”, după care semnează
jurământul de credinţă imprimat pe un formular special. Jurământul va fi semnat în două
exemplare dintre care unul se păstrează la dosarul de validare iar altul se înmânează
23
consilierului. Refuzul depunerii jurământului este sancţionat de lege cu „demisia de

drept” a celui în cază. În legătură cu acest aspect, în literatura de specialitate s-a opinat
că „nu poţi fi demisionat dintr-o funcţie sau demnitate pe care nici nu ai dobândit-o” şi
că soluţia corectă ar fi retragerea validării. Pentru persoanele care nu îmbrăţişează o
anumită credinţă religioasă, jurământul poate fi depus şi fără formulă religioasă. În
ipoteza în care consilierul declarat ales, în condiţiile legii, renunţă la mandat înainte de
validare sau refuză să depună jurământul, se supune validării mandatul primului supleant
înscris pe lista partidului politic, alianţei politice sau alianţei electorale respective, dacă
până la validarea mandatului, partidele şi alianţele politice confirmă apartenenţa la
partid. În practică se pot ivi cazuri când, locurile rămase vacante nu pot fi completate cu
supleanţi, iar numărul de consilieri se reduce sub 2/3. Într-o astfel de situaţie, legea
prevede că se vor organiza alegeri pentru completare, în termen de 30 de zile, în
condiţiile Legii privind alegerile locale.
După validarea mandatelor şi depunerea jurământului de către cel puţin 2/3 din
numărul membrilor consiliului judeţean, consilierul care a condus şedinţa declară
consiliul legal constituit. Odată îndeplinită această procedură, consiliul judeţean alege
dintre membrii săi, pe toată durata exercitării mandatului, un preşedinte şi doi
vicepreşedinţi. Aceştia se aleg cu votul secret al majorităţii consilierilor în funcţie.
După constituire, consiliul judeţean îşi organizează comisii de specialitate, pe
principalele domenii de activitate. Membrii ai acestor comisii pot fi exclusiv consilierii
judeţeni. De asemenea, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 215/2001, consiliul
judeţean alegea dintre membrii componenţi, delegaţia permanentă. Art. 153, normă cu
caracter tranzitoriu dispune că, până la constituirea noilor autorităţi ale administraţiei
publice locale în luna iunie 2004, în cadrul consiliilor judeţene este aleasă şi
funcţionează delegaţia permanentă. Per a contrario, după această dată în structura
consiliului judeţean nu se va mai regăsi acest organism colegial.
În conformitate cu prevederile art. 30 din Legea nr. 215/2001, care se aplică în
mod corespunzător şi consiliului judeţean, calitatea de consilier este incompatibilă cu: a)
funcţia de prefect şi de subprefect; b) calitatea de funcţionar public în aparatul propriu
de specialitate al autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale; calitatea de
funcţionar public în aparatul propriu de specialitate al consiliului judeţean, al
prefectului, al serviciilor publice de interes local sau judeţean, al serviciilor publice
descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice
centrale; calitatea de angajat în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale
respective sau în cadrul aparatului propriu al prefectului din judeţul respectiv; c) funcţia
de manager sau membru în consiliul de administraţie al regiilor autonome ori de
conducător al societăţilor comerciale înfiinţate de consiliile locale sau de consiliile
judeţene; d) calitatea de primar; e) calitatea de senator, deputat, ministru, secretar de
stat, subsecretar de stat şi cele asimilate acestora.
24
În toate cazurile, incompatibilitatea intervine numai după validarea mandatului,

consilierul în cauză trebuind să opteze în termen de 10 zile; dacă acesta nu optează
pentru calitatea de consilier, în şedinţa de consiliu următoare, preşedintele consiliului
judeţean va supune validării mandatul supleantului consilierului în cauză, de pe lista
partidului, alianţei politice sau alianţei electorale din care acesta provine.
3. Atribuţiile consiliului judeţean
Principalele atribuţii ce revin consiliului judeţean sunt stipulate în cuprinsul art.
104 din Legea nr. 215/2001. În raport cu prevederile art. 121 alin. (1) din Constituţia
României şi ale art. 101 alin. (1) din Legea administraţiei publice locale putem afirma că
principalul rol al consiliului judeţean este acela de a coordona activitatea consiliilor
comunale şi orăşeneşti de pe raza judeţului, în vederea realizării serviciilor publice de
interes judeţean.
Aşa cum am arătat şi mai sus, în cazul consiliului judeţean competenţa materială
este determinată de ansamblul atribuţiilor conferite de lege şi nu este una caracteristică
plenitudinii de competenţă ca şi în cazul competenţei consiliilor locale. În legătură cu
acest aspect, în doctrină s-a exprimat punctul de vedere potrivit căruia unele dintre
aceste atribuţii „sunt similare cu cele ale consiliului local, exercitate bineînţeles la nivel
de judeţ, altele sunt asemănătoare cu anumite atribuţii ale primarului, exercitate tot la
nivel de judeţ, iar restul atribuţiilor sunt proprii consiliului judeţean”.
Principalele atribuţii ale consiliului judeţean sunt consacrate aşadar, în cuprinsul
art. 104 alin. (1) lit. a-u din Legea nr. 215/2001. Acestea nu sunt însă atribuţii exclusive
căci, în conformitate cu prevederile art. 104 alin. (2) din acelaşi act normativ, consiliul
judeţean îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legi speciale. Faţă de aceste prevederi,
putem grupa atribuţiile consiliului judeţean în şase mari categorii:
a) atribuţii de conducere sau de coordonare a unor activităţi, la nivelul
judeţului:
- adoptă strategii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială a
judeţului sau a unor zone din cuprinsul acestuia pe baza propunerilor primite de la
consiliile locale, dispune, aprobă şi urmăreşte, în cooperare cu autorităţile administraţiei
publice locale, comunale şi orăşeneşti interesate, măsurile necesare, inclusiv cele de
ordin financiar, pentru realizarea acestora (lit. c);
- coordonează activitatea consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor în vederea
realizării serviciilor publice de interes judeţean (lit. d);
- stabileşte, pe baza consultării autorităţilor administraţiei publice locale,
comunale şi orăşeneşti, proiectele de organizare şi amenajare a teritoriului judeţului,
precum şi de dezvoltare urbanistică generală a judeţului şi a unităţilor administrativ-
teritoriale componente; urmăreşte modul de realizare a acestora în cooperare cu
autorităţile administraţiei publice locale, comunale şi orăşeneşti implicate (lit. j);
25
- analizează propunerile făcute de autorităţile administraţiei publice locale,

comunale şi orăşeneşti, în vederea elaborării de prognoze şi programe de dezvoltare
economico-socială sau pentru refacerea şi protecţia mediului înconjurător (lit. p).
b) atribuţii privind organizarea internă a consiliului judeţean şi a aparatului
său propriu:
- alege din rândul consilierilor un preşedinte şi doi vicepreşedinţi (lit. a);
- aprobă, la propunerea preşedintelui, regulamentul de organizare şi funcţionare a
consiliului judeţean, numărul de personal în limitele normelor legale, organigrama,
statul de funcţii, regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de
specialitate, a instituţiilor şi serviciilor publice, precum şi a regiilor autonome de interes
judeţean (lit. b).
c) atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat şi a finanţelor
publice ale judeţului:
- aprobă bugetul propriu al judeţului, împrumuturile, virările de credite şi modul
de utilizare a rezervei bugetare; aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar;
stabileşte impozite şi taxe, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii; hotărăşte
repartizarea pe comune, oraşe şi municipii a cotei din sumele defalcate din unele venituri
ale bugetului de stat sau din alte surse, în condiţiile legii (lit. e);
- administrează domeniul public şi domeniul privat al judeţului (lit. f);
- hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor
proprietate publică a judeţului sau, după caz, a serviciilor publice de interes judeţean, în
condiţiile legii; hotărăşte cu privire la vânzarea, concesionarea şi închirierea bunurilor
proprietate privată a judeţului, în condiţiile legii (lit. g);
- aprobă documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările de investiţii de interes
judeţean, în limitele şi în condiţiile legii (lit. l).
d) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de interes
judeţean:
- hotărăşte înfiinţarea de instituţii publice şi de servicii publice de interes judeţean,
în condiţiile legii; numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, conducătorii
instituţiilor şi serviciilor publice pe care le-a înfiinţat şi le aplică, dacă este cazul,
sancţiuni disciplinare, în condiţiile legii (lit. h);
- hotărăşte asupra reorganizării regiilor autonome de interes judeţean, exercită în
numele unităţii administrativ-teritoriale toate drepturile acţionarului la societăţile
comerciale pe care le-a înfiinţat; hotărăşte asupra privatizării acestor societăţi comerciale
(lit. i);
- aprobă construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor, podurilor, precum şi
a întregii infrastructuri aparţinând căilor de comunicaţii de interes judeţean; acordă
sprijin şi asistenţă tehnică de specialitate autorităţilor administraţiei publice locale,
comunale şi orăşeneşti pentru construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor
26
comunale şi orăşeneşti; în acest sens, consiliul judeţean poate înfiinţa servicii publice
specializate (lit. k);
- asigură potrivit competenţelor sale, condiţiile materiale şi financiare necesare
bunei funcţionări a instituţiilor de cultură, a instituţiilor şi serviciilor publice de educaţie,
ocrotire socială şi asistenţă socială, a serviciilor publice de transport de sub autoritatea
sa, precum şi altor activităţi, în condiţiile legii (lit. m);
- înfiinţează instituţii sociale şi culturale, precum şi pentru protecţia drepturilor
copilului şi asigură buna lor funcţionare, prin alocarea fondurilor necesare (lit. o).
e) atribuţii privind colaborarea internă sau externă:
- hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte autorităţi ale
administraţiei publice locale din ţară sau din străinătate, precum şi aderarea la asociaţii
naţionale şi internaţionale a autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea
promovării unor interese comune (lit. r);
- hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice
române sau străine, cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi parteneri sociali, în
vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de
interes public judeţean (lit. s);
- hotărăşte, în condiţiile legii, asocierea cu consiliile locale, pentru realizarea unor
obiective de interes comun, scop în care poate înfiinţa, împreună cu acestea instituţii
publice, societăţi comerciale şi servicii publice (lit. t).
f) alte atribuţii ale consiliului judeţean:
- atribuie, în condiţiile legii, denumiri de obiective de interes judeţean (lit. q);
- coordonează activităţile Corpului gardienilor publici, în condiţiile legii (lit. u);
- asigură sprijin financiar pentru acţiuni culturale sau desfăşurate de cultele
religioase, precum şi pentru activităţi educativ-ştiinţifice şi sportive (lit. n).
Faţă de atribuţiile arătate mai sus, putem afirma că din punctul de vedere al
competenţei materiale consiliul judeţean are o competenţă generală, referitoare la toate
domeniile activităţii judeţene iar din punct de vedere al competenţei teritoriale,
competenţa consiliului judeţean este limitată la nivelul judeţului.
4. Funcţionarea consiliului judeţean
Sediul legal al materiei îl găsim consacrat în cuprinsul art. 105 – 112 din Legea
nr. 215/2001.
Potrivit acestor prevederi legale, consiliul judeţean se alege pentru un mandat de 4
ani; acesta poate fi prelungit prin lege organică în cazul războiului sau a catastrofei. Data
începerii mandatului o reprezintă data constituirii, în condiţiile legii, a consiliului
judeţean, iar data încetării este, data declarării, ca legal constituit a consiliului nou ales.
Forma de lucru a consiliului judeţean este şedinţa ordinară care se organizează şi
desfăşoară o dată la două luni (bilunar), la convocarea preşedintelui consiliului judeţean.
Consiliul judeţean se poate întruni şi în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar,
27
la cererea preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului ori
la solicitarea prefectului, adresată preşedintelui consiliului judeţean, în cazuri
excepţionale care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea, limitarea sau
înlăturarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau
epizootiilor, precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii publice.
Convocarea consiliului judeţean în şedinţe, se face în scris, prin intermediul
secretarului general al judeţului, cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor ordinare sau cu
cel mult 3 zile înaintea celor extraordinare şi se consemnează în procesul-verbal de
şedinţă. În caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă pentru rezolvarea intereselor
locuitorilor judeţului convocarea consiliului judeţean se face de îndată.
Trebuie observat că faţă de vechea reglementare, Legea nr. 215/2001 consacră în
cuprinsul art. 106 alin. 3 un termen de convocare mai scurt (5 zile faţă de 10 cum era
stipulat anterior) în cazul şedinţelor ordinare, păstrând totodată termenul de 3 zile pentru
convocarea şedinţelor extraordinare. De asemenea, este prevăzută posibilitatea
convocării consiliului judeţean de îndată pentru rezolvarea intereselor populaţiei
judeţului în cazurile de forţă majoră şi de maximă urgenţă, acest aspect neregăsindu-se
în reglementarea anterioară.
În invitaţia la şedinţă, care se transmite fiecărui consilier judeţean, se precizează
data, ora, locul desfăşurării şi ordinea de zi a acesteia. Dacă preşedintele consiliului
judeţean se află în imposibilitatea temporară de a convoca consiliul în şedinţă ordinară,
aceasta se va face de către vicepreşedintele consiliului judeţean, desemnat în condiţiile
art. 118 din Legea nr. 215/2001, prin dispoziţia preşedintelui.
Ordinea de zi a şedinţei consiliului judeţean se aduce la cunoştinţa locuitorilor
judeţului prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate. Conform art. 106 alin.
8 din Legea nr. 215/2001 „în judeţele în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi
naţionale au o pondere de peste 20 % din numărul locuitorilor ordinea de zi se aduce la
cunoştinţă publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective”. În
legătură cu aceste dispoziţii legale, în doctrină au fost exprimate două puncte de vedere.
Mai întâi, acela potrivit căruia atunci când legea face vorbire despre ordinea de zi
mai potrivit ar fi fost să se folosească sintagma proiectul ordinii de zi fiind evident că
aprobarea acestei ordini de zi este atributul exclusiv al consiliului, la propunerea
preşedintelui şi a delegaţiei permanente (art. 116 alin. 1 lit. b) coroborat cu art. 153 alin.
2 lit. a) din Legea nr. 215/2001). O altă opinie a aceluiaşi autor vizează stabilirea de lege
a procentului de 20 % referitor la minorităţile naţionale. Aşa cum am arătat şi mai sus
acest procent este unul aleatoriu, doar procentul de 50 % plus unul din numărul total al
locuitorilor judeţului fiind considerat democratic.
În ceea ce priveşte cvorumul necesar pentru desfăşurarea şedinţelor consiliului
judeţean, acestea sunt legal constituite dacă este prezentă majoritatea consilierilor în
funcţie, prezenţa acestora fiind obligatorie. Legea prevede în cuprinsul art. 107 alin. 2 că
28
absenţele consilierilor judeţeni vor fi considerate motivate numai în cazurile stabilite

prin regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului judeţean. Dacă un consilier
judeţean absentează de două ori consecutiv fără motive temeinice, el poate fi sancţionat
în condiţiile aceluiaşi regulament de organizare şi funcţionare a consiliului judeţean. La
rândul său, în completarea acestor prevederi legale, O.G. nr. 35/2002 pentru aprobarea
Regulamentului – cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor locale, consacră în
cuprinsul capitolului V secţiunea a II-a sancţiunile ce pot fi aplicate consilierilor locali şi
deopotrivă judeţeni în cazul încălcării obligaţiilor ce le revin în exercitarea mandatului.
Astfel:
a) referitor la menţinerea ordinii şi respectarea regulamentului în timpul şedinţei
consiliului (art. 71), preşedintele consiliului judeţean poate aplica una dintre următoarele
sancţiuni: avertismentul, chemarea la ordine, retragerea cuvântului, eliminarea din sala
de şedinţă, aceasta din urmă echivalând cu absenţa nemotivată;
b) pentru săvârşirea unor abateri de la prevederile Legii nr. 215/2001 şi ale
Regulamentului consiliului judeţean, acesta poate hotărî, cu votul majorităţii calificate
(2/3) din numărul membrilor săi următoarele sancţiuni: interzicerea de a participa la
lucrările următoarei şedinţe a consiliului; excluderea temporară de la lucrările consiliului
şi ale comisiei de specialitate; retragerea indemnizaţiei de şedinţă, pentru 1 – 2 şedinţe.
Pe perioada sancţionării consilierii respectivi nu sunt luaţi în calcul la stabilirea
cvorumului de lucru şi nu li se va acorda nici indemnizaţia de şedinţă pentru perioada
respectivă. În toate cazurile excluderea temporară de lucrările consiliului şi ale comisiei
de specialitate din care face parte consilierul în cauză, nu va putea depăşi 2 luni.
Şedinţele consiliului judeţean sunt conduse de preşedintele acestuia sau, în lipsa
acestuia, de vicepreşedintele desemnat în condiţiile art. 118 din lege: fie de consiliul
judeţean, cu votul secret al majorităţii consilierilor în funcţie, în cazul suspendării din
funcţie a preşedintelui, fie prin dispoziţia preşedintelui în cazurile de absenţă temporară.
În acest din urmă caz vicepreşedintele desemnat exercită atribuţiile preşedintelui în
numele acestuia.
Pentru activitatea pe care o desfăşoară, preşedintele consiliului judeţean,
vicepreşedinţii şi ceilalţi consilieri judeţeni, au dreptul la o indemnizaţie lunară, ca unică
formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei, stabilită în conformitate cu
prevederile art. 19 şi 20 din Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor
de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de
demnitate publică, precum şi cu cele ale Anexei nr. VII/1a la O.U.G. nr. 191/2002,
privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2003 personalului bugetar salarizat
potrivit O.U.G. nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru
personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr.
29
II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul
bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică.
În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, consiliul judeţean adoptă hotărâri, cu votul
majorităţii membrilor prezenţi, afară de cazurile în care legea sau regulamentul de
organizare şi funcţionare a consiliului prevede o altă majoritate. Hotărârile se semnează
de preşedintele consiliului judeţean sau, în lipsa acestuia de vicepreşedintele consiliului
judeţean care a condus şedinţa şi se contrasemnează pentru legalitate de secretarul
general al judeţului. În legătură cu acest ultim aspect în doctrină a fost subliniată
diferenţa făcută de legiuitor între preşedintele de şedinţă al consiliului local şi
preşedintele consiliului judeţean care prin natura atribuţiilor ce îi sunt conferite, devine o
autoritate publică unipersonală care reprezintă consiliul judeţean.
În ce priveşte realizarea unui studiu aprofundat asupra hotărârilor consiliului
judeţean, facem trimitere la capitolul următor.
Mandatul consilierului judeţean poate înceta de drept în condiţiile în care
încetează şi mandatul de consilier local (art. 60 din Legea nr. 215/2001): a) demisie; b)
incompatibilitate; c) schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială;
d) imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive,
cu excepţia cazurilor de suspendare prevăzute de art. 59 alin. 1; e) constatarea, după
validarea mandatului, că alegerea s-a făcut prin fraudă electorală sau prin orice altă
încălcare a Legii privind alegerile locale; f) condamnarea, prin hotărârea judecătorească
rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate; g) punerea sub interdicţie
judecătorească; h) pierderea drepturilor electorale; i) lipsa nemotivată de la 3 şedinţe
ordinare consecutive ale consiliului local; j) deces. Încetarea de drept a mandatului de
consilier se constată de consiliul judeţean prin adoptarea unei hotărâri. Legea prevede că
în cazurile stipulate la lit. c), d), i), hotărârea consiliului judeţean poate fi atacată de
consilier la instanţa de contencios administrativ (tribunalul judeţean) în termen de 10
zile de la comunicare. Instanţa este obligată să se pronunţe în termen de 30 de zile. În ce
priveşte suspendarea de drept a mandatului de consilier, în doctrină a fost remarcată
lipsa oricăror dispoziţii în cuprinsul Legii nr. 215/2001, referitoare la suspendarea din
funcţie a consilierilor judeţeni. De asemenea, trebuie observat că textele de lege din
cuprinsul capitolului VI intitulat „Consiliul Judeţean” nu fac trimitere la art. 59 din
Legea nr. 215/2001, care reglementează suspendarea de drept a mandatului de consilier
local.
5. Preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean
Legea administraţiei publice locale cuprinde în secţiunea a 4-a a capitolului VI o
serie de dispoziţii privind preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean.
30
Astfel, conform art. 113 „consiliul judeţean alege dintre membrii săi, pe toată
durata exercitării mandatului, un preşedinte şi doi vicepreşedinţi”. Ei se aleg cu votul
secret al majorităţii consilierilor în funcţie – este vorba de majoritatea absolută. Pe toată
durata exercitării mandatului, contractul de muncă al preşedintelui şi vicepreşedinţilor
consiliului judeţean la instituţiile publice, regiile autonome, companiile naţionale,
societăţile naţionale, societăţile comerciale cu capital majoritar de stat se suspendă de
drept. În toată această perioadă ei primesc, aşa cum am arătat mai sus, o indemnizaţie
stabilită potrivit legii.
Eliberarea din funcţie a preşedintelui consiliului judeţean se face prin votul secret
a cel puţin 2/3 din numărul consilierilor în funcţie (majoritatea calificată), la propunerea
a cel puţin unei treimi din numărul acestora dacă, a emis în decurs de 3 luni, cel puţin 3
dispoziţii care au fost anulate irevocabil de instanţa de judecată, întrucât au contravenit
intereselor generale ale statului ori ale judeţului, ori au încălcat Constituţia şi legile ţării.
La rândul lor vicepreşedinţii consiliului judeţean pot fi eliberaţi din funcţie, în
aceleaşi condiţii, numai dacă s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă că
aceştia au contravenit, cu ocazia exercitării sarcinilor ce le-au revenit, intereselor
generale ale statului sau ale judeţului ori au încălcat Constituţia şi legile ţării.
Observăm deci identitatea condiţiilor procedurale pentru eliberarea din funcţie a
preşedintelui şi vicepreşedinţilor. O precizare se impune însă legat de faptul că
vicepreşedinţii pot comite ilegalităţile invocate, fie prin dispoziţiile emise în locul
preşedintelui, în caz de suspendare sau încetare a mandatului acestuia, fie prin alte acte
juridice emise în exercitarea propriilor atribuţii.
Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu autorităţile
publice, cu persoanele fizice şi juridice române şi străine, precum şi în justiţie (art. 114
alin. 1). El este şeful aparatului propriu al consiliului judeţean pe care îl conduce şi îl
controlează, răspunzând de buna funcţionare a acestuia. De altfel, aşa cum s-a arătat
„preşedintele răspunde în faţa consiliului judeţean de buna funcţionare a întregii
administraţii publice judeţene”. În conformitate cu prevederile art. 115 teza a II-a din
Legea nr. 215/2001, preşedintele consiliului judeţean poate delega coordonarea unor
compartimente din cadrul aparatului propriu de specialitate vicepreşedinţilor sau
secretarului general al judeţului, prin dispoziţie.
În ce priveşte principalele atribuţii ale preşedintelui consiliului judeţean, acestea
sunt prevăzute de art. 116 alin. 1 din Legea nr. 215/2001. În doctrină, atribuţiile
preşedintelui consiliului judeţean au fost clasificate după cum urmează:
a) Atribuţii privind consiliul judeţean:
- întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţei consiliului judeţean (lit. b);
31
- conduce şedinţele consiliului judeţean (lit. f);

- dispune măsurile necesare pentru pregătirea şi desfăşurarea în bune condiţii a
lucrărilor consiliului judeţean (lit. c);
- asigură executarea hotărârilor consiliului judeţean şi analizează periodic stadiul
îndeplinirii acestora (lit. e);
- prezintă consiliului anual sau ori de câte ori este necesar, rapoarte cu privire la
modul de îndeplinire a atribuţiilor proprii şi a hotărârilor consliului judeţean (lit. l);
- propune consiliului judeţean spre aprobare, în condiţiile legii, organigrama,
statul de funcţii, numărul de personal şi regulamentul de organizarea şi funcţionare a
aparatului propriu de specialitate, a instituţiilor şi serviciilor publice de sub autoritatea
acestuia (lit. k).
b) Atribuţii care privesc judeţul ca unitate administrativ teritorială:
- exercită atribuţiile ce revin judeţului în calitate de persoană juridică civilă;
- întocmeşte proiectul bugetului judeţean şi contul de încheiere a exerciţiului
bugetar şi le supune aprobării consiliului (lit. i);
- exercită funcţia de ordonator principal de credite (lit. h).
c) Atribuţii privind serviciile publice judeţene:
- numeşte şi eliberează din funcţie personalul din aparatul de specialitate al
consiliului judeţean, cu excepţia secretarului;
- coordonează şi controlează activitatea instituţiilor şi serviciilor publice de sub
autoritatea consiliului judeţean (lit. g);
- propune consiliului judeţean numirea şi eliberarea din funcţie, în condiţiile legii,
a conducătorilor instituţiilor publice şi a serviciilor publice de sub autoritatea acestuia
(lit. m).
d) Atribuţii privind relaţiile cu consiliile locale din cadrul judeţului:
- îndrumă metodologic, urmăreşte şi controlează activităţile de stare civilă şi
autoritate tutelară, desfăşurate în comune şi oraşe (lit. o);
- acordă, prin aparatul propriu şi serviciile de specialitate ale consiliului judeţean,
sprijin şi consultanţă tehnică şi juridică pentru autorităţile administraţiei publice locale
comunale şi orăşeneşti, la cererea acestora (lit. p).
e) Atribuţii privind asigurarea respectării legalităţii şi a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale:
32
- asigură respectarea prevederilor Constituţiei, punerea în aplicarea legilor, a

decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor
consiliului judeţean, precum şi a altor acte normative (lit. a);
- coordonează, controlează şi răspunde de activitatea privind protecţia drepturilor
copilului (lit. q).
f) Atribuţii privind emiterea de avize, acorduri şi autorizaţii date în competenţa sa
prin lege (lit. n).
În exercitarea acestor atribuţii principale, dar şi a altor atribuţii pe care i le conferă
legea preşedintele emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. Regimul juridic
al acestor acte administrative îl vom trata pe larg în cuprinsul capitolului viitor.
Preşedintele consiliului judeţean poate delega, prin dispoziţie vicepreşedinţilor
consiliului judeţean următoarele atribuţii:
- coordonarea şi controlul activităţii instituţiilor şi serviciilor publice de sub
autoritatea consiliului judeţean (lit. g);
- acordarea, prin aparatul propriu şi serviciile de specialitate ale consiliului
judeţean, de sprijin şi consultanţă tehnică şi juridică pentru autorităţile administraţiei
publice locale comunale şi orăşeneşti, la cererea acestora (lit. p).
Aşa cum am mai arătat pe parcursul prezentei lucrări, art. 118 alin. 1 şi 2 prevede
modalităţile de exercitare a atribuţiilor preşedintelui de către unul dintre vicepreşedinţi.
Astfel, în cazul suspendării preşedintelui, atribuţiile acestuia se exercită de către unul
dintre vicepreşedinţi, desemnat de către consiliul judeţean, cu votul secret al majorităţii
consilierilor în funcţie.
De asemenea, în alte cazuri de absenţă (temporară) a preşedintelui, acesta va
desemna prin dispoziţie pe acela dintre cei doi vicepreşedinţi care va exercita atribuţiile
sale dar în numele său.
În primul dintre cazurile arătate mai sus, are loc o înlocuire de drept a
preşedintelui consiliului judeţean de către unul dintre vicepreşedinţi iar din această
perspectivă hotărârea consiliului judeţean interesează doar sub aspectul individualizării
vicepreşedintelui care preia atribuţiile preşedintelui.
În cel de-al doilea caz înlocuirea preşedintelui consiliului judeţean are loc printr-
un act administrativ de autoritate, emis de către însuşi preşedintele în cauză, care are
astfel posibilitatea de a-şi desemna singur înlocuitorul, în limitele legii. În doctrină s-a
apreciat că sunt asemenea cazuri de absenţă temporară: plecarea în străinătate, în interes
de serviciu a preşedintelui, plecarea în concediul de odihnă, imposibilitatea exercitării
mandatului din motive de boală, pe o perioadă mai mică de 6 luni, etc.
33
Pe toată durata mandatului lor, preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean,

îşi păstrează calitatea de consilieri. Durata mandatului este egală cu cea a mandatului
consiliului judeţean.
În situaţia încetării înainte de termen a mandatului preşedintelui consiliului
judeţean, prefectul ia act prin ordin şi înştiinţează consiliul judeţean în vederea alegerii
unui nou preşedinte. Aşa cum s-a arătat în doctrină, legea nu se referă la modalitatea
exercitării atribuţiilor preşedintelui consiliului judeţean într-o astfel de împrejurare. În
consonanţă cu punctul de vedere exprimat, opinăm şi noi că, într-o astfel de situaţie,
atribuţiile preşedintelui vor fi exercitate, până la alegerea de către consiliu a noului
preşedinte, de către unul dintre vicepreşedinţii desemnaţi de acest consiliu, prin analogie
cu soluţia adoptată de lege în cazul încetării de drept a mandatului primarului (art. 82
alin. 1 din Legea nr. 215/2001).
În concluzie, faţă de cele mai sus arătate putem aprecia că preşedintele consiliului
judeţean este şeful administraţiei publice locale organizată la nivelul judeţului; el are
caracterul unei autorităţi executive de natură unipersonală. În literatura de specialitate s-
a exprimat rezerva asupra oportunităţii şi constituţionalităţii creării, prin Legea
administraţiei publice locale, a încă unei autorităţi a administraţiei publice locale cu
drept de a emite acte – preşedintele consiliului judeţean. S-a apreciat că datorită
statutului său constituţional incert preşedintele consiliului judeţean poartă un veritabil
război cu prefectul, mai ales acolo unde culorile lor politice sunt diferite.
6. Delegaţia permanentă a consiliului judeţean
Legea actuală a administraţiei publice locale, Legea nr. 215/2001, nu mai reţine
instituţia delegaţiei permanente a consiliului judeţean, mărginindu-se să o menţioneze
numai în capitolul IX intitulat „Dispoziţii tranzitorii şi finale”.
Sub imperiul anterioarei legi a administraţiei publice locale, Legea nr. 69/1991
republicată, în prezent abrogată, delegaţia permanentă a consiliului judeţean, era
compusă din preşedintele consiliului judeţean, cei doi vicepreşedinţi şi 4 – 6 consilieri
judeţeni, respectându-se pe cât posibil configuraţia politică a consiliului. Potrivit
aceleiaşi reglementări, preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean sunt şi
preşedintele şi vicepreşedinţii delegaţiei permanente. Specificul activităţii acestui organ
colegial consta în „realizarea conducerii operative a treburilor administraţiei publice
judeţene şi aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliilor judeţene, ceea ce denotă
caracterul său executiv”. Anterior republicării Legii nr. 69/1991, textul iniţial al art. 64
prevedea posibilitatea emiterii, de către acest organ executiv, de acte administrative
numite decizii. Acestea deveneau executorii, după ce erau aduse la cunoştinţa
persoanelor fizice şi juridice interesate. Forma republicată a legii nu a mai reţinut
această posibilitate, delegaţia permanentă fiind menţinută „dar ca structură
34
organizatorică internă a consiliului judeţean şi nu ca organ cu competenţă proprie,

nemaiavând dreptul de a adopta acte proprii”.
În prezent, în conformitate cu prevederile art. 153 din Legea nr. 215/2001,
delegaţia permanentă este menţinută de legiuitor, dar numai până la următoarele alegeri
locale, cele din luna iunie a anului 2004. Ca urmare a desfiinţării delegaţiei permanente,
s-a apreciat că anumite atribuţii care aparţineau acestei structuri vor reveni preşedintelui
Potrivit art. 153 alin. 2 din Legea nr. 215/2001, delegaţia permanentă a consiliului
judeţean îndeplineşte următoarele atribuţii principale:
a) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţei consiliului;
b) analizează proiectele de hotărâri care vor fi supuse consiliului spre dezbatere şi
aprobare şi asigură fundamentarea acestora;
c) pregăteşte desfăşurarea în bune condiţii, a lucrărilor şedinţei consiliului,
asigurând întocmirea în mod corespunzător, a tuturor documentelor supuse dezbaterii;
d) propune preşedintelui convocarea şedinţelor extraordinare;
e) supune aprobării consiliului regulamentul de funcţionare a acestuia;
f) stabileşte măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinirea hotărârilor
consiliului judeţean şi analizează periodic stadiul îndeplinirii acestora.
În afara acestor atribuţii, legea prevede că delegaţia permanentă îndeplineşte orice
alte atribuţii stabilite prin lege sau prin regulamentul de funcţionare a consiliului
judeţean, elaborat şi aprobat cu respectarea normelor legale.
În ce priveşte modul de lucru a delegaţiei permanente, aceasta lucrează în şedinţe,
organizarea şi funcţionarea sa fiind stabilite prin regulamentul de funcţionare a
Putem remarca deci, faptul că actuala reglementare transferă consiliului judeţean
dreptul de a determina regimul juridic al organizării şi funcţionării delegaţiei
permanente prin regulamentul propriu aprobat de consiliu, anterior existând un regim
juridic consacrat în mod expres prin lege.
7. Comisiile pe domenii de specialitate ale consiliului judeţean
Potrivit art. 56 din Legea nr. 215/2001, text aplicabil conform art. 110 (normă de
trimitere) şi consiliului judeţean, după constituire, consiliul judeţean îşi organizează
comisii de specialitate, pe principalele domenii de activitate. Pot fi membrii ai comisiilor
de specialitate numai consilierii judeţeni.
35
Regulamentul – cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor locale, aprobat

prin O.G. nr. 35/2002, detaliază, în cuprinsul Capitolului II, secţiunea a III-a, modul de
organizare şi funcţionare, atribuţiile, precum şi regimul juridic al acestor comisii.
Astfel, domeniile de activitate în care se pot organiza comisii de specialitate,
denumirea acestora şi numărul impar de membrii se stabilesc de către consiliul judeţean,
în funcţie de specificul activităţii. Potrivit Anexei numărul II la Regulament, domeniile
de activitate în care se pot organiza comisii de specialitate sunt:
1. agricultură;
2. activităţi economico-financiare;
3. activităţi social-culturale, culte;
4. învăţământ, sănătate şi familie;
5. amenajarea teritoriului şi urbanism;
6. muncă şi protecţie socială;
7. protecţie copii;
8. protecţie mediu şi turism;
9. juridică şi de disciplină;
10. validare.
În funcţie de specificul activităţii şi de numărul consilierilor, consiliul judeţean
poate hotărî organizarea unor comisii de specialitate şi în alte domenii de activitate sau
ca o comisie să aibă în obiectul de activitate două sau mai multe domenii. De exemplu,
la nivelul Consiliului Judeţean Sălaj au fost constituite următoarele comisii: Comisia
pentru studii, prognoze economico-sociale, buget-finanţe şi administrarea domeniului
public şi privat al judeţului; Comisia pentru organizarea şi dezvoltarea urbanistică,
realizarea lucrărilor publice, protecţia mediului înconjurător, conservarea monumentelor
istorice şi de arhitectură; Comisia pentru servicii publice, comerţ şi turism; Comisia
pentru activităţi ştiinţifice, învăţământ, sănătate, cultură, protecţie socială, sportivă şi de
agrement; Comisia pentru administraţie publică locală, juridică, apărarea ordinii publice,
respectarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; Comisia de validare.
Comisiile de specialitate îşi aleg câte un preşedinte şi câte un secretar. Ele
lucrează în plen, în prezenţa majorităţii membrilor şi iau hotărâri cu votul majorităţii
membrilor lor. Şedinţele comisiilor de specialitate sunt de regulă publice. O comisie
poate hotărî ca la dezbaterile sale să fie prezente şi alte persoane interesate sau
reprezentanţi ai mass-media. De asemenea, comisiile pot hotărî ca unele şedinţe sau
dezbateri să se desfăşoare cu uşile închise. Mai mult, comisiile pot invita la şedinţele lor,
36
specialişti din aparatul propriu al consiliului judeţean, sau din afara acestuia, în special
din cadrul unităţilor aflate în subordinea consiliului. Au dreptul să participe la şedinţele
comisiei şi consilierii judeţeni care au făcut propunerile ce stau la baza lucrărilor
comisiei.
Conform art. 19 din O.G. nr. 35/2002, comisiile de specialitate au următoarele
atribuţii principale:
a) analizează proiectele de hotărâri ale consiliului local (judeţean);
b) se pronunţă asupra altor probleme trimise de consiliul local (judeţean) spre
avizare;
c) întocmesc avize asupra proiectelor de hotărâri şi asupra problemelor analizate
pe care le prezintă consiliului local (judeţean).
Comisiile de specialitate îndeplinesc orice alte atribuţii stabilite prin
Regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului judeţean, precum şi alte
însărcinări date prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă acestea au legătură cu
activitatea lor.
Preşedintele comisiei de specialitate, desemnat în condiţiile art. 56 alin. 3 din
Legea nr. 215/2001 şi a art. 18 din O.G. nr. 35/2002, are următoarele atribuţii principale:
a) asigură reprezentarea comisiei în raporturile acesteia cu consiliul şi cu celelalte
comisii;
b) convoacă şedinţele comisiei;
c) conduce şedinţele comisiei;
d) propune ca la lucrările comisiei să participe şi alte persoane din afara acesteia,
dacă apreciază că este necesar;
e) participă la lucrările celorlalte comisii care examinează probleme ce prezintă
importanţă pentru comisia pe care o conduce;
f) susţine în şedinţele de consiliu avizele formulate de comisie;
g) anunţă rezultatul votării, pe baza datelor comunicate de secretar.
Preşedintele comisiei poate îndeplini orice alte atribuţii referitoare la activitatea
comisiei, prevăzute de lege, de regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului
sau stabilite de consiliul local.
Secretarul comisiei, desemnat şi el prin votul deschis al consilierilor din comisie,
îndeplineşte, potrivit art. 21 din O.G. nr. 35/2002 următoarele atribuţii:
37
a) efectuează apelul nominal şi ţine evidenţa participării la şedinţe a membrilor

comisiei;
b) numără voturile şi îl informează pe preşedinte asupra cvorumului necesar
pentru adoptarea fiecărui hotărâri şi asupra rezultatului votării;
c) asigură redactarea avizelor şi proceselor-verbale.
Secretarul îndeplineşte şi el orice alte sarcini prevăzute de regulamentul de
organizare şi funcţionare a consiliului sau însărcinări stabilite de comisie sau de către
preşedintele acesteia.
Modul de lucru al şedinţelor comisiilor de specialitate este detaliat în cuprinsul
art. 22 – 26 din O.G. nr. 35/2002. Convocarea şedinţelor de comisie se face de către
preşedintele acesteia, cu cel puţin 3 zile înainte. Întrucât legea nu distinge, apreciem că
este vorba despre 3 zile calendaristice. Ordinea de zi a şedinţei comisiei se aprobă de
comisie, la propunerea preşedintelui. Oricare dintre consilierii membrii ai comisiei poate
cere includerea pe ordinea de zi a unor probleme. Participarea la şedinţele comisiei este
obligatorie. În cazul absenţei de la şedinţă, consilierul judeţean în cauză nu beneficiază
de indemnizaţia de şedinţă, iar dacă absenţele nemotivate continuă, preşedintele comisiei
poate aplica sancţiunile prevăzute în competenţa sa sau poate propune consiliului
judeţean aplicarea altor sancţiuni statutare, inclusiv înlocuirea sa din comisie. Şedinţele
comisiei de specialitate au loc, de regulă înaintea şedinţelor consiliului judeţean, în toate
cazurile când ordinea de zi a şedinţei acestuia cuprinde probleme sau proiecte de
hotărâri asupra cărora i se solicită avizul.
Pentru dezbaterea proiectelor de hotărâri supuse avizării sau pentru discutarea
celorlalte probleme repartizate comisiei, preşedintele acesteia desemnează un consilier
care face, în cadrul şedinţei, o scurtă prezentare a problemei aflate pe ordinea de zi, cu
excepţia cazului în care aceasta este prezentată de iniţiator. Consilierul astfel desemnat
redactează avizul comisiei, pe baza amendamentelor şi propunerilor formulate de
membrii acesteia. Avizele întocmite de comisie, cuprind separat, ori de câte ori este
cazul, atât amendamentele cât şi propunerile acceptate sau respinse. Votul în comisie
este de regulă deschis, dar în anumite situaţii comisia poate hotărî ca votul să fie secret.
Lucrările şedinţei comisiei de specialitate, se consemnează, prin grija secretarului,
într-un proces-verbal semnat de către preşedintele şi secretarul comisiei. Preşedintele
comisiei poate încuviinţa ca procesele-verbale astfel întocmite să fie consultate de alte
persoane interesate care nu au participat la şedinţă, cu excepţia proceselor-verbale
întocmite în şedinţele desfăşurate cu uşile închise.
Avizele favorabile sau, după caz nefavorabile acordate de comisia de specialitate
proiectelor de hotărâri ale consiliului judeţean se prezintă secretarului general al
38
judeţului. Importanţa practică a acestor avize, rezidă din prevederile art. 45 din Legea nr.
215/2001, potrivit cărora „problemele înscrise pe ordinea de zi a şedinţei consiliului
local - judeţean nu pot fi dezbătute dacă nu sunt însoţite de raportul compartimentului de
resort din cadrul aparatului propriu de specialitate al autorităţii administraţiei publice
locale, care va fi elaborat în termen de 30 de zile de la solicitarea iniţiatorului, precum şi
de avizul comisiei de specialitate a consiliului, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 40
alin. 2 şi 4”. Aşa cum s-a arătat, această reglementare conduce la concluzia că avizele
comisiilor de specialitate ale consiliilor „sunt avize consultative şi, deci, solicitarea lor
este obligatorie”.
Dacă în urma dezbaterilor din şedinţa consiliului judeţean se impun modificări de
fond în conţinutul proiectului de hotărâre, preşedintele consiliului judeţean poate hotărî
retrimiterea proiectului către comisia sau compartimentul de specialitate care a emis
avizul, pentru reexaminare.
Întreaga activitate a comisiilor de specialitate poate fi verificată printr-o anchetă
hotărâtă de consiliul local, la cererea a cel puţin două treimi din numărul consilierilor în
funcţie.
În afara comisiilor de specialitate, consiliul judeţean poate hotărî, organizarea
unor comisii speciale de analiză şi verificare la propunerea consilierilor, a
vicepreşedinţilor sau preşedintelui consiliului judeţean. Componenţa nominală a acestor
comisii, obiectivele şi tematica activităţii acestora se stabilesc prin hotărâre a consiliului
judeţean. Raportul întocmit în urma analizelor şi verificărilor efectuate se prezintă la
termenul stabilit, în faţa consiliului judeţean. Aceste ultime comisii, nu trebuie
confundate cu comisiile de specialitate ale consiliului, ele având o competenţă
temporală, până la finalizarea verificărilor dispuse şi prezentarea lor în şedinţa
Pentru participarea la şedinţele comisiilor de specialitate a consiliului, consilierii
judeţeni beneficiază de indemnizaţie de şedinţă. Acest drept trebuie însă înţeles prin
prisma Notei la Anexa nr. VII/1a la O.U.G. nr. 191/2002 potrivit căreia „indemnizaţia se
acordă proporţional cu numărul de şedinţe ordinare sau extraordinare ale consiliilor
judeţene sau locale, precum şi ale comisiilor de specialitate sau ale delegaţiilor
permanente, la care persoana a participat, din numărul total al şedinţelor organizate”.
8. Secretarul general al judeţului
În conformitate cu prevederile art. 120 alin. 1 din Legea nr. 215/2001 fiecare judeţ
are un secretar general, salarizat din bugetul acestuia. Secretarul general este funcţionar
public de conducere şi are studii superioare juridice sau administrative. secretarul
general se bucură de stabilitate în funcţie. El nu poate fi membru al vreunui partid politic
sau al vreunei formaţiuni politice, sub sancţiunea eliberării din funcţie.
39
Fără îndoială că aceste dispoziţii legale, care consacră regimul juridic al funcţiei
secretarului general al judeţului, trebuie interpretate în lumina noilor modificări aduse de
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, care în Anexa
intitulată „Lista cuprinzând funcţiile publice” la pct. I - „Funcţii publice generale”,
poziţia a noua, conţine funcţia de secretar general al judeţului, alături de secretarul
general al prefecturii şi de cel al Municipiului Bucureşti. De asemenea, art. 11 lit. f) din
aceeaşi lege, enumeră secretarul general al judeţului în categoria înalţilor funcţionari
publici. Este recunoscută astfel, importanţa secretarului general al judeţului, cu un rol
special în administraţia publică locală şi aflat astfel în elita serviciului public.
Numirea secretarului general al judeţului se face de Ministerul Administraţiei şi
Internelor, la propunerea preşedintelui consiliului judeţean, pe bază de concurs sau
examen, după caz.
Concursul se organizează, potrivit legii de preşedintele consiliului judeţean, în
termen de 45 de zile de la data când postul a devenit vacant. Din comisia de examinare
fac parte preşedintele consiliului judeţean, un reprezentant al Ministerului Administraţiei
şi Internelor, secretarul general al prefecturii şi doi reprezentanţi ai consiliului judeţean.
În ce priveşte candidaţii ce pot participa la concursul pentru ocuparea funcţiei de
secretar general al judeţului, aceştia trebuie să îndeplinească, potrivit art. 15 din Legea
nr. 188/1999, republicată, în mod cumulativ următoarele condiţii:
a) condiţiile generale prevăzute la art. 50 din aceeaşi lege şi anume:
- are cetăţenia română şi domiciliul în România;
- cunoaşte limba română scris şi vorbit;
- are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;
- are capacitate deplină de exerciţiu;
- are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează,
atestată pe bază de examen medical de specialitate;
- îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;
- îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;
- nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra
statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică
înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu
intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei
în care a intervenit reabilitarea;
- nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani;
40
- nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.
b) are studii superioare de lungă durată, de regulă juridice sau administrative,
absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;
c) a absolvit programe de formare specializată şi perfecţionare în administraţia
publică sau în alte domenii specifice de activitate, organizate, după caz, de Institutul
Naţional de Administraţie, sau de alte instituţii specializate, organizate în ţară sau în
străinătate, ori a dobândit titlul ştiinţific de doctor în specialitatea funcţiei publice
respective;
d) are cel puţin 7 ani vechime în specialitatea funcţiei publice respective;
e) a promovat concursul pentru ocuparea unei funcţii publice prevăzute la art. 11
(care circumscrie categoria înalţilor funcţionari publici);
În cazuri excepţionale, condiţia de vechime prevăzută la lit. d), poate fi
modificată, în sensul reducerii cu până la 3 ani, de către persoana care are competenţa
legală de numire în funcţia publică.
Emiterea dispoziţiei de numire se face în termen de cel mult 10 zile de la primirea
propunerii. Deşi legea nu distinge în mod expres, apreciem că propunerea preşedintelui
consiliului judeţean îl va viza în mod necesar pe câştigătorul concursului, respectiv
concurentul care a obţinut punctajul cel mai mare.
Potrivit art. 120 alin. 6 din Legea nr. 215/2001, secretarului general al judeţului îi
sunt aplicabile, în ce priveşte determinarea atribuţiilor sale principale, prevederile art. 85
din lege, care se referă la atribuţiile secretarului comunei sau oraşului. În acest sens,
principalele atribuţii ale secretarului general al judeţului sunt următoarele:
a) participă în mod obligatoriu la şedinţele consiliului judeţean;
b) coordonează compartimentele şi activităţile cu caracter juridic, de stare civilă,
autoritate tutelară şi asistenţă socială din cadrul aparatului propriu de specialitate al
consiliului judeţean;
c) avizează proiectele de hotărâre ale consiliului judeţean, asumându-şi
răspunderea pentru legalitatea acestora, contrasemnând hotărârile pe care le consideră
legale;
d) avizează pentru legalitate dispoziţiile preşedintelui consiliului judeţean;
e) urmăreşte rezolvarea corespondenţei în termenul legal;
f) asigură îndeplinirea procedurilor de convocare a consiliului judeţean şi
efectuarea lucrărilor de secretariat;
g) pregăteşte lucrările supuse dezbaterii consiliului judeţean;
41
h) asigură comunicarea către autorităţile, instituţiile şi persoanele interesate a

actelor emise de consiliul judeţean sau de preşedintele consiliului judeţean, în termen de
cel mult 10 zile, dacă legea nu prevede altfel;
i) asigură aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor şi dispoziţiilor cu caracter
normativ;
j) eliberează extrase sau copii de pe orice act din arhiva consiliului judeţean, în
afara celor cu caracter secret, stabilit potrivit legii;
k) legalizează semnături de pe înscrisurile prezentate de părţi şi confirmă
autenticitatea copiilor cu actele originale, în condiţiile legii.
Secretarul general al judeţului coordonează compartimentele de stare civilă şi
autoritate tutelară din aparatul propriu de specialitate al consiliului judeţean. El
îndeplineşte în mod corespunzător atribuţiile stabilite de lege pentru secretarul general al
ministerului. Secretarul general al judeţului poate coordona şi alte activităţi ale
aparatului propriu al consiliului judeţean, stabilite de preşedintele consiliului judeţean.
De asemenea, el poate îndeplini şi alte atribuţii prevăzute de lege sau însărcinări date de
consiliul judeţean sau de preşedintele acestuia.
În concluzie, secretarul general al judeţului, exercită aceleaşi atribuţii cu
secretarul comunelor, oraşelor şi municipiilor dar raportate la rolul şi locul care revin
autorităţilor administraţiei publice de la nivelul judeţului. Prin urmare, el exercită atât
atribuţii proprii, specifice funcţiei de secretar, dar şi atribuţii care privesc buna
funcţionare a consiliului judeţean şi a raporturilor acestuia cu celelalte autorităţi ale
administraţiei publice locale din judeţ, pe planul coordonării serviciilor publice de
interes judeţean.
Eliberarea din funcţie, precum şi sancţionarea disciplinară a secretarului general al
judeţului se fac de ministrul administraţiei şi internelor, numai la propunerea consiliului
judeţean, aprobată cu votul a cel puţin 2/3 din numărul consilierilor în funcţie
(majoritatea calificată), ca urmare iniţiativei preşedintelui acestuia sau a unei treimi din
numărul consilierilor, pe baza concluziilor reieşite din desfăşurarea unei cercetări
administrative.
9. Aparatul propriu de specialitate al consiliului judeţean
În vederea realizării atribuţiilor şi competenţelor conferite de lege, consiliul
judeţean are nevoie de personal de specialitate, altul decât consilierii judeţeni aleşi în
condiţiile legii. Acest personal trebuie să-şi desfăşoare activitatea în mod permanent, în
schimbul unui salariu, întrucât consilierii judeţeni îşi desfăşoară atribuţiile ce le revin
din mandat, în mod sporadic, în şedinţele consiliului şi în cele ale comisiilor de
specialitate, ei fiind adeseori salariaţi ai altor unităţi. Acest personal de specialitate
42
constituie ceea ce se cheamă aparatul propriu al consiliului judeţean. Persoanele care îl

compun sunt investite în funcţii prin numire, prin dispoziţia preşedintelui consiliului
judeţean iar nu prin alegere.
Aparatul propriu al consiliului judeţean se organizează potrivit specificului şi
nevoilor judeţului, cu respectarea prevederilor legale şi în limita mijloacelor financiare
de care dispune consiliul judeţean. Această chestiune se materializează prin aprobarea
statutului personalului din aparatul propriu, a organigramelor şi a numărului de personal.
Gruparea funcţiilor în cadrul aparatului propriu are loc în anumite compartimente
organizatorice care poartă denumiri diferite: birou, serviciu, direcţie. Ele realizează
activitatea consiliului prin acte şi operaţiuni tehnico-materiale, dar un aspect deosebit de
important este acela că nu au o competenţă distinctă de cea a consiliului, în numele
căruia acţionează. Aşadar, ele sunt subordonate consiliului judeţean, prin preşedintele
acestuia, care, potrivit art. 114 şi 115 din Legea nr. 215/2001 „răspunde de buna
funcţionare a aparatului propriu de specialitate pe care îl conduce şi îl controlează”.
Potrivit legii, funcţionarii din cadrul acestui aparat de specialitate, se bucură de
stabilitate în funcţie, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 188/1991 privind statutul
funcţionarului public, republicată. În mod evident, această stabilitate statuată cu valoare
de principiu în cuprinsul art. 3 lit. f) din lege se referă numai la funcţionarii publici care
au raporturi de serviciu cu consiliul judeţean iar nu şi la personalul salariat care îşi
desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă.
Deşi Legea nr. 215/2001 nu nominalizează în mod expres denumirea
compartimentelor din cadrul aparatului propriu de specialitate din cadrul consiliului, în
doctrină s-a arătat că în mod exemplificativ pot fi reţinute: compartimentul juridic şi
secretariat administrativ, compartimentul financiar-contabilitate, cel de coordonare a
problemelor colectivităţilor locale, etc. Prin regulamentul aprobat prin hotărâre de
consiliul judeţean acestor compartimente li se stabilesc atribuţiile, activităţile şi
operaţiunile administrative şi tehnice pe care urmează să le desfăşoare. În mod special
ele se circumscriu pregătirii diferitelor proiecte de hotărâri, de dispoziţii sau de alte acte
juridice, ce urmează a fi supuse spre aprobare consiliului sau preşedintelui consiliului
judeţean. Aşa cum am arătat, compartimentele aparatului propriu nu au calitatea de
subiect de drept administrativ, ele nu au competenţă proprie şi îşi exercită activitatea
numai în numele consiliului judeţean. Legea organică prevede că unele compartimente
sunt date fie în coordonarea vicepreşedinţilor consiliului, fie în cea a secretarului general
al judeţului, însă răspunderea în faţa consiliului referitor la modul cum acestea îşi
îndeplinesc atribuţiile prevăzute de regulament, revine preşedintelui consiliului judeţean
(art. 114 alin. 2).
10. Dizolvarea consiliului judeţean
43
Legea nr. 215/2001 prevede în cuprinsul art. 111 – 112 posibilitatea dizolvării de
drept a consiliului judeţean şi încetarea de drept a mandatului de consilier judeţean.
Astfel, în cazul în care consiliul judeţean nu se întruneşte timp de 6 luni consecutive sau
nu adoptă în decursul a 3 şedinţe ordinare consecutive nici o hotărâre, dar şi în situaţia în
care numărul consilierilor judeţeni se reduce sub 2/3 şi nu se poate completa prin
supleanţi, acesta se dizolvă de drept. Aceste situaţii care duc la dizolvarea de drept a
consiliului se comunică de secretarul general al judeţului, prefectului care prin ordin ia
act de dizolvare de drept a consiliului şi propune Guvernului organizarea de noi alegeri.
Ordinul prefectului poate fi atacat de consilierii judeţeni interesaţi la instanţa de
contencios administrativ competentă, în speţă, tribunalul judeţean, într-un termen de 10
zile de la comunicare sau de la luarea la cunoştinţă.
În astfel de situaţii, Guvernul, la propunerea prefectului stabileşte data pentru
organizarea alegerii noului consiliu judeţean, într-un termen de 30 de zile de la expirarea
celor 10 zile arătate mai sus ori, după caz, de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a
hotărârii judecătoreşti prin care se respinge acţiunea împotriva ordinului prefectului.
În doctrina recentă s-a arătat că spre deosebire de consiliul local, în cazul căruia
legea a instituit şi posibilitatea dizolvării prin hotărâre a Guvernului, ca urmare a anulării
de către instanţa de contencios administrativ a unui număr de hotărâri ale sale, în ce
priveşte consiliul judeţean, acesta continuă să funcţioneze, indiferent dacă hotărârile sale
au fost sau nu anulate de către instanţa de contencios administrativ. Alături de alţi autori,
considerăm şi noi că de lege ferenda este necesară prevederea prin lege şi a posibilităţii
dizolvării consiliului judeţean, dacă un anumit număr de hotărâri ale sale, adoptate într-
un anumit interval de timp, au fost anulate irevocabil de către instanţa de contencios
administrativ.
Pentru perioada în care consiliul judeţean este dizolvat de drept, problemele
curente ale administraţiei judeţului vor fi rezolvate de secretarul general al judeţului, în
baza unei împuterniciri speciale, dată de Guvern prin Ministerul Administraţiei şi
Internelor.
5. Prefectul
5.1. Natura juridică a funcţiei
Deşi atât dispoziţiile constituţionale, cât şi cele ale Legii nr. 215/2001 nu
reglementează expres că prefectul este autoritate a administraţiei publice locale, aşa cum
se stipulează în legătură cu consiliile locale, primarii şi consiliile judeţene, am ales să
prezentăm această instituţie ca atare având în vedere faptul că instituţia prefectului este
reglementată în cuprinsul secţiunii a II-a a capitolului V din legea fundamentală, intitulat
„Administraţia publică locală”.
44
Potrivit art. 122 din Constituţia României, revizuită Guvernul numeşte câte un
prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Acesta este reprezentantul Guvernului
pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate al ministerelor şi ale celorlalte
organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ teritoriale.
Numirea şi eliberarea din funcţie a prefectului se face prin hotărâre a Guvernului.
Pentru a fi numit în funcţie, prefectul trebuie să aibă studii superioare de lungă durată.
Prefectul este ajutat de un subprefect, numirea acestuia din urmă făcându-se prin decizie
a primului ministru, la propunerea prefectului şi a ministerului administraţiei publice.
Prefectul, subprefectul şi aparatul propriu de specialitate al prefectului, îşi desfăşoară
activitatea în prefectură, a cărei atribuţii şi structură se stabilesc prin hotărâre a
Guvernului. Aceasta este o instituţie publică cu personalitate juridică, menită să
îndeplinească prerogativele conferite de lege prefectului. Trebuie reţinut însă că
exercitarea capacităţii juridice de drept public a prefecturii aparţine numai prefectului.
În doctrină se vorbeşte de o dublă dimensiune a prefectului: pe de-o parte avem
dimensiunea politică, iar din această perspectivă prefectul este reprezentantul „puterii”
fiind supus regulii jocului politic ca oricare membru al Guvernului; pe de altă parte
avem dimensiunea tehnică, prefectul fiind depozitarul autorităţii statului în judeţ.
Referitor la acest aspect, trebuie subliniat principalul element de noutate adus de
art. XXI din Titlul III, Cartea a II-a, intitulat „Reglementări privind funcţia publică şi
funcţionarii publici” al Legii nr. 161/2003, potrivit căruia, începând cu anul 2006, în
funcţia de prefect (şi suprefect) vor putea fi numite persoanele care îndeplinesc
condiţiile pentru numirea ca înalt funcţionar public; se consacră astfel sistemul de
carieră şi în ce priveşte funcţia prefectului.
5.2. Incompatibilităţi
Prefectul şi subprefectul nu pot fi deputaţi sau senatori, primari, consilieri locali
sau consilieri judeţeni şi nu pot îndeplini o funcţie de reprezentare profesională, o altă
funcţie publică sau o funcţie ori o activitate profesională remunerată în cadrul regiilor
autonome precum şi al societăţilor comerciale cu capital de stat sau privat. Pe toată
durata îndeplinirii funcţiei, contractul de muncă al prefectului (şi subprefectului) la
instituţiile publice, regiile autonome, companiile naţionale, societăţile naţionale şi
societăţile comerciale cu capital de stat sau majoritar de stat se suspendă.
5.3. Atribuţiile prefectului
În calitatea sa de reprezentant al Guvernului, prefectul veghează ca activitatea
consiliilor locale şi a primarilor, a consiliilor judeţene şi a preşedinţilor consiliilor
judeţene să se desfăşoare în conformitate cu prevederile legii. Conform art. 132 alin. (2)
din Legea nr. 215/2001, între prefecţi pe de-o parte, consiliile locale şi primari, precum
şi consiliile judeţene şi preşedinţii consiliilor judeţene, pe de altă parte, nu există
raporturi de subordonare. Prefectul conduce activitatea serviciilor publice
descentralizate - deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale
45
administraţiei publice centrale de specialitate, organizată la nivelul judeţului. De

asemenea, numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor serviciilor publice
deconcentrate ale ministerelor, se fac cu avizul consultativ al prefectului.
Prefectul, ca reprezentant al Guvernului, îndeplineşte potrivit art. 134 din Legea
nr. 215/2001, următoarele atribuţii principale:
a) asigură realizarea intereselor naţionale, aplicarea şi respectarea Constituţiei, a
legilor, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a celorlalte acte normative, precum şi a
ordinii publice;
b) exercită controlul cu privire la legalitatea actelor administrative adoptate sau
emise de autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene, precum şi ale preşedintelui
consiliului judeţean, cu excepţia actelor de gestiune curentă;
c) dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea
drepturilor cetăţenilor, prin organele legal abilitate;
d) asigură, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, pregătirea şi aducerea la
îndeplinire, în condiţiile stabilite prin lege, a măsurilor de apărare care nu au caracter
militar, precum şi a celor de protecţie civilă; autorităţile militare şi organele locale ale
Ministerului Administraţiei şi Internelor, au obligaţia să informeze şi să sprijine
prefectul pentru rezolvarea oricărei probleme de interes naţional sau judeţean, în
condiţiile legii;
e) prezintă anual Guvernului un raport asupra stadiului realizării sarcinilor ce îi
revin potrivit programului de guvernare, precum şi în legătură cu controlul exercitat
asupra legalităţii actelor administraţiei publice locale.
În afara acestor atribuţii, prefectul îndeplineşte şi altele, prevăzute de lege precum
şi însărcinările date de Guvern.
5.4. Tutela administrativă
Ca urmare a exercitării controlului asupra legalităţii actelor adoptate sau emise de
autorităţile administraţiei publice locale ori judeţene, precum şi de preşedintele
consiliului judeţean, prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ
aceste acte, în termen de 30 de zile de la comunicare, dacă le consideră ilegale, după
îndeplinirea procedurii prealabile, cu excepţia actelor de gestiune curentă. Acţiunea în
contencios administrativ este scutită de taxe de timbru iar actul administrativ atacat, este
suspendat de drept.
Procedura prealabilă este obligatorie şi se exercită înainte de intentarea de către
prefect a acţiunii în justiţie; în acest sens, prefectul solicită autorităţilor administraţiei
publice locale şi judeţene, cu motivarea necesară, ca în termenul prevăzut de art. 50
alin. (2) din Legea nr. 215/2001, autoritatea administraţiei publice locale să reanalizeze
actul prezumtiv ilegal, în vederea modificării sau, după caz a revocării sale.
5.5. Actele prefectului
46
În vederea îndeplinirii atribuţiilor ce îi revin, prefectul emite ordine, acte

administrative cu caracter normativ sau individual. Ordinele care conţin dispoziţii
normative devin executorii numai după ce au fost aduse la cunoştinţă publică, iar cele
care conţin dispoziţii individuale, îşi produc efectele de la data comunicării. Ordinele
care stabilesc măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate, sunt emise după consultarea
serviciilor deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile
administrativ-teritoriale şi se contrasemnează de conducătorii acestora. Prefecţii sunt
obligaţi să comunice aceste ordine ministerelor de resort, iar acestea pot propune
Guvernului să ia măsuri de anulare a ordinelor pe care le consideră ilegale sau
inoportune.
6. Asemănări şi deosebiri între instituţia primăriei şi a prefecturii
Definind primăria legiuitorul identifică o instituţia cu următoarele particularităţi:
- prezintă o structură organizatorică şi funcţională care realizează servicii
publice administrative;
- primarul, viceprimarii, secretarul şi aparatul propriu din subordinea
primarului formează structura organizatorică a primăriei;
- primăria pune în executare măsurile dispuse de organul deliberativ şi
soluţionează problemele curente ale localităţii;
- are activitate permanentă;
- nu dispune de personalitate juridică, aceasta aparţinând doar comunei,
oraşului sau judeţului; primăria nu dispune astfel nici de patrimoniu şi buget
propriu distinct de cel al unităţii administrativ-teritoriale.
Cu alte cuvinte, ponderea principală a activităţilor realizate de serviciile publice
administrative aflate în subordinea primarului sunt: amenajarea teritoriului, urbanism şi
sistematizare, stare civilă, autoritate tutelară, ocrotirea copilului aflat în dificultate,
administrarea domeniului public sau privat.
Prefectura reprezintă:
- o instituţie publică;
- are personalitate juridică, adică dispune de capacitate juridică civilă şi de
drept public;
- conducerea persoanei juridice este asigurată de prefect;
- colectivul persoanei juridice este aparatul propriu al prefecturii;
- sediul persoanei juridice este Palatul Administrativ aflat în oraşul reşedinţă
de judeţ;
- patrimoniul persoanei juridice este format din dreptul de administrare a
imobilului în care se află sediul acestuia şi din dreptul de administrare a
bugetului.
47
MODEL DE HOTĂRÂRE A CONSILIULUI LOCAL
CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI_______________________

HOTĂRÂREA NR._______
Din ______2002
Cu privire la constituirea şi transmiterea dreptului de administrare în favoarea Şcolii cu clasele

I-VIII din .........., Str...........Nr............
Consiliul Local al Municipiului.............., întrunit în şedinţă ordinară, având în vedere:
- cererea Şcolii cu clasele I-VIII din .........., cu sediul în........... Str...........Nr............înregistrată sub
nr........... din ..........prin care se solicită constatarea că imobilele în care îşi desfăşoară activitatea
unitatea de învăţământ, respectiv cele din str.........nr.........şi str.........nr........., individualizate prin C.F.
nr.5306 Baia-Mare, de sub nr.top.838; C.F.nr.4935 Baia-Mare, de sub nr.top.837 şi C.F.nr.501 Baia-
Mare de sub nr.top.511, fac parte din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, să se
constituie dreptul de administrare şi să fie transmis în favoarea unităţii şcolare întrucât imobilele
respective şi terenul aferent sunt destinate activităţii de învăţământ la clasele I-VIII; avizul favorabil al
Comisiei pentru Administrarea Domeniului Public şi Privat din cadrul Comisiei Local al.........;
- referatul Serviciului de Urbanism şi Sistematizare a Teritoriului din care rezultă că identificarea stării
de fapt a imobilelor este corectă şi că ele sunt destinate învăţământului;
. viza de legalitate a Secretarului Municipiului Baia-Mare;
În temeiul Legii administraţiei publice locale nr.215/2001, a art.1 din O.U.G.nr.30/2000 prin
care se modifică art.166 din Legea nr.84/1995, art.9 şi 12 din Legea nr.213/1998, referitoare la regimul
juridic al proprietăţii publice,
HOTĂRĂŞTE:
Art.1 Constată că imobilele situate în .......Str.......nr.......individualizate prin individualizate prin C.F.
nr.5306 Baia-Mare, de sub nr.top.838; C.F.nr.4935 Baia-Mare, de sub nr.top.837 şi C.F.nr.501 Baia-
Mare de sub nr.top.511, fac parte din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, respectiv a
Municipiului Baia-Mare, întrucât în acestea îşi desfăşoară activitatea de învăţământ Şcoala......, cu
sediul în.......str.......nr.......
Art.2 Asupra imobilelor individualizate la art.1 se constituie dreptul de administrare, prin
dezmembrarea lui din dreptul de proprietate publică aparţinând Municipiului Baia-Mare ca unitate
administrativ-teritorială şi se transmite în favoarea Şcolii.......cu sediul în......str........nr. Titularul
dreptului de administrare poate să posede, să folosească şi să dispună de imobilele de mai sus, în scopul
realizării activităţii de învăţământ sau a susţinerii acestuia. Dreptul de dispoziţie nu cuprinde dispoziţia
juridică asupra imobilelor.
Art.3 Prezenta hotărâre se comunică prin Serviciul secretariat cu următorii:
- Biroul de Carte Funciară de pe lângă Judecătoria Baia-Mare pentru a opera cuvenitele operaţiuni C.F.;
- titularului dreptului de administrare, respectiv Şcolii........cu sediul în.......str.....nr.....Inspectoratului
Şcolar al Judeţului Maramureş;
- Serviciului administrarea domeniului public şi privat din cadrul Primăriei Baia-Mare.
PREŞEDINTE DE ŞEDINŢĂ, SECRETARUL LOCALITĂŢII,
48
MODEL DE DISPOZIŢIE A PRIMARULUI
JUDEŢUL__________
LOCALITATEA_____________
DISPOZIŢIA NR...............
Din...............2002
Privind instituirea tutelei pe seama minorului...............................
Primarul comunei...................., având în vedere:

- referatul cu nr.............din data de............prin care se propune instituirea tutelei pe seama
minorului..................născut la data de...............în............;
- constatarea conform căreia minorul se află în situaţia prevăzută de art.113 din Codul
familiei, în sensul că.............şi că persoana propusă ca tutore este de acord cu această
măsură, îndeplinind condiţiile de a fi tutore, în condiţiile în care nu există nici una din
cauzele de împiedicare prevăzute de art.117 şi 118 din Codul familiei.
În temeiul dispoziţiilor art.68 alin.1 lit.s şi art.71 alin.1 din Legea nr.215/2001,
DISPUNE:
Art.1 Se instituie tutela asupra minorului...............născut la...............fiul lui.............., domiciliat

în..................
Art.2 ca tutore al minorului se numeşte....................domiciliat în.......................................
Art.3 Pentru acoperirea cheltuielilor necesare întreţinerii minorului şi pentru administrarea bunurilor
sale se stabileşte suma anuală de.................care va fi cheltuită din depunerile C.E.C. aflate pe numele
minorului.
Art.4 Tutorele este obligat să prezinte autorităţii tutelare la data de.............darea de seamă anuală
asupra felului cum s-a îngrijit de minor şi modul de administrare a bunurilor.
Art.5 punerea în executare a dispoziţiei va fi realizată de secretarul Primăriei, care va comunica
conţinutul acesteia persoanelor interesate.
PRIMAR,
49
MODEL DE ORDIN AL PREFECTULUI
ROMÂNIA
JUDEŢUL________
PREFECTUL JUDEŢULUI____________
ORDINUL NR.__________
Din__________2002
Privind împroprietărirea cu.............mp teren, situat în...........Muncipiul..........str.........a

numitului......................
Conform legii nr.44/1994,
Prefectul judeţului................, având în vedere:
- dispoziţiile art.8,25 şi 35 din Legea nr.18/1991;
- dispoziţiile art.13, 21 şi 22 din Legea nr.44/1994;
- dispoziţiile art.11, 14 şi 17 alin.4 din Decretul-Lege nr.115/1993;
- hotărârea nr.144 din 6 mai 1996 a Consiliului Local al Municipiului .........prin care se
propune ca numitul.....................veteran de război, decorat cu Medalia Bărbăţie şi
Credinţă cu Spade clasa a III-a, să fie împroprietărit cu..............mp teren situat în
Muncipiul............, str..............pentru loc de casă;
În temeiul art.137 alin.1 din Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală,
ORDONĂ
Art.1 Se constituie dreptul de proprietate şi se împroprietăreşte numitul..........domiciliat

în..............cu suprafaţa de ........mp, teren proprietatea Statului Român, situat în Muncipiul............,
str..............înscris în C.F. nr..........., cu nr.top..............ca loc pentru construirea unei case familiale, în
termen de 10 ani de la data comunicării actului de proprietate.
Art.2 Prezentul ordin constituie titlu de proprietate pe baza căruia se vor face operaţiunile de
publicitate imobiliară în Cartea Funciară de la Judecătoria............, prin deschiderea şi reînscrierea într-
o nouă Carte Funciară a dreptului de proprietate a numitului.............pentru parcela arătată mai sus.
Art.3 Prezentul ordin se comunică persoanelor interesate prin grija Serviciului juridic şi
contencios al Prefectului judeţului................
PREFECT,
50
V. ACTIVITATEA EXECUTIVĂ. ACTUL ADMINISTRATIV. CONTRACTUL

ADMINISTRATIV
În analiza funcţiilor statului – executivă, legislativă şi judecătorească un element

important îl constituie modalităţile specifice prin care aceste funcţii se îndeplinesc.
Astfel, dacă funcţia legislativă se îndeplineşte prin intermediul actelor juridice
normative, funcţia judecătorească se realizează prin intermediul actelor individuale,
respectiv a soluţiilor instanţelor de judecată pronunţate în cazuri de speţă. În îndeplinirea
activităţii executive intervin atât actele juridice administrative, faptele materiale şi
operaţiunile materiale-tehnice.
Faptele materiale juridice sunt definite ca acţiuni care determină transformări în
lumea materială înconjurătoare, producând prin aceasta efecte juridice independent de
existenţa unei manifestări de voinţă în acest scop. Spre deosebire de actele juridice unde
efectele sunt rezultatul manifestării de voinţă în acest scop, în cazul faptelor materiale,
efectele juridice se produc independent de orice manifestare de voinţă în acest scop.
De exemplu, în cazul acţiunii în contencios obiect al prefectului împotriva actelor emise
sau adoptate de către autorităţile administraţiei publice locale, când acestea le consideră
ilegale, în cazul introducerii acţiunii prefectul urmăreşte anularea actului administrativ
emis sau adoptat cu încălcarea condiţiilor de fond, formă sau procedură; simpla
înregistrare a acţiunii la grefa Tribunalului reprezintă un fapt material de realizarea
căruia legea leagă producerea anumitor efecte juridice, independente de manifestarea de
voinţă a prefectului. Bunăoară, înregistrarea acţiunii la grefa instanţei determină
suspendarea efectelor actului juridic atacat în justiţie.
Operaţiunile materiale-tehnice sunt activităţi realizate de către autorităţile
publice care produc modificări în lumea materială dar spre deosebire de faptele
materiale, ele nu produc efecte juridice prin ele însele. De exemplu, sunt considerate a fi
operaţiuni materiale-tehnice rapoartele, avizele, informările, care de fapt nu produc
efecte juridice prin ele însele, ci numai alături de actul juridic la a cărui elaborare sau
executare a contribuit.
Actul administrativ este principalul instrument de realizare a activităţii executive
şi constă în manifestarea unilaterală şi expresă de voinţă ale autorităţilor administraţiei
publice în scopul de a produce efecte juridice în temeiul puterii publice.
51
Trăsăturile caracteristice ale actelor juridice administrative
1. Actele de drept administrativ sunt manifestări unilaterale de voinţă emise în

temeiul puterii de stat.
Pentru ca un act de drept administrativ să-şi producă efectele este suficient să conţină
o singură manifestare de voinţă ce provine de la autoritatea publică emitentă. Autoritatea
publică emite sau adoptă acte de autoritate în exercitarea atribuţiilor conferite de lege, cu
alte cuvinte exercită puterea de stat, caz în care dispune de o puterea de comandă
subordonată numai legii. Lipsa caracterului bilateral al manifestării de voinţă, presupune
faptul că cetăţenilor cărora li se adresează actul de drept administrativ nu li se solicită
acordul cu privire la conţinutul său.
2. Actele de drept administrativ sunt obligatorii.
Obligativitatea actelor administrative se constituie în raport cu organul emitent, cu
persoanele fizice sau juridice a căror conduită o disciplinează în raport cu organele
superioare.
Obligativitatea în raport cu organul emitent constă din aceea că un act administrativ
îşi produce efectele faţă de organul respectiv atâta timp cât este în vigoare. Dacă organul
emitent consideră că actul în cauză este ilegal sau neoportun, poate să procedeze la
anularea, abrogarea sau revocarea lui.
Obligativitatea în raport cu persoanele fizice sau juridice cărora li se adresează,
decurge din prezumţia de legalitate a actului administrativ; cu alte cuvinte actul
administrativ se prezumă că ele legal până la momentul desfiinţării sale, fie pe cale
judecătorească, fie pe cale administrativă.
Obligativitatea faţă de organele superioare este justificată atât de caracterul legal al
actului, cât şi de specialitatea competenţelor ce revin autorităţii publice.
3. Actul administrativ este emis în cadrul şi în vederea realizării activităţii executive
Această particularitate decurge din conţinutul actului, şi anume el organizează
executarea şi execută în concret legile şi celelalte acte normative.
4. Actele de drept administrativ sunt executorii
Aceasta înseamnă că în cazul actului administrativ nu mai este nevoie pentru a fi pus
în executare, să intervină o instanţă de judecată care să-l investească cu formulă
executorie, ci ele se execută din oficiu.
Condiţiile de valabilitate ale actelor de drept administrativ
Pentru producerea efectelor juridice în scopul cărora au fost emise actele de drept
administrativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii de valabilitate. Condiţiile de
52
valabilitate au în vedere la rândul lor îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi condiţia

oportunităţii.
Neîndeplinirea condiţiei de legalitate conduce la desfiinţarea actului administrativ
prin procedura anulării, pe când un act neoportun poate fi revocat de către organul
emitent sau abrogat.
Condiţiile de legalitate ale actului administrativ trebuie îndeplinite cumulativ:
- emiterea lor de către organul competent în limita competenţei sale;
- conformitatea cu conţinutul legii şi a actelor normative de forţă juridică
superioară;
- respectarea condiţiei formei şi procedurii stabilite de lege.
a. Emiterea actelor administrative de către organul competent în limita

competenţei sale
După cum am mai afirmat, competenţa administrativă este formată din ansamblul
atribuţiilor ce revin unui organ, compartiment funcţional sau persoane (funcţionar de
stat) şi limitele exerciţiului lor. Ca element al competenţei, atribuţia constă din
prerogativele ce revin unui organ, compartiment funcţional sau funcţionarului public, în
temeiul unui act normativ.
Pentru a putea stabili legalitatea unui act administrativ se va analiza:
- competenţa materială, ca şi grad de întindere a atribuţiilor sau sfera de
cuprindere a lor;
- competenţa teritorială, aceasta desemnând cadrul teritorial în care se
execută atribuţiile de către o autoritate publică. De exemplu, utilizarea
competenţei teritoriale ca şi criteriu de clasificare, permite distincţia între
organele centrale ale administraţiei publice (cu o competenţă teritorială
extinsă la întreg teritoriul naţional) şi organele locale (competente a-şi
exercita atribuţiile la nivelul unităţii administrativ-teritoriale).
- competenţa personală, reprezentată de ansamblul atribuţiilor ce revin unei
persoane ce ocupă o anumită funcţie; în acest sens o anumită competenţă
revine primarului şi o alta preşedintelui Consiliului Judeţean.
b. Conformitatea actului cu conţinutul legii şi a celorlalte acte normative
Această condiţie ţine cont de aplicarea principiului supremaţiei legii în dreptul
românesc şi de specificul activităţii executive de a fi o activitate secundum legem. Cu
alte cuvinte, actul administrativ intervenind în cadrul şi în vederea realizării activităţii
executive, trebuie să fie conform cu legea pe care o pune în aplicare şi cu toate celelalte
acte normative.
În practică conformitatea actului de drept administrativ cu conţinutul legii şi a
celorlalte acte normative mai este denumită ca şi o condiţie de fond a acestuia. Atunci
când legalitatea actului este analizată prin prisma îndeplinirii acestei condiţii, se verifică
53
da fapt concordanţa dintre conţinutul actului şi ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea normei

de drept aplicabile în cauză.
c. Condiţii de formă şi procedură
Condiţia de formă a actului de drept administrativ este rezultatul prezumţiei de
oficialitate a acestuia. Adică, un act este considerat nu numai a fi legal, ci mai mult decât
atât, că el provine de la un organ oficial, investit cu anumite atribuţii. De aceea actele de
drept administrativ îmbracă de regulă forma scrisă, cu precizarea că întotdeauna actele
normative trebuie să îndeplinească această formă, deoarece ele sunt supuse aducerii la
cunoştinţa publică prin publicare.
Procedura de elaborare, adoptare şi punere în executare a actelor de drept
administrativ, presupune un număr de operaţiuni succesive care concură la emiterea unui
act valabil. Ele pot fi: condiţii anterioare, concomitente sau ulterioare emiterii actului
administrativ.
Dintre condiţiile anterioare emiterii actului administrativ amintim: avizarea,
obţinerea acordului unui alt organ, întocmirea unor studii, propuneri, rapoarte.
Avizele sunt operaţiuni materiale-tehnice anterioare adoptării actului, care conţin
părerea organului de specialitate în legătură cu adoptarea sau emiterea unui act
administrativ. Acestea se deosebesc de actele administrative prin aceea că ele nu produc
efecte juridice prin ele însele ci numai alături de actul pe care îl însoţesc.
În funcţie de criteriul obligativităţii lor, avizele se pot categorisii în avize
facultative, avize consultative şi avize conforme. Avizele facultative sunt acelea în
temeiul cărora organul emitent al actului nu este obligat să îl solicite, iar în cazul în care
acesta este emis, conţinutul său nu obligă organul emitent la conformare. Avizele
consultative sunt avizele care trebuiesc solicitate în mod obligatoriu de către organul de
specialitate, iar organul emitent al actului nu este obligat să se conformeze opiniei pe
care o conţine. Avizele conforme sunt caracterizate prin obligativitatea solicitării lor şi a
confirmării din partea organului emitent cu opinia conţinută de aviz. Organul emitent
poate să renunţe la adoptarea actului cu privire la care a solicitat avizul.
Acordurile reprezintă în realitate consimţământul dat de către un alt organ cu
privire la emiterea unui act administrativ.
În funcţie de criteriul momentului în care intervine acordul poate fi anterior,
concomitent sau ulterior emiterii actului.
Condiţiile procedurale concomitente emiterii actului sunt: quorum-ul şi
majoritatea necesară pentru adoptarea actului. Majoritatea necesară reprezintă numărul
de voturi exprimate în favoarea adoptării unui act, iar quorumul desemnează numărul
membrilor unui organ colegial necesar a fi prezenţi pentru ca el să poată lucra în mod
valabil.
54
Condiţiile posterioare emiterii actului au în vedere: aprobările din partea

organelor ierarhice superioare, comunicarea (actelor individuale) şi publicarea (actelor
normative).
Aprobarea este acea manifestare de voinţă a unui organ superior prin care se
declară de acord cu un act deja emis de un organ inferior, act care, fără această
manifestare posterioară lui, nu ar produce efecte juridice.
Comunicarea actelor individuale este operaţiunea juridică de aducere la cunoştinţă
a persoanelor cărora li se adresează a conţinutului actului administrativ. În practică, actul
fie se predă celui interesat, fie se afişează.
Publicarea actelor normative este operaţiunea prin care se aduce la cunoştinţă
publică conţinutul actului normativ. Importanţa practică a acestei operaţiuni juridice
rezidă din însăşi Constituţia României care a introdus ca sancţiune a nerealizării
publicării ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, însăşi inexistenţa acestor acte juridice.
O condiţie distinctivă a valabilităţii actelor de drept administrativ este
oportunitatea acestora. Ea se distinge de condiţia legalităţii, deşi unii autori, ca de
altfel şi unele sisteme de drept, consideră oportunitatea ca o condiţie de legalitate.
Oportunitatea actelor de drept administrativ reflectă aptitudinea organului administrativ
de a alege mijloacele cele mai eficiente, de a evalua condiţiile de timp, de loc, pentru
îndeplinirea sarcinilor ce îi revin. Oportunitatea actului exprimă specificitatea unei
măsuri administrative dar şi caracterul creator al administraţiei publice în general, obligă
să-şi adapteze metodele de intervenţie în viaţa socială în funcţie de condiţiile specifice
locale.
Între oportunitate şi legalitate există o relaţie de interdependenţă, în sensul că un
act ilegal nu poate fi neoportun, pe când un act legal poate să fie neoportun, deoarece el
nu mai corespunde împrejurărilor avute în vedere în momentul emiterii lui.
Efectele juridice ale actelor administrative

După cum ştim deja, un act juridic îşi produce efectele atâta timp cât este în
vigoare.
Scoaterea din vigoare a unui act individual se poate face prin anulare, iar a unui
act normativ prin abrogare.
Modalităţile de scoatere în vigoare a unui act de drept administrativ au în vedere
următoarele operaţiuni:
- suspendarea
- revocarea
- abrogarea
- anularea.
Suspendarea efectelor actului administrativ. Este o operaţiune care conduce la
încetarea temporară a efectelor unui act administrativ, atunci când există dubii cu privire
55
la legalitatea sau oportunitatea sa. Suspendarea actelor normative sau individuale poate
fi dispusă fie de către organul, fie de cel ierarhic superior sau de instanţa de judecată
investită în conformitate cu Legea nr.554/2005, pentru a se pronunţa asupra legalităţii
unui act individual. Instanţa de judecată poate proceda la suspendarea actului pe timpul
judecăţii, urmând ca suspendarea să se transforme în anulare –deci într-o încetare
definitivă a efectelor actului – dacă prin hotărârea sa se confirmă ilegalitatea actului.
Revocarea actelor de drept administrativ. Este o consecinţă a caracterului
unilateral al actului administrativ, respectiv a faptului că acesta este rezultatul
manifestării de voinţă exclusivă a organului administrativ.
Revocarea este operaţiunea prin care organul administrativ emitent sau organul
ierarhic superior scoate din vigoare un act de drept administrativ, printr-o manifestare de
voinţă contrară aceleia conţinută de actul iniţial.
Deşi dreptul administrativ şi teoria juridică recunoaşte revocarea ca principiu
general aplicabil actelor administrative, există o serie de excepţii de la principiul
revocabilităţii actelor administrative:
- actele administrative jurisdicţionale nu pot fi revocate datorită
specificului acestora, în sensul că ele preiau atât elemente caracteristice ale
actului administrativ cât şi ale celui jurisdicţional. Astfel, actul
administrativ jurisdicţional este emis de către o autoritate publică sau un
organ investit cu atribuţii de a soluţiona un conflict ce a intervenit într-un
anumit domeniu de activitate, pe baza unei proceduri contradictorii, iar în
momentul soluţionării litigiului organul jurisdicţional se dezinvesteşte de
dreptul de a mai reveni asupra soluţiei. În acest caz, reformarea actului
jurisdicţional se realizează prin utilizarea căilor de atac prevăzute de lege iar
nu prin procedura revocării.
- Actele administrative în baza cărora au luat naştere alte raporturi
decât cele de drept administrativ. De pildă, în temeiul unui act
administrativ au luat naştere raporturi juridice de dreptul muncii – persoana
fizică a încheiat un raport de muncă în temeiul diplomei de absolvire a unei
instituţii de învăţământ superior.
- Actele juridice atributive de statut personal sunt exceptate de la
aplicarea principiului revocabilităţii, datorită faptului că ele se bucură de o
anumită stabilitate şi au fost emis în baza unei activităţi anterioare
titularului lor. Este cazul unei diplome de absolvire a liceului ce conţine
constatarea unei activităţi anterioare şi care conferă titularului său dreptul de
a ocupa un anumit loc de muncă.
- actele administrative realizate material nu pot fi revocate deoarece
această operaţiune ar fi fără efect, deoarece nu poate fi vorba despre o
restitutio in integrum. De pildă, revocarea unei autorizaţii de demolare a
56
unui imobil după ce acesta a fost realizată material – clădirea a fost

demolată, măsura nu ţi-ar mai avea rostul pentru simplul motiv că imobilul
nu mai poate fi adus în situaţia anterioară.
Anularea actelor de drept administrativ. Este operaţiunea de scoatere din
vigoare a unui act administrativ, atunci când acesta este ilegal. Anularea actului
administrativ poate fi dispusă atât de instanţele de judecată, cât şi de organul emitent.
O categorie importantă a dreptului administrativ este şi cea a inexistenţei actului.
Utilitatea ei decurge din specificul actului de drept administrativ ce constă în aceea că el
se bucură de prezumţia de legalitate, fiind executoriu. Spre deosebire de nulitate, care
operează doar atunci când este declarată de către un organ administrativ sau de instanţa
de judecată, inexistenţa este legată de o încălcare flagrantă a legalităţii, care face ca actul
să nu mai beneficieze de prezumţia de legalitate.
Dacă în cazul nulităţii, actul administrativ îşi produce efectele până în momentul
desfiinţării sale, bucurându-se de prezumţia de legalitate, inexistenţa lipseşte actul de
efecte juridice pe motiv că el nici nu are o existenţă juridică.
Contractul administrativ. Contractul de concesiune
Prin intrarea în vigoare a Legii nr.219/1998 privind regimul concesiunilor
s-au abrogat expres unele dispoziţii ale Hotărârii Guvernului nr.1228/1990 pentru
aprobarea metodologiei concesionării, închirierii şi locaţiei gestiunii.
Conform art.1 alin.1 din Legea nr.219/1998 obiectul concesiunii ăl constituie
„bunurile proprietate publică ori privată a statului, judeţului, oraşului sau comunei;
activităţile şi serviciile publice de interes naţional sau local.”
Definiţia legală a concesiunii se poate desprinde din chiar art.1 alin.2 al aceluiaşi
act normativ, ca şi „contractul prin care o persoană numită concedent, transmite pentru o
perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane numită concesionar, care
acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a
unei activităţi sau a unui serviciu, în schimbul unei redevenţe.”
Din analiza definiţiei se pot extrage următoarele caractere ale concesiunii:
 este o operaţiune juridică care se realizează în temeiul unui act juridic – contractul
de concesiune
 are ca obiect transmiterea dreptului şi naşte obligaţia de a exploata un bun
proprietate publică sau privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, a
unei activităţi sau a unui serviciu public de interes naţional sau local, în schimbul
plăţii unei sume de bani cu titlu de redevenţă
 are o durată determinată, dar nu mai mare de 49 de ani
 părţile contractului se numesc concedent şi concesionar
 în executarea contractului, concesionarul acţionează pe riscul şi pe răspunderea
sa.
57
Părţile în contractul de concesiune. Legea nr.219/1998 stabileşte că au calitatea

de concedent, în numele statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale:
a. ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale,
pentru bunurile proprietate publică sau privată ale statului ori pentru
activităţile şi serviciile publice de interes naţional
b. consiliile judeţene, locale sau instituţiile publice de interes local, pentru
bunurile proprietate publică ori privată ale judeţului, oraşului sau comunei,
ori pentru activităţile şi serviciile publice de interes local.
Calitatea de concesionar o poate avea potrivit art.5 alin.2 din Legea nr.219/1998
orice persoană fizică sau juridică de drept privat, română sau străină. Textul exclude
persoanele juridice de drept public de la posibilitatea de a dobândi calitatea de
concesionar, având în vedere că acestea pot exploata bunuri sau servicii ce fac parte din
domeniul public ori privat al statului, prin alte mijloace legale.
Referitor la conţinutul contractului, predomină clauzele reglementare, ceea ce
evidenţiază pe această cale dominanta de drept public a regimului juridic al concesiunii.
Dintre aceste clauze amintim:
- termenul înăuntrul căruia urmează a se încheia contractul de concesiune
- preluarea clauzelor din caietul de sarcini
- inserarea clauzelor referitoare la cazurile de încetare a contractului
- interdicţia de subconcesionare în tot sau în parte a obiectului concesiunii
- clauzele referitoare la repartiţia bunurilor în caz de încetare a concesiunii
- durata concesiunii este de maximum 49 de ani termen care curge odată cu
data semnării contractului.
În ceea ce priveşte clauzele referitoare la executarea contractului de concesiune
amintim:
- modificarea unilaterală a părţii reglementare de către concedent şi
consecinţele modificării
- regimul juridic al despăgubirii concesionarului în cazul prejudicierii sale ca
urmare a modificării unilaterale a contractului
- reglementarea dreptului de control al concedentului
- depunerea garanţiei
58
Contract de concesiune
- model orientativ -
I. Părţile contractante
Între ministerul/organul de specialitate al administraţiei publice centrale/consiliul
judeţean/consiliul local/instituţia publică de interes local_______cu sediul în__________reprezentat
prin_________având funcţia de _________în calitate de concedent, pe de o parte şi___________,
persoană fizică (domiciliul, buletinul, cartea de identitate)/persoană juridică (actul constitutiv al
agentului economic)______cu sediul principal în _______reprezentat prin________-având funcţia
de________în calitate de concesionar, pe de altă parte, la data de _______la sediul concedentului (alt
loc, adresă etc)_______în temeiul Legii nr219/1998 privind regimul concesiunilor şi al hotărârii
(Guvernului, consiliului judeţean, orăşenesc sau comunal) de aprobare a concesionării
nr.______din_____s-a încheiat prezentul contract de concesiune.
II. Obiectul contractului de concesiune

Art.1 (1) Obiectul contractului de concesiune este exploatarea unui bun, a unei activităţi sau a unui
serviciu public________situat în________în conformitate cu obiectivele concedentului.
(2) Obiectivele concedentului sunt:
a._______
b._______
c________etc
(3) În derularea contractului de concesiune, concesionarul va utiliza următoarele categorii de
bunuri:
a. bunuri de retur_____
b. bunuri de preluare_______
c. bunurile proprii________
III. Termenul
Art. 2(1) Durata concesiunii este de______ani, începând cu data de _______
(2) Contractul de concesiune poate fi prelungit pentru o perioadă de cel mult jumătate din durata
sa iniţială.
IV. Redevenţa
Art.3 Redevenţa este de _____lei, plătită anual/lunar, în conformitate cu caietul de sarcini (detalii cu
privire la modul de plată).
V. Plata redevenţei
Art.4 Plata redevenţei se face prin conturile: contul concedentului nr______; deschis la Banca______,
contul concesionarului nr.______, deschis la Banca__________.
Neplata redevenţei sau executarea cu întârziere a acestei obligaţii conduce la____.
VI. Drepturile şi obligaţiile părţilor
Drepturile concesionarului
59
Art.5 (1) Concesionarul are dreptul de a exploata, în mod direct, pe riscul şi pe răspunderea sa,
bunurile, activităţile şi serviciile publice ce fac obiectul contractului de concesiune.
(2) Concesionarul are dreptul de a folosi şi de a culege fructele bunurilor care fac obiectul
concesiunii, potrivit naturii bunului şi obiectivele stabilite de părţi prin contractul de concesiune.
Drepturile concedentului
Art.6 (1) Concedentul are dreptul să inspecteze bunurile concesionate, să verifice stadiul de
realizare a investiţiilor, precum şi modul în care este satisfăcut interesul public prin realizarea
activităţii sau serviciului public, verificând respectarea obligaţiilor asumate de concesionar.
(2) Verificarea se va efectua numai cu notificarea prealabilă a concesionarului şi în
următoarele condiţii:_______
(3) La încetarea contractului de concesiune prin ajungerea la termen, concedentul are
dreptul să îşi manifeste intenţia de a dobândi bunurile de preluare şi de a solicita concesionarului
încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la aceste bunuri. În termen de
_______concedentul este obligat să exercite dreptul de opţiune, sub sancţiunea decăderii.
(4) Concedentul are dreptul să modifice în mod unilateral partea reglementară a
contractului de concesiune, din motive excepţionale legate de interesul naţional sau local.
Obligaţiile concesionarului
Art.7 (1) Concesionarul este obligat să asigure exploatarea eficace în regim de continuitate şi
permanenţă a bunurilor, activităţilor sau serviciilor publice care fac obiectul concesiunii, potrivit
obiectivelor stabilite de către concedent.
(2) Concesionarul este obligat să exploateze în mod direct bunurile, activităţile sau
serviciile publice care fac obiectul concesiunii.
(3) Concesionarul nu poate subconcesiona bunul ce face obiectul concesiunii.
(4) Concesionarul este obligat să plătească redevenţa.
(5) Concesionarul este obligat să asigure creşterea eficienţei în următoarele modalităţi:
a_____
b_____
(6) Concesionarul este obligat să realizeze următoarele investiţi:
a. bunurile aduse ca investiţii (datele de identificare ale acestora, datele tehnice)
b. termenele de realizare a investiţiilor______
c. investiţiile care nu se amortizează pe durata concesiunii____
d. avizele ce trebuie obţinute în cazul în care sunt afectate bunuri cu regim special_____
e. standardele de calitate a activităţilor şi serviciilor publice prestate____
(7) Concesionarul este obligat să respecte condiţiile impuse de natura bunurilor, activităţilor şi
serviciilor publice (protejarea secretului de stat, materiale cu regim special, condiţii de siguranţă în
exploatare, protecţia mediului, protecţia muncii, condiţii privind folosirea şi conservarea patrimoniului,
etc)____
(8) La încetarea contractului de concesiune prin ajungerea la termen, concesionarul este obligat
să restituie concedentului, în deplină proprietate, bunurile de retur, în mod gratuit şi libere de orice
sarcini.
(9) La încetarea contractului de concesiune, concesionarul este obligat să încheie cu
concedentul un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect bunurile de preluare, prevăzute ca atare
60
în caietul de sarcini şi stabilite prin prezentul contract de concesiune, în privinţa cărora concedentul şi-a
manifestat intenţia de a dobândi.
(10) În termen de 90 de zile de la data încheierii contractului de concesiune, concesionarul este
obligat să depună cu titlu de garanţie o sumă de _____lei, reprezentând o cotă parte din suma datorată
concedentului cu titlu de redevenţă pentru primul an de activitate.
(11) La încetarea contractului de concesiune din alte cauze decât prin ajungerea la termen,
excluzând forţa majoră şi cazul fortuit, concesionarul este obligat să asigure continuitatea prestării
activităţii sau serviciului public, în condiţiile stipulate în contract, până la preluarea acesteia de către
concedent.
(12) În cazul în care concesionarul sesizează existenţa sau posibilitatea existenţei unei cauze de
natură să conducă la imposibilitatea realizării activităţii sau serviciului public, va notifica de îndată
acest fapt concedentului, în vederea luării măsurilor ce se impun pentru asigurarea continuităţi
activităţii sau serviciului public.
(13) Concesionarul este obligat să continue exploatarea bunului, desfăşurarea activităţii ori
prestarea serviciului în noile condiţii stabilite de concedent, în mod unilateral, potrivit art.6 alin.4 din
prezentul contract, fără a putea solicita încetarea acestuia.
(14) Concesionarul se obligă să păstreze un număr de______angajaţi.
(15) Concesionarul se obligă să plătească_________% din prima de asigurare.
(16) Alte clauze
Obligaţiile concedentului
Art.8 (1) Concedentul este obligat să nu îl tulbure pe concesionar în exerciţiul drepturilor

rezultate din contractul de concesiune.
(2) Concedentul nu are dreptul să modifice în mod unilateral contractul, în afară de
cazurile prevăzute expres de lege.
(3) Concedentul este obligat să notifice concesionarului apariţia oricăror împrejurări de
natură să aducă atingere drepturilor concesionarului.
VII. Încetarea contractului de concesiune

Art.9 (1) Prezentul contract încetează în următoarele situaţii:
a. la expirarea duratei stabilite în contract, dacă părţile nu convin, în scris prelungirea
acestuia
b. în cazul în care interesul naţional sau local o impune, prin denunţarea unilaterală de
către concedent, cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile în sarcina concedentului
c. în cazul nerespectării obligaţiilor contractule de către concesionar, prin reziliere, cu
plata unei despăgubiri în sarcina concesionarului
d. în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către concedent prin reziliere, cu plata
de despăgubiri în sarcina concedentului
e. la dispariţia dintr-o cauză de forţă majoră a bunului concesionat sau în cazul
imposibilităţii obiective a concesionarului de a-l exploata prin renunţare, fără plata unei
despăgubiri.
VIII. Clauze contractuale referitoare la împărţirea responsabilităţilor de mediu între

concedent şi concesionar
Art.10________________________
61
IX. Răspunderea contractuală

Art.11 (1) Nerespectarea de către părţile contractuale a obligaţiilor cuprinse în prezentul contract de
concesiune atrage răspunderea contractuală a părţii în culpă.
X. Litigii
Art.12 (1) Litigiile de orice fel ce decurg din executarea prezentului contract de concesiune sunt de
competenţa instanţei judecătoreşti de drept comun.
(2) Pentru soluţionarea eventualelor litigii, părţile pot stipula în contractul de concesiune
clauzele compromisorii.
CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV ROMÂN
1. Aspecte generale privind contenciosul administrativ

Raporturile dintre autorităţile centrale şi teritoriale impune exercitarea unor forme
ale controlului administrativ adecvate, menite să asigure funcţionalitatea administraţiei
publice în limitele legii. Astfel, considerăm că în raport cu modul de organizare a
administraţiei publice locale, fiecărui principiu ar trebui să i se asocieze o anumită
formă de control administrativ, astfel încât să se asigure o strânsă legătură între
trăsăturile regimului administrativ şi tipul controlului exercitat. Organizarea
administraţiei publice, pe baza principiilor autonomiei locale, deconcentrării şi
descentralizării determină adaptarea şi corelarea controlului administrativ cu
particularităţile impuse la un moment dat de regimul administrativ aplicabil.
Pe măsură ce descentralizarea şi deconcentrarea se extinde, culminând cu
statuarea principiului autonomiei locale, ca principiu fundamental al organizării şi
funcţionării administraţiei publice locale, noţiunea tutelei administrative se pierde treptat
astfel şi posibilităţile de control al organelor centrale asupra colectivităţilor teritoriale îşi
reduc amploarea şi importanţa. Astfel, tutela administrativă ar putea fi înlocuită prin
controlul jurisdicţional, care se limitează la verificarea actelor, fără a se statua asupra
oportunităţii acestora.
Doctrina defineşte contenciosul administrativ ca „lupta persoanelor fizice sau
juridice pentru apărarea drepturilor lor în raport cu autorităţile publice.” Contencios
contestat litigios şi care provine la rândul său din verbul latin contendere ce înseamnă „a
lupta”. Exprimă conflictul de interese, contradictorialitatea intereselor. Totalitatea
litigiilor juridice în care se află administraţia publică cu cei administraţi, indiferent de
natura juridică a acestora de drept comun sau de drept public.
Desemnează ansamblul litigiilor juridice în care organele administraţiei publice
folosesc regimul juridic administrativ. Tribunalelor şi curţilor de apel le revine
competenţa de a rezolva „procesele şi cererile în materie de contencios administrativ.”
62
Instanţele judecătoreşti cărora li se conferă competenţa judecării acestor litigii

juridice sunt denumite instanţe de contencios administrativ. Noţiunea contenciosului
administrativ are un sens material normal organic.
Litigiile juridice ce trebuie rezolvate şi în sens organic instanţele judecătoreşti
cărora le revin competenţa rezolvării acestor litigii.
Tot într-un sens restrictiv apare noţiunea contenciosului administrativ şi atunci
când se referă la procedura folosită pentru rezolvarea litigiilor dintre administraţie şi ce
administraţi. Sensul material al noţiunii care ne arată natura juridică a litigiilor care apar
în activitatea de organizare a executării legii atunci subiectele active folosesc
competenţele lor în acest domeniu aplicând regimul juridic administrativ. Sensul organic
al noţiunii contenciosului administrativ preocupându-ne de natura organelor de
jurisdicţie cărora le revine competenţa rezolvării litigiilor juridice la care ne-am referit
mai sus.
Două principale modalităţi de soluţionare a litigiilor juridice care se ivesc în
activitatea de organizare a executării legii:
1. modalitate a construcţiei unui sistem de tribunale administrative care alcătuiesc
justiţia administrativă şi care funcţionează paralel cu tribunalele care alcătuiesc justiţia
judiciară.
2. modalitatea atribuirii rezolvării acestor litigii instanţelor judecătoreşti care
alcătuiesc sistemul justiţiei judiciare.
Controlul exercitat pe calea acţiunii directe prin instanţele judecătoreşti speciale
sau specializate sau prin cele ordinare, cale controlului judecătoresc pe calea excepţiei
de ilegalitate care reprezintă o modalitate de control deosebit de importantă, de asigurare
a funcţionării principiului legalităţii administraţiei publice în statul de drept.
Apare sub influenţa sistemului francez, prin înfiinţarea în 1864, a Consiliului de
Stat în cadrul puterii executive, are şi atribuţii de soluţionare a litigiilor juridice dintre
organele administraţiei publice şi cei administraţi.
În 1866, acest consiliu este desfiinţat, atribuţiile de contencios administrativ trec,
treptat, în competenţa instanţelor judecătoreşti, mai întâi sub forma unui control indirect.
Apoi, contenciosul administrativ se extinde prin conferirea, prin legile succesive de
organizare a Înaltei Curţi de Casaţiuni şi Justiţie din 1905, 1910, şi 1912, unor atribuţii
de exercitare a controlului judecătoresc pe calea acţiunii directe împotriva actelor
administrative ilegale.
În 1990 este emisă legea 29 cu privire la contenciosul administrativ, lege care este
întregită, conform prevederilor pe care le cuprinde, cu dispoziţiile altor legi referitoare la
controlul judecătoresc asupra legalităţii actelor administrative.
Legea 29/1990 nu dă o reglementare satisfăcătoare constituirii unui contencios
administrativ unitar şi compact aşa cum a existat acesta înainte de 1948 în baza
dispoziţiilor Constituţiei din 1923 şi a legii organice din 1925.
63
După ultima modificare, conform art.2 lit.e din Legea nr.554/2004 privind
contenciosul administrativ, îl defineşte ca acea „activitate de soluţionare, de către
instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel
puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea
sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din
nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere
referitoare la un drept sau la un interes legitim”.
Curtea Constituţională din considerente didactice şi doctrinare a definit
contenciosul administrativ ca „ansamblul de reguli ale exercitării, de către persoanele
vătămate a unei acţiuni directe, în faţa instanţelor judecătoreşti competente, împotriva
unui act administrativ apreciat a fi ilegal sau, după caz, împotriva refuzului unei
autorităţi publice de a soluţiona o cerere în termenul prevăzut de lege.”
Importanţa acestui tip de control a fost subliniat şi de Constituţie în art.48 alin.1
care îl reglementează în felul următor: „Persoana vătămată într-un drept al său de o
autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal a
unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi
repararea pagubei.” Pentru a asigura conformitatea activităţii organelor administraţiei
publice cu exigenţele stabilite de forurile politice, este nevoie de instruirea unui vast şi
complex control asupra acestei activităţi. Natura diferitelor forme de control diferă de
particularităţile subordonării.
1.2. Caracteristicile contenciosului administrativ.

Importanţa activităţii de control a autorităţii administrative
Activitatea de organizare a executării legii până la realizarea concretă a acesteia
necesită controlul conformităţii cu legea. Posibilitatea acestor persoane să se poată
plânge judecătorului în cazurile în care li se încalcă drepturile prevăzute de lege sau li se
refuză realizarea acestor drepturi în cadrul activităţii de organizare a executării legii.
Aspectul obiectiv al acestui control şi anume asigurarea desfăşurării activităţii
sistemului administrative şi a celorlalte cosisteme care participă la organizarea legii în
conformitate cu legea.
În baza de referinţă a cestei forme de control intră toate componentele activităţii
de organizare a executării legii care implică oamenii folosiţi, mijloacele materiale şi
financiare şi competenţa conferită de lege pentru realizarea acestei activităţi.
Are ca obiect numai rezolvarea litigiilor care se ivesc în legătură cu organizarea
executării legii şi care formează ceea ce se numeşte contenciosul administrativ.
Verifică dacă obiectul controlului satisface sau nu exigenţele impuse în baza de
referinţă a controlului cu privire la acest obiect. Dublă condiţie pentru autorul
contractului care este judecătorul cauzei, a cunoaşterii temeinice a conţinutului bazei de
64
referinţă a controlului şi anume particularităţile organizării executării legii şi exigenţele

juridice pe care le presupune această activitate.
Judecătorul cauzei să fie independent faţa de subiectele în litigiu, astfel acest
judecător trebuie să se bucure de independenţă faţa de autoritatea administrativă care a
organizat executarea legii şi care este contestată de cel vătămat în drepturile sale cât şi
faţă de cel care contestă modul în care a fost organizată executarea legii.
Activitatea organelor administraţiei publice este supusă, înainte de toate,
controlului organelor puterii legiuitoare.
Administraţia publică realizează ea însăşi o vastă activitate de control asupra
felului în care sunt îndeplinite sarcinile ce revin diferitelor organe ale administraţiei
publice.
Baza de referinţă a controlului poate cuprinde obiectivele pe care trebuie să le
realizeze diferitele organe ale administraţiei publice, având un anumit criteriu de
apreciere.
Se cuprind apoi elementele privitoare la mijlocele folosite pentru atingerea
obiectivelor propuse.
Se cuprind elementele care se raportează la procedeele folosite pentru realizarea
obiectivelor propuse.
Pot intra elemente care privesc calitatea activităţii cu care este însărcinat organul
administraţiei publice supus controlului.
Întregul arsenal de mijloace umane, materiale, financiare, precum şi mijloace şi
proiectele folosite de organele administraţiei publice pot face obiect al controlului.
Operaţiunile de control administrativ urmăresc să stabilească conformitatea
obiectivului controlat cu elemente cuprinse în baza de referinţă.
Există o activitate de control prin care se autoreglează acţiunile organelor
competente ale sistemului cât şi structurile interioare ale acestor organe.
Activitatea de autoreglare prin control se realizează prin controlul intern exercitat
în cadrul fiecărui organ al administraţiei publice, prin controlul ierarhic exercitat de
autorităţile administrative ierarhic superioare, prin controlul de tutelă administrativă şi
prin controlul jurisdicţiilor administrative.
Este realizat ca o componentă a activităţii de conducere a organelor administraţiei
publice de către organele colegiale sau unipersonale care au competenţa conducerii în
cadrul fiecărui organ a administraţiei publice, ca unitate componentă a sistemului
organelor administraţiei publice. Se realizează pe titularii funcţiilor superior ierarhice
asupra subordonaţilor lor.
Este permanent şi cuprinde întreaga activitate şi toate componentele organelor
administraţiei publice.
Se declanşează din oficiu, dar poate fi pornit şi la sesizarea oricui, sau a celor
interesaţi. Declanşarea acestui tip de control administrativ printr-o sesizare sau
65
reclamaţie poartă denumirea de recurs graţios. Recursul graţios poate să se refer la orice
reper din baza de referinţă a controlului, deci atât la legalitatea cât şi la oportunitatea
activităţii organului respectiv.
Autorul controlului este un organ ierarhic superior celui faţă de care se exercită
controlul. Reprezintă o parte esenţială a activităţii de conducere în administraţia publică
şi se exercită în cadrul raporturilor de subordonare care există în interiorul diferitelor
organe ale administraţiei publice cât şi în cadrul subsistemelor ale sistemului organelor
administraţiei publice.
Pentru exercitarea controlului ierarhic nu sunt necesare dispoziţii exprese ale legii.
Textele de lege sunt necesare numai atunci când se doreşte o limitare a atribuţiilor de
control.
Controlul ierarhic poate fi declanşat pe baza unei sesizări sau a unei reclamaţii, pe
calea recursului ierarhic, pe care o face o persoană interesată împotriva unui act
administrativ.
Recursul ierarhic este o posibilitate oferită de lege celor vătămaţi în drepturile lor
prin actele administrative, pe care o pot folosi înainte de a se adresa instanţelor
judecătoreşti cu acţiune în contencios administrativ.
Controlul ierarhic se execută însă, în cea mai mare parte, din oficiu. Are ca scop
descoperirea unor erori sau abuzuri şi constatarea calităţii activităţii desfăşurate de
organele subordonate. Obiectul controlului ierarhic poate cuprinde toate elementele pe
care le presupune activitatea organelor administraţiei publice. Se poate referi la mijloace
umane, materiale şi financiare ale organelor administraţiei publice şi la activitatea
acestor organe. Când se realizează un control exhaustiv, controlul ierarhic poate să se
desfăşoare la locul unde funcţionează organele controlate.
Controlul ierarhic priveşte operaţiunile materiale, operaţiunile administrative şi
prin actele juridice pe care le fac aceste organe. Controlul poate fi făcut la faţa locului,
poate fi realizat prin cercetarea lucrărilor respective, sau actelor juridice la locul unde îşi
desfăşoară activitatea organul de control.
Controlul ierarhic se poate desfăşura în timp, în mod continuu sau discontinuu. În
cazul controlului continuu, activitatea organului subordonat este supusă controlului
organului superior de fiecare dată când această activitate se desfăşoară. Se realizează în
cadrul ierarhiei interioare, în care funcţionarii superiori ierarhic controlează activitatea
subordonaţilor lor.
Privită din punct de vedere al momentului în care intervine activitatea de control,
se poate observa că aceasta poate fi concomitentă cu activitatea controlată, poate fi
anterioară sau posterioară acesteia.
Controlul ierarhic se poate realiza în mod inopinat, sau după o înştiinţare
prealabilă a celui care urmează să fie controlat.
66
Operaţiunile de control ierarhic sunt cele mai complexe datorită faptului că ele
cuprind întreaga activitate a organelor administraţiei publice. Autorii controlului trebuie
să aibă calităţi profesionale care să le permită îndeplinirea misiunilor pe care le au.
Activitatea de control ierarhic se poate realiza în mod individual sau pe echipe.
Realizarea controlului de către un colectiv permite alcătuirea echipei de control
din cadre cu o pregătire adecvată activităţii care urmează să fie controlată. Practica
controlului colegial dă mai multe garanţii de obiectivitate.
Controlul ierarhic se referă atât la actele juridice pe care le fac organele
subordonate sau funcţionării acestora, cât şi la operaţiunile materiale ale acestora.
Urmăreşte conformitatea acţiunii administrative în raport cu sarcinile care revin
administraţiei în cauză. Este un control de legalitate, dar şi de oportunitate.
Efectele controlului ierarhic sunt de natură să asigure eficienţa acţiunii
administrative supuse controlului.
Subiectul controlului poate impune refacerea actului sau a operaţiunii materiale pe
care le consideră neconforme cu elementele bazei de referinţă, legalitatea şi
oportunitatea acţiunii. În competenţa autorului controlului ierarhic poate să intre şi
dreptul de a anula anumite acte juridice pe care le-au făcut funcţionarii controlaţi.
Subiectul controlului poate dispune încetarea executării unui act de către organele sau
funcţionarii controlaţi.
Autorul controlului poate să ia măsuri privind sancţionarea disciplinară a celor
care se fac vinovaţi de anumite nereguli, sau să sesizeze autoritatea disciplinară în
vederea aplicării unor sancţiuni disciplinare. Dacă se constată că abaterea comisă
constituie o infracţiune, autorul controlului are obligaţia de a sesiza organele de urmărire
penală.
Autorul controlului ierarhic poate lua măsuri prin care să fie modificată situaţia
juridică a agentului controlat, sau să facă propuneri organelor competente în acest
domeniu.
Va fi instituţionalizat în măsura în care diferite părţi componente ale sistemului
administraţiei publice vor fi organizate şi vor funcţiona în mod autonom.
Baza de referinţa a controlului priveşte legalitatea unor acte juridice pe care le fac
organele administraţiei publice supuse controlului, expres menţionate de lege. Controlul
de tutelă se poate exercita numai în cadrul unui termen care prezintă importanţă pentru
exercitarea acţiunii în contencios administrativ.
Se exercită prin organe care au atribuţii jurisdicţionale şi care sunt incluse în
sistemul organelor administraţiei publice. Baza de referinţă a acestui control priveşte
numai legalitatea unor acte administrative expres prevăzute de lege. Rezultatul acestui
control se exprimă în actele administrative de jurisdicţie care pot face obiectul acţiunilor
în contencios administrative numai în anumite condiţii.
3. Condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în contencios subiectiv
67
Exercitarea dreptului la acţiune se realizează de persoane fizice sau juridice în

condiţiile admiterii acţiunii celui vătămat într-un drept al său de o autoritate publică.
Caracteristicile generale ale contenciosului administrativ sunt:
- instanţele de contencios administrativ sunt competente a se pronunţa numai
asupra legalităţii actelor a căror anulare se cere. O acţiune având ca obiect oportunitatea
unui act emis de o autoritate publică va fi respinsă ca inadmisibilă;
- obiectul acţiunii în anulare îl pot constitui numai actele administrative de
autoritate, cu excluderea celor de gestiune a căror legalitate este verificată de instanţele
de drept comun;
- caracterul contradictoriu al soluţionării litigiului, din independenţa instanţei în
adoptarea soluţiei, care odată consemnată în hotărâre, se bucură de autoritate de
lucru judecat;
- instanţele de contencios administrativ sunt instanţe de drept comun în soluţionarea
litigiilor de contencios administrativ; ceea ce înseamnă că ori de câte ori legea nu
dispune, competente să soluţioneze acţiunile de contencios sunt tribunalele;
- contenciosul administrativ român este un contencios de plină jurisdicţie, ceea ce
înseamnă că instanţele pot proceda fie la anularea actului, fie la obligarea
administraţiei să elibereze un anumit act, fie la plata unei despăgubiri;
- contenciosul administrativ român are un caracter mixt, legea reglementând atât
contenciosul subiectiv cât şi contenciosul subiectiv.
Contenciosul subiectiv este reglementat de Legea nr.554/2004 care urmăreşte
apărarea prin acţiunea în contencios a dreptului subiectiv ce aparţine persoanei fizice sau
juridice. În acest caz, instanţa va verifica dacă reclamantul este titularul unui drept
subiectiv şi dacă acesta a fost vătămat printr-un act administrativ.
Condiţiile de admisibilitate a acţiunii în contencios subiectiv sunt: caracterul
individual al actului a cărui anulare se cere, reclamantul să invoce vătămarea unui drept
subiectiv, actul să nu constituie prin natura sa o excepţie de la controlul judecătoresc 1,
îndeplinirea procedurii administrative prealabile şi introducerea acţiunii în termenul
legal, actul atacat să fie ilegal.
Calitatea reclamantului în acţiunea de contencios administrativ este condiţionată,
în primul rând, de capacitatea acestuia de a putea sta în justiţie. Calitatea de persoană
fizică sau juridică este necesară reclamantului pentru a putea folosi, în justiţie, acţiunea
1
Conform art.5 din legea contenciosului administrativ „Nu pot fi atacate în contencios administrativ:
a) actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul;
b) actele de comandament cu caracter militar, respectiv actele care
Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se
prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.
Actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care
privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea
consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere.”
68
de contencios administrativ. Este o inovaţie adusă de Legea contenciosului administrativ

faţă de reglementările anterioare. Astfel, Legea 1/1967, sub inspiraţia Constituţiei din
1923 şi a legii Contenciosului administrativ din 1925, folosea o formulă generală pentru
a desemna reclamantul în acţiunea de contencios administrativ, adică termenul: „cel
vătămat”…(în art. 107 din Constituţia din 1923 şi „oricine se pretinde vătămat”…(art. 1
din Legea Contenciosului administrativ din 1925).
Calitatea reclamantului în acţiunea de contencios administrativ, persoană fizică
sau juridică, este determinată de situarea sa ca administrat, ca particular, în raportul
juridic în care se află cu autoritatea administrativă. Această calitate a reclamantului
derivă din particularitatea pe care o are actul administrativ de a fi executoriu din oficiu.
Autoritatea administrativă neavând nevoie să recurgă la justiţie pentru a obţine titlu
executor, cei administraţi, subiecte în raporturile juridice cu administraţia, beneficiază
de a se plânge judecătorului printr-o acţiune în contencios administrativ. Deci, în
totalitatea lor, aceste subiecte de drept cărora li se adresează actele administrative
trebuie să beneficieze de acţiunea în contencios administrativ. De aceea excepţiile
trebuie să fie extrem de restrânse, dacă nu inexistente.
Remarcăm, cu privire la persoanele fizice, că această calitate de reclamant o pot
avea, în afară de particularii în raporturile lor cu autorităţile administrative şi
funcţionării acestor autorităţi, atunci când se aduce atingere drepturilor pe care le au prin
acte administrative emise de autorităţile administrative cărora le aparţin respectivii
funcţionari. În această situaţie sunt, de pildă, funcţionarii atunci când se prezintă la un
concurs pentru ocuparea unui post în instituţia în care lucrează.
Legea contenciosului administrativ condiţionează folosirea acţiunii în contencios
administrativ de vătămarea drepturilor recunoscute de lege pe care o pretind persoanele
fizice şi juridice care se plâng în justiţie.
Pentru a folosi acţiunea în contencios administrativ, reclamantul trebuie să fie
beneficiarul unui drept subiectiv pe care legea îl recunoaşte şi pe care autoritatea
administrativă pârâtă are obligaţia să-l respecte şi eventual, să-l realizeze în favoarea
reclamantului.
Pentru acţiunea în contencios administrativ nu este suficientă existenţa unui
interes legitim, ci trebuie dovedită existenţa încălcării unui drept subiectiv care aparţine
reclamantului şi care să fie stabilit prin lege sau prin actele emise pe bază şi în
executarea legii. Reiese de aici că sursa dreptului încălcat trebuie să fie legea, sau actele
emise pe bază şi în executarea legii şi nu contractul. De asemenea, aici este necesar i nu
contractul. De asemenea, aici este necesar ca administraţiei publice şi în general
autorităţilor administrative să le revină obligaţia, în cadrul competenţei pe care o au, să
realizeze aceste drepturi sau să le respecte. Prin urmare, în acest punct se exprimă
corelaţia dintre drepturile şi obligaţiile care se formează între autorităţile administrative
şi cei administraţi în cadrul raporturilor juridice. Cei administraţi au dreptul să se plângă
69
în contencios administrativ în cazul în care drepturile lor nu sunt respectate de către

autorităţile administrative care au obligaţia în această privinţă.
În ceea ce priveşte felul drepturilor care pot face obiectul acţiunii în contencios
administrativ, din formularea legii că acţiunea este deschisă pentru orice fel de drept,
condiţia este numai ca dreptul să fie recunoscut de lege, de aceea, nu se poate alcătui o
listă a drepturilor recunoscute de lege a căror încălcare ar constitui o vătămare a
persoanelor fizice sau juridice, pentru acţiunea în contencios administrativ. Această listă
ar fi mereu în schimbare. Esenţială este existenţa dreptului recunoscut de lege în
favoarea reclamantului.
În afara existenţei dreptului recunoscut de lege, mai necesar ca acţiunea să
prezinte interes pentru reclamant, fără interes neexistând acţiunea în justiţie. Astfel, deşi
dovedeşte existenţa unui drept încălcat de administraţie, reclamantul nu poate folosi
acţiunea în justiţie pentru anularea unui act administrativ care a fost retras de
administraţie, sau şi-a produs deja efectele juridice.
Condiţia vătămării unui drept recunoscut de lege, pe care am cercetat-o mai sus
este strâns legată de aceea prevăzută de art. 1 al Legii contenciosului administrativ şi
anume ca această vătămare să rezulte dintr-un act administrativ, sau din refuzul
nejustificat al unei autorităţi administrative de a rezolva o cerere a reclamantului
privitoare la un drept recunoscut de lege. În continuare, în aliniatul al doilea al art. 1 se
mai precizează că este considerat refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un
drept recunoscut de lege şi faptul de a nu răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile
de la data înregistrării cererii respective, dacă prin lege nu se prevede un alt termen.
De aceea vom constata că legea 554/2004 cuprinde numai parţial contenciosul
administrativ. Ocupându-se numai de litigiile în care sunt implicate actele administrative
nu şi alte acte juridice, cum ar fi de exemplu contractele administrative şi actele de
gestiune.
Noţiunea actului administrativ, în concepţia Legii contenciosului administrativ,
are o sferă, după cum vom vedea, mai largă decât cea folosită în Legea 1/1967, ceea ce
conferă legii menţionate rolul pozitiv de a lărgii controlul judecătoresc asupra activităţii
de organizare a executării şi de executare a legii, precum şi de proteguire a drepturilor pe
care le au persoanele fizice şi juridice. Textul cuprins în art. 1 din Legea contenciosului
administrativ ar părea că se referă la mai multe cauze care ar duce la vătămarea
drepturilor unor persoane fizice sau juridice şi anume vătămarea printr-un act
administrativ, sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative, sau prin
nerezolvarea în termen a unei astfel de cereri, care se consideră refuz nejustificat. În
realitate suntem în faţa unei singure cauze şi anume vătămarea dreptului printr-un act
administrativ.
Aşadar în noţiunea actului administrativ vom constata existenţa a două importante
elemente şi anume voinţa juridică cuprinsă în actul administrativ şi autoritatea
70
administrativă care este autorul acestei voinţe juridice şi care organizează executarea
legii şi care poate deveni pârât în litigiul care formează obiectul contenciosului
administrativ.
Condiţia cerută de lege pentru a folosi acţiunea în contencios administrativ poate
fi ca vătămarea dreptului să se facă printr-o manifestare de voinţă juridică anume, care
să vatăme un drept recunoscut de lege, drept care aparţine unei persoane fizice sau
juridice. Deci, nu vor putea face obiectul acţiunilor în contencios administrativ simplele
fapte materiale sau operaţiunile administrative care nu produc, prin ele însele, efecte
juridice.
Cu privire la operaţiunile administrative, interesul distincţiei faţă de actele
administrative este deosebit de important pentru că multe dintre acestea prezintă aspecte
care dau posibilitatea considerării lor ca acte administrative. Astfel, aceste operaţiuni se
realizează în cadrul procesului administrativ, pe baza şi în executarea legii, şi din această
cauză produc anumite efecte juridice, dur nu prin ele însele, ci prin efectul normelor
juridice care le reglementează. Aşa de pildă, sun avizele care se dau în legătură cu
emiterea actelor administrative şi la care ne vom referi într-un alt paragraf.
Avizele au aparenţa unor acte juridice. Eventualele efecte juridice pe care le
produc avizele respective se datorează normelor juridice care le reglementează şi nu
cuprinde o voinţa juridică proprie de natură a forma o situaţie juridică nouă.
Dificultatea distincţiei între operaţiunea administrativă şi actul administrativ
provine şi de la forma scrisă pe care o au şi a invocării competenţei autorilor lor, a
semnăturilor şi ştampilelor, precum şi a altor aspecte de formă pe care le găsim şi la
actele administrative.
Operaţiunile administrative pot fi verificate sub aspectul legalităţii numai în
legătură cu actul administrativ care face obiectul acţiunii în justiţie.
Ceea ce este necesar actului administrativ pentru a face obiectul acţiunii în
contencios administrativ, potrivit legii 554/2004, este vătămarea unor drepturi
recunoscute de lege în favoarea persoanelor fizice sau juridice reclamante în aceste
acţiuni. Desigur că o astfel de condiţie este satisfăcută numai în cazul în care intervine
un act administrativ individual, pentru că numai astfel de act poate vătăma un drept care
aparţine unei persoane fizice sau juridice.
În condiţiile contenciosului administrativ, cum este cel prevăzut de lege, care
condiţionează acţiunea de vătămare a unui drept recunoscut de lege şi care aparţine
persoanei fizice sau juridice reclamante, trebuie să fi intervenit o astfel de manifestare de
voinţă juridică care să vatăme dreptul persoanei respective. Dacă acţiunea ar fi
condiţionată de vătămarea unui interes personal şi legitim, actul administrativ cu
caracter normativ ar putea face obiectul unei asemenea acţiuni.
Dacă actele administrative normative nu pot face obiectul unei acţiuni în
contencios administrativ, aceasta nu înseamnă că aceste acte nu pot fi cenzurate, sun
71
aspectul legalităţii lor, în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ. Aceasta se va

face însă în legătură cu legalitatea actului administrativ prin care s-a adus vătămarea
unui drept care aparţine persoanei fizice sau juridice reclamante în acţiunea în care este
sesizată instanţa de judecată.
De asemenea, pentru ca actul administrativ să poată face obiectul acţiunii în
justiţie trebuie să fie susceptibil de executare. Susceptibilitatea actului administrativ de a
fi executoriu priveşte intrarea în vigoare a actelor administrative. Intrarea în vigoare a
actelor administrative relevă şi un alt aspect, anume acela al susceptibilităţii lor de a
produce efecte juridice. Ceea ce interesează, în legătură cu exercitarea acţiunii în
contencios administrativ, este susceptibilitatea actului administrativ de a fi executoriu şi
aceasta se produce faţă de cei administraţi în momentul în care este opozabil acestora.
Prin urmare, din momentul în care administraţia a făcut cunoscută manifestarea sa de
voinţă juridică prin care se vatămă un drept recunoscut de lege unei persoane fizice sau
juridice şi actul a devenit susceptibil de executare, din acest moment actul respectiv
poate face obiectul acţiunii în contencios administrativ.
Vătămarea drepturilor reclamantului poate să provină şi din manifestarea negativă
a voinţei juridice a respectivelor subiecte de drept. Aceasta este reaua voinţă a celor care
organizează executarea legii şi care constituie, după părerea noastră tot o manifestare din
voinţă juridică care se structurează în celelalte două ipoteze ale existenţei actului
administrativ şi anume refuzul nejustificat manifest sau tacit al unei pretenţii juridice
formulată în cererea reclamantului, sau nerezolvarea cererii în termenul stabilit de lege.
Cele două ipoteze sunt prevăzute separat de actul administrativ în Legea
554/2004, părând a fi adăugate acestuia, în fond refuzul nejustificat constituie tot un act
administrativ.
Într-adevăr, principiul legalităţii în organizarea exercitării legii şi exercitarea
competenţei înseamnă dreptul şi obligaţia, în acelaşi timp, autorităţii administrativă de a
intervenii manifestându-şi voinţa juridică şi de a satisface, astfel, pretenţiile juridice
întemeiate pe valorificarea unor drepturi conferite diferitelor subiecte de drept, persoane
fizice şi juridice. Refuzul este un act administrativ, după părerea noastră. Refuzul
nejustificat fiind un act administrativ ilegal.
Cu privire la refuzul manifest, nu încape îndoială că suntem în faţa unei veritabile
decizii a administraţiei publice prin care se poate respinge nejustificat pretenţia juridică
a solicitantului. Mai dificilă este situaţia în care refuzul rezultă din tăcerea administraţiei
care nu răspunde solicitantului, sau n-o face într-un termen prevăzut de lege. Această
tăcere echivalează cu decizia de respingere a pretenţiei juridice formulate de persoana
fizică sau juridică.
Tăcerea în cazul în care administraţia are obligaţia să facă ceva în realizarea unui
drept recunoscut de lege, se consideră refuz nejustificat al unei pretenţii juridice şi
deschide posibilitatea acţiunii în contencios administrativ.
72
Al treilea element de mare importanţa în definirea actului administrativ se referă

la autorul acestuia.
În această privinţă vom sublinia că Legea 554/2004 marchează o modificare
esenţială fată de Legea 1/1967 care concepea actul administrativ ca fiind opera exclusivă
a organelor administraţiei de stat. Concepţia rezultă indubitabil, din felul în care
menţionata lege distribuia competenţa instanţelor judecătoreşti în materie, stabilind
pentru judecătorii soluţionarea litigiilor care se referea la actele administrative ale
organelor locale ale administraţiei de stat, iar pentru tribunalele judeţene şi ale
municipiului Bucureşti, cele care priveau actele administrative ale organelor centrale ale
marketing de stat, excluzând actele administrative ale Consiliului de Miniştri, considerat
organ suprem al administraţiei de stat.
Problema autorului actului administrativ are o importanţă covârşitoare pentru
stabilirea noţiunii de contencios administrativ. Este o problemă care poate să îngusteze
sfera acestui contencios la sistemul puterii publice şi mai mult al puterii executive, sau
aşa cum este firesc să-l extindă la toate sistemele care cuprind instituţii care au
competenţa de a organiza executarea legii, fie că aparţin autorităţii publice, fie că se
situează în afara autorităţilor publice, care realizează activitatea de interes public
prevăzut şi reglementat de lege.
Noţiunea de autoritate publică ca emitent al actului administrativ nu poate fi
admisă pentru că o astfel de noţiune scoate din sfera autorităţii administrative instituţiile
care realizează activităţi de interes public prevăzute de lege dar nu aparţin sistemelor
care grupează instituţii publice, activitatea lor înregistrându-se în sfera serviciilor de
interes public. Această categorie de autorităţi administrative realizează activităţi de
organizare a executării legii având competenţe de a emite acte administrative şi putând fi
în situaţia de a refuza pretenţii juridice ale persoanelor cărora legea le conferă drepturi,
astfel deschizându-se perspectiva acţiunii în contencios administrativ. În această privinţă
ne referim la barourile de avocaţi, la universităţile particulare autorizate sau acreditate,
la diferitele corpuri de profesionişti organizate pe baza legii etc. În activitatea acestor
instituţii există atribuţii organizatorice a executării legii care le conferă calitatea de
autoritate administrativă.
Precizându-se calitatea emitentului actului administrativ se conturează acum clar
calitatea pârâtului în procesele de contencios administrativ, dar şi natura juridică a
litigiilor deduse în faţa instanţelor judecătoreşti în cadrul contenciosului administrativ.
Calitatea procesuală pasivă pe care o are pârâtul în procesele de contencios
administrativ derivă din exerciţiul defectuos al competenţei pe care o are acesta cu
privire la organizarea executării legii. Competenţa la care ne referim se exercită în
cadrul unor instituţii publice în special şi a unor instituţii de interes public în mod
excepţional şi anume atunci când acestea desfăşoară activităţi prevăzute de lege şi care
sunt legate de organizarea executării legii.
73
Prin urmare în procesul de contencios administrativ totdeauna este necesară

citarea instituţiei publice sau de interes public în cadrul căreia se exercită activitatea de
organizare a executării legii. Prezenţa subiectelor de drept care exercită în mod direct
competenţa va fi necesară în cazul în care este angajată răspunderea personală a acestora
în cauzele respective.
În concluzie Legea 554/2004, folosind noţiunea autorităţii administrative a
desemnat autorii actelor administrative, a lărgit mult sfera noţiunii actelor administrative
supuse controlului judecătoresc pe calea acţiunii în contencios administrativ. Acesta este
un fapt remarcabil în ceea ce priveşte asigurarea protecţiei persoanelor fizice şi juridice.
Conform art. 5 din Legea nr.554/2004, „Nu pot fi atacate în contencios
administrativ:
a) actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora
cu Parlamentul. Legea 554/2004 reglementează contenciosul administrativ ca drept
comun în materia actelor administrative de autoritate. Categoria actelor administrative
de gestiune interesează însă ca grupă specială de acte exceptate de la controlul
judecătoresc toate actele de gestiune săvârşite de stat în calitate de persoană juridică şi
pentru administrarea patrimoniului său.
Nu există nici o justificare pentru a scoate în afara contenciosului administrativ
actele administrative ale Parlamentului.
Pentru actele de gestiune făcute de stat este deschisă acţiunea de drept comun.
b) actele de comandament cu caracter militar, nu pot face obiectul acţiunii în
contencios administrativ, ele reprezentând acte făcute de organele militare în scopul
asigurării ordinii şi disciplinei în unităţile militare, a cadrelor militare din aceste unităţi.
Ori de câte ori autorităţile militare acţionează în organizarea executării şi
executării legii în raporturile cu persoanele fizice şi juridice în vederea producerii de
efecte juridice străine de necesităţile operaţiunilor militare, actele administrative emise
în aceste cazuri dacă vatămă drepturile unor persoane fizice sau juridice, sunt
susceptibile a fi contestate prin acţiuni în contencios administrativ.
Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative
pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă
procedură judiciară.
Actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de
asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele
emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor
calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de
putere.” Aceste acte sunt exceptate de la acţionarea în contenciosul administrativ,
deoarece privesc un domeniu foarte important al existentei statului, ceea ce le conferă un
caracter pronunţat politic.
Condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în contencios obiectiv
74
În afara persoanelor juridice sau fizice cărora li se recunoaşte dreptul de a

introduce acţiuni în justiţie în vederea protejării drepturilor lor subiective, atât
Constituţia prin art.122 alin.4, Legea nr.215/2001 şi art.1 alin.8 din Legea nr.554/2004,
conferă prefectului posibilitatea a introduce acţiune în contencios administrativ, precum
şi Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, precum şi de „orice persoană de drept
public vătămată într-un drept său, după caz, când s-a vătămat un interes legitim”.
Alături de aceştia, se pot adresa instanţelor de contencios administrativ şi
Avocatul Poporului, cât şi Ministerul Public, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau
excesul de putere al autorităţii administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiţie, ori
când Ministerul Public apreciază că încălcările drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale persoanelor se datorează existenţei unor acte administrative unilaterale
individuale ale autorităţilor publice emise cu exces de putere.
După cum am mai arătat, controlul de legalitate al actelor administrative de
autoritate se exercită atât sub forma controlului administrativ cât şi a controlului
instanţelor judecătoreşti, care la rândul lui se împarte în controlul instanţelor
judecătoreşti de contencios administrativ şi în controlul instanţelor judecătoreşti de drept
comun.
Controlul legalităţii actelor administrative este determinat de cerinţele principiului
legalităţii care guvernează întreaga activitate a serviciilor publice administrative,
inclusiv aceea de a adopta sau emite acte administrative de autoritate, cu respectarea
prevederilor legale.
Constituţia României din anul 1991 revizuită în anul 2003 stabileşte prin
dispoziţiile sale şi forma de control a administraţiei publice locale realizată în cadrul
structural al administraţiei publice.
Această modalitate de control rezultă implicit din dispoziţiile constituţionale ale
art.101 alin.(1), ultima teză, potrivit căreia Guvernul „exercită conducerea generală a
administraţiei publice”.
În literatura de specialitate , forma de control „înfăptuit de către administraţia
publică asupra ei însăşi poartă denumirea de control administrativ”. Controlul
administrativ al legalităţii actelor administrative de autoritate se exercită la cerere sau
din oficiu. În cazul în care controlul se exercită la cerere suntem în prezenţa unui recurs
administrativ, iar dacă acest control se exercită din oficiu, suntem în faţa unui control
administrativ care, la rândul lui poate fi intern, ierarhic sau extern de specialitate.
Astfel, după modul cum acţionează controlul administrativ la nivelul sistemului de
administraţie publică locală este denumit fie intern, când se realizează de către
persoane şi compartimente, fie extern, când se exercită de către autorităţi sau funcţionari
din afara autorităţilor administraţiei publice locale.
75
Controlul intern este controlul de legalitate pe care îl exercită organul ori

conducătorul organului care adoptă sau emite un act administrativ fie direct, fie
solicitând compartimentului juridic din cadrul autorităţii administrative opinia sau altui
compartiment din cadrul autorităţii respective. Astfel, conform art.85, alin.(1),lit. „c” din
Legea nr.215/2001, secretarul comunei sau oraşului are atribuţia de a aviza proiectele de
hotărâri ale consiliului local, asumându-şi răspunderea pentru legalitatea acestora.
O chestiune deosebită prezintă controlul de legalitate exercitat de prefect, în
temeiul art.135 alin.(1) din Legea nr.215/2001, adică a stabili dacă acesta este control
intern în cadrul administraţiei publice locale sau este un control ierarhic ori un control
extern de specialitate.
Dacă ţinem seama de prevederile alin.(2) al art.132 din aceeaşi lege potrivit
cărora, între prefect pe de o parte, şi consiliile locale, judeţene şi primarii, pe de altă
parte, nu există raporturi de subordonare considerăm că acest control nu este un control
intern, deoarece prefectul nu face parte din organele menţionate în art.119 şi art.120 din
Constituţia României, dar nu este nici un control ierarhic pentru că, prefectul, după cum
rezultă din art.122 din Constituţia României şi din art.132 din Legea nr.215/2001, nu
este organul ierarhic superior al autorităţii administraţiei publice. Putem spune atunci că
prefectul exercită un control extern de specialitate care priveşte numai legalitatea
actelor autorităţilor administraţiei publice locale.
Controlul ierarhic sau controlul extern este controlul exercitat din oficiu de către
organele ierarhic superioare asupra activităţii organelor în subordine.
Controlul extern trebuie privit ca modalitate de control care se exercită asupra
administraţiei publice locale sub un dublu aspect, şi anume:
- al controlului administrativ - exercitat de către Guvern, prin structurile
sale din teritoriu, respectiv Prefectul, ca reprezentant al Guvernului pe
plan local;
- al controlului specializat - exercitat asupra activităţii administraţiei
publice locale, în domeniile de activitate în care autorităţile administraţiei
publice locale exercită competenţe depline şi exclusive. Controlul
administrativ specializat urmăreşte realizarea unui control de legalitate dar
şi a unui control de oportunitate.
Cea mai relevantă formă a controlului prefectului o reprezintă controlul de
legalitate asupra actelor administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale.
Astfel, controlul asupra actelor administrative adoptate sau emise de către autorităţile
deliberative şi executive ale administraţiei publice locale este prima şi ceam mai
importantă formă a controlului administrativ exercitat asupra administraţiei publice
locale.
76
El este cu atât mai important cu cât vizează activitatea desfăşurată de autorităţile

locale în exercitarea atribuţiilor legale ce le-au fost conferite, pe linia rezolvării
problemelor de interes local.
Deci, obiectul controlului îl constituie actul administrativ, adică acea formă
principală a activităţilor administraţiei publice locale care constă într-o manifestare
unilaterală şi expresă de voinţă de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi
obligaţii, în realizarea prerogativelor de putere publică.
Fiind prin excelenţă un control de legalitate şi nu de oportunitate, exercitarea
acestei forme a controlului administrativ vizează conformarea actelor administrative
supuse controlului cu legile adoptate de Parlament, precum şi cu alte acte normative
care au o forţă juridică superioară.
Dintre condiţiile generale de legalitate pe care ar trebui să le îndeplinească orice
act administrativ supus controlului amintim necesitatea emiterii sau adoptării actului
administrativ în conformitate cu litera şi spiritul Constituţiei, a legilor şi ordonanţelor,
în limitele competenţei autorităţii emitente, cu respectarea formei şi a procedurii
prevăzute de lege.
Spre deosebire de controlul de oportunitate, care vizează exclusiv mijloacele
întrebuinţate de administraţie în realizarea scopului său, controlul de legalitate se rezumă
doar la atingerea acestui scop, adică finalizarea activităţii administraţiei, respectiv la
realizarea interesului public pe care îl promovează şi îl satisface.
Sub aspectul activităţii desfăşurate de autorităţile reprezentative ale
colectivităţilor locale, atributul de control al prefectului se exercită asupra „acţiunii”
administraţiei publice, în sensul emiterii de acte juridice nefiind reglementată situaţia
inacţiunii autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene sau a refuzului
îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de lege, în direcţia rezolvării şi gestionării treburilor
publice locale.
Astfel, controlul administrativ al prefectului vizează exclusiv „ceea ce face”
administraţia publică locală, în sensul manifestării unilaterale de voinţă, nu şi „ceea ce
ar trebui să facă” sau „ceea ce nu face” aceasta.
Din acest punct de vedere, controlul prefectului prezintă caracterele unui control
administrativ de legalitate, posterior emiterii sau adoptării actului administrativ. Nefiind
un control de oportunitate, prefectul nu se poate substitui autorităţilor locale, în sensul
emiterii, în locul acestora, a deciziilor neluate ori impuse de necesităţi de ordine publică.
Condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în contencios obiectiv se referă în
principal la: calitatea procesuală activă exclusivă a prefectului şi a Agenţiei
77
Funcţionarilor Publici2, obiectul acţiunii în contencios obiectiv este mai restrâns în

comparaţie cu acţiunea în contencios subiectiv, hotărârile consiliului local, judeţean şi
dispoziţiile primarilor şi a preşedinţilor consiliilor judeţene.
Calitatea procesuală conferă posibilitate părţii de a sta în proces în calitate de
reclamant sau pârât. Noţiunea se referă strict la părţi, dar alături de aceasta, Codul de
procedură civilă utilizează noţiunea de calitate juridică atunci când părţile nu stau în
nume propriu (art.112 pct.2 şi art.161 C.pr.civ., caz în care vorbim despre calitatea de
reprezentant al părţii). Lipsa calităţii procesuale este o excepţie de fond şi atrage
respingerea cererii părţii respective, în timp ce lipsa calităţii de reprezentant al părţii este
excepţie de procedură şi atrage anularea cererii. Calitatea procesuală trebuie să existe
atât în persoana titularului dreptului dedus judecăţii, cât şi în persoana pârâtului - cel
obligat la respectarea dreptului respectiv. În cazul intereselor ce se pot realiza numai pe
calea justiţiei calitate procesuală au cei care îndeplinesc condiţia legală care le ocroteşte
interesul respectiv. Uneori legea recunoaşte calitatea procesuală activă cunoscută şi sub
denumirea de legitimare procesuală activă extraordinară altor persoane îndreptăţite
să pornească acţiunea decât titularilor drepturilor subiective, şi amintim art.45 C.pr.civ.
care îl îndreptăţeşte pe procuror să pornească unele acţiuni, autoritatea tutelară care
poate promova acţiuni de punere sau ridicare a interdicţiei, de desfiinţare sau desfacere a
adopţiei, etc. Literatura de specialitate atestă existenţa şi a legitimării procesuale
pasive extraordinare în cazul răspunderii pentru altul (situaţia art.1000 alin.2 - 4
C.civ.) când calitatea procesuală pasivă o are altă persoană de cât aceea care săvârşit
fapta ilicită. Prin dispoziţii speciale se recunoaşte calitate procesuală activă şi unor
organe îndreptăţite să exercite acţiuni de care sunt interesate unele grupuri de persoane.
Se exemplifică prin art.28 din Legea nr.54/1991 privind sindicatele, care permite
sindicatului să apere drepturile membrilor săi ce decurg din legislaţia muncii şi din
contractele colective de muncă în faţa organelor de justiţie, precum şi cu art.38 lit.f din
Ordonanţa nr.21/1992 care permite asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor de a
introduce acţiuni în justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
membrilor acestora. Primul care trebuie să îşi justifice calitatea sa procesuală este
reclamantul îndatorat să indice în cererea de chemare în judecată obiectul acesteia,
motivele de fapt şi de drept, pe care o întemeiază. Prin aceasta el îşi justifică
îndreptăţirea de a cere sprijinul justiţiei în ocrotirea dreptului său şi deci, calitatea
procesuală activă. Raportându-se la pârât căruia îi opune dreptul său, el justifică raportul
de drept material dedus judecăţii şi faptul că verificările care trebuiesc făcute de instanţă,
iar apoi hotărârea ce se va pronunţa îl privesc pe pârâtul determinat de el. Instanţa este
datoare să stabilească dacă părţile determinate prin cererea de chemare în judecată au
2
Agenţia poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele autorităţilor publice centrale şi locale prin care se
încalcă legislaţia privind funcţia publică.
78
legitimare procesuală activă şi pasivă. Uneori, verificarea presupune administrarea de

probe pe care instanţa este obligată să le dispună. Calitatea procesuală activă sau pasivă
după caz, poate fi transmisă prin convenţii, precum şi prin puterea legii. Transmisiunea
legală, în cazul persoanelor fizice se realizează pe calea succesiunii atunci când una
dintre părţi încetează din viaţă în cursul procesului, iar moştenitorii care acceptă
succesiunea îi iau locul. Există cazuri când legea nu permite transmiterea calităţii
procesuale, şi se exemplifică prin procesul de divorţ. În cazul decesului unei părţi în
timpul divorţului, căsătoria încetează prin deces, iar dosarul se închide cu această
constatare. Alteori, legea prevede expres că acţiunea nu se transmite moştenitorilor, şi se
exemplifică cu acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, cu acţiunea în tăgăduirea
paternităţii, precum şi aceea în stabilirea paternităţii. În cazul persoanelor juridice,
transmiterea calităţii procesuale are loc în cazul reorganizării persoanei juridice care este
parte în proces prin comasare sau divizare astfel că, persoanele juridice nou create sau
care au preluat fracţiuni din patrimoniul divizat, dobândesc în proces aceeaşi calitate pe
care a avut-o persoana juridică reorganizată. Transmisiunea convenţională a calităţii
procesuale constă într-un contract prin care una dintre părţi cedează unui terţ dreptul său
procesual, iar acesta devine subiect activ sau pasiv în cauză conform calităţii pe care a
avut-o cesionarul. În toate cazurile de transmisiuni a calităţii procesuale, cel care intră în
litigiu preia procesul în starea în care se găseşte la acea dată iar actele procesuale
săvârşite de antecesorul său îi sunt opozabile.
Hotărârile Consiliului local şi hotărârile Consiliului judeţean sunt acte
administrative cu caracter general, acte generatoare de efecte juridice, făcute în cazul
funcţiunii administrative şi în conformitate cu prevederile legale.
Într-o altă opinie din literatura de specialitate s-a arătat că, actele de autoritate
sunt acele acte administrative prin care se ordonă sau se interzice ceva administraţilor,
sub ameninţarea de constrângere.
Pe baza trăsăturilor caracteristice ale actului de drept administrativ de autoritate
considerăm că actul administrativ de autoritate este o manifestare unilaterală de voinţă a
unui organ al administraţiei publice, manifestare care se întemeiază pe lege sau pe un
act administrativ emis ori adoptat de un organ al administraţiei publice ierarhic superior.
Manifestarea de voinţă trebuie să aparţină organului competent să-l adopte, în cazul
nostru consiliul local sau consiliul judeţean.
Hotărârile consiliului local şi ale consiliului judeţean indiferent dacă sunt acte
administrative cu caracter normativ sau cu caracter individual sunt acte supuse
controlului de legalitate al prefectului.
Exercitarea controlului administrativ al prefectului în privinţa legalităţii acestor
acte vizează, în primul rând, conformitatea acestor acte cu prevederile legale în materia
79
supusă reglementării, dar şi cu conformitatea acestora cu alte acte juridice de forţă

juridică superioară, subsecvente legii, inclusiv asigurarea respectării reglementărilor
interne ale autorităţii locale emitente.
De asemenea, controlul prefectului trebuie să vizeze şi aspectele procedurale care
preced emiterea sau adoptarea actului administrativ şi care pot afecta validitatea actului,
inclusiv respectarea tuturor actelor normative aplicabile domeniului respectiv.
Astfel, potrivit alin.(1) al art.46 din Legea nr.215/2001, privind administraţia
publică locală, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, consiliul local adoptă hotărâri, cu
votul majorităţii membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul
de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate. Hotărârile privind
contractarea de împrumuturi, în condiţiile legii, administrarea domeniului public şi
privat al comunei sau oraşului, participarea la programele de dezvoltare judeţeană,
regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră, organizarea şi dezvoltarea
urbanistică a localităţii şi amenajarea teritoriului precum şi cele privind asocierea sau
cooperarea cu alte autorităţi publice, cu organizaţii neguvernamentale, cu persoane
juridice române sau străine dispune alin.(2) al aceluiaşi articol, se adoptă cu votul a cel
puţin două treimi din numărul consilierilor în funcţie.
Potrivit alin.(3), hotărârile privind bugetul local, precum şi cele prin care se
stabilesc impozite şi taxe locale, se adoptă cu votul majorităţii consilierilor în funcţie, iar
conform alin.(4) consiliul local poate stabili ca unele hotărâri să fie luate prin vot secret.
Hotărârile cu caracter individual cu privire la persoane, prevede, acelaşi alineat, vor fi
luate întotdeauna prin vot secret, cu excepţiile prevăzute de lege. Hotărârile adoptate de
consiliul local cu încălcarea acestor dispoziţii legale sunt nule de drept. Nulitatea se
constată de către instanţa de contencios administrativ. Acţiunea poate fi introdusă de
orice persoană interesată. Pentru evitarea adoptării acestor hotărâri, secretarul nu va
contrasemna hotărârea şi va expune consiliului local opinia sa motivată, care va fi
consemnată în procesul verbal de şedinţă. Secretarul va comunica hotărârile, dacă totuşi
au fost adoptate, primarului şi prefectului, de îndată, dar nu mai târziu de 3 zile de la
data adoptării pentru efectuarea controlului de legalitate.
Tot ca şi consiliile locale, consiliul judeţean, conform art.109, în exercitarea
atribuţiilor ce-i revin adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în afară de
cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o
altă majoritate.
Hotărârile consiliului judeţean potrivit alin.2 al art.109 se semnează de preşedinte
sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele consiliului judeţean care a condus şedinţa şi se
contrasemnează pentru legalitate de secretarul general al judeţului.
Hotărârile consiliului local, dispune art.48 al aceluiaşi act normativ se semnează
de consilierul care conduce şedinţa de consiliu şi se contrasemnează pentru legalitate de
către secretar.
80
După adoptare aceste acte administrative de autoritate sunt înaintate în termenele

prevăzute de lege Prefectului pentru exercitarea controlului de legalitate.
Momentul declanşării controlului de legalitate, după opinia unui autor, variază
între un control exercitat „posterior” şi „concomitent” emiterii actului administrativ.
Astfel, în reglementarea iniţială a Legii administraţiei publice locale, nr.69/1991,
prefectul declanşa controlul de legalitate, ulterior adoptării hotărârilor consiliului local şi
judeţean şi intrării în vigoare a acestora.Prin modificarea şi completarea adusă de
normele Legii nr.24/1996 prefectul exercita controlul ulterior adoptării hotărârilor însă
anterior intrării în vigoare a acestora.
Abrogarea Legii nr.69/1991, republicate prin intrarea în vigoare a Legii
nr.215/2001, privind administraţia publică locală s-a schimbat atât filosofia dar şi
mecanismul controlului de legalitate exercitat de către prefect, revenindu-se la vechiul
sistem de control, consacrat de prima reglementare modernă, post revoluţionară.
Acte administrative de autoritate emit şi primarii comunelor, oraşelor şi
municipiilor, precum şi ai sectoarelor municipiului Bucureşti şi primarul general al
municipiului Bucureşti. Actele administrative emise de aceştia se numesc, cum prevede
art.71, alin.(1) din Legea nr.215/2001 dispoziţii. Tot dispoziţii se numesc potrivit
art.117, alin.(1) de aceeaşi lege, şi actele administrative de autoritate emise de
preşedinţii consiliilor judeţene. Aceste dispoziţii ale primarilor şi ale preşedinţilor
consiliilor judeţene au fie caracter normativ, fie individual.
Ca şi actele administrative adoptate de către autorităţile locale, actele emise,
dispoziţiile, fac parte din actele supuse controlului de legalitate al prefectului indiferent
dacă dispoziţiile sunt acte cu caracter normativ sau sunt acte administrative cu
caracter individual. Fac astfel, obiectul controlului prefectului şi dispoziţiile primarilor
emise în aplicare hotărârilor consiliilor locale ce pot conţine şi norme cu caracter
normativ, respectiv cele emise în exercitarea atribuţiilor proprii conferite de lege.
Dispoziţiile preşedinţilor consiliilor judeţene sunt supuse şi ele controlului de
legalitate al prefectului care reprezentant al Guvernului în judeţe şi care urmează acelaşi
regim al controlului actelor administrative al autorităţilor autonome locale şi judeţene.
Aşa cum am mai arătat exercitarea controlului administrativ al prefectului în
privinţa legalităţii dispoziţiilor primarilor şi a preşedinţilor consiliilor judeţene vizează
în primul rând conformitatea acestor acte cu prevederile legale în materia supusă
reglementării, dar şi conformitatea acestora cu alte acte juridică de forţă juridică
superioară, subsecvente legii, inclusiv asigurarea respectării reglementărilor interne ale
autorităţii locale emitente.
De asemenea, controlul prefectului trebuie să vizeze, în contextul conceptului de
regularitate juridică , şi aspectele procedurale care preced emiterea actului administrativ
şi care pot afecta validitatea actului.
81
Procedura recursului graţios se identifică cu cea prevăzută de Legea nr.554/2004

urmărindu-se soluţionarea pe cale amiabilă a cererii de revocare sau reformare a actului
administrativ. Neîndeplinirea acestei proceduri constituie fine de neprimire a cererii de
chemare în judecată. Termenul în care prefectul poate introduce acţiunea este de 30 de
zile socotit din momentul comunicării actului a cărui anulare se cere.
În cadrul acţiunii în contencios obiectiv, sarcina probatorie este relativ simplă
deoarece prefectul trebuie să dovedească că actul administrativ atacat încalcă dispoziţii
normative. În schimb persoanele fizice sau juridice trebuie să adusă o probaţiune
complexă care constă în: existenţa dreptului subiectiv, caracterul ilegal al actului
administrativ a cărui anulare se cere, raportul de cauzalitate dintre actul administrativ şi
încălcarea dreptului subiectiv.
În ceea ce priveşte efectul suspensiv al introducerii acţiunii în anulare,
respectiv a înregistrării acţiunii la grefa instanţei, determină suspendarea efectelor
actului administrativ atacat. Este vorba despre o suspendare de drept, prin intervenţia
unui fapt juridic – introducerea acţiunii în justiţie – de care legea leagă producerea
efectelor juridice. În acest context trebuie făcută diferenţa între durata suspendării de
drept şi a suspendării judecătoreşti. Efectele suspendării de drept a actului administrativ
se menţin până în momentul soluţionării definitive a cauzei, în timp ce în cazul
suspendării judecătoreşti, efectul suspensiv al actului administrativ subzistă până în
momentul desesizării instanţei de fond prin pronunţarea soluţiei.
Procedura în faţa instanţei de contencios administrativ. Procedura prealabilă

Însăşi Legea nr.554/2004 reglementează procedura contenciosului administrativ
în două faze distincte: procedura prealabilă sesizării instanţei de contencios
administrativ, reglementată de art.7 din legea contenciosului administrativ şi procedura
în faţa instanţei de contencios administrativ, reglementată de art.8-26 din acelaşi act
normativ.
Procedura prealabilă constă în solicitarea făcută de către persoana care se
consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act
administrativ unilateral, solicitare adresată autorităţii publice emitente, în termen de 30
de zile de la data comunicării actului, prin care cere revocarea, în tot sau în parte, a
acestuia, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente.
Plângerea prealabilă3 se poate adresa şi organului ierarhic superior, dacă acesta există.
Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce,
pentru motive temeinice, şi peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la
data emiterii actului, termenul fiind unul de prescripţie.
3
Conform art.2 lit.i din Legea nr.554/2004, prin plângere prealabilă se înţelege plângerea prin care se solicită autorităţii
publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau
normativ, în sensul revocării acestuia.”
82
În sens material, prin prescripţie extinctivă se înţelege posibilitatea acordată

titularului de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru a obţine, chiar prin forţa de
constrângere a statului, realizarea dreptului său. În acest sens, legea stabileşte că acest
drept la acţiune trebuie să fie exercitat în limitele unui anumit termen, după împlinirea
căruia, dreptul la acţiune se stinge prin prescripţie extinctivă principiu, orice drept
subiectiv civil este însoţit de un drept la acţiune în sens.
Instituţia prescripţiei extinctive a fost definită de literatura de specialitate ca
„stingerea dreptului de acţiune ca urmare a neexercitării lui în termenul prevăzut de
lege”.
De asemenea, plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte
administrative are semnificaţia concilierii in cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile din
Codul de procedură civilă4 fiind aplicabile în mod corespunzător.5
Un exemplu de astfel de contract administrativ este concesiunea. În cele ce
urmează am să fac rapid o trecere în revistă a principalelor caracteristici ale acestei
instituţii.
Revenind la procedura prealabilă în cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul
Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici sau al celor
care privesc cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum
şi în cazul excepţiei de nelegalitate, prevăzută de art.4 alin.2 din lege 6, din legea
organică, nu este obligatorie procedura prealabilă. Din interpretarea per a contrario a
textului de lege, rezultă că, în toate celelalte cazuri îndeplinirea procedurii prealabile
este obligatorie, reclamantul fiind mai întâi obligat la îndeplinirea recursului graţios.
Caracterul obligatoriu al acestei proceduri prealabile rămâne însă contestabil deoarece,
însăşi art.21 din Constituţia României7, care consacră ca drept fundamental „accesul
liber la justiţie”, „nici o lege nu poate îngrădi exercitarea unui drept”. În forma revizuită,
4
Capitolul XIV destinat soluţionării litigiilor comerciale a fost reintrodus prin art.1 pct.224 din Ordonanţa de urgenţă
nr.138/2000, publicată în M. Of. nr.479 din 2 octombrie 2000
5
Potrivit art.7201 C.pr.civ. „În procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii
de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.
(2) În scopul arătat la alin.1, reclamantul va convoca partea adversă, comunicându-i în scris pretenţiile sale şi temeiul lor
legal, precum şi toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea. Convocarea se va face prin scrisoare recomandată cu
dovada de primire, prin telegramă, telex, fax sau orice alt mijloc de comunicare care asigură transmiterea textului actului şi
confirmarea primirii acestuia. Convocarea se poate face şi prin înmânarea înscrisurilor sub semnătură de primire.
(3) Data convocării pentru conciliere nu se va fixa mai devreme de 15 zile de la data primirii actelor comunicate potrivit
alin. 2.
(4) Rezultatul concilierii se va consemna într-un înscris cu arătarea pretenţiilor reciproce referitoare la obiectul litigiului
şi a punctului de vedere al fiecărei părţi.
(5) Înscrisul despre rezultatul concilierii ori, în cazul în care pârâtul nu a dat curs convocării prevăzute la alin.2, dovada
că de la data primirii acestei convocări au trecut 30 de zile se anexează la cererea de chemare în judecată.”
6
„Art.4 alin.2 Instanţa de contencios administrativ se pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea
părţilor.”
7
Constituţia României adoptată 21 noiembrie 1991, revizuită prin Legea nr.429/2003, aprobată prin Referendumul naţional
din18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.3 din 22 octombrie 2003
83
art.21 din Constituţie prevede că „jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi

gratuite”, ceea ce contrazice legea organică.
Totuşi doctrina consideră că există argumente care duc la concluzia că procedura
prealabilă este facultativă. Revizuirea dispoziţiilor art.21 alin.4 din Constituţie a urmărit
să garanteze „efectivitatea şi deplinătatea accesului liber la justiţie”, coroborat cu
prevederile art.21 alin.2 în care se dispune că „Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea
unui drept”. De asemenea, textul constituţional se referă la procedurile speciale
administrative, însă pentru identitate de raţiune şi similitudine de situaţii, textul
constituţional trebuie interpretat ca fiind aplicabil în toate celelalte ipoteze de natură să
îngrădească accesul liber la justiţie. Jurisdicţiile speciale prealabile administrative au
fost catalogate ca facultative conform art.6 alin.1 din legea contenciosului administrativ,
atunci orice alte proceduri prealabile trebuie considerate, aşa cum s-a statuat în doctrină,
ca fiind facultative.
Procedura prealabilă, în actuala reglementare constituie fine de neprimire a
acţiunii judiciare în contencios administrativ, art.109 alin.2 C.pr.civ. dispunând că în
cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai
după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege. Dovada
îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.
Totuşi, chiar în cazul în care persoana vătămată nu se mai poate adresa instanţei
pe motiv că nu a îndeplinit procedura prealabilă, instanţa nu îi va îngrădi dreptul de a
cere autorităţii administrative pe o altă cale, bunăoară printr-o petiţie urmată de
posibilitatea sesizării instanţei, să înlăture motivul de ilegalitate a actului administrativ
emis.
În conformitate cu art.1 din legea organică, orice persoană fizică sau juridică,
dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act
administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva
cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti
competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei
ce i-a fost cauzată.
Art.7 din lege stabileşte drept o condiţie de admisibilitate a acţiunii efectuarea
unei proceduri prealabile la autoritatea emitentă a actului sau la autoritatea ierarhic
superioară celei emitente şi termenele în care se poate face sesizarea instanţei.
Este o procedură prealabilă obligatorie, a cărei raţiune constă în a obliga organul
administrativ emitent să cerceteze permanent legalitatea şi oportunitatea actelor pe care
le emite şi să revoce pe acelea care se adeveresc a nu fi în conformitate cu prevederile
legale sau devin inoportune ori contrare intereselor persoanelor fizice sau juridice.
Invocarea art.24 din Constituţie pentru a motiva că nu este necesară efectuarea
procedurii prealabile este nepotrivită fiindcă se omite a se menţiona dispoziţiile art.48
din aceeaşi Constituţie, care precizează expres şi cu forţă juridică egală că, drepturile
84
persoanelor vătămate de o autoritate publică de a se adresa pentru a obţine recunoaşterea

dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei se exercită în condiţiile şi în
limitele stabilite prin lege, adică Legea contenciosului administrativ.
În speţă, prezentarea în audienţă a reclamantului la organul emitent al actului
constituie îndeplinirea acestei proceduri, astfel că s-a admis recursul, s-a casat sentinţa şi
s-a trimis cauza spre soluţionare la aceeaşi instanţă.
Procedura în faţa instanţei de judecată

Procedura în faţa instanţei de contencios administrativ, denumită şi procedura
contencioasă, presupune acea etapă ulterioară, procedurii prealabile, în care persoana
vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act
administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă
adresată autorităţii publice emitente sau dacă nu a primit nici un răspuns în termen de 30
de zile de la înregistrarea cererii, poate sesiza instanţa de contencios administrativ
competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei
cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa
instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său,
recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de
soluţionare a cererii.
Astfel, rezolvarea nefavorabilă a unui act administrativ nu echivalează cu refuzul
nejustificat al autorităţii, în condiţiile în care soluţia dată cererii a avut temei legal.
Termenele de introducere a acţiunii sunt potrivit art.11 din legea organică două;
unul de 6 luni în materia cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ
individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate; în materia
actului administrativ unilateral, pentru motive temeinice termenul este de 1 an de la data
emiterii actului.
Termenul de prescripţie de 6 luni începe să curgă de la:
a) data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, data comunicării
refuzului, considerat nejustificat, de soluţionare a cererii;
b) data expirării termenului legal de soluţionare a cererii, fără a depăşi termenul de 1
an de la data emiterii actului;
c) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul
contractelor administrative.
Termenul de 1 an este un termen de decădere şi începe să curgă de la data emiterii
actului administrativ.
În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public
sau Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, termenul curge de la data când s-a
cunoscut existenţa actului nelegal, însă nu mai târziu de 1 an de la data emiterii actului.
85
Ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţe care se consideră a fi neconstitutionale,

precum şi actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi
atacate oricând, ceea ce rezultă că sunt imprescriptibile extinctiv.
În vechea reglementare a legii contenciosului administrativ nr.29/1990, coexistau
două termene, cel de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ a cărui anulare
se cerea, şi cel mult de 1 an de la data comunicării actului. În literatura de specialitate
unii autori au considerat că primul termen este unul de prescripţie, iar cel de al doilea
este unul de decădere, alţi autori şi instanţa Supremă au considerat că primul termen este
de prescripţie, iar cel de al doilea este un termen limită de prescripţie a dreptului de a
sesiza instanţa sau chiar unul de decădere.
Calitatea de reclamant o poate avea orice persoană fizică sau juridică, în noua
reglementare se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi Avocatul
Poporului, Ministerul Public, precum şi Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.
Calitatea de pârât o poate avea orice autoritate publică, respectiv orice organ de
stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică,
pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităţilor publice şi persoanele
juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt
autorizate să presteze un serviciu public.
De asemenea, cererile în justiţie vor putea fi formulate şi personal împotriva
persoanei fizice care a elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face
vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes
legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru
întârziere. În cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă va putea fi obligată la
plata despăgubirilor în solidar cu autoritatea publică respectivă.
Persoana acţionată în justiţie îl poate chema în garanţie pe superiorul său ierarhic,
de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul. Legat de instituţia
chemării în garanţie voi analiza succint această instituţie.
Instituţie a dreptului procesual, prevăzută de art.60-63 C.pr.civ., corespunde
obligaţiei de garanţie care există în dreptul material în sarcina tuturor celor care transmit
un drept subiectiv cu titlu oneros. Aceasta este necesară pentru că nu se poate accepta ca
cineva care transmite altuia un drept, în schimbul unui echivalent, să nu asigure
existenţa şi exercitarea dreptului transmis şi să se bucure de echivalentul primit în
schimb, în timp ce dobânditorul să rămână fără exerciţiul dreptului preluat şi, evident,
fără echivalentul predat.
Temeiul chemării în garanţie îl poate constitui şi obligaţia de despăgubire care
rezultă, fie dintr-un act juridic, fie dintr-un fapt, inclusiv din fapta ilicită prejudiciabilă,
extracontractuală.
Pentru a circumscrie sfera cererii de chemare în garanţie sunt de reţinut
următoarele aspecte:
86
o cererea de chemare în garanţie are caracter preventiv, fiind formulată

de parte pentru eventualitatea că ar pierde procesul;
o temeiul ei legal este, fie obligaţia de garanţie, fie obligaţia de
despăgubire;
o cererea este incidentă făcându-se într-un proces pendinte;
o autorul ei poate fi atât reclamantul, cât şi pârâtul;
o ea vizează introducerea în proces a unui terţ, persoană fizică sau
juridică.
Cererea de chemare în garanţie poate fi formulată în toate materiile dreptului civil
cu unele excepţii, majoritatea specialiştilor considerând că nu poate fi utilizată în litigiile
de muncă, în acţiunile posesorii, în cererea de ordonanţă preşedinţială.
Condiţiile de admisibilitate ale cererii de chemare în garanţie sunt în parte deja
cunoscute, conţinutul şi forma trebuie să îndeplinească cerinţele generale ale cererii de
chemare în judecată, aceasta fiind o adevărată acţiune împotriva terţului. În cazul în care
este formulată tardiv, sancţiunea o constituie judecarea separată de cererea principală.
Soluţionarea cererii de chemare în garanţie depinde de soluţia ce se dă în cererea
principală, ea fiind admisibilă numai în măsura în care partea care a formulat-o a căzut
în pretenţii.
La rândul său, cererea de chemare în garanţie este admisibilă dacă se confirmă,
prin probe, în cursul judecăţii existenţa obligaţiei de garanţie sau de despăgubire.
Ca urmare, între cele două cereri există o legătură de dependenţă şi subordonare
necesară.
Regimul procedural al cererii de chemare în garanţie este caracterizat de
următoarele reguli:
1. cererea poate fi formulată atât de către reclamant, cât şi de către pârât;
2. cererea împreună cu copii ale cererii introductive, respectiv cererii
reconvenţionale şi înscrisurilor ataşate acestora se comunică celui chemat în
garanţie care se citează;
3. terţul are obligaţia depuneri întâmpinării cu respectarea întocmai a dispoziţiilor
art.114¹ C.pr.civ;
4. la termen, instanţa pune în discuţie admisibilitatea cererii şi se pronunţă prin
încheiere cu caracter interlocutoriu, putând să o admită în principiu sau să o
respingă;
5. în cazul admiterii în principiu, chematul în garanţie devine parte a procesului
putând să formuleze orice apărări, excepţii şi să îndeplinească orice acte de
procedură cu privire la toate aspectele procesului nu numai pentru cele ce rezultă
din chemarea în garanţie;
6. legea permite celui chemat în garanţie ca la rândul său, să cheme în garanţie în
aceleaşi condiţii o altă persoană;
87
7. în cazul admiterii în principiu a cererii de chemare în garanţie, acesta va fi

soluţionată o dată cu fondul, dar evident subsecvent soluţionării cererii principale;
Dintre efectele cererii de chemare în garanţie menţionăm că, înregistrarea
acesteia este un act întrerupător al prescripţiei extinctive.
De asemenea, realizează punerea în întârziere a titularului obligaţiei de garanţie
sau de despăgubire.
Prin admiterea în principiu, terţul dobândeşte calitate de parte modificându-se
structura procesului iniţial.
Realizează o prorogare de competenţă a instanţei întâi sesizate.
Cererea de chemare în garanţie se subordonează cererii principale astfel că, în
cazul respingerii acesteia din urmă, şi prima are aceeaşi soartă.
Dacă cererea principală este admisă, cererea de chemare în garanţie nu va fi
admisă în mod automat, ci numai dacă prin probele administrate cu ocazia judecăţii s-a
dovedit temeinicia cererii de garanţie sau de despăgubire împotriva garantului sau al
debitorului.
Ca urmare, hotărârea judecătorească are autoritate de lucru judecat atât în privinţa
cererii principale, cât şi a celei de chemare în garanţie.
Chematul în garanţie poate exercita căile de atac chiar dacă garantul nu şi-a
exercitat el însuşi acest drept.
Obiectul acţiunii îl poate constitui fie anularea actului administrativ considerat ca
ilegal, în tot sau în parte, fie repararea pagubei cauzate prin emiterea actului
administrativ considerat ilegal, la care se pot adăuga daune morale.
Odată cu introducerea acţiunii în justiţie, reclamantul, potrivit art.12 din legea
contenciosului administrativ, trebuie să depună actul administrativ atacat sau răspunsul
autorităţii prin care i se refuză rezolvarea cererii sale ori copia cererii sale, dacă nu a
primit un răspuns la aceasta, certificată prin numărul şi data înregistrării la autoritatea
publică, precum şi orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile.
De asemenea, potrivit art.14 din legea organică în cazuri bine justificate şi pentru
preîntâmpinarea unor pagube iminente, reclamantul poate solicita instanţei sesizate să
dispună suspendarea executării actului administrativ, până la pronunţarea unei soluţii în
primă instanţă.
Instanţa de judecată va soluţiona cererea de suspendare de urgenţă şi cu citarea
părţilor, fiind executorie de drept, atacabilă cu recurs în termen de 5 zile de la
pronunţare, conform art.14 alin.48 din legea contenciosului administrativ. Când în cauză
există un interes public major, de natură a perturba grav funcţionarea unui serviciu
public administrativ de importanţă naţională, cererea de suspendare a actului
8
Conform art.14 alin.4 din Legea nr.554/2004, „Încheierea sau, după caz, sentinţa prin care se pronunţă suspendarea este
executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare.”
88
administrativ normativ poate fi introdusă şi de Ministerul Public, din oficiu sau la

sesizare, urmând a fi judecată de urgenţă şi cu citarea părţilor.
În cazul acţiunilor introduse de către perfectul judeţului în baza art.26 din Legea
nr.340/20049 privind instituţia prefectului, actul atacat este suspendat de drept.
Introducerea acţiunii de către prefect se face în termen de 30 de zile de la data
comunicării actului, termenul fiind unul de decădere. Prefectul va solicita mai întâi
autorităţii emitente să reanalizeze actul în vederea modificării sau revocării acestuia,
fiind o procedură prealabilă obligatorie, textul art.26 alin.2 din Legea 340/2004 fiind o
normă imperativă şi având fixat un termen pentru deschiderea procedurii acestui tip de
recurs graţios.
Cererile adresate instanţei se judecă de urgenţă şi cu precădere în şedinţă publică,
în completul stabilit de lege, iar hotărârile vor fi redactate şi motivate de urgenţă, în cel
mult 10 zile de la pronunţare.
Taxa de timbru este cea prevăzută pentru aceste cereri este cea pentru acţiunile
prevăzute de Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, pentru cauzele
neevaluabile în bani, cu excepţia celor care au ca obiect contractele administrative, care
se vor taxa la valoare. Acţiunea prefectului exercitată în condiţiile art.135 din Legea
administraţiei publice locale nr.215/2001, este scutită de taxă de timbru.
În ceea ce priveşte competenţa de atribuţiune, în această materie edificatoare sunt
dispoziţiile art.10 alin.1 şi următoarele din legea contenciosului administrativ. Astfel,
litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi
judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi
accesorii ale acestora, de până la 5 miliarde lei, se soluţionează, în primă instanţă, de
tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau
încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite,
contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se
soluţionează, în primă instanţă, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale
curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede o altă instanţă.
Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se
judeca de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul
împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale
curţilor de apel se judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege specială nu se prevede o altă competenţă.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, reclamantul se poate adresa instanţei de
la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Nefiind vorba de competenţă
ratione materiae, ci de o competenţă ratione personae, reclamantul poate să renunţe la
9
Publicată în M. Of. nr.658 din 21 iulie 2004
89
această competenţă. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului,

nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
De asemenea, instanţa este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor
sau operaţiunilor administrative care au stat la baza actului supus judecăţii.
În cazul admiterii cererii instanţa se va pronunţa şi asupra despăgubirilor pentru
daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru. Deşi
contenciosul administrativ este de plină jurisdicţie, ceea ce înseamnă că instanţele pot
proceda fie la anularea actului, fie la obligarea administraţiei să elibereze un anumit act,
fie la plata unei despăgubiri; dacă cel vătămat nu a cerut în acelaşi timp şi despăgubiri, o
va putea solicita pe calea unei acţiuni separate. Competenţa ar aparţine instanţei de
contencios administrativ, iar termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge
de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă nu
mai mult de 1 an de la data emiterii actului.
Atunci când obiect al acţiunii în contencios administrativ îl constituie un contract
administrativ, în funcţie de starea de fapt, instanţa poate10 fie:
a) dispune anularea acestuia, în tot sau în parte;
b) obligă autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;
c) impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii;
d) suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere;
e) obligă la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale.
Acordarea daunelor morale este condiţionată de dovedirea unui prejudiciu moral
cauzat prin actul administrativ al autorităţii publice.
Legea contenciosului administrativ a consacrat prin dispoziţiile art.18 alin.4,
posibilitatea instanţei de judecată de a hotărî asupra daunelor materiale şi morale cerute
de reclamant.
Admisibilitatea unei asemenea cereri este însă condiţionată, în toate cazurile, de
dovedirea prejudiciului material şi a celui moral.
Soluţiile instanţei pot fi stabilite sub sancţiunea unei penalităţi pentru fiecare zi de
întârziere.
Hotărârea în primă instanţă poate fi atacată cu recurs11, în termen de 15 zile de la
pronunţare ori de la comunicare, recursul suspendând executarea şi se judecă de urgenţă.
În cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca
litigiul în fond, dacă nu sunt motive de casare cu trimitere. Când hotărârea primei
instanţe a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială, cauza
se va trimite la instanţa competentă. Când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată
fără a se judeca fondul, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă.
10
Conform art.18 alin.4 din legea contenciosului administrativ
11
În baza art.20 din Legea nr.554/2004
90
Recurentul, în situaţii deosebite, cum ar fi împlinirea termenului până la care îşi

poate valorifica dreptul pretins, va putea solicita preşedintelui instanţei competente să
soluţioneze recursul şi stabilirea termenului de judecată a recursului chiar înainte de
primirea dosarului.
Cererea de fixare a unui termen de urgenţă, însoţită de dovada înregistrării
recursului la instanţa de fond, se soluţionează în termen de 24 de ore de la prezentarea
acesteia preşedintelui instanţei de recurs.
Soluţia de admitere a cererii se comunică de îndată instanţei de fond, care are
obligaţia redactării hotărârii atacate, a comunicării acesteia părţilor, precum şi a
expedierii dosarului, în termen de 5 zile. Motivarea recursului se poate face, sub
sancţiunea nulităţii pentru tardivitate, în termen de 2 zile de la comunicare. Procedura de
citare a părţilor şi de comunicare a motivelor de recurs se va efectua cu prescurtarea
termenului la 48 de ore, prin agent procedural sau prin orice mijloc rapid de comunicare
a informaţiilor scrise.
Cu privire la executarea hotărârii definitive şi irevocabile, se remarcă că, atunci
când autoritatea publică a fost obligată la modificarea, înlocuirea sau încheierea actului
administrativ, eliberarea unui certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris executarea se
va face în termenul stabilit în cuprinsul hotărârii sau în cel mult 30 de zile de la data
pronunţării hotărârii irevocabile.
Potrivit art.24. alin.2-3 din legea contenciosului administrativ, în cazul în care
termenul nu este respectat, se va aplica conducătorului autorităţii publice 12 sau, după
caz, persoanei obligate o sancţiune contravenţională13, respectiv o amendă de 20% din
salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la
despăgubiri pentru întârziere. Neexecutarea sau nerespectarea hotărârilor judecătoreşti
definitive şi irevocabile pronunţate de instanţa de contencios administrativ şi după
aplicarea amenzii constituie infracţiune şi se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 3
ani sau cu amenda de la 25.000.000 lei la 100.000.000 lei.
Hotărârea pronunţată de instanţa de executare va fi supusă căii de atac a
recursului, în termen de 15 zile de la pronunţare.
12
Conform art.26 din lege „Conducătorul autorităţii publice se poate îndrepta cu acţiune împotriva celor vinovaţi de
neexecutarea hotărârii, potrivit dreptului comun. În cazul în care cei vinovaţi sunt funcţionari publici, se vor aplica
reglementările speciale.”
13
„Sancţiunea şi despăgubirile se aplică, respectiv se acordă, de instanţa de executare, la cererea reclamantului. Hotărârea se
ia în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea părţilor Cererea fiind scutită de taxa de timbru.”
91
MODEL DE ACŢIUNE ÎN CONTENCIOS SUBIECTIV
Către: Tribunalul _______

Domnului Preşedinte
Subsemnatul________________domiciliat în____________având calitatea procesuală de

reclamant, susţin prezenta:
ACŢIUNE ÎN JUSTIŢIE
Prin care solicit ca în contradictoriu cu Primarul municipiului___________pe care vă rog să îl

citaţi în calitate de pârât, să dispuneţi obligarea acestuia din urmă la emiterea autorizaţiei de construire
a casei familiale compusă din parter şi etaj, situate în_______pentru care am depus dosarul de
autorizare nr.____din____şi la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt: am solicitat emiterea autorizaţiei de construire prin depunerea dosarului şi a cererii de
autorizare cu nr.____ din ____, iar pârâtul a comunicat refuzul de autorizare prin adresa nr.___
din_____Faţă de acesta am îndeplinit procedura recursului graţios, depunând o contestaţie înregistrată
sub nr.____ din______. Întrucât contestaţia mea a fost respinsă am exercitat acţiunea de faţă.
În drept: îmi întemeiez pretenţiile pe Legea nr.50/1991 şi Legea nr.554/2005.
Menţionez că prin refuzul de autorizare pârâtul nu şi-a motivat soluţia.
Consider că cererea de autorizare este legală şi temeinică, că prin aceasta am valorificat dreptul
subiectiv de proprietate asupra terenului şi că prin refuzul de autorizare mi s-a încălcat un drept
recunoscut de lege.
Depun în probatoriu: copia dosarului şi a cererii de autorizare, refuzul de autorizare, plângerea
privind îndeplinirea procedurii recursului graţios, soluţia dată plângerii.
Prezenta acţiune s-a timbrat cu______lei timbru judiciar şi _______taxă judiciară de timbru.
Data ______
Semnătura
92
MODEL DE ACŢIUNE ÎN CONTENCIOS OBIECTIV
Prefectura Judeţului________
Nr. _______din____________
Către: TRIBUNALUL JUDEŢULUI____________

Domnului Preşedinte
Prefectul judeţului_________în exercitarea atribuţiilor proprii şi exclusive prevăzute de lege şi

de reclamant, susţine prezenta:
ACŢIUNE ÎN JUSTIŢIE
Prin care chem în judecată pe Primarul comunei_______în calitate de pârât, pe care vă rog să îl
citaţi cu menţiunea la interogatoriu pentru ca prin sentinţa ce o veţi pronunţa să dispuneţi anularea
Dispoziţiei nr.______din___emisă de pârât, întrucât a fost emisă cu încălcarea competenţei materiale a
primarului localităţii.
În fapt: prin dispoziţia de mai sus pârâtul a aprobat bugetul localităţii deşi competenţa materială
aparţine, conform legii nr.215/12001 consiliului local.
Faţă de această situaţie am notificat primarului necesitatea de a proceda la revocarea actului
administrativ ilegal, dar acesta a refuzat realizarea procedurii respective prin adresa
nr._____din_______.
În drept: Îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile Constituţiei României, a Legii nr.215/2001 care
reglementează controlul de legalitate al prefectului şi ale Legii nr.554/2005 în ceea ce priveşte
procedura de judecată şi căile de atac.
Depunem în probatoriu: dispoziţia atacată, recursul graţios şi refuzul practicat de primar.
Prezenta acţiune este scutită de taxă de timbru.
Data _______
Semnătura
93
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I - II, Editura
Naţional, Bucureşti, 1997
2. A. Cotuţiu, V.G. Cornea „Instituţii de drept procesual civil, Editura Gutenberg
Univers, Arad, 2003
3. I. Deleanu, „Tratat de procedură civilă, vol. I - II, Editura Servo-Sat, Arad, 2004;
„Tratat de procedură civilă”, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1997
4. Dacian Cosmin Dragoş, „Contenciosul administrativ român”, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003
5. A.Iorgovan, „Tratat de drept administrativ”, vol.I, Editura Biblioteca juridică
„Nemira”, Bucureşti, 1996
6. I. Leş, „Tratat de drept procesual civil, Editura All-Beck, Bucureşti, 2001
7. Th.Mrejeru, „Contenciosul administrativ. Doctrină. Jurisprudenţă”, Editura All
Beck, Bucureşti, 2003
8. I.Mihuţă, „Repertoriu de practică judiciară”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1977
9. Mircea Mureşan, „Drept civil. Partea generală”, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca,
1997
10. Al.Negoiţă, „Contenciosul administrativ”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1992
11. Rodica Narcisa Petrescu, „Drept administrativ”, Editura „Accent”, 2004
12. V.I.Prisăcariu, „Contenciosul administrativ român”, Editura All, Bucureşti, 1994
13. Culegere de practică judiciară ale instanţelor judecătoreşti
Acte normative
1. Constituţia României adoptată 21 noiembrie 1991, revizuită prin Legea

nr.429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din18-19 octombrie 2003, confirmat
prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.3 din 22 octombrie 2003
2. Codul de procedură civilă din 9 septembrie 1865 a fost republicat de Legea nr.
18 din 12 februarie 1948 publicată în M. Of. nr.35 din 12 februarie 1948, cu modificările
şi completările aduse de: Decretul nr.1228 din 15 mai 1900, prin trei legi de accelerarea
judecăţii: din 19 mai 1925, 11 iulie 1929 şi 23 iunie 1943, prin Legea nr.104 din 22
septembrie 1992 publicată în M. Of. nr.244 din 1 octombrie 1992; prin Legea nr.105 din
22 septembrie 1992, publicată în M. Of. Partea I, nr. 245 din 1 octombrie 1992; prin
Legea nr.59 din 23 iulie 1993, publicată în M. Of. nr.177 din 26 iulie 1993, prin
Ordonanţa de Urgenţă nr.138 din 14 septembrie 2000, publicată în M. Of. din 2
octombrie 2000, prin Ordonanţa de Urgenţă nr.59 din 25 aprilie 2001, publicată în M.
Of. din 27 aprilie 2001; Ordonanţa de urgenţă nr.58 din 25 iunie 2003, publicată în M.
Of. nr. 460 din 28 iunie 2003; Legea nr.195 din 25 mai 2004, publicată în M. Of. nr.470
94
din 26 mai 2004; Ordonanţa de urgenţă nr. 65 din 9 septembrie 2004, publicată în M. Of.
nr. 840 din 14 septembrie 2004.
3. Legea administraţiei publice locale - nr.215 din 23 aprilie 2001, publicată în
M.Of.nr.204 din 23 aprilie 2001, modificată şi republicată
4. Legea contenciosului administrativ nr.554 din 2 decembrie 2004, publicată în
M. Of. nr.1154 din 7 decembrie 2004
5. Legea nr.188 din 8 decembrie 1999 - Statutul funcţionarilor publici publicată în
M.Of. nr.600 din 8 decembrie 1999, modificată şi republicată
95

Drept Administrativ - Neamt Paul

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Administrativ - Neamt Paul

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul I

I. DEFINIŢIA ŞI IZVOARELE DREPTULUI ADMINISTRATIV

Dreptul administrativ cuprinde ansamblul normelor juridice ce au ca obiect

Izvoarele dreptului administrativ

II. RAPORTURILE JURIDICE DE DREPT ADMINISTRATIV

III. PRINCIPIILE DREPTULUI ADMINISTRATIV

1. Principiul autonomiei locale

De altfel, în sistemul dreptului administrativ românesc aceste servicii

desfăşurarea referendumului, dar nu voi trata pe larg această problemă, neprezentând

IV. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ CENTRALĂ ŞI LOCALĂ

1. Administraţia publică centrală

decurge din art.80 alin.2 din Constituţie şi se fundamentează pe caracterul larg

2. Administraţia publică locală

competenţă materială ce se circumscrie în jurul realizării interesului local. Nu în ultimul

principiile autonomiei, legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în

de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate, aprobarea bugetului

alegeri de completare a consiliului judeţean în termen de 30 de zile. Ordinul prefectului

consilierului. Refuzul depunerii jurământului este sancţionat de lege cu „demisia de

În toate cazurile, incompatibilitatea intervine numai după validarea mandatului,

- analizează propunerile făcute de autorităţile administraţiei publice locale,

absenţele consilierilor judeţeni vor fi considerate motivate numai în cazurile stabilite

- conduce şedinţele consiliului judeţean (lit. f);

- asigură respectarea prevederilor Constituţiei, punerea în aplicarea legilor, a

Pe toată durata mandatului lor, preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean,

organizatorică internă a consiliului judeţean şi nu ca organ cu competenţă proprie,

Regulamentul – cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor locale, aprobat

a) efectuează apelul nominal şi ţine evidenţa participării la şedinţe a membrilor

h) asigură comunicarea către autorităţile, instituţiile şi persoanele interesate a

constituie ceea ce se cheamă aparatul propriu al consiliului judeţean. Persoanele care îl

administraţiei publice centrale de specialitate, organizată la nivelul judeţului. De

În vederea îndeplinirii atribuţiilor ce îi revin, prefectul emite ordine, acte

MODEL DE HOTĂRÂRE A CONSILIULUI LOCAL

CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI_______________________

Cu privire la constituirea şi transmiterea dreptului de administrare în favoarea Şcolii cu clasele

MODEL DE DISPOZIŢIE A PRIMARULUI

Privind instituirea tutelei pe seama minorului...............................

Primarul comunei...................., având în vedere:

Art.1 Se instituie tutela asupra minorului...............născut la...............fiul lui.............., domiciliat

MODEL DE ORDIN AL PREFECTULUI

Privind împroprietărirea cu.............mp teren, situat în...........Muncipiul..........str.........a

Art.1 Se constituie dreptul de proprietate şi se împroprietăreşte numitul..........domiciliat

V. ACTIVITATEA EXECUTIVĂ. ACTUL ADMINISTRATIV. CONTRACTUL

În analiza funcţiilor statului – executivă, legislativă şi judecătorească un element

Trăsăturile caracteristice ale actelor juridice administrative

1. Actele de drept administrativ sunt manifestări unilaterale de voinţă emise în

Condiţiile de valabilitate ale actelor de drept administrativ

valabilitate au în vedere la rândul lor îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi condiţia

a. Emiterea actelor administrative de către organul competent în limita

da fapt concordanţa dintre conţinutul actului şi ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea normei

Condiţiile posterioare emiterii actului au în vedere: aprobările din partea

Efectele juridice ale actelor administrative

unui imobil după ce acesta a fost realizată material – clădirea a fost

Părţile în contractul de concesiune. Legea nr.219/1998 stabileşte că au calitatea

II. Obiectul contractului de concesiune

VI. Drepturile şi obligaţiile părţilor

Art.8 (1) Concedentul este obligat să nu îl tulbure pe concesionar în exerciţiul drepturilor

VII. Încetarea contractului de concesiune

VIII. Clauze contractuale referitoare la împărţirea responsabilităţilor de mediu între

IX. Răspunderea contractuală

CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV ROMÂN

1. Aspecte generale privind contenciosul administrativ

Instanţele judecătoreşti cărora li se conferă competenţa judecării acestor litigii

1.2. Caracteristicile contenciosului administrativ.

referinţă a controlului şi anume particularităţile organizării executării legii şi exigenţele

Subsemnatul____domiciliat înavând calitatea procesuală de