Natura umană la Jean-Paul Sartre și Emil Cioran

În acest eseu voi urmări să scot în evidență câteva asemănări dintre viziunea asupra
naturii umane exprimată de Jean-Paul Sartre în „Existențialismul este un umanism” și de către
Emil Cioran în eseul său „A nu mai fi om”, publicat în „Pe urmele disperării”. Consider că cele
două texte conturează un univers de idei comune, lucru care nu este de mirare având în vedere
contextul în care apar și faptul că ambii autori au străbătut de-a lungul vieții prin opera lor teme
profund existențialiste.
Din punct de vedere al contextului și formării celor doi, trebuie luat în considerare că
aceștia au trăit în una dintre cele mai dramatice perioade din istoria umanității. Ororile Primului
Război Mondial, în timpul căruia Europa a fost martoră unor distrugeri și acte de violență
considerate inimaginabile până la acel moment, creșterea influenței regimurilor totalitare,
schimbările rapide care se petreceau în mediul social și cultural ca urmare a eșecului valorilor
tradiționale vor duce la dezvoltarea unor generații răzvrătite, cu o atitudine mult mai pesimistă
asupra vieții.
În „Existențialismul este un umanism” Sartre explică și aduce argumente în favoarea
câtorva principii de bază pe care existențialismul ateist se clădește. Acesta începe prin a
exemplifica un cuțit de tăiat hârtie, despre care spune că este construit de către un artizan după o
anumită metodă și servește un anumit scop cunoscut de către creatorul său în momentul în care
acesta l-a fabricat. Apoi, trage concluzia că „Aici, prin urmare, vedem lumea dintr-o perspectivă
tehnică, şi putem spune că producţia precede existenţa”. Lucrurile stau diferit în cazul omului.
Dacă Dumnezeu ar exista, acesta ar putea juca rolul artizanului care cunoaște procesul de creare
a omului în cel mai mic detaliu și, prin urmare, ar putea să-i atribuie orice natură crede de
cuviință. Dar, „dacă Dumnezeu nu există, atunci există cel puţin o fiinţă la care existenţa precede
esenţa, o fiinţă care există înainte de a putea fi definită de orice concepţie asupra ei”. Prin
urmare, omul mai întâi se naște, iar apoi se definește pe sine.
Ideea că „existența precede esența” poate fi identificată și în textul lui Cioran, chiar dacă
pare a fi exprimată într-un mod mult mai liric, cu accente profund subiective, față de
argumentația lui Sartre care păstrează un ton rece, analitic. Acesta afirmă: „Căci dacă diferenţa
dintre om şi animal rezidă în faptul că animalul nu poate fi decît animal, pe cînd omul poate fi
ne-om, adică altceva decît el însuşi, — atunci eu sînt un ne-om”. Astfel, argumentează în
favoarea unei capacități umane de a alege și de a trăi în afara unei naturi bine definite.
Concluzia logică a afirmației că „existența precede esența” este aceea că omul are
libertate absolută în a se alege. Acest lucru îl condamnă în schimb la responsabilitate absolută,
pentru că „alegându-se pe sine el alege în acelaşi timp pentru toţi oamenii”. Acest lucru este
argumentat prin prisma faptului că orice alegere privind modul său de viață pe care un om o face,
spune ceva despre concepția sa asupra felului în care umanitatea trebuie să-și desfășoare
existența. Suntem responsabili de a face mereu alegerea cea mai bună, pentru că fiecare individ
în parte are puterea de a modela și contribuie într-un fel sau altul la modelarea imaginii omului.
 Cioran pare să trăiască această condamnare la libertate absolută într-un mod foarte intens,
lăsându-se copleșit de frământări existențiale. În viziunea sa, omul „De pe urma aşa-zisei lui
libertăţi, suferă mai mult decît după cel mai mare prizonierat posibil în existenţa naturală”.
Conturează un mediu claustrat în care simțul apartenenței la istoria umanității și apăsarea
responsabilității îl solicită constant la maximum, provocând stări de angoasă și nevroză. „Tot mai
mult mă conving că omul este un animal nefericit, abandonat în lume, silit să-şi găsească o
modalitate proprie de viaţă, aşa cum natura n-a mai cunoscut înaintea lui.”
Aceste sentimente chinuitoare descrise de Cioran, dorința de evadare, înstrăinarea,
disperarea cauzată de conștientizarea acestor adevăruri legate de existența umană sunt
menționate și de Sartre. Acesta afirmă că „omul trăiește în angoasă”. În absența lui Dumnezeu,
orice război, tortură, crimă cade pe umerii umanității, fiind lipsiți de orice mecanism de
autoapărare care ne-ar putea ajuta să justificăm cruzimea și brutalitatea de care am fost capabili
de-a lungul istoriei. În acest sens, Cioran afirmă că „Omul tinde tot mai mult să ia monopolul
dramei şi al suferinţei din lume. De aceea mîntuirea este pentru el o problemă atît de arzătoare şi
de insolubilă”.
La Cioran, frământările cauzate de această condamnare la care raționamentele
existențialiste par să trimită omul se îmbină și cu un soi de indignare față de condiția sa. Întrebări
retorice de genul „Ce mai pot aştepta de la asemenea realităţi?” sau remarci pesimiste cu privire
la semenii săi „Între oameni există unii care n-au depăşit cu mult forma de existenţă animală sau
de plantă. Este natural ca ei să dorească şi să admire fenomenul om” par să trimită nu doar la
disperare, dar și la un puternic dezgust față de rasa umană, văzută mai mult ca o abominație a
naturii sortită să fie nefericită pe vecie. Astfel, ne e ușor să înțelegem dorința de escapism
exprimată de-a lungul întregului eseu, care deplânge destinul dezolant al omului suprapus cu
viața lipsită de orice fel de frământări existențiale de care se bucură plantele și animalele. „Dacă
ar fi posibil, m-aş transforma în fiecare zi într-o formă particulară de viaţă animală şi de plantă.
Să fiu succesiv toate formele de flori, să fiu buruiană, ghimpe, trandafir, să fiu arbore de ecuator,
cu crengi întortocheate, plantă de mare, bătută de valuri, sau de munte, în prada vînturilor; să fiu
pasăre cu glas melodios sau pasăre croncănitoare şi de pradă, călătoare sau sedentară, să fiu
bestie de pădure sau animal domestic. Toate speciile să le trăiesc cu o frenezie sălbatică şi
inconştientă, să parcurg seria întreagă a naturii, să-mi schimb forma cu uşurinţa unei graţii naive,
fără teatru, întocmai ca într-un proces natural. Cum aş umbla prin cuiburi, prin grote, prin
singurătăţi de munte şi de mare, prin dealuri sau prin cîmpii! Numai această aventură cosmică,
trăită în interiorul substanţial al vieţii, în intimitatea ei organică, urmînd arabescul formelor vitale
şi pitorescul naiv al plantelor, mi-ar mai putea deştepta gustul să redevin om”.
Astfel, prin prisma exprimării unor trăiri și a unor idei profund existențialiste, cele două
texte se aseamănă prin prisma viziunii asupra naturii umane.

Bibliografie
Cioran, Emil. „Pe culmile disperării.” Cioran, Emil. Pe culmile disperării. București: Humanitas, 1934.

Sartre, Jean-Paul. Existențialismul este un umanism. Paris, 1946.