Generalități despre Oase

Oasele sunt considerate pârghii dure şi rezistente cu rol în: − menţinerea formei corpului; −
efectuarea mişcărilor. Oasele sunt alcătuite din ţesut conjunctiv impregnat cu săruri de calciu.
Ţesutul osos are o structură adecvată funcţiilor: de a rezista la solicitările de presiune, încovoiere,
întindere, răsucire. Aceste proprietăţi mecanice depind de vârstă, compoziţie chimică, alimentaţie,
natura solicitării fizice, etc. Sub influenţa exerciţiilor fizice, structura oaselor se modifică concomitent
cu creşterea rezistenţei la factorii mecanici, ex: modificările apărute la oasele piciorului de bătaie la
săritori şi fotbalişti. Oasele sînt dure, rezistente şi elastice, aceste calităţi fiind datorate compoziţiei
chimice şi arhitecturii ţesutului osos. Oasele sînt alcătuite din substanţă osoasă, măduvă osoasă,
periost, vase care le hrănesc şi nervi care le asigură sensi¬bilitatea. După forma lor deosebim trei
categorii de oase: lungi, late şi scurte Oasele lungi formează în special scheletul extremităţilor, al
membrelor. Oasele lungi prezintă un corp (diafiza) şi două extremităţi (epifizele). Diafiza este formată
din ţesut osos compact şi prezintă în interior un canal medular, iar epifizele sînt formate din ţesut
osos spongios. Oasele late au două din cele trei dimensiuni aproape egale (lungimea şi lăţimea). Ele
alcătuiesc cutia craniană, scheletul bazinului, omoplatul etc. Sînt formate din două tăblii de ţesut
osos compact şi la mijloc spongioasa. Oasele scurte au cele trei dimensiuni (lungime, lăţime şi
înălţime) aproape egale şi se întîlnesc la scheletul coloanei vertebrale, al mîinii şi piciorului (oasele
carpiene, tarsiene). La exterior sînt formate din ţesut compact, iar în interior din ţesut spongios. Pe
lingă aceste trei grupe principale mai deosebim oase drenate (ce alcătuiesc coastele), oase
pneumatice (maxilarul, sfcnoidul) ce conţin în interior cavităţi cu aer, oase sesamoide, situate
periarticular sau în grosimea unor tendoane musculare. Elementele descriptive ale osului sînt feţele,
marginile şi extremităţile. De exemplu, humerusul prezintă două extremităţi, una superioară
(proximală) şi alta inferioară (distală), trei feţe care, după orientarea lor, pot fi posterioară, internă şi
externă. Noţiunile de proximal şi distal se folosesc pentru a desemna două extremităţi opuse ale
aceleiaşi piese osoase. Pentru oasele membrelor, noţiunea de proximal se referă la extremitatea ce
priveşte rădăcina membrului, în timp ce noţiunea de distal se referă la capătul opus. Proeminenţele
oaselor. Unele oase prezintă proeminenţe care se detaşează de restul osului; ele se numesc apofize.
Alte proeminenţe, mai rotunjite şi mai puţin detaşate, poartă denumirea de tuberozităţi, eminenţe
sau tuberculi, dacă au o întindere mai redusă. Osul mai poate prezenta şi ridicaturi ascuţite, numite
spine, care, atunci cînd se găsesc în apropierea unor suprafeţe articulare şi sînt mai puţin ascuţite, se
numesc epicondili. Pe suprafaţa osului există şi porţiuni netede, acoperite de cartilajul hialin, ce
servesc la articularea a două oase între ele. Acestea poartă denumirea de faţete articulare, fiind
uneori adâncite, formînd cavităţi articulare.

Generalităţi despre articulaţii

Prin articulaţie înţelegem legătura dintre două sau mai multe oase, prin intermediul unui aparat
fibros şi ligamentar. După definiţia dată de Testut, articulaţia este „un ansamblu de părţi moi si dure,
prin care se unesc două sau mai multe oase vecine". Adoptînd clasificarea funcţională, împărţim
articulaţiile după gradul lor de mobilitate în: 1. Articulaţii fixe sau sinartroze, în care oasele nu pot
executa nici o mişcare sau fac mişcări foarte reduse. Aceste tipuri de articulaţii le întîlnim la oasele
cutiei craniene şi la articulaţiile cutiei toracice. Legătura dintre oasele care alcătuiesc o sinartroză
poate fi făcută prin ţesut carti-laginos, ţesut conjunctiv fibros sau chiar osos. După felul ţesutului care
leagă oasele unei sinartroze, deosebim trei | itegorii: a) Sincondroza este o articulaţie unde legătura
oaselor se face prin ţesut cartilaginos, a cărui elasticitate îi conferă un oarecare grad de mobilitate. Se
pot cita lama perpendiculară a etmoidului cu vomerul, articulaţia dintre prima coastă şi stern etc. b)
Sindesmoza se caracterizează prin faptul că legătura dintre oase se face prin ţesut conjunctiv fibros.
Exemple sc găsesc la articulaţiile sacro-iliace, între epifizele distale ale libiei şi fibulei. Un tip deosebit
de sindesmoze îl constituie suturile dintre oasele cutiei craniene, unde legătura se face printr-un
ţesut conjunctiv fibros. c) Sinostoza este o articulaţie fixă, în care oasele sînt legate prin ţesut osos.
Ea derivă dintr-o sincondroza sau sindesmoza, la care ţesutul de legătură s-a osificat. Sinostoza
craniană apare la o vîrstă înaintată, cînd ţesutul de legătură dintre oasele cutiei craniene se osifică. 2.
Amfiartrozele sînt articulaţii cu mişcări ceva mai ample, deci semimobile. Ele se găsesc în organism la
coloana vertebrală, unde legătura dintre corpul vertebrelor se face printr-un disc fibrocartilaginos.
Discul are forma corpurilor vertebrale şi prezintă la periferie o serie de lame concentrice din ţesut
fibrocartilaginos, iar în centru o substanţă gelatinoasă numită nucleu pulpos.

Mişcările la nivelul vertebrelor sînt de mică amplitudine, însă, însumate pe întreaga coloană, ele
imprimă acesteia o flexibilitate destul de accentuată. 3. Diartrozele sînt articulaţiile mobile cele mai
răspîndite în organism. Caracteristica lor generală o constituie prezenţa unei cavităţi articulare, în
care se găseşte o mică cantitate de lichid sinovial, o capsula articulară, căptuşită în interior de
membrana sinovială şi cartilajul hialin articular. Datorită acestor elemente anatomice, sînt articulaţii
mobile. Mobilitatea lor variază însă în funcţie de forma pe care o prezintă suprafeţele articulare ale
oaselor, ce determină şi diferitele tipuri de diartroze. Vascularizarea articulaţiilor se face din
trunchiurile arte¬riale ale membrelor sau din colateralele lor, de unde pornesc ramuri arteriale
articulare, ce realizează două reţele vascu¬lare: una pericapsulară şi alta intra capsulară. După ce
străbate sistemul capilar, sîngele este colectat de vene. Inervaţia articulaţiilor provine din nervii care
inervează oasele, muşchii şi tegumenul regiunii respective. Articulaţiile sînt bogat inervate, în special
în zonele capsulare, care sînt cele mai solicitate de forţele mecanice. După cum am mai arătat,
articulaţiile conţin numeroşi proprioceptori. De la proprioceptori, prin nervi, se transmit informaţii
referitoare la funcţia articulaţiei respective pe căile aferente, spre cordoanele dorsale medulare, la
cerebel, apoi la scoarţa cerebrală. Nervii articulari sînt, deci, nervi senzitivi, formaţi din fibre aferente.
Unicele fibre nervoase eferente care pătrund în articulaţie, însoţind vasele sanguine, sînt de natură
vegetativă şi au rol în vasomotricitate.

Generalităţi despre muşchi

Muşchii sînt organe adaptate unei funcţii speciale, contracţia, constînd din capacitatea lor de a-şi
micşora lungimea şi de a produce astfel mişcări. În organismul omului există trei feluri de muşchi,
care se deosebesc atît prin structură, cît şi prin particularităţi speciale de contracţie: muşchi striaţi,
muşchi netezi şi muşchiul cardiac (miocardul). Muşchii striaţi sau muşchii scheletului constituie
majoritatea masei musculare a corpului. Ei au capacitatea de a se contracta voluntar, dezvoltă viteză
şi forţă însemnate, însă obosesc repede. Muşchii netezi se găsesc în pereţii organelor interne
(stomac, intestin, vase sanguine etc), se contractă involuntar, dezvoltă o forţă însemnată, iar
contracţia lor, deşi este lentă, poate fi menţinută un timp îndelungat fără a se produce oboseală.
Muşchiul cardiac sau miocardul este un muşchi special, asemănător ca structură muşchilor striaţi, iar
ca funcţie, muşchilor netezi. Miocardul are o funcţie caracteristică, care nu se mai întâlneşte la
ceilalţi; el se poate contracta automat, datorită existenţei unui sistem nervos special în grosimea sa.
De asemenea, datorită sistemului valvular, inima are posibilitatea să-şi dozeze astfel efortul, încît să
nu obosească. Muşchii striaţi sînt organe contractile care asigură poziţiile şi mişcările corpului
omenesc. în îndeplinirea acestei luncţii, muşchii se comportă ca organe motorii şi elastice, care
mobilizează pîrghii variate, formate din piesele scheletice ale corpului. Ei au o structură specială,
adaptată acestei luncţii, fiind alcătuiţi dintr-un număr mai mare sau mai mic de fascicule de fibre
musculare, reunite cu ajutorul unui ţesut conjunctiv special de legătură. în corpul omenesc există
diferite forme de muşchi, grupaţi în jurul articulaţiilor pe care le mobilizează. Forma şi volumul lor
variază de la un muşchi la altul; în organism există atît muşchi voluminoşi (marele fesier, cvadricepsul
femural, ileo-psoasul şi alţii), cît şi mici, cum sînt muşchii motori ai globului ocular. După formă,
muşchii striaţi se împart în: a) muşchi lungi, cu fibre paralele: croitorul, dreptul intern etc.; b)
muşchi fusiformi: bicepsul brahial, numeroşii muşchi de la antebraţ şi coapsă etc.; c) muşchi laţi:
marele dorsal, muşchii pereţilor abdominali etc.; d) muşchi în formă de evantai: marele pectoral,
temporalul etc.; e) muşchi penaţi, adică cu fibrele dispuse de o parte şi de alta a tendonului, ca
nervurile unei pene; dreptul anterior al coapsei, solearul şi numeroşii muşchi de la antebraţ, coapsă şi
gambă. f) muşchi circulari sau sfinctere, numiţi şi muşchi orbi-culari: orbicularul pleoapelor,
orbicularul buzelor, sfincterul vezical, sfincterul anal etc. Forma le conferă muşchilor o serie de
particularităţi mecanice; astfel, muşchii cu fibre paralele şi cei fuziformi mobilizează oasele pe o
singură direcţie, cei în evantai pe direcţii numeroase, iar cei circulari închid orificiile în jurul cărora
sînt dispuşi. Tendoanele şi aponevrozele sînt principalele organe anexe ale muşchilor; ele sînt foarte
rezistente, inextensibile şi servesc la fixarea muşchilor pe oase. Muşchii se dispun în jurul
articulaţiilor pe care le mobilizează în diferite direcţii; majoritatea muşchilor sînt uniarticulari, adică
se găsesc la o singură articulaţie. Există şi muşchi care trec peste două articulaţii, numiţi biarticulari,
cum sînt: bicepsul brahial şi cel femural, dreptul femural, flexorii şi extensorii degetelor (aceştia din
urmă se numesc muşchi poliarticulari, deoarece trec peste mai multe articulaţii). Inervaţia muşchilor
este asigurată de nervi motori, senzitivi şi vegetativi. Nervul motor îşi are originea în celulele
nervoase din coarnele anterioare ale măduvei spinării şi în nucleii motori din trunchiul cerebral.
Axonul acestor celule se distribuie fibrelor musculare, formînd cu acestea plăcile motorii, organe
speciale de legătură dintre nervi şi muşchi. Inervaţia vegetativă a muşchilor este asigurată de
sistemul nervos simpatic şi parasimpatic, care reglează, prin nervii vasomotorii, debitul circulator la
nivelul muşchilor. Simpaticul produce vasoconstricţie (micşorarea calibrului arteriolelor musculare),
iar parasimpaticul vasodilataţie (mărirea calibrului). Prin acest mecanism se asigură cantitatea de
sînge necesar muşchiului, atât în efort, cât şi în repaus. In perioada de încălzire, care precede
antrenamentul sau competiţia, la nivelul muşchilor se produce vasodilataţie, care asigură un aport
sporit de oxigen şi substanţe nutritive necesare efortului fizic.

Muşchii au o circulaţie bogată, asigurată prin numeroase vase sanguine, care se capilarizează sub
forma unei reţele bogate la nivelul fiecărei fibre musculare. în procesul antrenamentului sportiv,
circulaţia la nivelul muşchiului devine mai activă, asigurînd un aport crescut de substanţe energetice
necesare contracţiei.