Fiziopatologie – Curs II – 15.10.

2013

Fiziopatologia reactiilor inflamatorii II

Activarea generala a celulelor pro-inflamatorii aderate se realizeaza atat sub actiunea unor mediatori solubili formati cat
si a celor din focar (factori chemotactici). Pe membrana celulelor pro-inflamatorii exista o gama mare de receptorii
specifici pentrut acesti factori, in al caror segment extramembranar exista domenii specifice pe care se leaga diferitii
factori chemotactici. In functie de momentul aparitiei lor, exista factori chemotactici de doua tipuri sau linii:

 Linia 1 – C3a, C3b si complexul C5bC6C7

 Linia 2 – diferite interleukine eliberate in focar, in special de la nivelul macrofagelor (LI-1, IL-8), diferite
leucotriene (provenite din activarea caii prostanoizilor, din care fac parte si prostaglandinele – ex.: leucotriena
B4), factori rezultati in cursul procesului de activare a hemostazei (kalikreina, PAF, fibrinopeptidul B), diferiti
metaboliti bacterieni (formiol-metiol-leucil-peptide), fragmente rezultate din lezarea matricei extracelulare

Odata fixati pe receptori membranari specifici, acesti factori chemotactici produc o serie de modificari conformationale
in structura receptorului, care se transmit prin segmentul transmembranar pana la un sistem activator reprezentat de
proteina G, care la randul ei activeaza enzima cheie in activarea metabolica, fosfolipaza C. Aceasta activeaza cascada
fosfatidil-inozitolilor, rezultand din aceasta activare doi compusi foarte importanti, diacil-glicerolul, respectiv inozitol 3-
fosfatul (IP3).

DAG stimuleaza protein-kinaza C (PKC), o enzima care la randul ei, prin fosforilare, activeaza diferite enzime implicate in
diverse cai metabolice. PKC stimuleaza transcriptia unor gene implicate in sinteza de interleukine. De asemenea, PKC
activeaza NADPH-oxidaza, o enzima esentiala pentru citotoxicitatea oxigen-dependenta.

IP3 se fixeaza pe receptorii sai de pe REN si determina mobilizarea ionilor de calciu. Cresterea concentratiei ionilor de
calciu din citoplasma activeaza o enzima numita myosine light chain kinase (MLCK), care la randul ei activeaza
contractilitatea miozinei. Astfel se ajunge la contractia intregului citoschelet si a corpului celular, contractia necesara
pentru functia de locomotie a organismului. De asemenea, MLCK activeaza o proteina numita profilina, care este
esentiala pentru un alt fenomen implicat in locomotie (emiterea de pseudopode). In urma activarii metabolice, sunt
initiate cele 3 functii majore ale celulei profesionale pro-inflamatorii:

• Chemokinezia
• Fagocitoza
• Citotoxicitatea oxigen-dependenta

Chemokinezia
Reprezinta capacitatea celulei pro-inflamatorii de a migra de la nivelul peretelui vascular unde a aderat pana in centrul
focarului lezional intr-un mod strict directional, de-a lungul unui gradient de factori chemotactici. Capacitatea de

1
 Fiziopatologie – Curs II – 15.10.2013
chemokinezie are la baza doua fenomene – contractia citoscheletului, respectiv a intregului corp celular, si emiterea de
pseudopode.

Emiterea de pseudopode
Fenomenul are la baza formarea in anumite locuri de la nivel submembranar a unui gel de actina, realizat prin
polimerizarea monomerilor sau filamentelor de actina prezente in citoplasma. Prin polimerizarea acestor molecule de
actina, se realizeaza la nivelul acelui locus submembranar o concentrare masiva de molecule proteice, ceea ce conduce
la o crestere localizata a presiunii coloid-osmotice. Aceasta crestere determina atragerea unei cantitati corespunzatoare
de apa la nivelul acestui gel de actina, iar imbibarea acestuia cu apa ii mareste volumul. Drept urmare, prin forta
mecanica, este impinsa local membrana, determinand aparitia pseudopodelor. La formarea gelului de actina participa o
serie de activatori respectiv inhibitori:

 Profilina – este o proteina bazica submembranara cu o GM de 20 kd si rolul de a prelua din citoplasma, atunci
cand este activata, monomeri de actina, apoi de a ii transporta la nivel submembranar si de a ii ceda locusurilor
submembranare unde are loc polimerizarea
 Gelsolina – Este o proteina bazica citoplasmatica inhibitoare, cu GM de 80 kd si rolul de a se opune formarii
gelului de actina sau, daca acesta s-a format, de a produce liza acestui gel de actina si retragerea pseudopodului.
Starea normala a gelsolinei este una activa, astfel incat in starea de repaus metabolic a celulei, gelsolina
impiedica formarea de pseudopode. Cand celula se activeaza metabolic, MLCK activata are un efect inhibitor
asupra gelsolinei care permit constituirea gelului de actina.
 Proteina de legare a actinei (ABP – actin-binding protein) – Este tot o proteina submembranara, care se
comporta ca si punte nodala unde se insera in toate directiile actina.

Emiiterea de pseudopode este asociata cu:

 Repozitionarea receptorilor membranari pentru factori chemotactici

 Fixarea pseudopodelor emise in structura matricei extracelulare

Repozitionarea receptorilor pentru factorii chemotactici

Toti receptorii membranari pentru factorii chemotactici, prin translatie la nivelul membranei, incep sa se concentreze in
aria membranei ce vine in contact direct cu sursa de factori chemotactici, cu formarea unei calote, fenomen denumit
„capping”. Acest fenomen permite sesizarea de catre celulele pro-inflamatorii a unor cantitati mari de factori
chemotactici la acest nivel, iar proteina C va activa doar fosfolipaza C de sub aceasta calota. Astfel, gelul de actina se
formeaza doar sub aceasta zona membranara, iar celula emite pseudopode numai spre sursa de factori chemotactici.
Drept urmare, deplasarea celulei in focar este directionata.

Fixarea pseudopodelor emise in structura colagenica a matricei extracelulare

Pe membrana pseudopodelor, odata cu activarea totala a leucocitelor, se exprima o β 1-integrina, receptorul VLA4.
Acesta este capabil sa recunoasca si sa se lege de mici secvente de 3 sau 4 aminoacizi din structura colagenului matricei
extracelulare (acid aspartic-acid glutamic-arginina/-serina). Odata cu contractia citoscheletului si a corpului celular,
acesta din urma este adus langa punctul de fixare al pseudopodelor, dupa care celula emite alte pseudopode si tot asa.

Fagocitoza
Fagocitoza la randul ei se desfasoara in trei faze – captarea particulelor, endocitoza acestora si prelucrarea lor.

2
 Fiziopatologie – Curs II – 15.10.2013
Captarea
Captarea diferitelor particule din focarul lezional (celule bateriene, celule virale sau celule proprii distruse sau alterate,
fragmente de membrana sau matrice extracelulara etc.). Celulele fagocitare pot capta astfel de particule prin faptul ca
detin pe suprafata lor o serie de receptori membranari care recunosc si leaga o serie de factori solubili numiti
opsonine,care in prealabil s-au atasat de diferite particule. Cele mai importante osionine sunt reprezentate de
componenta C3b al complementului si de IgG.

Componenta C3b a sistemului complement

C3b se generaza in continuu in organism, insa intr-un focar inflamator se va genera in cantitati mai mari. El se poate
atasa foarte usor de membranele celulare intr-o maniera nespecifica, din cauza unei paricularitati structurale, anume
C3b detine in structura sa o grupare tiol-esterica electronofila, cu care se poate lega extrem de usor de grupari
nucleofile, precum gruparile amino- din structura proteinelor membranare sau gruparile hidroxi- din glucidele
membranare. Celuleleproprii sanatoase nu pot fi opsonizate, deoarece detin o serie de mecanisme ce impiedica legarea
C3b direct la membrana. O celula alterata, in schimb, nu mai produce aceste mecanisme de protectie sau ele nu mai
funtioneaza corect, iar aceasta poate fi opsonizata de C3b. Atunci cand molecula de C3b actioneaza ca o opsonina, la
nivelul ei se produce o modificare, putand fi astfel recunoscuta si legata de celula fagocitara ce detine receptori CR3 si
CR4 pentru opsonine.

Imunoglobulina G
IgG, prin capatul sau F ab, poate recunoaste si se poate lega in mod specific de diferite structuri antigenice din membrana
celulelor bacteriene, a celor virale sau chiar a celulelor proprii alterata. IgB sufera la randul ei o modificare
conformationala, astfel incat aceasta opsonina poate fi recuoscuta si legata de celula fagocitara, prion intermediul unor
receptori de tip FcγR . De aici pornesc semnale catre enzime cheie.

Endocitoza
La locul captarii se produce o invaginare progresiva a membranei, cu formarea unei vezicule numite fagozom, ce contine
materialul captat. Mai multi fagozomi se unesc, generand un endozom. Endozomii sunt initial periferici si avanseaza
incet catre centrul celular, unde se vor uni cu lizozomii, devenind fagolizozomi sau endolizozomi. Acestia au multiple
roluri:

 Transportul materialului captat pana la nivelul lizozomilor, unde are loc prelucrarea biochimica a acestuia
 Alterarea usoara a structurii materialului captat, datorita mediului acid intracelular rezultat din activarea
metabolica a celulei (produsii finali ai glicolizei)

Deversarea echipamentului enzimatic al lizozomilor asupra materialului endocitat are loc odata cu unirea endozomilor
cu lizozomii.

Prelucrarea
Este o alterare chimic-specifica. Lizozomii, cunoscuti si sub numele de granulatii primare sau azurofile, contin:

 Proteaze acide – numite asa deoarece se activeaza in mediu acid

 microperoxidaze – descompun anumiti peroxizi lipidici

3
 Fiziopatologie – Curs II – 15.10.2013
 proteine cationice – au actiune detergenta, alterand structurile lipidice
 lizozim – substanta cu efecte bactericide
 hidrolaze acide – desfac diferite legaturi chimice, in special esteri, in prezenta apei

In plus fata de aceste enzime lizozomale, lizozomii macrofagelor au si altele fata de cei al neutrofilelor:

 Glicozidaze – desfac legaturi glucidice

 fosfataze si sulfataze acide – desfac esteri cu fosfor sau cu sulf
 Nucleozidaze – altereaza structura acizilor nucleici

Exista si asa-numita fagocitoza frustrata, atunci cand particula ce trebuie endocitata are un volum prea mare sau este
foarte aderenta la tesuturile organismului, situatie in care celula fagocitara se leaga de particula respectiva dar nu o
poate endocita. Se produce o ambalare metabolica puternica a celulei fagocitare, care isi va deversa rezervele de enzime
lizozomale in afara celulei, nivel la care are loc prelucrarea particulei respective. Deversarea unei cantitati mari de
enzime lizozomale, mai ales proteolice, ar putea afecta celulele fagocitare. Totusi, structurile proprii sanatoase sunt in
mare parte protejate prin actiunea unor proteine care se opun actiunii proteazelor lizozomale. De exemplu, din plasma
ajung in centrul focarului α1-antitripsina si α2-macroglobulina.

Citotoxicitatea oxigen-dependenta
Reprezinta apacitatea celulelor pro-inflamatorii de a genera o serie de radicali liberi de oxigen cu ajutorul carora
altereaza intr-o maniera nespecifica diferite structuri ale materialului endocitat sau doar captat. In general prin radicali
liberi se intelege acea specie de ioni sau molecule care detine un electron neimperecheat. Acest electron confera o mare
reactivitate, astfel incat aceste specii se pot lega foarte usor de orice tip de celula sau particula, alterandu-i structura si
bineinteles alterandu-i grav functionalitatea. In generarea radicalilor liberi de oxigen, celulele proinflamatorii detin mai
multe sisteme.

NADPH-oxiadaza
Este un complex enzimatic format din 5 subunitati prezente atat la nivelul membranei celulare cat si la nivelul
membranei endozomilor. Aceste 5 subunitati se impart in:

 2 subunitati membranare propriu-zise

 3 subunitati submembranare

Cele membranare se noteaza cu α si β iar ele constituie citocromul B205. Atat α cat si β sunt depozitate in citoplasma in
granulatiile secundare, in starea de repaus metabolic. Subunitatea α se mai numeste si glicoproteina 21 (GP21) iar cea β
glicoproteina 91 (GP91). La nivelul glicoproteinei α exista 2 situsuri de legare, pentru NADPH si FAD. Subunitatile
submembranare se gasesc submembranar atat in stare de activitate cat si in repaus metabolic. Ele sunt:

 GP67 – se va lega la subunitatea α

 GP47 – se va lega la subunitatea β
 Componenta asociativa a raspunsului – se va lega la subunitatea β

In repaus celular, cele 5 subunitati nu sunt asamblate. Asamblarea are loc sub actiunea fosfolipazei C, ce activeaza in
citoplasma o proteina-transportor care preia din granulatiile secundare subunitatile α si β si le conduce pana la nivelul
4
 Fiziopatologie – Curs II – 15.10.2013
membranelor celulei si a endozomilor, unde le ataseaza. De asemenea, tot prin intermediul fosfolipazei C sunt stimulate
si cele 3 subunitati submemranare, care se vor lega astfel la cele membranare. In acelasi timp subunitatea α isi
exteriorizeaza situsurile pentru NADPH si FAD.

Exista si scurgeri de electroni de pe lantul respirator. Acestia sunt preluati de NADPH-oxidaza si transportati la FAD, apoi
ajung pe subunitatea β si de acolo reactioneaza cu oxigenul molecular, rezultand ionul superoxid (O 2-), ionul hidroxid
(OH-) sau apa oxigenata (H2O2). De la acesti radicali liberi de oxigen se ajunge si la alte specii de oxigen, cum ar fi peroxizii
lipidici, foarte citotoxici.

Sistemul mieloperoxidazei
Mieloperoxidaza este o enzima lizozomala care intra in activitate cand lizozomii isi deverseaza continutul in endozomi.
Ea actioneaza pe peroxizi in prezenta ionilor de Cl - si generaza pe de o parte acidul hipocloros (HOCl), care este un
radical liber, si cloraminele, cu puternic efect bactericid.

Sistemul NO-sintetazei
NO-sintetaza este o enzima ce se gaseste cu precadere in celulele epiteliale, dar si in macrofage. Este activata in general
de IL1 si TNF. Ea converteste arginina in citrunina in prezenta O 2, cu generare de monoxid de azot (NO), o specie de
radical de oxigen. Monoxidul de azot are o capacitate mai putin eficienta de reactie, dar poate genera radicalul peroxi-
nitrit (NO3-), insa mai importanta este functia sa de agent vasodilatator local si de crestere a permeabilitatii capilare.