Leoaică tânără, iubirea...

-eseu-

Neomodernismul desemnează, în literatura română, generația cuprinsă

între proletcultism și postmodernism, Generația ’60. În această atmosferă de
relativă liberalizare culturală, are loc o reînviere, în condiții și forme diferite, a
modernismului interbelic.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea...” face parte din volumul „O viziune a
sentimentelor”, publicat în 1964, volum în care Nichita Stănescu, prin cuvântul
poetic esențial, vizualizează iubirea ca sentiment, ca stare extatică a eului
poetic. Poezia este o capodoperă a liricii erotice românești, individualizându-se
prin transparența imaginilor, prin proiecția cosmică, prin originalitatea
metaforelor și prin simetria compoziției.
Perioada postbelică este perioada care a urmat celui de-al Doilea Război
Mondial. Poezia redevine lirism pur, redescoperă puterea metaforei,
profunzimile ființei și marile întrebări ale acesteia.
O primă trăsătură specifică neomodernismului este schimbarea atitudinii
față de limbaj, acesta devenind un scop în sine, nu doar un mijloc de expresie,
justificat prin teoria cuvintelor. Pentru Nichita Stănescu, cuvântul are mai multe
valori. Cuvântul-prim are greutate și valoare, Cuvântul-imagine numește
imaginea materială a lumii, Cuvântul matrice face posibilă lumea aceasta,
Necuvintele sunt acele cuvinte care rămân doar ca sugestie și Cuvântul poetic
esențial care vizualizează sentimente și stări de spirit.
O altă trăsătură caracteristică neomodernismului este revenirea la
metafore subtile, bazate pe un limbaj ambiguu aceasta fiind justificată prin
folosirea mijloacelor artistice. Titlul, care este și un element de structură și
compoziție, este exprimat printr-o metaforă în care este sugerat extazul poetic la
apariția neașteptată a iubirii, văzută sub forma unui animal de pradă agresiv, o
„leoaică tânără”, explicitată chiar de poet prin apoziția „iubirea”. Repetiția din
finalul poeziei „față, înc-o vreme,/și-nc-o vreme...” arată că iubirea, ca formă a
spiritului, învinge timpul, dând energie și profunzime vieții.
Tema poeziei o constituie consecințele pe care iubirea le are asupra
raportului eului liric cu lumea exterioară și cu sinele totodată. Poezia este o
confesiune lirică a lui Nichita Stănescu în care eul liric este puternic marcat de
intensitatea și forța celui mai uman sentiment, iubirea. Motive lirice sunt
leoaica, curcubeul, ciocârlia, deșertul, cercul/cercurile concentrice.
Poezia este alcătuită din trei secvențe lirice reprezentative pentru temă și
care constituie un element de structură și compoziție.
Prima secvență exprimă vizualizarea sentimentului de iubire, care ia
forma unei tinere leoaice agresive, care sare în fața eului poetic, având efecte
devoratoare asupra identității sinelui, înfigându-și colții albi și mușcându-l de
față. Pronumele de persoana I „mi, -mă, m-„ potențează confesiunea eului
poetic, în sensul că acesta era conștient de eventualitatea ivirii iubirii care-l
„pândise-n încordare/mai demult”.
Secvența a doua accentuează efectul psihologic al acestei neașteptate
întâlniri cu un sentiment nou, iubirea, care degajă asupra sensibilității eului
poetic o energie omnipotentă, extinsă asupra întregului univers: „Și deodată-n
jurul meu, natura”. Eul poetic se simte un adevărat centrum mundi, un nucleu
existențial, care poate reorganiza totul în jurul său, după alte percepții. Privirea
și auzul pot fi simboluri ale percepției sinelui și se înalță tocmai lângă ciocârlii,
sugerând faptul că apariția iubirii este o manifestare superioară a bucuriei
supreme, percepută cu toate simțurile. Curcubeul poate semnifica un fenomen
rar și fascinant, ca și iubirea, un arc de triumf, de izbândă cerească.
Secvența a treia revine la momentul inițial, metafora iubirii agresive,
insinuante, devoratoare pentru eul liric. Acum poetul identifică sentimentul, nu
mai este o leoaică tânără, oarecare, ci una arămie, știe că iubirea este perfidă,
are mișcările viclene, dar fericirea trăită acum vine după o perioadă ternă a
vieții, un deșert, care capătă brusc strălucire. În finalul poeziei, iubirea, ca formă
a spiritului, învinge timpul, dând energie și profunzime vieții „înc-o vreme,/și-
nc-o vreme...”
Un alt element de structură și compoziție este prozodia modernă. Poezia
are trei strofe inegale, măsura versurilor variază între 3-10 silabe, ritmul este
interior, nu are rimă și se remarcă ingambamentul.
În concluzie, poezia „Leoaică tânără, iubirea...” aparține
neomodernismului, fiind o romanță cântabilă a iubirii, sentiment materializat,
vizualizat de Nichita Stănescu, stare sufletească ce capătă puteri demiurgice
asupra sensibilității eului poetic.