Sunteți pe pagina 1din 378

U IVERSITATEA TEH ICĂ A MOLDOVEI

SVETLA A ALBU IO ALBU

EEVVAALLUUAARREEAA PPAATTRRIIMMOO IIUULLUUII

U IVERSITATEA TEH ICĂ A MOLDOVEI

SVETLA A ALBU

IO ALBU

EEVVAALLUUAARREEAA PPAATTRRIIMMOO IIUULLUUII

Chişinău

2009

2

CZU 332.2/.8 (075.8)

A33

Recomandat spre publicare de Consiliul Profesoral al Facultăţii Inginerie Economică şi Business UTM Consiliul Profesoral al Facultăţii Ştiinţe Economice a USM

Lucrarea este destinată studenţilor facultăţilor Inginerie Economică şi Business, Geodezie, Construcţii şi Cadastru ale UTM, facultăţii Ştiinţe Economice a USM, precum şi tuturor specialiştilor cointeresaţi în evaluarea patrimoniului.

RECE ZE ŢI:

Galina ULIA , doctor habilitat în economie, profesor universitar, decan al facultăţii Ştiinţe Economice a USM icolae ŢURCA U, doctor în economie, conferenţiar universitar, decan al facultăţii Inginerie Economică şi Business a UTM

Albu, Svetlana Evaluarea patrimoniului / Svetlana Albu, Ion Albu; Univ. Tehn. A Moldovei. – Ch.: UTM, 2009. – 271p. Bibliogr.: p.271-276 (57 tit.). – 300 ex. ISBN 978-9975-45-109-3

© Albu S., Albu I.

3

Cuprins

Pag.

Introducere

6

TEMA 1. EVALUAREA Î TREPRI DERII – OŢIU I

8

I

TRODUCTIVE

1.1.Specificul afacerii şi întreprinderii ca obiect al evaluării

8

1.2.Necesitatea şi scopurile evaluării întreprinderii

13

1.3.Tipuri de valori

15

1.4.Principiile de evaluare şi factorii ce influenţează valoarea întreprinderii

22

TEMA 2. PROCESUL DE EVALUARE A

 

Î

TREPRI DERII

27

2.1.Definirea problemei

27

2.2.Diagnosticul întreprinderii

30

2.3.Abordări în evaluarea întreprinderii

32

2.4.Reconcilierea valorii şi estimarea valorii finale

33

TEMA 3. DIAG OSTICUL Î TREPRI DERII

36

3.1.Sistemul informaţional

36

3.2.Diagnosticul comercial

40

3.3.Diagnosticul juridic

46

3.4.Diagnosticul operaţional

48

3.5.Diagnosticul resurselor umane şi al managementului întreprinderii

51

TEMA 4. DIAG OSTICUL ECO OMICO-FI A CIAR

58

4.1.Importanţa şi scopul diagnosticului economico-financiar pentru evaluare

58

4.2.Ajustarea informaţiei financiar-contabile

59

4.3.Diagnosticul economico-financiar

62

4.4.Analiza riscului întreprinderii

76

TEMA 5. ABORDĂRI, METODE, PROCEDEE APLICATE Î PROCESUL EVALUĂRII

81

5.1.Abordări în evaluarea întreprinderii

81

5.2.Metode şi procedee de evaluare

82

5.3.Aplicabilitatea metodelor în funcţie de scopul şi destinaţia

 

4

evaluării

94

TEMA 6. COSTUL OPORTU AL CAPITALULUI ŞI RATA DE ACTUALIZARE

 

98

6.1.Costul capitalului şi componentele sale

 

98

6.2.Determinarea costului capitalului

 

105

6.3.Rata de actualizare şi rata de capitalizare

   

TEMA 7. ABORDAREA PATRIMO IALĂ

   

7.1. Metoda activelor nete

 

7.1.1. Determinarea valorii de piaţă justificate a imobilului întreprinderii 7.1.2. Evaluarea maşinilor şi utilajelor Evaluarea activelor nemateriale şi a obiectelor de proprietate industrială Evaluarea investiţiilor financiare Aprecierea valorii întreprinderii

 

2. valorii

Aprecierea

complexului

patrimonial

al

 

întreprinderii

în

R.Moldova

3. Estimarea

valorii

de

 

lichidare

Tema 8. Abordarea pe bază de venit

   

1. Metoda actualizării fluxurilor de numerar

   

2. Metoda capitalizării profitului

 

Tema 9. Abordarea prin comparaţie

 

1. Esenţa abordării prin comparaţie în evaluarea întreprinderii

   

2. Criteriile de selectare a întreprinderilor de comparaţie

   

3. Caracteristica multiplicatorilor preţului

   

5

4.

Aprecierea valorii afacerii

Tema 10. Aprecierea valorii afacerii la data evaluării

 

1.

Aprecierea primei pentru procurarea pachetului de control

2.

Aprecierea deducerii pentru caracterul necontrolabil al pachetului

3.

Aprecierea deducerilor pentru lichiditate insuficientă

4.

Determinarea

valorii

finale

a

întreprinderii

Tema 11. Raportul cu privire la evaluarea afacerii

 

1.

Cerinţe faţă de raportul de evaluare a afacerii

 

Anexa 1. Raport de evaluare (model instructiv)

 

Anexa 2. Diagnosticarea întreprinderii

 

Bibliografie

 

6

Introducere Activitatea de evaluare în aparenţă este un lucru simplu, care poate fi efectuat rapid, cu uşurinţă de către orice economist. În practică, acest lucru este departe de realitate. Evaluarea bunurilor presupune cunoştinţe vaste în diverse domenii atât economice, juridice cât şi inginereşti. Cunoaşterea obiectului evaluării este o precondiţie absolut necesară evaluării acestuia. Conform Legii RM cu privire la activitatea de evaluare nr. 989- XV din 18.14.2002, evaluării se supun diverse obiecte: bunuri mobile, bunuri imobile şi drepturile asupra lor; active nemateriale – drepturile asupra obiectelor proprietăţii industriale, drepturile de autor, drepturile asupra resurselor naturale etc.; întreprinderile în calitate de complexe patrimoniale; afacerea (businessul); valorile mobiliare, obligaţiile debitoare şi creditoare; lucrările şi serviciile, informaţia; alte obiecte. Evaluarea acestora poate fi benevolă şi/sau obligatorie. Evaluarea obligatorie se efectuează din iniţiativa autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale precum şi în cazul: privatizării sau altui mod de înstrăinare a obiectelor evaluării (sechestru etc.); transmiterii dreptului de folosinţă asupra obiectelor proprietate publică a statului sau dării în arendă a acestora; transmiterii obiectelor evaluării în administraţie fiduciară; exproprierii obiectelor evaluării pentru cauza de utilitate publică; impozitării bunurilor şi încasării

forţate a impozitelor; reorganizării şi lichidării întreprinderilor de stat, municipale, precum şi a întreprinderilor insolvabile, indiferent de tipul de proprietate; apariţiei litigiului patrimonial în legătură cu hotărârea instanţei de judecată; depunerii în gaj a obiectelor de proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ – teritoriale; transmiterii obiectelor evaluării în calitate de contribuţie în capitalul social al întreprinderilor; utilizării obiectelor de proprietate intelectuală create din contul mijloacelor bugetare şi introduse în circuitul economic de către agenţii economici, indiferent de tipul lor de proprietate; introducerii obiectelor de proprietate intelectuală în circuitul economic al întreprinderilor cu tip de proprietate preponderent de stat; solicitării organului care efectuează înregistrarea persoanei juridice; modificării legislaţiei. Astfel, luând în consideraţie şi situaţiile de evaluare benevolă, evaluarea bunurilor apare drept o activitate de necesitate permanentă, avînd în vedere situaţiile uzuale cu care se confruntă agenţii economici în activitatea lor. Prezenta lucrare cuprinde, în cadrul schemei de bază – evaluarea întreprinderii, modalitatea de evaluare a diverselor categorii de bunuri în R.Moldova: bunuri imobile, bunuri mobile, obiecte de proprietate industrială, active mobiliare, business.

8

Temele 2 - 10 sunt scrise de Svetlana Albu, temele 1 şi 11 – de Ion Albu, tema 4 – în coautorat. Lucrarea este destinată studenţilor facultăţii „Inginerie economică şi bussines” a UTM, „Ştiinţe economice” a USM, precum şi studenţilor specialităţii „Evaluarea Imobilului”, tuturor celor cointeresaţi de problemele evaluării patrimoniului.

9

Tema I. EVALUAREA Î TREPRI DERII – OŢIU I I TRODUCTIVE

1.1.Specificul afacerii şi întreprinderii ca obiect al evaluării 1.2. ecesitatea şi scopurile evaluării întreprinderii 1.3.Tipuri de valori 1.4.Principiile de evaluare şi factorii ce influenţează valoarea întreprinderii

1.1. Specificul afacerii şi întreprinderii

ca obiect al evaluării

Afacerea reprezintă o activitate, organizată în cadrul unei

structuri socio-economice, scopul principal fiind căpătarea

profitului. Afacerea îmbracă o formă organizatorico-juridică în

cadrul unei întreprinderi. Întreprinderea, dorind să ocupe o

poziţie concretă pe piaţă, să prospere în lupta concurenţială, să-

şi evidenţieze specificul său, creează, formulează şi

înregistrează elemente specifice cum ar fi nume de firmă (siglă,

emblemă). Firma este denumirea specifică a afacerii care

activează într-un domeniu economic concret.

Ca orice marfă, afacerea posedă o utilitate pentru

cumpărător. În primul rând, ea trebuie să aducă venituri

proprietarului. Analogic oricărei mărfi, utilitatea afacerii apare

în urma utilizării sale. Dacă afacerea nu aduce venit

proprietarului, ea îşi pierde utilitatea şi va fi vândută. Dacă altă

10

persoană observă în această afacere noi modalităţi de utilizare, atunci afacerea devine din nou marfă. Acest lucru este valabil şi pentru întreprinderi, şi pentru firmă. Crearea unei afaceri necesită anumite cheltuieli prealabile. Utilitatea şi cheltuielile sunt elementele de bază care stau la baza valorii afacerii. Astfel, afacerea, în calitate de activitate concretă, întreprinderea şi firma, în calitate de forma sa organizatorică, satisfac necesităţile proprietarului în venituri, pentru căpătarea cărora s-au cheltuit anumite resurse. Afacerea, întreprinderea şi firma deţin toate calităţile mărfii şi pot fi obiecte ale vânzării – cumpărării, însă sunt mărfuri specifice. Specificul determină principiile, abordările, metodele şi procedeele evaluării. În primul rând, afacerea şi întreprinderea sunt o marfă investiţională, adică o marfă, procurarea căreia se efectuează în scopul obţinerii unui venit în viitor. Cheltuielile şi veniturile au o distanţiere mare în timp. Mărimea cheltuielilor este certă, cunoscută, pe când a veniturilor poate fi doar presupusă, deci este incertă. Dacă veniturile obţinute în viitor şi actualizate la data evaluării sunt mai mici decât cheltuielile presupuse, atunci marfa îşi pierde atractivitatea sa investiţională. Prin urmare, valoarea prezentă a veniturilor viitoare, ce pot fi căpătate de proprietar, reprezintă limita superioară a preţului de piaţă din punctul de vedere al cumpărătorului.

11

În al doilea rând, afacerea este un sistem care poate fi vândut atât integral cât şi separat pe subsisteme sau elemente aparte. În acest caz se distruge legătura dintre capital şi forma economico-organizatorică concretă, iar elementele afacerii devin bază pentru crearea unui sistem calitativ nou. Practic, marfă devine nu afacerea, ci părţile componente ale acesteia. În al treilea rând, utilitatea şi necesitatea existenţei afacerii depinde de procesele ce au loc atât în interiorul mărfii cât şi în mediul extern. Instabilitatea în societate generează

instabilitatea afacerii, iar instabilitatea afacerii atrage o aprofundare a instabilităţii sociale. Prin urmare, asupra valorii afacerii-marfă va influenţa modul de reglementare a procesului de vânzare–cumpărare. Întreprinderea în calitatea sa de complex patrimonial include toate tipurile de bunuri necesare activităţii sale: terenuri de pământ, clădiri şi edificii, maşini şi utilaje, materie primă şi producţie finită, active nemateriale, datorii şi creanţe. Evaluarea întreprinderii presupune determinarea în formă bănească a costului care poate deveni preţ de vânzare şi trebuie să reflecte ambele calităţi ale întreprinderii ca marfă, adică utilitatea şi cheltuielile efectuate pentru a întreţine această utilitate. Deoarece pentru fiecare cumpărător utilitatea e diferită, evaluatorul este nevoit să determine diverse tipuri de valori (de piaţă, de reconstituire, de lichidare, investiţională etc.).

12

O importanţă principială o are faptul că evaluarea

calitativă nu se va limita doar la evidenţa cheltuielilor legate de producerea mărfii. Ea numaidecât va lua în consideraţie

imaginea economică, adică locul întreprinderii pe piaţă, factorul timp, riscul şi nivelul de concurenţă. Evaluatorul va determina valoarea de pe poziţia conceptului economic al întreprinderii (firmei). Conceptul economic, contrar modelului contabil, permite a considera necesitatea şi importanţa respectivei întreprinderi pe piaţă. Modelul contabil presupune că activele firmei sunt egale cu datoriile plus capitalul propriu net. În evaluarea de piaţă formula se va modifica [45]:

A * +A * = D * +CP *

prin urmare

CP * = (A * - D * ) + A *

în care:

A * - active (valoarea de piaţă)

AN * - active nesesizabile (valoarea de piaţă)

D * - datoriile CP * - capital propriu de piaţă Active nesesizabile sunt acele elemente ale valorii care nu pot fi măsurate şi evidenţiate în contabilitate, cum ar fi

reputaţia, imaginea întreprinderii, a managerilor şi a angajaţilor, bagajul de cunoştinţe şi experienţa lucrătorilor, relaţiile bune cu furnizorii, clienţii, cultura organizatorică a întreprinderii etc.

13

În contabilitate se aplică principiul „riscului similar”, însă fiecare întreprindere în activitatea sa se întâlneşte cu diverse tipuri de risc şi creează nivelul propriu de venituri. Prin urmare, modelul contabil nu permite a efectua o evaluare reală a întreprinderii, pe când evaluarea în baza conceptului economic permite reflectarea unei imagini juste a activităţii întreprinderii în viitor. Anume acest lucru are importanţă atât pentru proprietari, manageri, consumatori, furnizori cât şi pentru bancheri, investitori, agenţiile de asigurare şi organele fiscale.

Având în vedere faptul, că obiectul evaluării poate fi atât întreprinderea integral, cât şi separat imobilul, parcul de maşini, activele nemateriale sau alte elemente în dependenţă de scopul şi necesitatea proprietarului, cadrul normativ legislativ trebuie să cuprindă aspectele de evaluare a diferitor categorii de bunuri. În Republica Moldova evaluarea este reglementată prin:

Standardul R.Moldova SM 249:2004 Sistem unic de evaluare a patrimoniului. Legea Republicii Moldova cu privire la activitatea de evaluare N 989-XV din 18.04.2002. Regulamentul cu privire la evaluarea obiectelor de proprietate intelectuală şi Indicaţii metodice privind evaluarea obiectelor de proprietate intelectuală, aprobate prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.783 din 30 iunie 2003.

14

Regulamentul provizoriu privind evaluarea

bunurilor imobiliare, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.958 din 4 august 2003. Indicaţii metodologice privind determinarea valorii estimative a complexului patrimonial al întreprinderii şi stabilirea preţului de vânzare a patrimoniului, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1056 din 12.11.1997

(anexa nr.6). Pe plan internaţional evaluarea este reglementată de către Standarde Internaţionale de Evaluare, elaborate de către The International Valuation Standards Comitee (IVSC), organizaţie înfiinţată în 1981 sub denumirea iniţială de Comitet Internaţional pentru Standarde de Evaluare a activelor, care în 1994 şi-a schimbat denumirea în IVSC. Din 2003 IVSC reprezintă o asociaţie corporativă (adică, formată din membri uniţi prin acelaşi statut) ce întruneşte asociaţiile profesioniste ale evaluatorilor din toată lumea. Standardele Internaţionale de Evaluare ulterior au suportat modificări periodice. Modificările au fost publicate în 1985, 1994/97, 2000, 2001, 2003 şi 2005. În prezent activitatea evaluatorilor profesionişti este reglementată de Standarde locale (dacă există) elaborate în

15

corespundere cu cerinţele internaţionale sau nemijlocit de cele internaţionale. Standardele internaţionale, ediţia a şaptea, 2005, cuprind trei Standarde Internaţionale de Evaluare (IVS): IVS 1 – Valoarea de piaţă drept bază de evaluare, IVS 2 – Baze de evaluare diferite de valoarea de piaţă, IVS 3 – Raportarea evaluării; două Standarde Internaţionale de Aplicaţie în Evaluare (IVA): IVA 1 – Evaluarea pentru raportarea financiară, IVA 2 – Evaluarea pentru garantarea împrumutului; ppaisprezece Standarde Internaţionale de Practică în Evaluare (GN): GN 1 – Evaluarea proprietăţii imobiliare, GN 2 – Evaluarea pentru închiriere, GN 3 – Evaluarea instalaţiilor, maşinilor şi echipamentelor, GN 4 – Evaluarea activelor necorporale, GN 5 – Evaluarea bunurilor mobile, GN 6 – Evaluarea întreprinderii, GN 7 – Consideraţii privind substanţele periculoase şi toxice în cadrul evaluării, GN 8 – Costul de înlocuire net, GN 9 – Analiza fluxului de numerar actualizat pentru evaluarea de piaţă sau în afara pieţei, GN 10 – Evaluarea proprietăţilor agricole, GN 11 – Verificarea evaluării, GN 12 – Evaluarea proprietăţii speciale comercializate, GN 13 – Evaluarea masivă pentru impozitarea proprietăţii, GN 14 – Evaluarea proprietăţii în ramurile extractive şi Studiu Internaţional de Evaluare – Evaluarea în pieţele în dezvoltare.

16

1.2. ecesitatea şi scopurile evaluării întreprinderii

De regulă, scopul evaluării constă în determinarea unei valori, care este necesară beneficiarului pentru a adopta o anume decizie. Însă în evaluarea întreprinderii sunt cointeresate şi organele de control, structurile de conducere, organizaţiile de creditare, companiile de asigurare, organele fiscale, proprietarii întreprinderii, investitorii etc. (fig.1).

PROPRIETARII

Instituţiile acţionarii statale Instituţiile de EVALUAREA
Instituţiile
acţionarii
statale
Instituţiile de
EVALUAREA

Managerii

asigurare

de EVALUAREA M a n a g e r i i asigurare Î TREPRI DERII Furnizorii

Î TREPRI DERII

M a n a g e r i i asigurare Î TREPRI DERII Furnizorii Instituţiile de

Furnizorii

a g e r i i asigurare Î TREPRI DERII Furnizorii Instituţiile de creditare Investitorii Fig.1.

Instituţiile de

creditare

Investitorii

Fig.1. Părţile cointeresate în evaluarea afacerii

ecesitatea evaluării întreprinderii apare în cazul:

17

necesităţii sporirii eficienţei gestiunii curente a întreprinderii, firmei;

determinării valorii hârtiilor de valoare în cazul comercializării acestora pe piaţă;

determinării valorii întreprinderii în cazul vânzării- cumpărării integrale sau parţiale;

restructurării întreprinderii;

elaborării planului de dezvoltare a întreprinderii;

determinării capacităţii creditoriale a întreprinderii şi determinării valorii gajului;

asigurării întreprinderii;

impozitării;

pentru a lua decizii manageriale argumentate;

efectuării unui proiect investiţional de dezvoltare a întreprinderii / afacerii. Estimarea valorii complexului patrimonial al întreprinderii se efectuează:

în cazul vânzării parţiale a imobilului;

pentru a căpăta împrumut, depunând în gaj o parte a imobilului;

pentru a asigura proprietatea imobiliară se determină valoarea de asigurare a fiecărui element al patrimoniului;

darea în arendă a unei părţi a imobilului;

18

în cazul depunerii unei părţi a imobilului în calitate de cotă- parte în capitalul statutar al altei întreprinderi;

evaluarea în procesul elaborării business-planului investiţional;

evaluarea proprietăţii imobiliare la etapa intermediară a evaluării generale a întreprinderii în cadrul abordării costurilor. Aprecierea valorii maşinilor şi utilajelor este necesară în cazul:

vânzării separate a utilajelor sau maşinilor;

depunerii în gaj a utilajelor sau maşinilor;

asigurării proprietăţii mobiliare;

transmiterii în arendă;

organizării leasingului;

determinării bazei impozabile;

în cazul depunerii maşinilor şi utilajelor în calitate de cotă în capitalul statutar al altei întreprinderi;

evaluării unui proiect investiţional. Evaluarea proprietăţii intelectuale este necesară în cazul:

cumpărării unor astfel de active;

preluarea la bilanţ a obiectelor de proprietate industrială;

determinării prejudiciului cauzat reputaţiei firmei prin acţiuni ilegale din partea alteia;

organizarea franchizei;

19

transmiterea în capitalul statutar al altei întreprinderi;

determinarea valorii activelor imateriale, a goodwill-ului pentru întreaga întreprindere. Scopul evaluării constă în aprecierea unei anume valori. În funcţie de destinaţia evaluării diferă şi tipul valorii estimate. În cazul comercializării bunului, va fi apreciată valoarea de piaţă, în cazul evaluării pentru elaborarea business-planului– valoarea investiţională, în cazul asigurării–valoarea de asigurare etc.

1.3. Tipuri de valori

Estimarea valorii de piaţă este practic cel mai întâlnit tip de evaluare, pentru achiziţii, privatizare, fuziuni, înregistrări în documentele financiar-contabile etc. Definiţia comună a autorităţii internaţionale şi europene în domeniul standardelor de evaluare International Valuation Standards Comitee (IVSC) şi The European Group of Valuers Associations (TEGoVA), legiferată şi de primul Standard Moldeovean SM 249:2004 este:

Valoarea de piaţă este suma estimată pentru care un obiect al evaluării poate fi schimbat, la data evaluării, între un cumpărător hotărât să cumpere şi un vânzător hotărât să vândă, după un marketing adecvat, într-o tranzacţie liberă (nepărtinitoare), în care fiecare parte va acţiona competent, cu prudenţa necesară (în cunoştinţă de cauză) şi neconstrâns.

20

Standardele Internațioanle de Evaluare (SIE) ediția a opta (2007) definesc valoarea de piață astfel: Suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing adecvată, în care ambele părţi au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere.

Alte tipuri de

valori (conform SIE ediția a opta) sunt

cuprinse în trei categorii principale:

Prima categorie reflectă beneficiile pe care o entitate le obţine din deţinerea unui activ. Valoarea este specifică pentru acea entitate. Deşi, în anumite situaţii, valoarea specifică pentru acea entitate ar putea fi identică cu suma care ar putea fi obţinută din vânzarea activului, această valoare reflectă beneficiile încasabile din deţinerea activului şi, ca urmare, nu presupune în mod necesar un schimb ipotetic. Din această categorie face parte valoarea de investiţie sau subiectivă. Diferenţele dintre valoarea unui activ pentru o anumită entitate şi valoarea lui de piaţă exprimă motivaţia intrării pe piaţă a cumpărătorilor sau vânzătorilor.

A doua categorie reprezintă preţul care, în mod rezonabil, ar fi convenit între două părţi anumite, care tranzacţionează un activ. Deşi părţile ar putea să fie independente şi ar putea să

21

negocieze în condiţii nepărtinitoare, activul nu este în mod necesar expus pe piaţa largă, iar preţul convenit ar putea să reflecte mai degrabă avantajele (sau dezavantajele) specifice ale proprietăţii pentru părţile implicate decât piaţa în ansamblul ei. Din această categorie fac parte valoarea justă, valoarea specială şi valoarea sinergiei. O a treia categorie este valoarea determinată conform unei definiţii prezentată într-un statut sau într-un contract. Valoarea de investiţie sau subiectivă. Valoarea proprietăţii pentru un anumit investitor sau clasă de investitori, pentru obiective de investiţii sau pentru obiective de exploatare identificate. Acest concept subiectiv relaţionează o anumită proprietate de un anumit investitor, grup de investitori sau entitate, care au obiective şi/sau criterii de investiţii identificabile; Valoarea justă. Suma pentru care un activ ar putea fi schimbat de bunăvoie, între două părţi interesate, aflate în cunoştinţă de cauză, într-o tranzacţie în care preţul este determinat în mod obiectiv. Cumpărător special. Un cumpărător pentru care un anumit activ are o valoare specială datorată avantajelor provenite din deţinerea acestuia, avantaje de care nu pot beneficia ceilalţi cumpărători de pe piaţă.

22

Valoarea specială. O sumă de bani peste valoarea de piaţă, care reflectă atributele/caracteristicile particulare ale unui activ care sunt valoroase numai pentru un cumpărător special. Valoarea sinergiei. Un element suplimentar de valoare care este creat în urma combinării/fuziunii a două sau mai multe proprietăţi, în urma căreia valoarea proprietăţii rezultată din combinare este mai mare decât suma valorilor proprietăţilor individuale înainte de combinarea lor. Definițiile valorilor ce urmează au fost excluse din Standardul 2 SIE ediția a opta (2007), adică ele nu mai reprezintă bază de evaluare, însă ele se regăsesc în Standardele Internaționale de Practică în Evaluare, precum și în Standardul Moldovean 249:2004. Valoarea de utilizare „sumă maximă care se poate obţine din utilizarea unui activ până la sfârşitul termenului util de serviciu şi din vânzarea lui ulterioară” [SM 249:2004]. Este valoarea unei proprietăţi concrete, în cadrul unei utilizări concrete, pentru un utilizator concret şi astfel nu depinde de piaţă, deci, nu este o valoare de piaţă. Valoarea de investiţie care este definită: "Valoarea proprietăţii pentru un anumit investitor, pentru o categorie de investitori sau pentru obiecte (scopuri) de investiţii identificate” sau „valoare a patrimoniului determinată în baza valorii veniturilor viitoare pentru un investitor concret” [SM 249:2004].

23

Valoarea de asigurare. Valoarea de asigurare reprezintă valoarea unei proprietăţi ce face obiectul unui contract de asigurare. „Valoare a despăgubirii totale a prejudiciilor cauzate patrimoniului la producerea evenimentului asigurat” [SM 249:2004]. Valoarea impozabilă. Valoarea de impozitare se bazează, în general, pe definiţia şi accepţiunea dată în legislaţia fiscală referitor la taxele pentru proprietăţi. Conform SM 249:2004 „Valoare ce serveşte pentru calcularea bazei impozabile a

bunului”. Valoare de recuperare. Valoarea de recuperare reprezintă valoarea unei proprietăţi (exclusiv terenul) vândută pentru materialele recuperabile şi nu pentru utilizarea în continuare. Această valoare poate fi exprimată în mărime brută şi netă (exclusiv cheltuielile pentru comercializare). Valoarea de lichidare sau de vânzare forţată reprezintă suma ce poate fi obţinută în mod rezonabil din vânzarea unei proprietăţi sau afaceri într-un interval de timp prea mic pentru a îndeplini condiţiile din definiţia valorii de piaţă. Pentru lichidarea întreprinderii se foloseşte şi se estimează tipul de valoare numit valoare de lichidare sau valoare de vânzare forţată, definită astfel: "Suma care poate fi încasată în mod rezonabil în urma vânzării unei proprietăţi într-o perioadă de timp prea scurtă pentru a fi conformă cu perioada de timp

24

specificată în definiţia valorii de piaţă. În unele ţări, valoarea de vânzare forţată, în particular, poate implica, de asemenea, un vânzător obligat să vândă şi un cumpărător sau nişte cumpărători care cumpără, fiind conştienţi de dezavantajul vânzătorului". Conform SM 249:2004 „valoare a patrimoniului în cazul în care obiectul evaluării este sau urmează a fi înstrăinat într-o perioadă de timp foarte scurtă şi în condiţii de expunere pe piaţă diferite de cele necesare pentru a obţine cel mai bun preţ de piaţă”. Când se calculează valoarea de lichidare, evaluatorul trebuie să estimeze şi toate costurile asociate cu lichidarea, respectiv, comisioanele, onorariile, cheltuielile administrative, până la finalizarea completă a lichidării, taxele şi impozitele legale. Valoarea pentru garanţii bancare. Pentru garantarea creditelor bancare, noţiunea utilizată este valoarea ipotecii (mortgage lending value), definită de Directiva Consiliului Europei 98/32/EC, referitor la ratele de solvabilitate pentru creditarea proprietăţii comerciale şi pentru leasing-ul financiar, astfel:

"Valoarea unei proprietăţi determinată de un evaluator care efectuează o evaluare prudentă a vandabilităţii viitoare a proprietăţii, pe baza luării în considerare a aspectelor mentenabile pe termen lung ale proprietăţii, a condiţiilor normale şi celor locale ale pieţei, utilizării curente şi

25

utilizărilor alternative adecvate ale proprietăţii. Elementele speculative nu vor fi luate în vedere la stabilirea valorii ipotecii. Valoarea ipotecii va fi susţinută cu documente într-o manieră transparentă şi clară". Conform SM 249:2004 „Valoarea ipotecară: valoare a bunului imobil determinată în scopul ipotecării”. Suplimentar la valorile menţionate în procesul evaluării ne întâlnim cu următoarele noţiuni:

Valoare de piaţă pentru utilizarea existentă: „sumă estimată pentru care un obiect al evaluării ar putea fi schimbat la data evaluării pe baza ipotezei de continuitate a utilizării actuale, dar presupunând că el este neocupat, între un cumpărător hotărât să cumpere şi un vânzător hotărât să vândă, într-o tranzacţie liberă, după un marketing adecvat, în care fiecare parte a acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere [SM 249:2004]. Valoare de utilizare alternativă: valoare cu cea mai bună utilizare a obiectului evaluării, alta decât cea prezentă, cea intenţionată sau cea care ar corespunde unei redezvoltări de către proprietarul bunului, de către ocupantul presupus sau compania de dezvoltare imobiliară [SM 249:2004]. Valoare iniţială: sumă a cheltuielilor totale necesare pentru procurarea sau crearea obiectului evaluării la momentul când se începe utilizarea lui [SM 249:2004].

26

Valoare reziduală: valoare a proprietăţii luând în consideraţie

uzura lui [SM 249:2004].

Valoare de reconstituire: sumă a cheltuielilor totale necesare

pentru crearea unei copii exacte a clădirii sau a construcţiei de

evaluat, calculată în baza preţurilor de piaţă existente la data

evaluării, cu aplicarea materialelor şi tehnologiilor identice

celor utilizate pentru construirea obiectului evaluării [SM

249:2004].

Valoare de înlocuire: sumă a cheltuielilor totale necesare

pentru construcţia unei clădiri sau construcţii similare

obiectului evaluării, calculată în baza preţurilor de piaţă

existente la data evaluării [SM 249:2004].

Alături de tipurile de valoare prezentate anterior, evaluatorii

aplică şi următoarele tipuri de proprietăţi/active ce pot influenţa

considerarea tipului de valoare estimat.

Proprietatea cu piaţă limitată reprezintă acea

proprietate sau afacere care, din cauza condiţiilor pieţei,

atrage relativ puţini cumpărători potenţiali, la un anumit

moment. Vânzarea unor astfel de proprietăţi sau afaceri

necesită o durată de marketing mai mare.

Proprietăţi speciale, cu destinaţie specială sau

proiectate specială au o utilizare restrânsă şi sunt

rareori vândute pe piaţa liberă, în afara cazului când

reprezintă parte dintr-o întreprindere. Această categorie

27

vizează: rafinăriile, centralele atomoelectrice, utilităţile publice, bisericile, muzeele etc. În evaluarea unor afaceri care conţin una sau mai multe unităţi operaţionale distincte se utilizează conceptul de valoare a afacerii (going concern value) definită în două moduri în Standardele Internaţionale şi cele Europene. Definiţia IVSC: "Valoarea afacerii este valoarea globală a unei întreprinderi care va continua să funcţioneze şi în care repartizarea acestei valori globale a afacerii, pe părţile ei componente, se face funcţie de contribuţia lor la afacerea totală

şi nu funcţie de valoarea de piaţă însumată a componentelor

ei".

Definiţia TEGoVA, dată în Ghidul Albastru: "Valoarea

afacerii (a unei întreprinderi în funcţionare) este valoarea generată de activitatea ei comercială dovedită. Ea este expresie

a unei afaceri stabilite şi rezultă din analiza cash-flow-ului

actualizat sau din capitalizarea profiturilor, care reflectă cifra de afaceri şi eventualele datorii viitoare condiţionate. Valoarea astfel calculată include contribuţia terenului, clădirilor, maşinilor, echipamentelor, goodwill-ul şi alte intangibile". Astăzi, cerinţele managementului valorii (sau managementului prin valoare) au făcut din valoarea întreprinderii un element-cheie în orientarea tacticii şi strategiei firmelor.

28

Tipul valorii estimate diferă în funcţie de destinaţia evaluării

(tab.1).

Tabelul 1. Interdependenţa dintre destinaţia evaluării şi tipurile de valori apreciate

 

Destinaţia evaluării

Tipul valorii

A

ajuta cumpărătorul / vânzătorul

Valoarea de piaţă

potenţial în determinarea preţului

probabil

A

determina oportunitatea investiţiilor

Valoarea investiţională

Asigurarea cererii pentru împrumuturi

Valoarea de piață, valoarea de înlocuire

Evaluarea patrimonială

Valoarea de piaţă sau oricare acceptată de legislaţia fiscală

Determinarea valorilor asigurate sau

Valoarea de piață, costul de înlocuire net

în

cazul formulării cerinţelor pentru

bunurile pierdute sau deteriorate

 

Posibila lichidare (totală sau parţială) a patrimoniului

Valoarea de lichidare Costul de înlocuire net

29

1.4. Principiile de evaluare şi factorii ce influenţează valoarea întreprinderii

Există un set de principii ce stau la baza evaluării. Ele sunt valabile atât pentru evaluarea afacerilor, a proprietăţilor imobiliare cât şi a activelor nemateriale. Cele mai importante principii de evaluare pot fi grupate astfel:

1. principii axate pe considerentele proprietarului;

2. principii determinate de exploatarea proprietăţii;

3. principii determinate de acţiunea conjuncturii pieţei.

Primul grup include:

Principiul anticipării ne sugerează că valoarea provine din beneficiile viitoare anticipate care urmează a fi generate de proprietatea deţinută. Pe piaţă este normal ca investitorii să considere valoarea mai degrabă în funcţie de beneficiile probabile şi riscurile ataşate unui anumit plasament de capital, decât în funcţie de cheltuielile istorice sau costul de reconstituire a acelei proprietăţi. Principiul substituţiei menţionează că atunci, când pe piaţă sunt disponibile mai multe bunuri similare cu preţuri diferite, cel care are preţul mai mic se va vinde primul. În domeniul evaluării, ţinând seama de complexitatea proprietăţilor sau afacerilor evaluate, acest principiu poate fi explicat şi astfel:

30

un activ nu valorează mai mult decât costul de înlocuire al tuturor părţilor sale componente. Principiul utilităţii ne sugerează: cu cât întreprinderea este capabilă să satisfacă mai deplin necesităţile proprietarului, cu atât valoarea ei va fi mai mare.

Al doilea grup cuprinde:

Principiul contribuţiei: valoarea unei componente a unei proprietăţi/afaceri depinde de cât de mult contribuie aceasta la valoarea întregului, sau de cât de mult reduce valoarea întregului absenţa sa. Este un principiu care ajută la înţelegerea clară a adevărului că nu toate costurile înseamnă valoare şi, de asemenea, permite estimarea valorii în cazuri particulare, cum ar fi : divizarea, fuziunea, recapitalizarea etc. Acest principiu poate fi explicat şi din alt punct de vedere: includerea unui activ nou în structura întreprinderii este raţională doar dacă sporul de valoare adus de acest bun depăşeşte costurile pentru procurarea lui.

Principiul productivităţii marginale: odată cu sporirea factorilor de producţie sporesc câştigurile, sporul fiind mai mare decât costurile suportate. Însă la atingerea unei limite sporul veniturilor încetineşte în creştere, această încetinire durează până când va deveni mai mică decât costurile pentru resursele

31

suplimentare. La această limită valoarea întreprinderii va fi maximă. Principiul proporţionalităţii ne indică faptul că venitul maxim (valoarea maximă) poate fi atins doar în cazul asigurării unor mărimi optime ale factorilor de producţie.

Al treilea grup de principii include:

Principiul corespunderii atenţionează asupra faptului că întreprinderea ce nu corespunde cerinţelor pieţei cu privire la calitate, tehnologii, nivelul veniturilor etc. va avea o valoare mai mică decât media din ramura respectivă. Principiul regresiei şi progresiei - regresia valorii este generată de surplusul îmbunătăţirilor din punctul de vedere al pieţei; progresia valorii apare în urma existenţei şi funcţionării obiectelor din vecinătate, care îmbunătăţesc infrastructura etc. Principiul cererii şi ofertei indică faptul că preţul unei mărfi (proprietăţi) variază direct dar nu neapărat şi proporţional cu cererea şi invers, dar nu neapărat proporţional cu oferta. Atunci când pe piaţă sunt oferite mai multe alternative investiţionale (obligaţiuni, acţiuni, firme închise, unităţi operaţionale etc.) care creează o ofertă mai mare decât cererea existentă, realizarea echilibrului cerere-ofertă va determina scăderea preţurilor de vânzare.

32

Principiul concurenţei – dacă se presupune o înviorare a luptei concurenţiale, valoarea afacerii va fi mai mică (micşorându-se veniturile prognozate sau sporindu-se riscul, fapt care în rezultat duce la micşorarea valorii prezente a veniturilor viitoare). Principiul schimbării: schimbarea este rezultatul acţiunii legii cauză-efect. Schimbările ce apar în cadrul forţelor care creează sau influenţează valoarea (unei proprietăţi sau afaceri) sunt continue, unele în trepte altele rapide.

Principiul divizării economice: drepturile patrimoniale trebuie divizate şi integrate în aşa mod încât valoarea afacerii să sporească. Principiul utilizării eficiente: valoarea maximă va fi obţinută doar în cazul celei mai eficiente utilizări. Principiul se aplică în cazul restructurării întreprinderii. Dacă destinaţia evaluării nu presupune o modificare a activităţii curente, acest principiu nu poate fi utilizat. Unii autori [28] menţionează şi principii de evaluare specifice întreprinderii:

Principiul 1. Valoarea întreprinderii este echivalentă cu valoarea prezentă a tuturor fluxurilor viitoare anticipate care derivă din dreptul de proprietate asupra capitalului firmei. Principiul 2. Atunci când valoarea este definită ca "valoarea actualizată a tuturor câştigurilor viitoare anticipate, care

33

derivă din dreptul de proprietate", valoarea are două componente distincte: comercial (sau transferabil) şi necomercial (sau valoare pentru proprietar). Principiul 3. Valoarea este estimată la un anumit moment de timp. Ea este, în funcţie de informaţiile cunoscute şi previziunile făcute, numai la acel moment de timp. Principiul 4. Piaţa determină costul capitalului aşteptat de investitor. Principiul 5. Valoarea întreprinderii depinde direct de performanţa acesteia de a genera în viitor fluxuri pozitive la dispoziţia proprietarilor, cu excepţia cazurilor când lichidarea conduce la o valoare mai mare. Principiul 6. Cu cât este mai mare valoarea activelor tangibile (estimată ca valoare de utilizare sau de lichidare), cu atât este mai mare valoarea întreprinderii. Acest principiu se fundamentează pe următoarele elemente:

Principiul 7. În majoritatea cazurilor participaţia de control are o valoare unitară mai mare decât participaţia minoritară, atunci când acestea sunt estimate separat. Însă, oricare ar fi valoarea estimată, destinaţia evaluării şi principiile pe care se axează evaluarea, mărimea acesteia depinde de un şir de factori cu diferit grad de influenţă asupra sa. În linii mari factorii se divizează în macroeconomici şi microeconomici.

34

La nivel macroeconomic asupra valorii întreprinderii influenţează: creşterea economică la nivel de economie naţională şi la nivel de ramură; rata dobânzii; inflaţia; comportamentul agenţilor pe piaţa firmei; cererea pentru afacerea respectivă; riscul afacerii; limitările impuse afacerii de organele statale sau de către piaţă; raportul dintre cerere şi ofertă; etc. La nivel microeconomic vom distinge: cifra de afaceri; profitul; rentabilitatea afacerii; activul total; datoriile; politica de dividend; timpul dintre momentul procurării şi momentul căpătării câştigurilor; riscul; controlul asupra activităţii afacerii; lichiditatea afacerii; etc.

35

Î TREBĂRI RECAPITULATIVE:

1. În ce constă specificul afacerii şi întreprinderii ca

obiect al evaluării?

2. Explicaţi deosebirea dintre abordarea contabilă şi cea economică a valorii întreprinderii.

3. Ce acte reglementează activitatea de evaluare în R.Moldova?

4. Când apare necesitatea evaluării întreprinderii?

5. Pentru cine este necesară valoarea întreprinderii?

6. Definiţi valoarea de piaţă.

7. Ce valori cuprinde categoria „alte valori”?

8. Care este deosebirea dintre valoarea de piaţă şi valoarea de lichidare?

9. Care este deosebirea dintre valoarea de piaţă și valoarea investiţională?

10. Explicaţi principiile evaluării axate pe considerentele proprietarului.

11. Explicaţi principiile evaluării dependente de exploatarea proprietăţii.

12. Explicaţi principiile determinate de acţiunea conjuncturii pieţei.

13. Ce factori influenţează valoarea întreprinderii?

36

TEMA 2. PROCESUL DE EVALUARE A

Î TREPRI DERII

2.1. Definirea problemei

2.2. Diagnosticul întreprinderii

2.3. Abordări în evaluarea întreprinderii

2.4. Reconcilierea valorii şi estimarea valorii finale

Procesul de evaluare reprezintă o procedură complexă,

logică şi sistemică. Nici una din etapele procesului de evaluare

nu reprezintă o activitate finită, ci sunt doar intermediare în

scopul estimării valorii întreprinderii. Procesul de evaluare a

întreprinderii cuprinde câteva etape standarde care includ

activităţi specifice (tab.2)

37

COMPARAŢIE Metode uzuale Compararea cu tranzacţii de firme similare sau tranzacţii anterioare cu subiectul evaluării Metoda coeficienţilor de ramură

FI A CIIAR Performanţe realizate şi riscuri Ajustarea situaţiilor financiare istorice Compararea cu întreprinderi similare.

ŞI MA AGEME T Cunoaşterea de către evaluator a resurselor umane şi a potenţialului de management

Tabelul 2. Procesul de evaluare a întreprinderii

Reconcilierea valorilor şi aprecierea valorii finale Elaborarea raportului

I. Definirea problemei

Ipoteze şi condiţii limitative

Data evaluării şi data raportului

Definirea valorii

estimate

Destinaţia evaluării, clientul / destinatarul raportului

acţiuni evaluat

pachetului de

Identificarea

întreprinderii

Identificarea

Diagnosticul întreprinderii

II.

ECO OMICO-

RESURSE UMA E

OPERAŢIO AL

Analiza factorilor tehnici, a tehnologiilor de fabricaţie, precum şi a organizării activităţii operaţionale

JURIDIC

Analiza aspectelor

activitatea firmei

legale privind

evaluate

COMERCIAL

actuale şi potenţiale

a întreprinderii şi a

Estimare a pieţei

poziţiei sale pe

piaţă

Aplicarea abordărilor

III.

VE IT

Metode uzuale Capitalizarea profitului Fluxuri financiare actualizate

ACTIVE

Activ Net Corectat (ANC)

Activ Net de Lichidare

Metode uzuale

IV.

V.

2.1. Definirea problemei

Prima etapă a procesului de evaluare este definirea problemei. Aici se precizează obiectul evaluării, destinaţia raportului, bazele şi limitele evaluării. Identificarea întreprinderii evaluate cuprinde stabilirea coordonatelor întreprinderii care reprezintă obiectul evaluării:

denumirea, forma de proprietate şi organizatorico-juridică, adresa juridică, codul fiscal, recuzitele bancare, ramura de activitate, proprietarii, managementul etc. Identificarea pachetului de acţiuni evaluat presupune stabilirea exactă a proprietăţii evaluate şi a proprietarului pachetului de acţiuni evaluat. Se vor identifica aspectele cu privire la posibilitatea comercializării proprietăţii evaluate şi restricţiile existente cu privire la tranzacţionare (dacă există). Destinaţia evaluării, clientul şi destinatarul raportului. Clientului i se va solicita să prezinte informaţii referitor la destinaţia raportului de evaluare, deoarece evaluarea va fi utilă doar pentru destinaţia indicată. Mai sus ne-am referit deja la interdependenţa dintre destinaţia evaluării şi valoarea estimată. Tot în cadrul acestei etape va fi concretizat clientul şi destinatarul raportului de evaluare. Definirea valorii estimate. Evaluarea poate prevedea estimarea diferitor valori, definirea acestora permite a exclude neînţelegeri sau diferite moduri de tratare a valorii apreciate.

Data evaluării şi data raportului de evaluare. Importanţa datei evaluării este indiscutabilă în cadrul raportului de evaluare. Ne-am referit la faptul, că orice valoare este valabilă doar la data indicată. Incertitudinea pieţei numaidecât va schimba valoarea proprietăţii evaluate. De obicei, evaluările necesită estimarea unei valori curente, dar sunt şi cazuri în care unui evaluator i se solicită o evaluare retrospectivă (de exemplu pentru impozitare, despăgubiri sau în alte situaţii care implică litigii judiciare). Evaluările pentru o dată viitoare pot apărea în condiţiile unui program de dezvoltare şi modernizare propus de management sau de acţionari, în cazul în care se solicită estimarea valorii acţiunii după o operaţiune de fuziune sau de divizare etc. Data raportului de evaluare este întotdeauna o dată prezentă, respectiv data la care s-a redactat raportul. Ipoteze şi condiţii limitative. Acestea se includ în raportul de evaluare pentru a proteja evaluatorul, precum şi pentru a informa atât clientul cât şi alţi utilizatori ai raportului de evaluare. Aceste ipoteze şi condiţii limitative definesc sfera responsabilităţii evaluatorului. Exemple de ipoteze şi condiţii limitative pot fi:

- evaluatorul nu-şi asumă responsabilitatea pentru descrierea juridică a proprietăţilor materiale şi nemateriale, care sunt

40

prezentate de client. Titlurile de proprietate se presupun valabile dacă nu se specifică altfel; - evaluatorul presupune că activitatea firmei este în deplină conformitate cu reglementările de mediu, exceptând situaţiile, în care lipsa de conformitate este declarată, descrisă şi analizată în cadrul raportului; - evaluatorul nu a realizat o expertiză tehnică a clădirilor, deci nu-şi poate asuma responsabilitatea pentru viciile ascunse ale acestora; - evaluatorul presupune că există şi pot fi reînnoite toate autorizările, licenţele necesare pentru derularea activităţii operaţionale a întreprinderii; - etc.

41

2.2.

Diagnosticul întreprinderii

Diagnosticarea întreprinderii în scopul evaluării

presupune examinarea activităţii întreprinderii din punct de

vedere comercial, juridic, operaţional, managerial şi

economico-financiar.

Diagnosticul comercial vizează analiza pieţei pe care

activează întreprinderea. Obiectivul urmărit este estimarea

pieţei actuale şi potenţiale a întreprinderii şi a poziţiei sale pe

piaţă.

Pentru aceasta, evaluatorul urmăreşte aspecte precum:

evoluţia vânzărilor, analiza structurală a vânzărilor pe produse

şi pieţe de desfacere, evoluţia preţurilor, analiza clienţilor,

analiza repartiţiei vânzărilor în funcţie de ciclul de viaţă a

produselor, analiza furnizorilor întreprinderii, studierea

concurenţei etc. Cunoaşterea pieţei curente a firmei şi a

tendinţelor principale ale evoluţiei acesteia este esenţială

pentru efectuarea de evaluări competente de întreprinderi.

Diagnosticul juridic are drept scop analiza aspectelor

legale privind activitatea firmei evaluate. Realizarea acestuia

presupune analiza elementelor specifice referitoare la drepturile

de proprietate, luarea deciziilor conform actelor constitutive

ale întreprinderii, relaţiile contractuale ale societăţii

comerciale cu statul, partenerii comerciali, băncile,

angajaţii, litigiile în care este implicată firma etc.

42

Diagnosticul operaţional presupune o analiză detaliată a factorilor tehnici de producţie, a tehnologiilor de fabricaţie a produselor, precum şi a organizării producţiei şi a muncii. Aspecte precum: starea de funcţionare a maşinilor, utilajelor, gradul de uzură fizică, performanţele acestora, posibilităţile de utilizare în viitor, evidenţierea activelor imobilizate redundante (în afara exploatării) etc. sunt, de regulă, semnificative în judecata valorii firmei. Diagnosticul resurselor umane şi a managementului are în vedere cunoaşterea de către evaluator a resurselor umane din punct de vedere al evoluţiei, structurii, comportamentului şi eficienţei utilizării lor, precum şi prezentarea şi analiza echipei de conducere a întreprinderii. Diagnosticul economico-financiar urmăreşte:

- înţelegerea performanţelor realizate şi a riscurilor inerente în activitatea întreprinderii, precum şi a perspectivelor de performanţă financiară viitoare, inclusiv prin analiza tendinţelor care s-au manifestat de-a lungul timpului; - ajustarea situaţiilor financiare istorice pentru a estima abilităţile întreprinderii de a genera fluxuri de venit pentru furnizorii de capital, precum şi perspectivele acesteia; - compararea cu întreprinderi similare pentru a stabili parametrii de risc, rentabilitate şi de valoare.

43

Diagnosticul întreprinderii permite acumularea informaţiei necesare pentru aplicarea metodelor de evaluare şi aprecierea valorii finale. Diagnosticul se finalizează cu o sinteză a concluziilor rezultate din analiza întreprinderii. Structural, sinteza trebuie să cuprindă:

a. Scurt istoric al apariţiei şi dezvoltării întreprinderii;

b. Forma organizatorico–juridică şi raporturile dintre echipa managerială şi acţionari;

c. Stilul şi metodele de management, caracterizarea echipei manageriale şi a personalului de execuţie;

d. Marca, firma şi menţionarea realizărilor prin care s-a impus pe piaţă, cum ar fi: calitatea de excepţie, garanţia fiabilităţii, creativitatea etc.

e. Diagnosticul comercial: piaţa şi desfacerea produselor, concurenţa, cifra de afaceri, canalele de distribuţie, contractele;

f. Raporturile cu furnizorii, dependenţa faţă da anumiţi furnizori, existenţa unor contracte certe pe termen lung;

g. Diagnosticul economico – financiar;

h. Raporturile cu puterea politică şi executivă; dacă primeşte comenzi de stat este încurajată prin facilităţi fiscale, factor de risc pentru activitatea viitoare;

44

i. Sinteza punctelor forte şi a celor slabe în activitatea întreprinderii în funcţie de rezultatele diagnosticului sectorial.

2.3. Abordări în evaluarea întreprinderii

Pentru a aprecia cu exactitate valoarea patrimoniului, se examinează din punctul de vedere al pieţei la data evaluării „trecutul”, „prezentul” şi „viitorul” acestui patrimoniu. Efectuîndu-se astfel evaluarea din trei puncte de vedere, trei abordări (fig.2):

1. Din punctul de vedere al veniturilor viitoare (abordarea prin venituri) valoarea întreprinderii reprezintă suma veniturilor aşteptate actualizate la data evaluării sau profitul transformat prin capitalizare.

2. Din punctul de vedere al costurilor „din trecut” (abordarea prin cost sau patrimonială) valoarea întreprinderii reprezintă suma cheltuielilor necesare pentru a crea obiectul analogic la preţurile actuale.

3. Din punctul de vedete al pieţei - „prezentul” (abordarea prin comparaţii), valoarea întreprinderii reprezintă mărimea ajustată a preţurilor reale, la care au fost comercializate întreprinderi analogice sau a fost tranzacţionată întreprinderea în cauză.

45

Metodele de bază ale abordării prin venituri sunt metoda actualizării fluxurilor de numerar şi metoda capitalizării profitului. Abordarea patrimonială cuprinde metoda activului net corectat şi metoda activului de lichidare. Abordarea prin comparaţie presupune compararea întreprinderii evaluate cu întreprinderi analogice cotate sau nu (cu preţul acţiunilor tranzacţionate), sau cu tranzacţii anterioare ale acestei întreprinderi.

2.4. Reconcilierea valorii şi estimarea valorii finale

Etapa finală a procesului de evaluare o reprezintă analiza sistemică a rezultatelor obţinute din aplicarea mai multor metode şi stabilirea unei opinii în legătură cu valoarea finală. Chiar dacă evaluatorul trebuie să revadă toată activitatea realizată, totuşi aceasta este etapa cu cel mai mic volum de muncă, dar care implică cel mai mult judecata şi experienţa evaluatorului. Evaluatorul trebuie să analizeze credibilitatea şi aplicabilitatea fiecărei abordări, să înţeleagă şi să explice diferenţele între rezultatele aplicării mai multor metode, să analizeze gradul de credibilitate şi relevanţă al tuturor informaţiilor, care au stat la baza aplicării fiecărei metode etc. şi astfel să propună o valoare (sau un interval de valori).

46

Fig.2 Abordările şi metodele aplicate în procesul evaluării afacerii / întreprinderii

Valoarea afacerii / întreprinderii Abordarea Abordarea Abordarea prin prinvenit patrimonială comparaţie Metoda
Valoarea afacerii / întreprinderii
Abordarea
Abordarea
Abordarea prin
prinvenit
patrimonială
comparaţie
Metoda
Analiza
Metoda
Metoda
Metode
Metoda
Metoda
capitali-
fluxului de
acti-
activului
bursiere
compa-
coefici-
numerar
vului
net de
raţiei
enţilor
zării
actualizat
net
lichidare
directe
ramu-
corectat
rali

Standardul de evaluare a întreprinderii precizează:

"Selectarea şi credibilitatea abordărilor şi a metodelor adecvate

şi a calculelor depind de judecata evaluatorului".

Î TREBĂRI RECAPITULATIVE:

1. În ce constă procesul de evaluare a întreprinderii?

2. Ce cuprinde etapa „definirea problemei”?

3. Care aspecte sunt examinate în cadrul diagnosticării întreprinderii?

4. Ce se examinează în cadrul diagnosticului comercial?

5. Ce se examinează în cadrul diagnosticului juridic?

6. În ce constă diagnosticul operaţional?

7. Ce presupune diagnosticul resurselor umane şi a managementului?

8. Ce se examinează în cadrul diagnosticului economico- finanicar?

9. Prin ce se deosebesc abordările evaluării?

10. În ce constă etapa „reconcilierea valorii şi estimarea valorii finale”?

TEMA 3. DIAG OSTICUL Î TREPRI DERII

3.1. Sistemul informaţional

3.2. Diagnosticul comercial

3.3. Diagnosticul juridic

3.4. Diagnosticul operaţional

3.5. Diagnosticul resurselor umane şi al

managementului întreprinderii

3.1. Sistemul informaţional

În sens general, conceptul de diagnostic în plan

microeconomic, la nivelul unei firme, presupune repararea

disfuncţionalităţilor activităţii ei, cercetarea şi analiza faptelor

şi responsabilităţilor, identificarea cauzelor şi a măsurilor care

să conducă la reglarea situaţiei. Diagnosticul activităţii unei

firme este necesar nu numai în cazul în care aceasta se află în

dificultate, ci şi atunci când situaţia ei economico-financiară

este normală, dar se doreşte îmbunătăţirea acesteia.

În mod particular, diagnosticarea unei firme, în scopul

evaluării, presupune cunoaşterea tuturor laturilor activităţii

acesteia: juridică, tehnică, resurse umane, economico-

financiară etc. precum şi a punctelor forte şi punctelor slabe.

În cadrul diagnosticului trebuie reflectate următoarele

probleme:

49

piaţa pe care operează firma, poziţia anterioară şi

probabilă pe această piaţă;

situaţia juridică a firmei şi a proprietăţii evaluate;

potenţialul uman şi de management al firmei;

infrastructura tehnică pentru susţinerea activităţii de

producţie sau servicii;

rezultatele căpătate şi probabile ale întreprinderii.

În cadrul activităţii practice de evaluare a unei firme,

diagnosticul trebuie să furnizeze informaţiile necesare

aprecierii situaţiei trecute şi prezente, care constituie o bază

pentru estimarea elementelor şi variabilelor "cheie" ce trebuie

avute în vedere în cazul aplicării diferitelor metode de

evaluare. Întrucât evaluarea întreprinderii nu înseamnă o

aplicare mecanică a unor tehnici, ci presupune o apreciere

profundă a performanţelor firmei, echipa de evaluare trebuie să

opereze cu parametri consideraţi normali pentru mediul de

activitate al firmei evaluate şi la momentul efectuării evaluării.

Pe baza diagnosticului întreprinderii evaluate se

fundamentează scenariile ce stau la baza evaluării în abordarea

pe bază de venit.

O problemă importantă în realizarea diagnosticului o

reprezintă asigurarea informaţiilor ce vor fi analizate; în acest

sens, aşa cum s-a precizat, Standardul de evaluare a afacerii

insistă pe necesitatea ca evaluatorul să verifice acurateţea şi

50

credibilitatea surselor de informaţii, iar judecata finală a valorii (reconcilierea valorilor obţinute) să includă acest aspect important prin intermediul unei analize a gradului de credibilitate şi relevanţă al tuturor informaţiilor care au stat la baza aplicării fiecărei metode. Informaţia examinată se separă în informaţie internă şi externă. Informaţia internă caracterizează condiţiile funcţionării întreprinderii în cadrul ramurii şi economiei naţionale. Volumul şi caracteristica informaţiei externe diferă în funcţie de scopul evaluării. În cadrul elaborării raportului trebuie de demonstrat că informaţia acumulată şi studiată este necesară şi suficientă pentru elaborarea concluziilor finale. Informaţia respectivă va fi redată în mod optim şi orientată în mod concret spre întreprinderea evaluată. O altă modalitate de detaliere a informaţiei necesare este divizarea în informaţie macroeconomică, de ramură şi informaţie cu privire la întreprinderea propriu-zisă. Indicatorii macroeconomici trebuie să conţină informaţie cu privire la modul de influenţă a modificărilor macroeconomice asupra activităţii întreprinderii, precum şi caracteristica conjuncturii investiţionale pe piaţa respectivă. Factorii macroeconomici formează riscul sistemic. Acest risc apare în urma unor acţiuni externe asupra economiei de piaţă şi nu poate fi exclus prin diversificarea în limitele economiei

51

naţionale. Diversificarea reprezintă procedeul de micşorare a riscului prin includerea în portofoliul întreprinderii a diverselor active investiţionale (de exemplu procurarea hârtiilor de valoare etc.). Concomitent vom deosebi factori de risc ce acţionează la nivelul economiei naţionale. Principalii factori consideraţi în cadrul analizei macroeconomice sunt:

a. nivelul inflaţiei

b. ritmul dezvoltării economice

c. modificarea ratei dobânzii

d. fluctuaţia cursului valutar

e. nivelul stabilităţii politice

Riscul inflaţiei reprezintă riscul modificării ritmului neprognozabil al creşterii preţurilor. În procesul evaluării sunt analizate date din retrospectivă, curente şi de perspectivă. Valoarea bunurilor din diferite perioade de timp poate fi comparată doar dacă costul unităţii monetare nu se modifică, lucru ireal în condiţiile unei economii de piaţă. Prin urmare, veniturile întreprinderii obţinute în

diferite perioade de timp pot fi comparate doar atunci, când valorile sunt aduse într-o situaţie comparabilă. Acest lucru poate fi efectuat cu ajutorul indicilor preţurilor pentru anul curent.

52

Indicele preţurilor =(preţul din perioada curentă / preţul din perioada de bază)*100%. Inflaţia determină necesitatea considerării atât a mărimilor reale, cât şi a celor nominale. Mărimea nominală – valoarea necorectată cu mărimea inflaţiei. Cea mai simplă metodă de corectare a valorii nominale este împărţirea ei la indicele preţurilor.

Riscul legat de modificarea ritmului dezvoltării economice este determinat de ciclicitatea dezvoltării economiei ţării în general. Astfel, în procesul evaluării se vor lua în consideraţie prognozele de dezvoltare economică a regiunii şi ramurii concrete. Riscul legat de modificarea ratei dobânzii. Rata dobânzii se modifică reacţionând prompt la măsurile de reglare macroeconomică şi poate genera atât stimularea activităţii investiţionale cât şi micşorarea ritmurilor de sporire a investiţiilor în economie. Riscul generat de fluctuaţia cursului valutar—cu toate că fluctuaţia cursului valutar nu reflectă exact modificarea preţurilor în ţară, practica ne demonstrează acceptabilitatea corectării informaţiei financiare prin transformarea într-o valută forte. Riscul politic reprezintă ameninţarea din partea unor evenimente politice, el se determină prin metode-expert.

53

Informaţia ramurală va cuprinde analiza situaţiei concurenţiale în ramură, pieţele de desfacere, furnizorii posibili, variantele posibile de utilizare a mărfii, factorii ce modifică cererea pentru producţia respectivă, factorii ce influenţează volumul de producţie. La nivel de ramură se va pune accent pe studiul bazei normativ-legislative, pieţelor de desfacere şi condiţiile concurenţei. Baza normativ – legislativă se examinează din punctul de

vedere al existenţei unor restricţii pentru activarea (intrare) întreprinderii în domeniul dat. Dacă există coeficienţi financiari medii pe ramură, ei vor fi consideraţi în procesul evaluării pentru a determina locul întreprinderii în sistemul ramurii respective şi a prognoza cât mai corect veniturile viitoare. Pieţele de desfacere – cererea, oferta şi preţul sunt elementele principale în analiza economică. Studierea lor este absolut necesară în procesul de evaluare. Reieşind din strategia aleasă de întreprindere cu privire la promovarea mărfurilor pe piaţă se vor prognoza volumele de vânzări viitoare. Condiţiile concurenţei. În economia de piaţă sunt tipice pieţele cu concurenţă imperfectă, unde mecanismul de formare a preţului liber de piaţă are restricţii serioase. Prin urmare, trebuie luat în consideraţie tipul pieţei şi restricţiile impuse producătorilor de mărfuri cu utilitate analogică.

54

Sursele de informaţie, utilizate în procesul analizei macroeconomice, sunt prognozele macroeconomice, datele Biroului Naţional de Statistică, legislaţia ţării, strategii de dezvoltare, buletine informaţionale de ramură, presa economică periodică şi cea de ramură, secţia de marketing a întreprinderii evaluate, departamentul vamal. Informaţia internă microeconomică cuprinde retrospectiva (rezultatelor financiare) întreprinderii (3-5ani), descrierea strategiei de marketing a întreprinderii, caracteristica furnizorilor, capacitatea de producţie, angajaţii şi personalul de conducere, informaţia financiară internă. Este necesar a studia: statutul, contractele existente, planul de afaceri, bilanţul contabil, raportul privind rezultatele financiare, raportul privind fluxul mijloacelor băneşti şi altele.

55

3.2. Diagnosticul comercial

Diagnosticul comercial vizează operaţiunile „cu marfa”,

piaţa de desfacere a produselor întreprinderii şi piaţa ei de

aprovizionare. Obiectivul de bază al diagnosticului comercial

constă în estimarea pieţei actuale şi potenţiale a întreprinderii şi

a locului ei pe piaţă. În cadrul diagnosticului comercial se

recomandă a fi abordate următoarele aspecte esenţiale: piaţa,

produsele/serviciile preţul promovarea.

Analiza evoluţiei vânzărilor. În procesul evaluării unei

firme ne interesează vânzările de bunuri, lucrări şi servicii care

formează obiectul activităţii, ceea ce este definit ca fiind cifră

de afaceri. Rezultă că în categoria vânzărilor nu se includ cele

cu caracter excepţional, cum ar fi cedările de active.

Cifra de afaceri, pe care o regăsim în Raportul financiar,

este evaluată în unităţi monetare curente. Pentru o corectă

apreciere a performanţelor comerciale a firmei în timp se

impune corectarea acesteia cu indicele preţurilor domeniului de

activitate sau în lipsa acestuia cu indicele general al preţurilor

(rata inflaţiei), pentru a se obţine cifra de afaceri în preţuri

comparabile.

Evoluţia în timp a vânzărilor firmei trebuie analizată şi

comparativ cu dinamica vânzărilor pe piaţa sectorului de

activitate al acesteia pentru a se evidenţia întărirea sau

diminuarea poziţiei concurenţiale a întreprinderii pe piaţă.

56

Pentru întreprinderi, la formularea concluziilor, în funcţie

de profilul întreprinderii, se are în vedere structura

consumatorilor (clienţilor), evoluţia probabilă a acestora,

modificările posibile a cererii solvabile precum şi alţi factori

care pot influenţa volumul vânzărilor.

Studierea concurenţei. Analiza concurenţei trebuie să

aibă în vedere următoarele aspecte:

a) nominalizarea principalilor concurenţi;

b) stabilirea cotei de piaţă (cpi) deţinută de întreprinderea

evaluată, precum şi cea a principalilor competitori de pe piaţă,

pe baza relaţiei:

CAi

cpi =

CAt

*100

în care:

Cai - cifra de afaceri a firmei i;

Cat - cifra de afaceri totală a sectorului de activitate al firmei i;

Determinarea cotei de piaţă relative (cpi) care reprezintă

„o expresie a raportului direct de forţe dintre firme”, utilizând

raportul:

CAf

'

cp =

CA '

x 100

în care:

CAf - cifra de afaceri a firmei analizate;

CA' - cifra de afaceri a celui mai important concurent;

57

c) ierarhizarea firmelor care acţionează pe piaţa sectorului de activitate pe baza cotei de piaţă deţinute pe orizontul de timp supus diagnosticării; d) aprecierea poziţiei concurenţiale a întreprinderii pe baza cotei de piaţă relative. Astfel, dacă indicatorul este 100%, atunci firma deţine poziţia de lider pe piaţa respectivă, iar în cazul în care valoarea cotei de piaţă relativ se apropie de zero, atunci întreprinderea deţine o poziţie nesemnificativă pe piaţă. Referitor la concurenţa externă pe piaţă se vor menţiona:

- firmele concurente (denumire, ţara de origine şi locul unde fabrică produsele);

- modul de organizare şi durata serviciilor de garanţie şi

postgaranţie. Se va preciza dacă întreprinderea dispune de

unităţi proprii sau activitatea de servicii este cedată unei sau mai multor firme; - raportul preţ - calitate la produsele concurenţei şi cele proprii; - modalităţile de distribuţie a produselor (reţea proprie, distribuitor unic, etc.);

- puterea concurenţială internaţională, marcată prin cifra de

afaceri, productivitatea muncii, cota de piaţă etc. (în măsura în

care se dispune de informaţii necesare);

- forme de cooperare cu unii distribuitori internaţionali.

58

La analiza posibilităţilor de penetrare pe anumite pieţe trebuie să se facă deosebirea între diferitele categorii de pieţe, cum ar fi:

* piaţa deschisă, în care pătrunderea sau extinderea cotei este posibilă, neexistând anumite restricţii juridice sau de altă natură;

* piaţa închisă, în care nu există posibilitatea de intrare din

cauza barierelor care protejează producătorii autohtoni;

* piaţa protejată, respectiv o piaţă caracterizată prin existenţa

unor bariere de intrare care nu sunt insurmenabile, nu inhibă intrarea noilor veniţi. Existenţa zonelor de liber schimb, precum şi angajarea unor acorduri internaţionale au drept consecinţă o deschidere a pieţelor, situaţie ce face ca lupta între competitori să capete un caracter tot mai global. Organizarea distribuţiei produselor constituie un alt element al diagnosticului comercial, care se referă în principal la: - formă juridică a distribuitorului (distribuţia exclusivă, franchisă etc.); - existenţa unei reţele proprii de distribuţie (număr de centre de desfacere, magazine, amplasarea în teritoriu, personal calificat etc.); - durata contractelor cu distribuitorii (analiza detaliată a contractelor de lungă durată- peste un an şi a celor cu durată sub un an); - obligaţiile şi

59

drepturile întreprinderii faţă de distribuitori; - alte aspecte privind distribuţia produselor.

Analiza clienţilor întreprinderii. Analiza vânzărilor din perspectiva clientelei urmăreşte în primul rând evoluţia structurală a cifrei pe clienţi. În formularea concluziilor este necesar să se ţină seama de poziţia întreprinderii într-un lanţ al intercondiţionării fabricaţiei şi consumului unui produs. Evoluţia cifrei de afaceri pe principalii clienţi interni şi externi evidenţiază o relativă stabilitate, ceea ce atestă existenţa unor relaţii tradiţionale, relaţii ce se pot constitui ca suport pentru evoluţia viitoare a vânzărilor societăţii comerciale. O asemenea concluzie este importantă pentru evaluator, îndeosebi în ceea ce priveşte prognoza activităţii firmei pentru aplicarea metodelor de evaluare. Un alt aspect esenţial în ceea ce priveşte analiza clienţilor îl reprezintă urmărirea duratei de imobilizare a creanţelor (Di). Relaţia de calcul este următoarea:

în care:

Di =

S

d

R

d

T

T - perioada de analiză exprimată în număr de zile; S d - suma soldurilor debitoare ale conturilor de creanţe;

60

R d - suma rulajelor debitoare ale conturilor de creanţe (în

practică se utilizează adesea cifra de afaceri). Prin compararea duratei de imobilizare pe clienţi cu termen contractual de decontare se poate realiza o grupare a clienţilor, separând pentru analiza dinamică celor rău platnici. În finalul analizei clientelei întreprinderii, evaluatorul trebuie să aprecieze în ce măsură firma are o piaţă de desfacere care să poată fi luată în considerare în calculul previziunilor necesare aplicării metodelor din cadrul abordării veniturilor.

Analiza furnizorilor întreprinderii (piaţa de

aprovizionare). Piaţa de aprovizionare a firmei reprezintă un punct semnificativ în diagnosticul comercial pentru evaluare.

Principalele aspecte urmărite de evaluator vizează:

gruparea acestora în furnizori de utilităţi şi furnizori de materii prime, materiale, semifabricate etc.;

structura furnizorilor, în special a celor de materii prime şi materiale în funcţie de cantitatea şi valoarea aprovizionărilor;

stabilirea criteriilor de alegere a acestora (de exemplu, după preţurile practicate, după cantităţile aprovizionate etc.);

analiza

numărului

de

furnizori

pentru

un

timp

de

resursă aprovizionată şi a calităţii aprovizionărilor;

61

aprecierea dependenţei faţă de anumiţi furnizori şi care

sunt implicaţiile gradului de dependenţă determinat;

analiza gradului de integrare a activităţii firmei

evaluate;

durata medie de utilizare a surselor atrase reprezentate

de obligaţiile faţă de furnizori.

Prin compararea duratei de folosire a surselor atrase pe

fiecare furnizor în parte cu termenul contractual de onorare a

obligaţiilor, rezultă faţă de care furnizor întreprinderea

considerată nu şi-a respectat obligaţiile contractuale. Totodată

trebuie estimate implicaţiile pe care le-ar avea întreruperea

relaţiilor contractuale de către acei furnizori cu firma evaluată.

Analiza produselor/serviciilor întreprinderii. Analiza

produselor şi/sau serviciilor întreprinderii oferă informaţii

semnificative pentru judecarea valorii întreprinderii. Aici se pot

urmări: analiza structurală a vânzărilor, analiza repartizării

vânzărilor pe ciclul de viaţă al produselor/serviciilor etc.

Analiza structurală a vânzărilor pe produse şi pieţe de

desfacere. Vânzările unei întreprinderi se impun a fi studiate de

către evaluator pe produse sau grupe de produse omogene,

ţinând seama de tipul lor şi de pieţele unde se desfac acestea.

Scopul acestui mod de analiză a cifrei de afaceri îl reprezintă

necesitatea furnizării de informaţii pentru fundamentarea

prognozelor necesare în procesul evaluării.

62

Analiza repartiţiei vânzărilor în funcţie de ciclul de viaţă al produselor. O latură importantă a diagnosticului vânzărilor o reprezintă studierea cifrei de afaceri pe etapele ciclului de viaţă al produselor. Un asemenea diagnostic prezintă importanţă pentru evaluator, deoarece el dă posibilitatea aprecierii potenţialului de evoluţie a firmei faţă de punctul critic al rentabilităţii şi al asigurării surselor necesare finanţării activităţii. Preţurile. Analiza preţurilor vizează evidenţierea aspectelor de risc legate atât de dinamica preţurilor de vânzare ale firmei comparativ cu evoluţia economică generală şi cea a industriei, cât şi corelaţia între dinamica preţurilor de vânzare şi cea a preţurilor de aprovizionare. Acest din urmă aspect poate evidenţia puterea de negociere a firmei cu furnizorii, respectiv clienţii întreprinderii, fiind un aspect important în estimarea riscului afacerii. Din punct de vedere tehnic, evaluatorul va urmări dinamica preţurilor de vânzare la principalele produse /servicii, respectiv a preţurilor de aprovizionare la principalele intrări în sistemul întreprinderii. Promovarea. În ceea ce priveşte promovarea produselor întreprinderii, acestea vizează:

63

acţiunile publicitare organizate frecvent şi efectele lor (participări la târguri şi expoziţii, campanii publicitare);

evoluţia cheltuielilor publicitare şi ponderea lor în cifra de afaceri;

imaginea întreprinderii şi a produselor/serviciilor sale pe piaţă. Evaluatorul va urmări dinamica efortului de promovare în corelaţie cu efectele obţinute (dinamica vânzărilor sau a preţurilor de vânzare). În finalul diagnosticului comercial, evaluatorul va analiza detaliat perspectivele activităţii comerciale, atât în ceea ce priveşte posibilităţile de aprovizionare, cât şi de desfacere a produselor în scopul estimării veniturilor din exploatare pentru intervalul de prognoză. În acest context, se recomandă prezentarea punctelor forte care vor acţiona asupra rezultatelor şi performanţelor firmei şi eventual a punctelor slabe.

64

3.3. Diagnosticul juridic

Diagnosticul juridic are drept scop verificarea aspectelor

legale privind activitatea firmei sau a activului de evaluat.

Realizarea acestuia presupune analiza elementelor specifice în

următoarele domenii: dreptul întreprinderii, dreptul civil,

dreptul comercial, dreptul fiscal, dreptul muncii, dreptul

mediului, litigiile.

În scopul evaluării, o importanţă indiscutabilă o are

cunoaşterea:

- drepturilor şi obligaţiilor proprietarului cotei evaluate;

- analiza controlului asupra deciziilor din cadrul firmei

(distribuirea dividendelor, politica de investiţii,

numirea managementului, dizolvarea, fuziunea,

lichidarea, cesiunea acţiunilor etc.);

- analiza oricărei restricţii legale privind transferul

acţiunilor;

- documentelor privind tranzacţiile anterioare cu

participaţii (cote părţi) la întreprinderea respectivă.

Realizarea efectivă a diagnosticului juridic presupune

analiza elementelor specifice din următoarele domenii:

Dreptul întreprinderii. În acest domeniu juridic se

verifică: actele de constituire, statutul şi modificările ulterioare

înfiinţării, registrul adunării generale a acţionarilor

(asociaţilor), registrul acţionarilor etc.

65

Dreptul civil. Se analizează şi se verifică actele şi

contractele privind:

dreptul de proprietate asupra construcţiilor;

situaţia juridică a terenurilor întreprinderii (drept de

proprietate, contractul de închiriere etc.);

situaţia juridică a activelor nemateriale de tipul brevetelor,

licenţelor, mărcilor înregistrate şi a altora de aceeaşi natură

(se verifică dacă acestea sunt înregistrate la organismele

abilitate, cine este titularul dreptului de inventator sau

autor, existenţa certificatului de inventator sau autor, durata

legală de protecţie etc.);

situaţia activelor financiare (titluri de participare, titluri

imobilizate ale activităţii de portofoliu, creanţe imobilizate

etc.);

situaţia împrumuturilor primite, a garanţiilor constituite,

existenţa creditelor nerambursate la scadenţă, eventualitatea

declarării în stare de faliment;

situaţia asigurării societăţii prin efectul legii (imobiliară şi

de răspundere civilă) şi în virtutea unor contracte de

asigurare împotriva unor riscuri (calamitate naturală, furt

etc.), situaţia achitării primelor de asigurare etc.

Dreptul comercial. Se verifică contractele de vânzare-

cumpărare, de închiriere, contracte de locaţie de gestiune (o

variantă a contractului de închiriere), cele de concesiune etc.

66

Dreptul fiscal. În acest domeniu juridic se verifică:

înregistrarea întreprinderii la organele abilitate de administraţie financiare;

dacă s-au achitat obligaţiile legale datorate (impozite, taxe, contribuţii etc.);

situaţia plăţilor restante comparativ cu termenele fixate;

ultimul control fiscal şi rezultatele sale.

Dreptul muncii. Se verifică şi analizează existenţa contractelor colective şi individuale de muncă, a regulamentului de ordine interioară şi a contractului de management. Un punct important la acest subcapitol al diagnosticului juridic îl reprezintă informaţiile, care pot preciza, dacă oamenii - cheie pot sau nu să fie menţinuţi în această întreprindere după schimbarea proprietarului, sau dacă noul proprietar este obligat să menţină un anumit nivel al numărului de salariaţi sau al nivelului de salarizare etc. Dreptul mediului. Se analizează dacă activitatea firmei evaluate se desfăşoară în cadrul impus de legislaţia de mediu. Din perspectiva restricţiilor privind efectele activităţii asupra mediului ne interesează, dacă firma are un studiu de impact, dacă au fost obţinute autorizaţiile de mediu, dacă sunt litigii cu

67

alte întreprinderi ori cu autorităţile (şi dacă astfel se creează obligaţia decontaminării sau a plăţii unor daune). Litigiile. Se verifică dacă întreprinderea evaluată este implicată în litigii, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau a arbitrajului de pe lângă Camera de Comerţ şi ce posibilităţi de rezolvare există. În cazul existenţei unor litigii de muncă se verifică stadiul de rezolvare al acestora.

3.4. Diagnosticul operaţional

În esenţă, aceasta presupune o analiză detaliată a factorilor tehnici de producţie, a tehnologiilor de fabricaţie a produselor, precum şi a organizării producţiei şi a muncii, ce poate fi realizată de către evaluatori care au şi calitatea de experţi tehnici. Astfel, în legătură cu mijloacele fixe incluse în patrimoniul societăţii comerciale, precum şi a celor pe care le foloseşte fără a fi proprietara lor, evaluatorii trebuie să examineze:

starea de funcţionare a maşinilor şi utilajelor, gradul de uzură fizică;

performanţele acestora în raport cu cele care se produc la moment pe plan mondial;

posibilităţile de utilizare în viitor;

68

mijloacele fixe înregistrate în patrimoniul unităţii, dar care

nu mai pot fi folosite din cauza schimbărilor intervenite în

structura producţiei;

încadrarea mijloacelor fixe pe categorii conform

Catalogului mijloacelor fixe şi activelor nemateriale,

aprobat prin Hotărârea Guvernului R.M. nr.338 din

21.03.2003;

oportunitatea trecerii în conservare a unor mijloace fixe

(dacă este cazul), condiţiile în care s-a făcut aceasta şi

perspectivele de utilizare. Într-o asemenea situaţie

specialiştii trebuie să se pronunţe cum vor fi tratate aceste

mijloace fixe în procesul de evaluare;

valoarea investiţiilor în curs de execuţie, stadiul lor în

raport cu graficele de execuţie, posibilităţile de finalizare şi

influenţa lor asupra potenţialului tehnico-productiv sau a

prestaţiilor de servicii;

posibilităţile societatăţii comerciale de a-şi asigura

utilităţile necesare pentru desfăşurarea normală a activităţii;

gradul de dependenţă faţă de utilităţile furnizate de regiile

autonome de profit.

Referitor la clădiri, în raportul de evaluare se face o descriere a

acestora evidenţiindu-se:

corespunderea situaţiei din teren cu planurile de

acestor

69

construcţie,

modificările

aduse,

baza

legală

a

modificări, influenţa asupra funcţionalităţii şi siguranţei în exploatare;

starea tehnică şi deprecierea estimată a acestora;

schimbările intervenite în destinaţia unor clădiri şi posibilităţile de folosire în viitor. În ceea ce priveşte mijloacele de transport, în urma examinării

structurii parcului pe categorii de mijloace de transport (auto, feroviar, aerian şi pe apă) se vor face referiri la:

- gradul de folosire a parcului propriu;

- modul de utilizare a capacităţii mijloacelor proprii de transport;

- starea tehnică, gradul de depreciere;

- posibilităţile de folosire în viitor a parcului propriu, încadrarea parametrilor mijloacelor auto în standardele impuse pe plan naţional şi internaţional. Referitor la terenurile aferente se examinează:

- corespunderea dintre categoriile de suprafeţe existente (construită, aferentă reţelelor, aferentă căilor de acces, liberă) şi cele din dosarul cadastral;

- îmbunătăţirile aduse unor categorii de terenuri;

- schimbarea destinaţiei unor suprafeţe de teren, baza legală şi influenţa asupra activităţii întreprinderii. În legătură cu producţia şi tehnologiile de fabricaţie:

70

- se prezintă succint principalele produse fabricate sau

servicii realizate;

- se face o scurtă descriere a procesului tehnologic,

eventual prezentarea sub formă de schemă, schiţă;

- aprecierea asupra tehnologiilor, în raport cu ceea ce există

în domeniul respectiv;

- organizarea procesului de producţie;

- calitatea producţiei;

- impactul asupra mediului;

- alte aspecte referitoare la producţie sau serviciile pe care

le prestează în funcţie de obiectul de activitate.

Pentru caracterizarea sintetică a potenţialului

tehnic se recomandă următorii indicatori:

Gradul de folosire a capacităţii de producţie = Producţia obţinută / Capacitatea de producţie * 100%

Ponderea maşinilor şi utilajelor în totalul activelor fixe = Maşini şi utilaje / Total active * 100%

Gradul de uzură a mijloacelor fixe = Uzura acumulată / valoarea de inventar * 100%

Gradul de reînnoire a mijloacelor fixe = valoarea mijloacelor fixe noi / valoarea de inventar * 100%

În

procesul

evaluării,

în

abordarea

pe

bază

de

active

71

special

prin

(patrimoniale),

metode

în

din

sinteza

diagnosticului tehnic, evaluatorul se va pronunţa asupra costului de înlocuire a activelor imobilizate şi a deprecierilor acumulate pentru estimarea valorii de înlocuire (sau reconstituire).

3.5. Diagnosticul resurselor umane şi al managementului întreprinderii

În cadrul acestui diagnostic se vor examina resursele umane din punct de vedere al evoluţiei, structurii, comportamentului şi eficienţei utilizării lor, precum se va analiza şi echipa de conducere a întreprinderii. Diagnosticul resurselor umane. Diagnosticarea resurselor umane ale unei firme în vederea evaluării presupune folosirea unui sistem de indicatori privind, pe de o parte, dimensiunea, structura şi comportamentul, iar pe de altă parte eficienţa potenţialului uman. A. Dimensiunea potenţialului uman. Pentru a caracteriza dimensiunea potenţialului uman se pot folosi următorii indicatori:

- numărul mediu de salariaţi (cu contract de muncă) se determină ca o medie aritmetică simplă a numărului zilnic al salariaţilor;

72

- numărul mediu de personal se stabileşte prin adăugarea

la numărul mediu de salariaţi a numărului mediu de

colaboratori angajaţi pe bază de contract individual;

- numărul maxim de personal, care reprezintă limita

superioară stabilită în funcţie de volumul efectiv de

activitate şi productivitatea muncii prevăzută.

max

sau:

=

Cifra . de . afaceri

(

sau . alt . indicator

.

folosit

pentru . calcularea

.

productivi tatii

)

Pr

oductivita tea . anuala . prevazuta

max

=

0

i

q

100

*100

unde iq reprezintă indicele volumului de activitate

exprimat prin cifra de afaceri, valoarea adăugată etc.

- numărul de personal prezent la lucru (reflectă situaţia la

un moment dat).

B. Structura resurselor umane. Principalele criterii de

structurare utile în diagnosticarea resurselor umane sunt:

- după principalele categorii de salariaţi se pot avea în

vedere următoarele categorii: muncitori (direct

productivi, indirect productivi, de deservire generală);

personal tehnic-ingineresc (ingineri, tehnicieni, maiştri);

personal de administrare şi conducere.

73

poate

structura în următoarele grupe: sub 1 an; între 2 şi 5 ani; între 6 şi 10 ani; între 11 şi 15 ani; între 15 şi 20 ani; peste 20 ani. Analiza structurii după vechime şi evoluţia sa în timp poate furniza informaţii cu privire la strategia angajărilor efectuate de întreprindere, dar şi a eforturilor sale pentru stabilizarea personalului. În mod normal, structura după vechime trebuie să fie echilibrată, manifestându-se astfel o politică adecvată de formare a personalului;

- după vârstă, personalul se poate grupa astfel: până la 30 ani; între 31 şi 40 ani; între 41 şi 50 ani. Un dezechilibru accentuat în structura după vârstă a personalului poate să dăuneze stării şi performanţelor capitalului uman al întreprinderii. De exemplu, angajarea masivă la un moment dat a tinerilor frânează posibilităţile acestora de promovare;

- după

vechimea

în

întreprindere,

personalul

se

- după sex. Teoretic, în afara cazurilor unde natura activităţii ar justifica predominanţa personalului masculin sau feminin, ar trebui să regăsim în fiecare întreprindere, ţinând cont de structura sa socioprofesională, o repartiţie pe sexe sensibil egală cu cea care apare la scara naţională pentru ansamblul populaţiei active;

74

- după

structurarea

personalului pe niveluri de pregătire (superior, mediu,

profesional) şi pe categorii de personal. Un alt aspect,

care trebuie analizat, îl constituie perfecţionarea pregătirii

profesionale, pe forme de realizare (la locul de muncă,

cursuri postliceale, postuniversitare etc.).

nivelul

de

calificare.

Se

impune

C. Comportamentul personalului. Se pot folosi în analiză

următorii indicatori:

- gradul de utilizare a timpului maximum disponibil:

Gu =

timpul efectiv lucrat

.

.

timpul

.max

im disponibil

.

- indicatorii circulaţiei forţei de muncă:

Coeficientul intrărilor =

I

s

Coeficientul plecărilor =

Coeficientul mişcării totale =

E

s

I + E

s

în care:

I - numărul total al intrărilor de personal în cursul perioadei

analizate;

E - numărul total al ieşirilor de personal;

Ns - numărul mediu de personal;

- indicatorul comportamentului individual:

75

Rata generală a absenteismului = r. Total zile de absenţă * 100 / Timpul maximum disponibil exprimat în zile De asemenea, se are în vedere structura timpului nelucrat pe cauzele care le-au provocat (boli, accidente de muncă, maternitate, evenimente familiale, concedii fără plată, lipsuri nemotivate etc.); - indicatorii de conflictualitate. În cazul în care conflictul a luat o formă colectivă, se impune urmărirea indicatorilor:

numărul de greve;

numărul de zile ale grevei (durata grevei înmulţită cu numărul de grevişti);

gradul de importanţă al grevei la nivel de întreprindere:

În situaţia formelor individuale de conflictualitate se urmăresc indicatorii:

numărul de litigii care au necesitat intervenţia inspecţiei de muncă;

numărul de litigii care au ajuns în faţa instanţei de judecată. D. Diagnosticul eficienţei utilizării resurselor umane.

76

Analiza eficienţei utilizării forţei de muncă a unei firme în vederea evaluării se realizează cu ajutorul sistemului indicatorilor de reflectare a productivităţii muncii. Pentru a urmări dinamica productivităţii muncii la nivelul întreprinderii, precum şi pentru comparaţia cu alte firme din aceeaşi ramură de activitate se folosesc indicatori valorici, construiţi ca raport efect/efort. În calitate de efect, se pot avea în vedere: producţia exerciţiului, venituri din vânzări sau valoarea adăugată, în funcţie de specificul activităţii întreprinderii evaluate. În calitate de efort, se pot folosi indicatorii: numărul mediu de personal, timpul total de muncă exprimat în zile sau timpul total de muncă exprimat în ore. Pentru o corectă apreciere a evoluţiei productivităţii muncii în dinamică se impune operarea cu indicatori valorici de exprimare a efectului evoluţiei în preţuri comparabile. Aspecte relevante cu privire la eficienţa utilizării resurselor se pun în evidenţă şi prin analiza productivităţii muncii pe principalele produse (cele care obţin mai mult de

50% din totalul producţiei întreprinderii). În acest sens se poate folosi indicatorul productivitatea muncii exprimat ca timp pe unitatea de produs, care poate fi folosit pentru comparaţii în dinamică la nivelul întreprinderii, precum şi pentru comparaţii în spaţiul pe plan naţional şi internaţional.

77

În final, evaluatorul trebuie să facă o sinteză a

principalelor puncte forte şi slabe în legătură cu resursele

umane ale firmei.

Drept exemplu pot fi luate în vedere următoarele puncte

forte: personalul este bine calificat, structura pe vârste este

echilibrată, personalul este capabil să se adapteze la înnoire,

productivitatea muncii este în creştere, absenţa grevelor,

reducerea litigiilor individuale de muncă, protecţia

corespunzătoare a muncii (reflectată prin reducerea sau

eliminarea accidentelor de muncă) etc.

Ca puncte slabe se pot exemplifica: utilizarea

necorespunzătoare a timpului de muncă în cadrul zilei,

productivitatea muncii în scădere, personalul supradimensionat

în cadrul zilei, personal supradimensionat în activităţi de

întreţinere, existenţa conflictelor de muncă etc.

Diagnosticul managementului firmei

În ceea ce priveşte conducerea întreprinderii evaluate în

cadrul diagnosticului, se prezintă următoarele aspecte:

echipa de conducere (prenume, nume, funcţia,

vârsta, experienţa în domeniu etc.);

baza legală în virtutea căreia îşi exercită

prerogativele funcţiei (exemplu: contractul de

management; Hotărârea Adunării Generale a

Acţionarilor/Asociaţilor etc.);

78

poziţia echipei de conducere faţă de acţionarii firmei, salariaţi, bănci etc.;

se fac referiri şi aprecieri asupra stilului de conducere (pe obiective, autoritar, cu delegarea autorităţii, colegial, centralizat, decentralizat etc.);

obiectivele negociate şi prevăzute în contractul de management, care vizează strategia societăţii comerciale;

evoluţia volumului de activitate (cifra de afaceri, volumul producţiei), dinamica rezultatelor financiare, priorităţii strategice;

gradul de realizare a criteriilor de performanţă, stabilite prin contractul de management, care de obicei includ indicatori precum:

rata profitului = profit brut / cifra de afaceri * 100%

profitabilitatea acţiunilor = (dividende + prelevări din profit pentru dezvoltare) / capital social * 100%

potenţialul de dezvoltare = (prelevări din

profit pentru

dezvoltare + amortizare – cheltuieli pentru investiţii) / fond de rulment * 100%

productivitatea muncii = cifra de afaceri / numărul total de

79

personal

ponderea salariilor în costuri = salarii directe / cheltuieli directe de producţie * 100%

În funcţie de specificul activităţii societăţii comerciale se stabilesc valorile anuale ale criteriilor de performanţă şi, eventual, coeficienţii de ponderare a acestora, pentru a stabili un scor care arată în mod sintetic gradul de îndeplinire a criteriilor stabilite de către acţionari. În finalul acestui diagnostic, evaluatorul formulează punctele forte şi punctele slabe ale managementului firmei. Ca puncte forte se pot exemplifica: echipa de conducere tânără, dinamică, realizarea/depăşirea criteriilor de performanţă negociate cu acţionarii, îmbunătăţirea poziţiei firmei pe piaţă, colaborarea bună cu sindicatele etc. Ca puncte slabe se pot evidenţia: nerealizarea anumitor criterii de performanţă, slăbirea poziţiei firmei în cadrul mediului ei concurenţial, tensiuni în relaţiile cu sindicatele marcate prin creşterea numărului zilelor de grevă, lipsa de preocupare pentru stimularea iniţiativei şi creativităţii tehnice a personalului etc.

80

Î TREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Ce aspecte ale activităţii firmei se examinează în cadrul diagnosticării în scopul evaluării?

2. Ce informaţie este necesară în procesul evaluării şi care sunt sursele acestei informaţii?

3. Ce factori consideraţi în cadrul analizei macroeconomice au o influenţă maximă asupra valorii firmei?

4. Ce se examinează la nivel de ramură?

5. Ce cuprinde diagnosticul comercial?

6. Exemplificaţi „puncte forte” şi „puncte slabe” evidenţiate în cadrul diagosticului comercial.

7. Ce cuprinde diagnosticul juridic?

8. Exemplificaţi „puncte forte” şi „puncte slabe” evidenţiate în cadrul diagosticului juridic.

9. Ce presupune diagnosticul operaţional?

10. La ce se va atrage atenţie în cadrul inspectării imobilului, mijloacelor de transport, producţiei şi tehnologiilor de fabricaţie?

11. Ce indicatori sunt recomandaţi pentru a caracteriza în mod sintetic potenţialul tehnic al întreprinderii?

12. Exemplificaţi „puncte forte” şi „puncte slabe” evidenţiate în cadrul diagnosticului operaţional.

13. Ce cuprinde diagnosticul resurselor umane şi al managementului?

14. Exemplificaţi „puncte forte” şi „puncte slabe” evidenţiate în cadrul diagnosticului resurselor umane şi a managementului.

81

TEMA 4. DIAG OSTICUL

ECO OMICO-FI

A CIAR

4.1. Importanţa şi scopul diagnosticului economico- financiar pentru evaluare

4.2. Ajustarea informaţiei financiar-contabile

4.3. Diagnosticul economico-financiar

4.4. Analiza riscului întreprinderii

4.1. Importanţa şi scopul diagnosticului economico-financiar pentru evaluare

Diagnosticul economico-financiar pentru evaluare

reprezintă o componentă centrală, de generalizare. Acest

diagnostic are rolul de sintetizare a concluziilor rezultate din

celelalte tipuri de diagnostic şi concomitent rolul de asigurare a

coerenţei în cadrul relaţiei diagnostic - metode de evaluare

(îndeosebi metode bazate pe venit).

Putem reduce importanţa diagnosticului economico -

financiar pentru evaluare la următoarele trei componente:

Estimarea costului capitalului (ratei de actualizare)

pentru abordarea pe bază de venit. Tendinţa manifestată de

indicatorii financiari în perioada de diagnostică ajută

evaluatorul să estimeze riscul şi respectiv să aproximeze rata

de actualizare. De asemenea, analiza financiară permite

aprecierea ratei de creştere, care este utilizată în estimarea ratei

82

de capitalizare şi estimarea valorii firmei prin metoda capitalizării profitului.

Determinarea / corectarea multiplicatorilor utilizaţi în

abordarea prin comparaţie. În abordarea prin comparaţie, compania evaluată se confruntă cu tranzacţii înregistrate cu acţiuni la firme similare, iar analiza financiară oferă un ghid pentru estimarea multiplicatorilor adecvaţi aplicării metodelor din cadrul acestei abordări. Determinarea activelor în exces şi a elementelor de venit şi cheltuieli neoperaţionale sau excepţionale. Indicatorii financiari ajută la identificarea activelor în exces şi a

rezultatelor neoperaţionale sau excepţionale care ulterior necesită ajustări în evaluarea întreprinderii, atât în abordarea pe bază de active, cât şi în abordarea pe baza de venit. Diagnosticul economico-financiar urmăreşte trei obiective majore:

a. Să asigure înţelegerea performanţelor realizate de

întreprinderea evaluată în ultimii 3-5 ani, precum şi evidenţierea riscurilor activităţii întreprinderii. În acest sens,

gândirea perspectivelor viitoare de performanţă se susţine pe analiza tendinţelor care s-au manifestat de-a lungul perioadei diagnosticate.

b.

Să permită ajustarea situaţiilor financiare istorice

pentru:

83

a dezvolta abordarea pe baza de active, respectiv corecţiile asupra elementelor de activ şi datorii; a pregăti aplicarea abordării pe baza de venit, prin estimarea abilităţii întreprinderii de a genera fluxuri de venit pentru furnizorii de capital. c. Să asigure compararea cu întreprinderi similare, pentru a stabili parametrii de risc, rentabilitate şi de valoare.

4.2. Ajustarea informaţiei financiar-contabile

În majoritatea situaţiilor, diagnosticul economico- financiar este precedat de ajustări ale situaţiilor financiare, care presupun:

Ajustări de normalizare a informaţiei contabile şi de

eliminare a elementelor extraordinare. Aceste ajustări se efectuează în scopul determinării veniturilor şi cheltuielilor ce caracterizează o afacere normală. Astfel, întreprinderile analizate se vor afla într-o situaţie comparabilă. Normalizarea este posibilă prin următoarele modalităţi:

a) corectarea veniturilor şi cheltuielilor extraordinare, neoperaţionale, unitare (de exemplu pierderi sau câştiguri atipice din vânzarea activelor, pierderi sau profituri extraordinare (incendii, inundaţii sau alte pierderi fizice, greve, costuri generate de litigii, vânzări de linii ale afacerii etc.), operaţii discontinue).

84

b) corectarea cu privire la metoda de evidenţă a operaţiunilor şi /sau metodei de calcul a uzurii şi amortizării (spre exemplu, contabilizarea stocurilor, politica de capitalizare

a diferitelor categorii de cheltuieli, adecvarea sau inadecvarea

activelor (de exemplu, excesul de necesar de fond de rulment), recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor. c) corectarea rezultatelor contabile prin determinarea valorii de piaţă a activelor. Analiza ajustărilor de normalizare. Proprietarul unui pachet de control din acţiunile firmei poate întreprinde acţiuni în sensul realizării unor ajustări pentru eliminarea unor elemente de natură non-operaţională sau extraordinară, în vreme ce un acţionar minoritar nu beneficiază de această putere. De aceea, ajustările care asigură o situaţie de normalitate

a activităţii firmei vor fi realizate doar atunci când se urmăreşte evaluarea unui pachet de control. Aceste ajustări pot include:

excesul sau nivelul prea redus al compensaţiilor acordate managementului; eliminarea operaţiilor ineficiente, care generează costuri majore şi ieşiri importante de lichidităţi din companie;

85

schimbarea politicii tranzacţiilor companiei cu persoane din cadrul firmei (salariaţi, acţionari, management etc.) schimbarea structurii capitalului şi a structurii activelor.

Separarea elementelor operaţionale de cele non-

operaţionale. Procedurile de evaluare implică în unele situaţii adăugarea valorii părţii neoperaţionale a afacerii la valoarea estimată a companiei operaţionale. Această procedură este necesară doar în cadrul evaluării pachetului de control, deoarece proprietarul unei participaţii minoritare nu poate forţa lichidarea activelor neoperaţionale. În această procedură evaluatorul:

separă activele redundante (neoperaţionale sau în afara exploatării) de cele operaţionale; separă toate veniturile şi cheltuielile produse de activele neoperaţionale şi le evidenţiază separat în contul de rezultate. Exemple tipice de active redundante sunt:

depozite bancare;

titluri de participare sau titluri de plasament;

terenuri sau clădiri în exces sau neutilizate în activitatea operaţională;

automobile, baze sportive sau de agrement etc.

86

Ajustarea inflaţionistă (raportarea informaţiei contabile la data evaluării pentru a o aduce în stare comparabilă) poate fi efectuată prin:

a) reevaluarea tuturor activelor de bilanţ prin transformarea în valută forte, b) reevaluarea activelor conform fluctuaţiei preţurilor - metoda de evidenţă a modificării nivelului preţurilor. Modalităţile frecvente de analiză a situaţiei financiare a întreprinderii sunt:

o analiza structurală (a veniturilor, cheltuielilor, activelor, a cifrei de afaceri pe produse, pieţe etc.); o analiza dinamică (a trendului) vizează atât mărimile absolute (venituri, profit, active, datorii), cât şi mărimi relative (de exemplu, rate financiare); o analiza factorială. o analiza pe baza ratelor (analiza expres). Ultima este cea mai practicată în cadrul evaluării, fiind recomandată în special de evaluatorii din vest.

87

4.3. Diagnosticul economico-financiar

În cadrul diagnosticului economico-financiar se va analiza atât structura activelor şi pasivelor cât şi raportul financiar integral. În procesul analizei structurii activelor şi pasivelor se va atrage atenţie asupra:

- raportului dintre mijloacele proprii şi cele împrumutate

- asigurării activităţii prin mijloace proprii (analiza capitalului propriu – fondului de rulment);

- structurii datoriei debitoriale şi creditoriale;

- analizei lichidităţii bilanţului;

- cotei celor mai lichide active (cele mai lichide active –

mijloacele băneşti şi hârtiile de valoare lichide trebuie să acopere cele mai urgente datorii).

În cadrul analizei raportului financiar se va atrage o atenţie deosebită:

- raportului dintre vânzări nete şi costul vânzărilor;

- raportului dintre profitul net în perioada analizată şi cheltuieli; - determinării tendinţelor în nivelul de venituri a întreprinderii.

88

Diagnosticul situaţiei activului (patrimoniului) net

Patrimoniul net se determină ca diferenţă între activele totale şi datoriile totale, reflectând activele firmei negrevate de

datorii la un moment dat. În esenţă, patrimoniul net reflectă averea întreprinderii la o anumită dată (are un caracter static). În activitatea de evaluare a unei firme, cunoaşterea evoluţiei patrimoniului net este necesară pentru alegerea metodelor de evaluare, precum şi în ceea ce priveşte determinarea unor elemente necesare aplicării diferitelor

metode de evaluare. Pe baza analizei datelor privind situaţia şi dinamica activelor şi datoriilor se fac aprecieri asupra patrimoniului net, prezentându-se semnificaţia economică a elementelor care au determinat modificarea acestuia. Astfel, scăderea valorii rămase a activelor pe termen lung, iar în cadrul acestora a mijloacelor fixe, poate fi pusă pe seama amortizării lor sau poate fi rezultatul vânzării unor astfel de active. Creşterea valorii activelor circulante trebuie apreciată diferit în raport cu elementele care au determinat-o. De exemplu, sporirea valorii creanţelor în lei are o influenţă negativă asupra situaţiei economice a întreprinderii, întrucât acestea rămân la valoarea lor contabilă de înregistrare. Creşterea stocului de produse finite de asemenea influenţează asupra valorii întreprinderii, pentru că, odată cu

89

trecerea timpului, valoarea actuală a produselor finite este mai mică decât cea înregistrată, iar actualizarea preţurilor de vânzare le poate face nevandabile. Stocul de producţie în curs de execuţie trebuie apreciat în funcţie de posibilităţile de valorificare în activitatea viitoare, stabilită prin diagnosticul tehnic (în cadrul acestui capitol al diagnosticului firmei se precizează care este valoarea stocurilor de materiale, care nu mai pot fi utilizate în activitatea de producţie, precum şi eventualele comenzi anulate şi care urmează să aibă o altă destinaţie). Mărirea mijloacelor băneşti poate semnifica o accelerare a vitezei de rotaţie a activelor circulante, situaţie care poate conduce la o amplificare a capacităţii de plată şi la posibilitatea onorării la timp a obligaţiilor întreprinderii. Patrimoniul net este finanţat pe seama următoarelor surse:

- capital statutar şi suplimentar; - rezerve; - profit nerepartizat; - capital secundar. Primele trei surse menţionate formează ceea ce în literatura de specialitate poartă denumirea de "situaţia netă".

Referitor la structura surselor de finanţare a patrimoniului net, se poate remarca faptul că ponderea capitalului statutar

scade în condiţiile unei evoluţii normale a activităţii firmei (capitalul statutar ca sumă absolută menţinându-se) şi creşte ponderea rezervelor (până la o anumită limită pentru rezervele

90

legale) şi a fondurilor proprii. Rezultă, că dinamica cea mai accentuată în cadrul surselor de acoperire a patrimoniului net o înregistrează profitul net care rămâne la dispoziţia întreprinderii.

Corelaţia fond de rulment-necesar de fond de rulment

Fondul de rulment (FR) poate fi definit ca fiind diferenţa dintre capitalul permanent şi active pe termen lung (fig.3). În cazul, în care diferenţa este pozitivă, fondul de rulment reprezintă acea parte a capitalului permanent destinată şi utilizată pentru finanţarea activităţii curente, îndeosebi a celor aferente exploatării. Iar când diferenţa este negativă, întreprinderea se confruntă cu un deficit (insuficienţă) de fond de rulment. Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintă diferenţa între activele circulante (exclusiv mijloacele băneşti) şi obligaţiile pe termen scurt (nu se includ creditele pe termen scurt). FR net = Act. Curente - Dat. termen scurt FR net = Cap. Propr. + Dat. termen lung - Active pe termen lung NFR = Act. Circul. - Oblig. termen scurt

91

 

Active pe

 

Datorii pe

 

termen

termen

A

lung

 

P

C

 

Fond de

Capital

A

T

rulment

propriu

S

I

   

I

V

Active

V

E

curente

Datorii pe

E

termen

scurt

sursa: [31, p.263]

Fig. 3. Calculul fondului de rulment net

În cazul în care diferenţa este pozitivă, aceasta reprezintă

activele circulante de natura stocurilor şi creanţelor ce urmează

a fi finanţate din fondul de rulment. Atunci când diferenţa este

negativă, se înregistrează nu o necesitate de fond de rulment, ci

o degajare de surse atrase.

Variaţia necesităţii de fond de rulment este un element

important în determinarea fluxului de numerar şi respectiv în

stabilirea valorii întreprinderii prin metoda fluxurilor

actualizate de lichidităţi.

Trezoreria netă se poate stabili ca diferenţă între fondul

de rulment şi necesarul de fond de rulment:

92

Tn = FR - NFR În diagnosticul corelaţiei dintre fondul de rulment, necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă se are în vedere situaţia existentă şi dinamică în perioada analizată în scopul prognozei elementelor necesare aplicării metodelor de evaluare bazate pe venituri.

Diagnosticul corelaţiei creanţe-datorii

Pentru activitatea financiară a firmei este importantă cunoaşterea evoluţiei corelaţiei dintre creanţe şi obligaţii,

întrucât aceasta influenţează în mod direct capacitatea de plată. În ceea ce priveşte categoria de noţiuni utilizate, creanţele reprezintă anumite drepturi băneşti, realizabile în diferite termene. Formarea lor este în legătură directă cu rotaţia capitalului, cu momentele parcurse în procesul schimbării formei acestuia. Apariţia creanţelor este determinată, în principal, de relaţiile care se formează între firmă, în calitate de furnizor, şi clienţii săi. Opusul creanţelor îl reprezintă datoriile sau obligaţiile firmei către terţi, formate în cadrul relaţiilor acesteia cu furnizorii, acţionarii, salariaţii, bugetul statului etc. În cadrul diagnosticului se cercetează, în primul rând, evoluţia creanţelor şi datoriilor în raport cu veniturile din vânzări pentru a pune în evidenţă raportul dintre imobilizarea capitalului firmei şi cel care priveşte folosirea surselor atrase.

93

Asemenea aspecte pot fi puse în evidenţă şi cu ajutorul indicatorilor:

rata

activelor curente)

creanţelor

în

valoarea

totală

rc =

C

A(sauAC)

a

activelor

(sau

a

în care:

C

– creanţe, A – active totale, AC – active curente

Durata de rotaţie a creanţelor pe termen scurt aferente facturilor comerciale (Dc):

în care:

Dc =

VC

×

T

VVcredit

VC – valoarea medie a creanţelor pe termen scurt aferente facturilor comerciale VV – venitul din vânzări în credit (cu plata amânată)

T - perioada de timp considerată (de obicei 360 zile).

Rata datoriilor pe termen scurt în suma totală a surselor de finanţare (sau suma totală a datoriilor)

rd =

Dts

P(sauD)

94

în

care: Dts – datorii pe termen scurt, P – total pasive,

D

– total datorii

Durata de rotaţie a datoriilor pe termen scurt (Dd):

în care:

Dd

=

VD

×

T

VV

VD – valoarea medie a datoriilor pe termen scurt, VV – venitul din vânzări. Cunoaşterea acestor aspecte este absolut necesară în practica evaluării pentru a se putea determina capitalul permanent necesar exploatării. El va trebui să aprecieze şi să motiveze evoluţia probabilă a acestor indicatori, ce vor fi utilizaţi ulterior. Pentru evaluarea întreprinderii, creanţele şi datoriile trebuie analizate în raport cu vechimea lor. Intervalele utilizate sunt diferite, dar pentru simplificarea calculelor considerăm că acestea se pot diviza în: creanţe/datorii până la 3 luni, creanţe/datorii între 3 luni şi 1 an de zile, creanţe/datorii peste 1 an.

95

Diagnosticul lichidităţii şi solvabilităţii

Clasarea activelor în funcţie de capacitatea acestora de a

se transforma în mijloace băneşti şi gruparea surselor de

finanţare în dependenţă de necesitatea achitării la termenele

scadente permite calcularea coeficienţilor de lichiditate.

Lichiditatea, la modul general, poate fi definită ca fiind

proprietatea elementelor patrimoniale de a fi transformate în

bani. Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a

face faţă obligaţiilor sale la termenele scadente.

Astfel, la general:

Lichiditat ea =

Mijloacele de plata

.

.

.

disponibil e

Obligatiil e de plata pe termen scurt

.

.

.

.

.

În funcţie de componenţa numărătorului şi numitorului

formulei de bază, pot fi constituite numeroase variante de

indicatori ai lichidităţii. În continuare vom examina trei din

cele mai frecvent folosite sisteme (metodici). Este de menţionat

faptul că fiecare din aceste sisteme are o anumită sferă de

aplicare, avantaje şi dezavantaje.

96

Tabelul 3. Calculul coeficienţilor de lichiditate în cadrul analizei exprese

r

Denumirea

Modul de calcul

Sursa de

Interva

.ct

coeficientului

informaţie

lul

r.

 

(bilanţul

 

optim

contabil)

1

2

3

 

4

5

1.

Lichiditatea

   

curentă,

Active curente

.

 

rd

.460

2-2,5

generală, de

 

1-2,5

Datorii pe termen scurt

.

.

.

 

rd

.970

 

gradul III,

coeficientul de

>2

acoperire,

 

coeficientul

total (general)

de achitare

2.

Lichiditatea

intermediară,

restrânsă, de

. investitii pe termen scurt

Mijloace banesti

+

.

.

.

rd .440 +

0,7-0,8

>1

gradul II,

creante . pe . termen . scurt

+

rd .390

+

„testul acid”

 

Datorii . pe . termen . scur

+

rd .350

 

rd .970

3.

Lichiditatea

Mijloace banesti

.

*

 

rd .440

 

0,2-0,25

absolută,

urgentă,

rapidă,

Datorii pe termen scurt

.

.

.

rd .970

0,05-0,1

imediată, de

 

gradul I

* în condiţiile pieţei suficient dezvoltate de valori mobiliare pot fi luate în calcul şi hârtii de valoare uşor realizabile (negociabile) sursa: [31, p.288]

În cadrul acestui sistem, coeficientul cel mai general şi

frecvent utilizat este lichiditatea curentă, care presupune

comparaţia activelor curente cu datoriile pe termen scurt.

Semnificaţia (sensul economic) coeficientului lichidităţii

97

curente poate fi formulată în felul următor: acest indice arată

dacă întreprinderea dispune de active curente suficiente pentru

achitarea datoriilor pe termen scurt în suma deplină. Unul din

neajunsurile lichidităţii curente constă în faptul că aceasta nu

ţine cont de componenţa (structura) activelor curente. Într-

adevăr, ele pot să aibă o dimensiune suficientă, dar o structură

inadecvată. Este evident că mijloacele băneşti sunt mai uşor

disponibile pentru stingerea datoriilor decât stocurile de

mărfuri şi materiale. În acest context, analiza lichidităţii

curente se completează prin calcularea şi interpretarea

lichidităţii intermediare şi lichidităţii absolute. Se apreciază că

situaţia lichidităţii generale este satisfăcătoare în condiţiile

încadrării în intervalul 1,2 şi 1,8.

Lichiditatea intermediară reprezintă un caz particular al

lichidităţii curente, condiţionat de excluderea din componenţa

activelor lichide a stocurilor de mărfuri şi materiale, precum şi

a altor active curente. Sensul economic al lichidităţii

intermediare: acest coeficient reflectă cota datoriilor pe termen

scurt, când întreprinderea este capabilă să achite prin

mobilizarea mijloacelor băneşti, investiţiilor pe termen scurt şi

creanţelor pe termen scurt. Intervalul, care poate fi considerat

ca satisfăcător, este cuprins între 0,65 şi 1.

Cel mai strict şi dur criteriu de apreciere a lichidităţii îl

reprezintă coeficientul lichidităţii absolute. În cadrul calculării

98

acestuia, se compară cele mai lichide active curente cu datorii

pe termen scurt. După conţinutul său economic, acest

coeficient caracterizează cota datoriilor pe termen scurt:

întreprinderea este capabilă să achite imediat, utilizând numai

mijloacele băneşti la moment.

 

Cauzele posibile

 

Stocuri de

 

Comenzi

Stocul

Creanţele consumatorilor cu termenul de plată expirat, creanţe dubioase.

Suma

materiale

anulate ale

produselor

excesivă

excesive

consumatorilor

finite şi

de

(peste

insolvabile (în

mărfurilor

mijloace

nevoie),inutile,

componenţa

nerealizabile

în

deteriorate etc.

producţiei în

(calitatea

conturi

 

curs de

proastă etc.)

 

bancare.

excuţie).

 

Lichiditatea curentă > 2,5

 

Reducerea rentabilităţii activelor în legătură cu „îngheţarea” activelor în stocuri, care nu aduc venit.

Cheltuielile

Riscul învechirii

 

Riscul

suplimentare

şi deteriorării

creşterii

legate de

activelor stocate.

lipsurilor de

păstrarea

 

diferită

stocurilor

natură.

excesive.

 
 

Consecinţele probabile

 

Sursa: în baza [31, p.290]

Fig. 4 Cauzele şi consecinţele negative ale depăşirii coeficientului lichidităţii curente peste limita de sus

Depăşirea nivelului maximal recomandat reflectă o

structură iraţională a activelor întreprinderii, când o parte de

mijloace sunt „îngheţate” în stocuri anormale şi nejustificate,

care nu aduc venit. Cauzele şi consecinţele negative probabile

99

ale excesului lichidităţii curente peste limita de sus sunt

reflectate în figura 4.

Rata solvabilităţii generale:

Sg =

Active totale

.

Datorii totale

.

Această rată indică în ce măsură datoriile totale sunt

acoperite cu active imobilizate (pe termen lung) şi active

circulante. Cu cât valoarea ratei solvabilităţii generale este mai

mare decât 1, cu atât situaţia financiară de ansamblu a

întreprinderii este mai bună.

Adesea diagnosticul economico – financiar se axează pe

ratele de echilibru financiar. În practică se utilizează în

special următorii indicatori:

Rata autonomiei financiare:

Raf =

Capital propriu

.

Capital propriu

.

+

imprumutat

Rata de finanţare a stocurilor:

Rfs =

Fond de rulment

.

.

Stocuri

Rata de autofinanţare a activelor:

Raa =

Capital propriu

.

Active . fixe

100

+ Active . circulante

Rata de îndatorare a capitalului propriu:

R iKpr

=

Datorii

Capital propriu

.

Diagnosticul rentabilităţii

Diagnosticul rentabilităţii prezintă o deosebită

importanţă în teoria şi practica evaluării, întrucât oferă

informaţii asupra situaţiei trecute şi prezente, realizând premise

utile pentru prognoza viitorului afacerii, care formează obiectul

evaluării. Aşa cum s-a specificat, cumpărătorul potenţial al

unei firme, cel care investeşte, doreşte o remunerare a

capitalului investit corespunzătoare riscurilor asumate,

realizând investiţia respectivă.

În activitatea de evaluare a întreprinderii, diagnosticul

rentabilităţii poate fi structurat în forme diferite, care să

valorifice cât mai bine informaţia furnizată de sistemul

contabil. Principala sursă de informare în realizarea

diagnosticului rentabilităţii o reprezintă „Raportul privind

rezultatele financiare”, care arată modul în care s-a atins o

anumită stare, un anumit rezultat, care au fost fluxurile de

venituri şi cheltuieli.

101

Tabelul 4. Caracteristica generală a indicatorilor rentabilităţii

Indicatori Modul de calcul Caracteristica 1 2 3 Rentabilitatea profitul brut . Reflectă × 100
Indicatori
Modul de calcul
Caracteristica
1
2
3
Rentabilitatea
profitul brut
.
Reflectă
× 100
producţiei:
Venituri din vinzari
.
.
1.1.
Rentabilitatea
veniturilor din
profitul brut
câştigat la un
leu venituri din
vânzări
vânzări.
profitul pe produs
.
.
× 100
pretul de vinzare al produsului
.
.
.
.
1.2.
Rentabilitatea
Reflectă
profitul obţinut
la un leu de
vânzări
pe produs
sau
sau
profitul pe produs
.
.
× 100
Costul pe unitatea de produs
.
.
.
.
Reflectă
profitul obţinut
la un leu de
cost
2.
profitul până la impozitare
.
.
Reflectă
× 100
Rentabilitatea
profitul până la
Valoarea medie a activelor
.
.
.
activelor:
2.1.
Rentabilitatea
activelor
impozitare
câştigat, în
medie, la un
leu de active
(economică)
profitul până la impozitare ×
.
.
.
100
Exprimă
2.2.
eficienţa cu
Valoarea medie a mijloacelorfixe
.
.
.
Rentabilitatea
care sunt
activelor cu
+ Valoarea medie a activelor
.
.
.
utilizate
destinaţie de
activele cu
curente
producţie
destinaţie de
producţie
pentru
obţinerea
profitului până
la impozitare

102

Continuare, tabelul 4

1

 

2

 

3

3.

 

profitul net

.

 

× 100

Exprimă

Rentabilitatea

capitalului:

 

Valoarea medie a capitalulu i

.

.

.

eficienţa cu

care este

3.1.

propriu

utilizat

Rentabilitatea

 

capitalul

capitalului

propriu pentru

propriu

obţinerea

(financiară)

profitului net

3.2.

 

profitul . net ( profitul . până . la

.

Exprimă eficienţa cu care este

Rentabilitatea

impozitare )

 

× 100

capitalului

valoarea medie . a . capitalului

.

 

utilizat

.

permanent

capitalul permanent pentru obţinerea profitului net sau a profitului până la impozitare

permanent

 

Sursa: [31, p.90]

 

În

procesul

evaluării

adesea

se

recurge

la

analiza

expresă care presupune determinarea următorilor indicatori

relativi:

103

Tabelul 5. Indicatorii apreciaţi în cadrul analizei exprese în scopul evaluării

Indicatorul

Formula

Intervalul optim

Rata de acoperire

Active curente /datorii totale

Orientativ ≥2

Rata solvabilităţii

Active totale / datorii totale

 

generale

>

1

Lichiditatea

Active curente / datorii pe termen scurt

 

curentă, generală

1 - 2,5

Lichiditatea

(mijloace băneşti +investiţii pe termen scurt + creanţe pe termen scurt) / datorii pe termen scurt

0,7-0,8

intermediară

>

1

Lichiditate imediată

Mijloace băneşti /datorii pe termen scurt

0,2 – 0,25 0,05 -0,1

 

Valoarea medie a creanţelor pe termen scurt aferente facturilor comerciale x 360 / venitul din vânzări în credit (cu plata amânată)

Orientativ

Durata de rotaţie a creanţelor pe termen scurt

valoarea

normativă 45

zile

Durata de rotaţie a stocurilor de mărfuri şi materiale