CAPITOLUL III: „STATUL ŞI POLITICA”

LECŢIA 2: „STATUL ROMÂN MODERN: DE LA PROIECT POLITIC LA REALIZAREA

ROMÂNIEI MARI (SECOLELE XVIII – XX)”
Statul modern – statul care se guvernează după o Constituţie ce prevede drepturi şi libertăţi cetăţeneşti
şi principiul separării puterilor în stat, garantează dreptul la proprietate privată şi asigură participarea
tuturor categoriilor sociale la viaţa politică, are o industrie dezvoltată şi numeroase instituţii de cultură
Ce presupune modernitatea – pentru spaţiul românesc, mai exact?
1. din punct de vedere economic şi social – structuri sociale noi (burghezia şi muncitorimea), dezvoltare
economică de tip capitalist, desfiinţarea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţăranilor şi împroprietărirea
lor, egalitatea tuturor în faţa legilor, un nou tip de societate, fundamentat pe drepturile omului şi ale
cetăţeanului;
2. din punct de vedere politic şi instituţional – participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică,
adoptarea unor legi fundamentale (Constituţii), realizarea statului modern şi independent, instaurarea
unui regim politic modern;
3. din punct de vedere cultural – manifestarea curentelor artistice şi literare, noi instituţii de cultură
(Academia Română, Casa Şcoalelor, etc.)
-proiectul politic de formare a statului român modern a început să se contureze în secolul al XVIII –
lea, devenind o realitate o dată cu unirea din anul 1859; procesul de naştere a statului român modern a
cunoscut mai multe etape, reprezentate de:
PROIECTE POLITICE ÎN SECOLUL AL XVIII – LEA ŞI PRIMA JUMĂTATE A
SECOLULUI AL XIX – LEA:
-la sfârşitul secolului al XVII – lea, apare criza Imperiului Otoman („chestiunea orientală”), ce se vede
nevoit să cedeze din teritoriile sale, dar şi să impună altfel de regimuri politice în statele aflate sub
suzeranitatea sa (statele vasale), pentru a-şi accentua controlul;
-pentru a nu pierde controlul în cele două Principate Române (Ţara Românească şi Moldova), disputate
de cele trei mari puteri vecine (Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Rusia), otomanii vor instaura
aici, regimul politic fanariot;
-fanariotismul (1711/1716 – 1822) s-a manifestat prin transformări în plan politic, economic, dar şi
cultural; autonomia Principatelor este încălcată, domnitorii fiind numiţi direct de către Poarta otomană
din rândul boierilor din cartierul Fanar de la Constantinopol; cresc obligaţiile faţă de turci, este impusă o
fiscalitate excesivă şi se instituie monopolul comercial otoman; se desfiinţează armata naţională;
Reformismul boieresc:
-în a doua jumătate a secolului al XVIII – lea, o parte a boierilor români şi-a dat seama că societatea
românească are nevoie de reforme pentru a-şi putea continua existenţa; boierii au început să redacteze
proiecte de reformă pe care le-au înaintat domnitorilor, dar mai ales marilor puteri străine: Turciei,
Austriei, Rusiei şi la începutul secolului al XIX – lea şi Franţei;
-boierii reformişti au alcătuit gruparea numită partida naţională (grupare a boierilor
pământeni) deoarece se opunea domniilor străine, dar şi boierilor greci care pătrunseseră în Ţările
Române în număr mare în timpul domniilor fanariote; majoritatea acestor proiecte cereau:
 înlocuirea fanarioţilor cu domni pământeni şi autonomia deplină a Ţărilor Române în raporturile cu
Imperiul Otoman, ca în vremea marilor voievozi (conform capitulațiilor – convenții încheiate între
1
 sultanii otomani și voievozii români din Evul Mediu, conform cărora sunt stipulate privilegii pentru
cetățenii români, vasali turcilor);
 reorganizarea politicii interne a Principatelor, prin adoptarea unor Constituţii care să limiteze puterea
domnitorilor;
 înlocuirea suzeranității otomane cu protectoratul colectiv al Marilor Puteri europene;
 unele proiecte au cerut şi unirea românilor într-un singur stat;
-pentru a-şi face cunoscut programul politic, membrii partidei naţionale vor redacta o serie de memorii
(proiecte politice), adresate marilor puteri; cele mai importante memorii şi proiecte boiereşti au fost: 
 Memoriul de la Focşani al boierilor din Ţara Românească şi Moldova din 1772, redactat cu ocazia unor
tratative de pace purtate la Focşani (în urma unui război ruso-turc) prin care se cerea revenirea la
domniile pământene, respectarea autonomiei interne şi unirea celor două ţări sub protecţia Austriei,
Rusiei şi Prusiei;
 Memoriul de la Şiştov din anul 1791 (tot cu ocazia unui congres al marilor puteri, prilejuit de un nou
război ruso – austro – turc), prin care boierii din Ţara Românească solicitau autonomia şi neutralitatea
ţării sub garanţia Austriei şi Rusiei, desființarea obligațiilor către Poarta otomană (cu excepția
tributului), libertatea comerțului, domn pământean, desființarea raialelor;
Proiectul politic al lui Tudor Vladimirescu – Revoluţia din anul 1821:
-la începutul secolului al XIX – lea, cea mai violentă reacţie faţă de regimul politic fanariot şi dominaţia
otomană, a constituit-o revoluţia lui Tudor Vladimirescu din anul 1821, din Ţara Românească; în
contextul mişcării de revoltă, cu scopul înlăturării regimului fanariot, sunt emise o serie de documente
considerate proiecte politice – “Proclamaţia de la Padeş” (programul politic de ridicare a norodului la
revoltă) şi “Cererile norodului românesc” – programul politic al revoluţiei; prin acesta se solicita:
 aplicarea principiului suveranității poporului, de la care trebuia să emane puterea domnului; domnul să
fie ales de țară, prin reprezentanții săi (din Adunarea norodului – poporului)
 desfiinţarea privilegiilor şi plata impozitelor de către toate categoriile sociale;
 adoptarea unor coduri de legi, obligatorii pentru toți – egalitatea tuturor în fața legii;
 desființarea vămilor interne;
 libertatea comerțului;
 numirea funcţionarilor după merite personale – meritocrația;
 reforme în administraţie, justiţie, economie şi învăţământ;
 respectarea autonomiei Principatelor Române și garantarea acesteia de către Rusia și Austria;
 reînfiinţarea armatei naţionale;
-deşi înfrântă, revoluţia lui Tudor Vladimirescu de la 1821 a avut drept consecinţă imediată, înlăturarea
domniilor fanarioate și restabilirea domniilor pământene, începând cu anul 1822; a marcat idealurile,
sociale și naționale, ce vor fi promovate de revoluția pașoptistă
Constituţia cărvunarilor:
-un alt proiect politic l-a constituit “Constituţia cărvunarilor”, redactată de Ionică Tăutu, în anul 1822,
în Moldova, care revendica: drepturi cetăţeneşti, respectul pentru proprietate, libertatea comerţului,
libertatea presei, egalitatea în faţa legii, modernizarea structurilor politice, administrative, juridice şi
fiscale, formarea unei adunări reprezentative – Sfatul Obştesc, autonomie față de Imperiul Otoman

2
 Proiectul politic paşoptist:
-reprezintă momentul politic în care revoluţionarii români eleborează programe (proiecte) politice ce
cuprind principalele obiective socio – economice ale naţiunii române; iniţial, mişcările revoluţionare de
la 1848 au îmbrăcat forma petiţionară, ulterior prin confruntări directe;
-proiectul politic paşoptist românesc a cuprins, în mare, următoarele revendicări:
 Politice: înlăturarea regimului regulamentar care menţinea privilegiile sociale, acorda puteri prea mari
domnitorului şi încuraja corupţia; adoptarea unor constituţii moderne care să acorde drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti;
 Sociale: desfiinţarea privilegiilor; desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor;
 Naţionale: obţinerea independenţei Principatelor Române (prin desfiinţarea protectoratului rusesc şi a
suzeranităţii otomane) – obiectiv maximal; îmbunătăţirea statutului internaţional (respectarea autonomiei
de către Imperiul Otoman şi Rusia) – obiectiv minimal; unirea românilor într-un stat naţional
Programele revoluţionare de la 1848:
- “Petiţiunea – proclamaţiune” – 27 martie 1848, Iaşi, Moldova, redactată de Vasile Alecsandri –
desfiinţarea cenzurii, egalitatea cetățenilor în fața legii, funcţii acordate după merit, îmbunătăţirea stării
ţăranilor, desființarea pedepselor corporale, înființarea unei gărzi cetățenești, reforma şcolilor;
- “Petiţia naţională” – 3/5 mai 1848, Blaj, Transilvania, redactată de Simion Bărnuțiu – independenţa
naţiunii române și a Bisericii Ortodoxe Române, egalitate în drepturi cu celelalte naţiuni, folosirea limbii
române în administrație, justiție, școală, libertatea tiparului, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, desfiinţarea
iobăgiei (=dependență a țăranului față de stăpânul feudal, prorietar de feud/pământ) făra nicio
despăgubire, formarea unei gărzi naționale a românilor; *respingeau unirea (anexarea) Transilvaniei cu
Ungaria;
- “Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei” – 12 mai 1848, Braşov, Transilvania (este programul
politic al revoluţionarilor moldoveni exilaţi), program redactat de Costache Negri și Vasile Alecsandri –
unirea Moldovei şi Ţării Româneşti ”într-un singur stat neatârnat” (independent), egalitatea tuturor în
faţa legii, desfiinţarea privilegiilor, desființarea clăcii (=un număr de zile de muncă fără plată pe care
țăranul fără pământ era obligat să le presteze în folosul stăpânului moșiei) și împroprietărirea ţăranilor
fără nicio despăgubire;
- “Proclamaţia de la Islaz” – 9 iunie 1848, Islaz, Ţara Românească, redactată de Ioan Heliade Rădulescu
– respectarea autonomiei, înlăturarea protectoratului strain, emiterea unei noi Constituţii, contribuţie
fiscală generală, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, libertatea presei, dezrobirea ţiganilor, eliberarea
clăcașilor şi împroprietărirea lor cu pământ prin despăgubire; înființarea unei gărzi naționale,
descentralizare administrative, domn responsabil, ales pe 5 ani, contribuție fiscal generală;
- ”Dorințele partidei naționale din Moldova” – august 1848, Cernăuți, Bucovina (este un proiect politic
redactat de un comitet al revoluționarilor moldoveni aflați în capital Bucovinei), program redactat de
Mihail Kogălniceanu – unirea Moldovei cu Țara Românească (”este cheia de boltă fără de care s-ar
prăbuși tot edificiul național”), desființarea privilegiilor, egalitatea tuturor în fața legii, libertatea
individuală, libertatea cuvântului, a întrunirilor, a învățământului, emanciparea clăcașilor și
împroprietărirea lor cu despăgubire, abolirea Regulamentelor Organice;
- chiar dacă a fost înfrântă, revoluția de la 1848 (prin proiectele sale politice) a constituit un pas înainte
pentru făurirea națiunii române moderne;
3
 -proiectele politice de la sfârşitul secolului al XVIII – lea şi din prima jumătate a secolului al XIX – lea,
accentuează dorinţa de modernizare a societăţii româneşti şi conştiinţa naţională a românilor din cele trei
Principate; dezideratele acestor proiecte politice urmau a fi puse în practică în a doua jumătate a
secolului al XIX – lea, fiind clarificate principalele obiective ale românilor – unirea şi independenţa
CONSTITUIREA STATULUI ROMÂN MODERN – JUMĂTATEA SECOLULUI AL XIX –
LEA:
- în procesul de formare a statului român modern se interferează mai mulţi factori: mişcarea unionistă,
atitudinea opiniei publice europene şi politica marilor puteri; astfel, revoluţionarii români după 1848,
plecaţi în exil, militează pentru unirea românilor într-un singur stat independent; ei fac cunoscută
problema românească în rândul oamenilor politici şi a presei europene; receptive la mesajele românilor
au fost Franţa, statele italiene, Anglia şi Prusia (doreau să limiteze influenţa rusească în zona balcanică)
UNIREA DE LA 1859:
- a fost realizată într-o situaţie externă favorabilă (desfăşurarea războiului Crimeii între 1853 – 1856,
nou moment al „crizei orientale”) şi pe fondul dezvoltării mişcării unioniste;
-la sfârşitul războiului Crimeii a avut loc Congresul de Pace de la Paris – 1856, unde cele 7 mari puteri
(Rusia, Austria, Prusia, Franţa, Anglia, Sardinia/Piemont şi Imperiul Otoman) vor discuta (pentru prima
oară!) problema românească a unirii, care devine, astfel, problemă europeană; Tratatul de la Paris
adoptă o serie de prevederi referitoare la Principatele Române:
- desfiinţarea protectoratului rusesc;
- garanţia colectivă a marilor puteri asupra Principatelor Române;
- se menţinea suzeranitatea otomană;
- Rusia era obligată să cedeze către Moldova, cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad, şi
Ismail;
- libertatea navigației pe Dunăre și neutralitatea Mării Negre; în acest scop, se înființează o Comisie
europeană a Dunării, cu sediul la Galați;
- convocarea unor adunări ad-hoc reprezentative, cu rol consultativ, care să-şi exprime poziţia cu privire
la unire;
- în anul 1857, Adunările ad-hoc (etimologie – limba latină, “special pentru aceasta”), alcătuite din
reprezentanţii tuturor categoriilor sociale, îşi desfăşoară activitatea în Moldova/Iași şi Ţara
Românească/București şi elaborează rezoluţiile (hotărâri) pe care le vor înainta marilor puteri; se cerea:
- unirea Principatelor Române – Moldova şi Ţara Românească, într-un singur stat sub numele de
România;
- noul stat creat să fie condus de un prinţ străin, dintr-o dinastie domnitoare europeană şi ai cărui
moştenitori să fie crescuţi în religia ţării;
- respectarea autonomiei interne a statului sub garanţia colectivă a marilor puteri;
- neutralitatea şi inviolabilitatea teritorială a noului stat;
- guvern reprezentativ; puterea legiuitoare să fie încredinţată unei Adunări Obşteşti în care să fie
reprezentate toate interesele naţiei;
- modernizarea statului prin adoptarea de reformelor interne corespunzătoare;
-semnificaţia acestor rezoluţii ale Adunărilor ad-hoc: dorinţa de unire a românilor, un regim politic
democratic, garanţii internaţionale pentru noul stat, prin instaurarea unei dinastii străine se dorea a se
4
 pune capăt luptei interne pentru putere dintre familiile boiereşti, dar şi pentru a oferi sprijin extern
(pentru realizarea celuilalt obiectiv naţional al românilor, independenţa);
- hotărârile Adunărilor ad-hoc au fost aduse la cunoştinţa marilor puteri în anul 1858, în cadrul unei noi
Conferinţe care a avut loc la Paris (Conferința Puterilor Garante); aici a fost adoptată Convenţia de la
Paris ce stabilea, prin acordul celor 7 puteri garante, statutul internaţional al Principatelor şi organizarea
internă a acestora; Convenţia de la Paris va reprezenta un act cu valoare constituţională pentru
Principatele Române; prevederi:
- unirea formală a celor două Principate sub numele de “Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, sub
suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă a celor 7 mari puteri;
- cele două ţări urmau a fi conduse separat de doi domni, două guverne şi două adunări reprezentative;
- erau înfiinţate, la Focşani, două instituţii comune celor două ţări: Comisia Centrală (cu rol legislativ,
elabora proiectele de legi, de interes comun) şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (cea mai înaltă instanţă
judecătorească);
- era aplicat principiul separării puterilor în stat, astfel: puterea legislativă – domn, adunare, Comisia
Centrală de la Focşani, puterea executivă – domn şi guvern, puterea judecătorească – Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie de la Focşani;
- alte prevederi: alcătuirea unei Adunări Elective/în fiecare Principat, pe baza votului cenzitar – pe 7 ani
(vot în bază de avere) care să aleagă domnii Principatelor – pe viaţă, desfiinţarea privilegiilor și a
rangurilor boierești, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, egalitatea tuturor în fața legilor și a impozitelor
- deşi stabilea o unire incompletă, meritul Convenţiei de la Paris a fost acela de a fi deschis calea către
unitatea Principatelor Române; în textul Convenţiei de la Paris nu se menţiona că persoana care
candida la funcţia de domnitor în ambele Principate trebuia să fie diferită, iar românii l-au ales pe
Alexandru Ioan Cuza , domn unic, al ambelor Principate;
- astfel, la 5 ianuarie 1859, membrii Adunării Elective a Moldovei îl alegeau ca domnitor pe colonelul
Alexandru Ioan Cuza; la 24 ianuarie 1859, membrii Adunării Elective a Ţării Româneşti se
pronunţau tot pentru alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza; în plan intern, dubla alegere a lui
Cuza nu realiza un simplu fapt al unirii ci reprezenta momentul de început al constituirii statului
român modern;
- în plan extern, dubla alegere a lui Cuza a fost recunoscută în cadrul unei noi Conferinţe a marilor
puteri de la Paris (septembrie 1859), în timp ce unirea deplină a Principatelor Române va fi recunoscută
în cadrul Conferinţei puterilor garante de la Constantinopol (decembrie 1861) – cu o clauză: doar pe
timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza;
- unirea s-a realizat prin dubla alegere a lui Cuza, profitând de un context internaţional favorabil,
românii adoptând “politica faptului împlinit” (Nicolae Iorga); odată cu alegerea lui Cuza şi formarea
statului român modern, unul dintre marile obiective ale proiectelor politice româneşti a fost atins,
urmând ca în deceniile următoare să fie puse în practică alte puncte din aceste proiecte
CONSOLIDAREA STATULUI ROMÂN MODERN – A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL
XIX – LEA:
- în timpul domniei lui Cuza (1859 – 1866) a continuat realizarea principalelor puncte ale proiectului
paşoptist, prin reformele înfăptuite de acesta; reformele lui Cuza sunt menite să consolideze statul

5
 român modern, unirea şi recunoaşterea dublei alegeri; cele mai importante reforme au fost adoptate în
timpul guvernării conduse de Mihail Kogălniceanu (prim-ministru) – 1863/1865:
 Legea secularizării averilor mănăstireşti (1863): trecerea în proprietatea statului a averilor mănăstirilor
închinate Sfântului Munte Athos dar şi a averilor celorlalte mănăstiri; mănăstirile închinate erau cele
care fuseseră înzestrate în trecut, de către boieri şi domnitori, cu pământuri şi date în proprietatea
călugărilor de la muntele Athos; aceste lăcaşuri de cult deţineau o parte foarte mare din pământurile ţării
de pe care toate veniturile mergeau în străinătate, de aceea oamenii politici români au dorit trecerea
averilor lor în proprietatea statului; pentru a nu determina opoziţia Imperiului Otoman faţă de această
lege care ar fi fost discriminatorie, în final s-a hotărât preluarea de către stat a tuturor averilor
mănăstireşti, care totalizau cam un sfert (25%) din terenul agricol al ţării; mănăstirile au fost despăgubite
cu o sumă de bani, pe care cele greceşti au refuzat-o în semn de protest faţă de actul statului român,
sperând să câştige până la urmă bunurile naţionalizate;
 Legea pentru organizarea puterii armate (februarie 1864): potrivit căreia toți bărbații între 20 și 50 de
ani puteau fi chemați la arme în caz de război; s-au format patru divizii la București, Iași, Galați și
Craiova; domnitorul era comandantul supreme al armatei;
 Legea agrară/rurală (august 1864): conform căreia se defiinţa claca şi se trecea la împroprietărirea
foştilor ţărani clăcaşi; împroprietărirea ţăranilor se făcea în mod diferenţiat, cu loturi de pământ în
funcţie de numărul de vite (forţa de muncă disponibilă) pe care le deţineau; astfel, au rezultat trei
categorii de ţărani împroprietăriţi: fruntaşii (aveau 4 boi și una sau mai multe vaci, primeau 11
pogoane), mijlocaşii (aveau 2 boi și o vacă, primeau 7,5 pogoane) şi pălmaşii (nu aveau boi, primeau 4,5
pogoane); împroprietărirea se făcea prin despăgubire, plătibilă în 15 ani, iar timp de 30 de ani nu aveau
voie să vândă pământul primit;
 Legea instrucţiunii publice (decembrie 1864): prima lege modernă a învăţământului din România, care
reglementa atât învăţământul public, cât şi pe cel privat, de la primar la cel superior; legea prevede
structurarea învăţământului pe trei cicluri: primar de 4 clase, obligatoriu şi gratuit, secundar de 7 clase
și universitar de de 3 ani; tot în domeniul învățământului este de remarcat înființarea celor două
Universități – în anul 1860, la Iaşi, iar din anul 1864, este înfiinţată Universitatea de la Bucureşti;
 Alte măsuri reformatoare: emiterea Codului Civil (elaborat pe baza Codului Civil francez al lui
Napoleon), se declară autocefalia Bisericii Ortodoxe Române (autonomia sa faţă de Patriarhia de la
Constantinopol), sunt emise Legea organizării judecătoreşti, Codul Penal şi de Procedură Penală, sunt
înfiinţate Bursele de Comerţ şi C.E.C-ul (Casa de Economii și Consemnațiuni – instituție financiară cu
rol însemnat în dezvolatrea economică a țării), se renunţă la scrierea chirilică pentru grafia latină, s-a
introdus sistemul metric de măsuri şi greutăţi etc.
- perioada 1864 – 1866 este perioada atât a marilor reforme, dar şi a guvernării autoritare a lui Cuza,
consecinţă a *loviturii de stat din 2 mai 1864, când este adoptată şi o nouă Constituţie – Statutul
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris care sporea atribuţiile domnitorului, dar înfiinţa şi o nouă
Cameră legislativă – Corpul Ponderator (Senatul); politica sa autoritară a determinat constituirea
opoziţiei într-o “monstruoasă coaliţie” (alianţă între liberali şi conservatori), cu scopul înlăturării
domnitorului; va fi organizată **lovitura de stat din 11 februarie 1866, în urma căreia Cuza este silit să

6
 abdice; argumentul “monstruoasei coaliţii” – pentru a se îndeplini dezideratul Adunărilor ad-hoc din
anul 1857, acela de a aduce pe tronul Principatelor Române un prinţ strain;
- după abdicarea lui Cuza s-au creat condiţiile instalării pe tronul României a unui principe străin;
astfel, tronul a fost oferit în anul 1866, unui principe german, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen
(1866 – 1914), recunoscut de marile puteri în decursul anilor 1866 – 1867 (titulatura sa iniţială va fi
aceea de domn, din anul 1879 – Alteţă Regală, din 1881 – rege, ca urmare a proclamării României drept
regat);
- la 10 mai 1866, Carol I (denumire sub care va domni în România), depune jurământul de credinţă faţă
de noua sa patrie; domnia sa a debutat prin adoptarea primei Constituţii moderne, în iulie 1866, care a
legitimat noul regim politic şi noua organizare politică a statului (numit oficial, România) – monarhia
constituţională ereditară;
- a susţinut modernizarea României – grupările politice, liberalii şi conservatorii devin partide politice
modern (Partidul Național Liberal – 1875, Partidul Conservator – 1880); din punct de vedere economic
este creată Banca Naţională a României (1880), singura instituție însărcinată cu emiterea monedei
naționale, leul (fusese adoptată moneda națională încă din a nul 1867), este construită o rețea de căi
ferate pe întreg teritoriul României (prima linie/67 km – București/Giurgiu, inaugurată în anul 1869), se
adoptă legi care pun bazele industriei naţionale; în domeniul cultural este reorganizat învăţământul (se
remarcă activitatea profesorului Spiru Haret, ministru al Instrucțiunii Publice/trei mandate în perioada
anilor 1897 – 1910), sunt buse bazele Academiei Române (1866) – cel mai înalt for de știință și cultură
din România;
- a contribuit la obţinerea independenţei statale, proclamată de Parlamentul României la 9 mai 1877,
promulgată de domnitor la 10 mai 1877 şi recunoscută oficial prin Tratatele de la San-Stefano şi Berlin
din anul 1878, România întărindu-şi, astfel, prestigiul internaţional, contribuţia lui Carol I fiind majoră
REALIZAREA ROMÂNIEI MARI – PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XX – LEA:
- modernizarea statului român în sensul în care a fost proiectată la 1848, s-a înfăptuit în toate punctele
sale în timpul domniei regelui Ferdinand I (1914 – 1927); în anul 1918, după participarea României la
Primul Război Mondial, este realizat statul naţional unitar român (“România Mare” – drept
consecinţă a Marii Uniri) prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei cu Vechiul Regat
(România create la 1859);
- îndeplinirea acestui mare obiectiv vine în contextul izbucnirii Primului Război Mondial (1914 – 1918),
când România decide participarea la acest conflict (1916 – 1918) cu scopul recuperării provinciilor
româneşti aflate sub stăpânire străină;
- Marea Unire şi constituirea României Mari s-au datorat voinţei poporului român (adunările
reprezentative și plebiscitare) şi s-a realizat într-o conjuctură internaţională favorabilă:
 victoriile Antantei (alianţă din care va face parte şi România în cadrul războiului), la finalul Primului
Război Mondial și înfrângerea Puterilor Centrale;
 destrămarea Imperiului Rus odată cu revoluţia bolşevică (comunistă);
 destrămarea Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial;
 afirmarea principiului la autodeteminare al popoarelor – principiu de drept internaţional, conform
căruia popoarele au dreptul să-şi decidă singure soarta (organizarea, regimul politic, etc.);

7
 - la 28 iulie 1914, începea Primul Război Mondial ce va pune faţă în faţă două alianţe politico –
militare: “Tripla Alianţă” / “Puterile Centrale” (având în componenţă, Germania şi Imperiul Austro-
Ungar) şi “Tripla Înţelegere” / “Antanta” (având în componenţă, Anglia, Franţa şi Rusia);
- în perioada anilor 1914 – 1916, România şi-a declarat neutralitatea faţă de participarea la război, în
timp ce, pe parcursul anilor 1916 – 1918, a participat efectiv la război (cobeligeranţa) ca membră a
Antantei; scopul urmărit – eliberarea teritoriilor româneşti aflate sub dominaţie străină şi desăvârşirea
unităţii naţionale; etapele unirii au cuprins trei momente: autonomia (dreptul de a se conduce singură și
de a avea propriile organe de conducere), independența, unirea cu România
1. UNIREA BASARABIEI – CHIŞINĂU, 27 MARTIE 1918
- pe fondul revoluţiei bolşevice conduse de Lenin, în octombrie 1917, noul guvern rus proclamă dreptul
popoarelor din fostul Imperiu Ţarist la autodeterminare;
- octombrie 1917, la Chişinău se întemeiază Partidul Naţional Moldovonesc ce preia conducerea
mişcării de emancipare naţională din Basarabia; decembrie 1917, are loc Congresul ostaşilor moldoveni
care proclamă autonomia; este constituit organul de conducere al Basarabiei – Sfatul Ţării, condus de
Ion Inculeţ; numele statului: Republica Democratică Moldovenească;
- 24 ianuarie 1918, este proclamată independenţa Basarabiei, în contextul pătrunderii trupelor române
peste Prut, la solicitarea Sfatului Ţării, pentru a restabili ordinea în condiţiile agitaţiilor create de trupele
ruseşti (aflate în retragere, de pe front); guvernul rus rupe legăturile diplomatice cu România;
- 27 martie 1918, Sfatul Ţării a proclamat unirea Basarabiei cu România (“Declaraţia de Unire”);
2. UNIREA BUCOVINEI – CERNĂUŢI, 15 NOIEMBRIE 1918
- toamna anului 1918, Bucovina se desprinde de Imperiul Austro-Ungar, în condiţiile destrămării
acestuia, ca urmare a înfrângerilor suferite pe fonturile Primului Război Mondial şi a dorinţei popoarelor
din imperiu de a se elibera;
- octombrie 1918, la Cernăuţi este proclamată autonomia Bucovinei de către Adunarea Naţională a
Românilor ce va prelua conducerea mişcării de emancipare naţională a Bucovinei; s-a constituit organul
de conducere – Consiliul Naţional Român (CNR), condus de Iancu Flondor;
- unirea Bucovinei cu România este hotărâtă în contextul pretenţilor Ucrainei de a anexa teritoriul său;
autorităţile de la Cernăuţi solicită intervenţia armatei române şi se restabileşte ordinea;
- 15 noiembrie 1918, a fost convocat Congresul General al Bucovinei (organism reprezentativ, al
tuturor locuitorilor Bucovinei – români şi reprezentanţii minorităţilor naţionale) care votează în
unanimitate, “unirea necondiţionată” cu România
3. UNIREA TRANSILVANIEI – ALBA IULIA, 1 DECEMBRIE 1918
- septembrie 1918, politicienii români (membri ai Partidului Naţional Român) din Parlamentul de la
Budapesta proclamă autonomia Transilvaniei, prin “Declaraţia de la Oradea”, solicitând şi
independent;
- octombrie 1918, la Arad, se pun bazele Consiliului Naţional Român Central (CNRC), ca şi organ de
conducere, format din 6 membri ai Partidului Naţional Român şi 6 membri ai Partidului Social
Democrat din Transilvania; la nivel local, s-au constituit consiliile locale şi gărzile naţionale;
- CNRC a preluat conducerea luptei de eliberare naţională şi a cerut, printr-o notă ultimativă, guvernului
maghiar, “întreaga putere de guvernare”; tratativele desfăşurate la Arad de membrii CNRC cu
reprezentanţii guvernului de la Budapesta au eşuat, maghiarii oferind doar autonomia Transilvaniei; în
8
 aceste condiţii a fost lansat manifestul “Istoria ne cheamă la fapte”, care anunţa convocarea unei mari
adunări naţionale a românilor din Transilvania, la Alba Iulia pentru data de 1 decembrie 1918, unde
urma să se decidă viitorul provinciei;
- 1 decembrie 1918, în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia s-a dat citire (de către Vasile
Goldiş), “Rezoluţiei de Unire” a Transilvaniei cu România; la Alba Iulia au participat 1228 de delegaţi
aleşi prin vot universal de românii din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi peste 100 000 de
români veniţi din întreaga Transilvanie;
- până la unirea efectivă cu România, conducerea a fost asigurată de Marele Sfat Naţional (cu rol
legislativ, condus de Gheorghe Pop de Băseşti) şi Consiliul Dirigent (cu rol executiv, condus de Iuliu
Maniu); erau formulate, totodată, cerinţe referitoare la respectarea drepturilor pentru minorităţile
naţionale, regim politic democratic, introducerea votului universal, reformă agrară radicală;
- Unirea înfăptuită în 1918 a fost consfiinţită de primul Parlament al României Mari la 29 decembrie
1919 (actele de unire fuseseră ratificate de regele Ferdinand I pe tot parcursul anul 1918) şi recunoscută
internaţional prin tratatele de pace semnate din cadrul Conferinţei de la Paris (1919 – 1920);
Consecinţele Unirii din 1918: România devine un stat naţional unitar; teritorul noului stat sporeşte
considerabil (extinderea teritorială maximă din istoria spațiului românesc – 295.641 km 2); noul stat va
include noi minorităţi entice (cele mai numeroase – maghiarii, germanii, evreii); creştere demografică
(18 milioane de locuitori); creşte capacitatea economică, a reţelei de transport şi comunicaţii ale ţării

TABEL SINOPTIC – Marea Unire din anul 1918 – Realizarea României Mari

Basarabia Bucovina Transilvania

Evenimente
(27 martie) – Chișinău (15 noiembrie) – Cernăuți (1 decembrie) – Alba-Iulia
Context Preluarea puterii de către Destrămarea Destrămarea
internaţional comunişti în Rusia  Imperiului Austro-Ungar  Imperiului Austro-Ungar
Organizarea Sfatul Ţării Consiliul Naţional Român Consiliul Naţional Român
Autonomia (Ion Inculeţ) (Iancu Flondor) Central
Independenţa Republica Democratică - -

9
 Moldovenească
Intervenţia Din cauza trupelor Din cauza pericolului
-
armatei române ruseşti demobilizate anexării la Ucraina
Proclamată de
Proclamată de Proclamată de Congresul
Marea Adunare
Unirea Sfatul Ţării – organism General al Bucovinei –
Naţională de la Alba-Iulia –
rerpezentativ organism reprezentativ
adunare plebiscitară
Rusia (URSS) nu a recunoscut
unirea; unirea Basarabiei va fi
Recunoaşterea recunoscută de marile puteri Tratatul de la Saint-Germain Tratatul de la Trianon cu
internaţională prin Tratatul de la Paris cu Austria (1919) Ungaria (1920)
(tratatul general al păcii) –
1920

10