CAPITOLUL 2.

TANATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ
CONTINUARE

Semiologie tanatologică

Studiază semnele morții și modificările cadaverice, morfologice și chimice, consecutive acțiunii

factorilor de mediu asupra cadavrului.
Diagnosticul de deces se poate pune pe baza semnelor negative de viață, și pe apariția semnelor
pozitive de moarte, sau semnele morții reale.
2.5.1. Semnele negative de viață
Semnele negative de viață apar imediat după deces, având însă doar valoare orientativă pentru
diagnosticul de moarte, fiind reprezentate de:
- poziția și aspectul general al cadavrului
- absența respirației
- absența activității cardiocirculatorii
- absența reflexelor
- modificări oculare
- absența oricărei activități cerebrale
Apar imediat după dispariția funcțiilor vitale, și au valoare orientativă, nepermițând diagnosticul
cert al morții reale, deoarece aceste semne negative sunt prezente și în sincope, lipotimii, moarte clinică,
moarte aparentă, inhibiții vagale, etc.
Poziția și aspectul general al cadavrului dau primele indicii asupra faptului că o persoană este
decedată. Cadavrul se află de regulă în decubit dorsal, musculatura este flască, pielea are paloare ceroasă
și elasticitatea pierdută, faciesul este imobil și inexpresiv, mandibula este căzută, mucoasele labiale și
bucale sunt uscate, iar pleoapele întredeschise.
Prin inspecție, palpare și auscultație se poate constata absența activității respiratorii și
cardiocirculatorii, precum și absența reflexelor, inclusiv al reflexului cornean.
Lipsa respirației se poate determina și empiric, prin așezarea unui fulg în fața narinelor, prin
plasarea unei oglinzi în fața orificiilor respiratorii (nu se aburește), sau prin așezarea unui vas cu apă pe
torace, apa rămânând imobilă.
Lipsa activității cardiocirculatorii se poate verifica empiric și prin ligatura unui deget, neapărând
semnele ischemiei locale, precum și prim lipsa hemoragiei la incizia tegumentului.
La arsura produsă pe tegumente, în caz de moarte reală se formează o proeminență cornoasă
uscată, fără înroșire periferică, spre deosebire de arsurile produse intra vitam, care determină formarea
unei flictene cu lichid Rivalta pozitiv și a unei areole periferice roșietice.
Modificările la nivelul globului ocular constă în hipotonie instalată la câteva minute de la deces,
lipsa chemozisului conjunctival la aplicarea de soluții iritative. Examenul fundului de ochi evidențiază
paloare retiniană cu fragmentarea coloanei sanguine la nivelul vaselor acesteia.
2.5.2. Semnele morții reale
Constă în ansamblul modificărilor fizico-chimice pe care le prezintă cadavrul, consecutiv încetării
funcțiilor vitale și acțiunii factorilor de mediu, dând certitudinea diagnosticului de moarte. În funcție de
momentul apariției lor, sunt următoarele:
A. Modificări cadaverice precoce, apărute în primele 24 ore de la deces:
- răcirea cadavrului
- deshidratarea cadavrului
- rigiditatea cadacerică
- lividitățile cadaverice
- autoliza cadaverică
B. Modificări cadaverice tardive, apărute după 24 ore de la deces:
- putrefacția
- distrugerea cadavrului de către animale, insecte necrofage și larvele acestora
- modificări conservatoare naturale:
 - mumifierea
- adipoceara sau saponificarea
- lignificarea sau tăbăcirea
- congelarea
- pietrificarea sau mineralizarea
A. Modificările cadaverice precoce
1. Răcirea cadavrului (algor mortis)
Se datorează inițial opririi circulației și metabolismului, iar apoi pierderii de căldură în mediu.
Într-un mediu cu temperatura de 15-20 C° răcirea cadavrului se face cu un grad pe oră în primele
patru ore postmortem, iar apoi cu două grade pe oră, astfel încât după 10-12 ore de la moarte, temperatura
intrarectală este de circa 20 C°.
Pierderea căldurii cadavrului se realizează prin trei mecanisme:
- conducție, ce constă în pierderea de căldură prin contact direct cu suprafața unui mediu mai rece.
- convecție, în care pierderea de căldură are loc în primul rând în stratul de aer care este în
imediata apropiere a corpului (1-4 mm), fiind dislocat de curenții mai reci.
- iradiere, care constă în emiterea de radiații electromagnetice sub formă de fotoni, absorbite de
obiectele învecinate, ce au temperatura mai scăzută decât cea a corpului, fără ca între ele și corp să existe
contact direct; de aceea, cadavrele aflate în camere încălzite se răcesc totuși, căldura corpului iradiind spre
pereții poroși, absorbanți.
Temperatura cadavrului scade de la suprafață spre interior, zonele descoperite răcindu-se mai
repede, în funcție de mai mulți factori, cum ar fi: temperatura mediului ambiant, curenții de aer,
umiditatea, stratul de țesut adipos, îmbrăcăminte, poziția cadavrului.
2. Deshidratarea cadavrului
Se datorează opririi circulației sângelui, și evaporării apei din straturile cutanate superficiale,
procesul fiind mai rapid la nivelul mucoaselor externe lipsite de stratul cornos, și a zonelor de piele în
care stratul cornos al epidermului este mai subțire în mod natural (buze, scrot, vârful degetelor, vârful
nasului), fie consecutiv unor traumatisme (excoriații, plăgi, șanț de spânzurare sau strangulare).
În aceste zone deshidratarea conferă aspectul pergamentărilor, cu pielea uscată, întărită, uneori
ușor deprimată, brun-maronie, buzele fiind zbârcite, aspre. Dacă fanta palpebrală rămâne întredeschisă, pe
cornee apar petele Liarché, de formă triunghiulară, ovalară sau circulară, localizate în unghiurile externe
ale ochilor și apoi în cele interne.
Consecutiv deshidratării, cadavrul pierde în greutate: în condiții de mediu extern cu temperatura
de 18 C° și umiditate de 15%, cadavrul adult poate pierde până la 10 kg masă corporală pe zi.
3. Rigiditatea cadaverică (rigor mortis)
În timpul vieții, mușchiul prezintă elasticitate și plasticitate, adică capacitatea de a se prelungi și
comprima sub acțiunea unei forțe exterioare, revenind la starea inițială după ce acțiunea acestei forțe a
încetat.
Astfel, rigiditatea cadaverică este o modificare cadaverică caracterizată prin întărirea mușchilor,
cu pierderea plasticității și elasticității atât în mușchii striați, cât și în cei netezi, și creșterea tensiunii lor.
Este precedată de o relaxare musculară, care durează 1-2 ore postmortem, cauza sa fiind epuizarea
ATP-ului muscular. La mușchii netezi această relaxare se manifestă prin dilatarea pupilei și relaxarea
sfincterelor anale și vezicale.
În mod obișnuit, rigiditarea cadaverică trece prin trei etape:
- etapa de instalare: durează 2-6 ore.
Debutează la toți mușchii deodată, dar este mai evidentă la început la nivelul mușchilor mici, de
regulă în sens cranio-caudal, conform legii lui Nysten. Poate fi învinsă cu ușurință, după care în scurt timp
se reinstalează.
La nivelul mușchilor netezi, rigiditatea evoluează mai rapid, datorită masei lor musculare mai
mici, interesând: pupilele, cu micșorarea diametrului lor, mușchii erectori ai firului de păr, dând aspectul
de piele de găină al tegumentelor, mușchii vezicii urinare, rectului și veziculelor seminale, cu eliminare de
urină, lichid seminal și fecale, uterul și cordul.
- etapa de stare (generalizare): dureză 24-48 ore postmortem.
Cuprinde toți mușchii striați, se învinge cu dificultate, după care nu se mai reinstalează; mușcii
flexori fiind mai puternici, realizează la cadavru aspecte de semiflexie a membrelor.
În mușchii netezi aspectele din etapa precedentă persistă și se generalizează.
 - etapa de rezoluție: debutează după 24 ore, concomitent cu începerea putrefacției, și este
completă în 3-7 zile postmortem; dispare în aceeași ordine în care aceasta s-a manifestat la instalare.
O formă apartea a rigidității cadaverice o constituie spasmul cadaveric sau rigiditatea prin
decerebrare, și care este o stare de hipercontractilitate a mușchilor, care începe încă din timpul vieții,
întâlnindu-se în: decapitare, zdrobirea craniului, leziuni bulbare sau diencefalice.
4. Lividitățile cadaverice
Sunt zone de culoare violacee sau roșie-violacee, datorată opririi circulației sângelui și consecutiv
acțiunii gravitației asupra acestuia, acumulându-se în vasele din zonele declive ale corpului, după care
difuzează pasiv în țesuturi, contrastând cu nuanțele palide ale regiunilor opuse, în care vasele sunt golite
de sânge.
În mod caracteristic nu apar niciodată în zonele de sprijin ale cadavrului cu planul dur pe care se
află, și nici în regiunile comprimate de îmbrăcăminte, datorită compresiunii vaselor din aceste zone, unde
sângele nu se poate acumula.
Evoluează în trei etape: hipostază, difuziune, rigiditate.
1. Hipostaza cu durata între 2-16 ore.
Dispar la presiune și reapar după încetarea acesteia, dispărând de asemenea, la modificarea
poziției cadavrului, pentru a reapare în noua poziție declivă.
La aproximativ 30-60 minute de la deces apar sub formă de pete dispersate, după care se întind
progresiv, confluându-se, fiind complet instalate după 12-16 ore. De reținut faptul că în această fază se
formează și cheagurile postmorte, cruorice și lardacei.
La secționare țesuturile subiacente sunt albicioase, iar din vase se scurg picături de sânge, care se
spală, după care reapar altele.
2. Difuziune cu durata între 16-24 ore
În această fază, sângele acumulat în vasele sanguine din poziția declivă a corpului, începe pasiv să
difuzeze în țesuturi. De aceea ele doar pălesc la presiune, după care reapar, iar la întoarcerea cadavrului
nu dispar complet, datorită sângelui ieșit deja în țesuturi, iar prin sângele rămas în vase, apar și în noua
poziție declivă.
3. Imbibiție după 24 ore
Având în vedere că tot sîngele din vase a difuzat în țesuturi, nu dispar nici la presiune și nici la
modificarea poziției cadavrului. Pe secțiune țesuturile subiacente sunt imbibate cu sânge, care se spală,
hemoliza fiind completă și capilarele goale.
Valoarea medico-legală a lividităților cadaverice:
- cel mai sigur și precoce semn de moarte reală
- indicator al timpului scurs de la producerea morții
- indicator al poziției cadavrului și a eventualelor modificări suferite până la examinare
- culoarea poate fi indicatorie pentru cauza morții.
Diferențierea lividităților cadaverice de echimozele situate în zonele declive ale cadavrului se face
prin secționarea tegumentului, în cazul echimozei identificându-se cheaguri de sânge aderente, care nu pot
fi îndepărtate prin spălare cu apă.
5. Autoliza cadaverică
Este o modificare cadaverică distructivă, precoce și abacteriană, care are loc sub acțiunea
enzimelor proprii din celule; precede putrefacția, creând mediu propice culturilor microbiene.
Debutează în general după 3-5 ore de la dispariția funcțiilor vitale, viteza ei depinzând de
conținutul celular în lizozimi: este maximă în cazul pancreasului, mucoasei gastrice, glandelor
suprarenale, medie în cazul cordului, ficatului, rinichilor și redusă pentru piele și mucoase.
La scurt timp după moartea celulei, enzimele hidrolitice conținute în lizozomi sunt eliberate în
citoplasmă, unde se activează în mediul acid rezultat din acumularea acidului lactic din lipsa oxigenului,
degradând rapid structurile subcelulare, destabilizând biochimic și structural celula.
Autoliza induce și modificări de culoare ale intimelor, endoteliilor, mucoaselor, dându-le o tentă
vișinie-murdară, și o emaciere a structurilor tisulare, ce poate conduce în unele situații la perforații,
exemplul clasic fiind perforația gastrică din autoliza postmortem, care se deosebește net de ulcerul
perforat din timpul vieții.
La nivel microscopic se constată alterarea componentelor celulare, ce îmbracă aspectul
intumescenței tulbure și a distrofiei granulare, sub acțiunea enzimelor lipozomale, care în final vor
determina citoliza.
 B. Modificările cadaverice tardive
1. Putrefacția
Este o modificare distructivă, tardivă și bacteriană, prin care substanțele organice sunt descompuse
în substanțe anorganice, cronologic urmând autolizei, creând microbilor condiții optime de activitate,
devenind de regulă vizibilă în două-trei zile postmortem.
Se desfățoară în două faze succesive: faza gazoasă în care are loc descompunerea glucidelor, cu
formarea de gaze, și faza de lichefiere în care are loc descompunerea proteinelor cu formarea aminelor
cadaverice.
Putrefacția se manifestă la cadavru prin: pata verde de putrefacție, circulația postumă, flictenele de
putrefacție, emfizemul de putrefacție și mirosul pestilențial.
a). pata verde de putrefacție
Procesul de putrefacție debutează la nivelul intestinelor, datorită conținutului crescut de bacterii, la
acest nivel formându-se hidrogenul sulfurat, gaz care difuzează în pereții intestinului, până la suprafața
pielii, formând împreună cu hemoglobina din sînge sulfhemoglobina și sulfmethemoglobina, ambii
compuși de culoare verde, colorând tegumentul abdominal într-o nuanță verzuie.
La început se manifestă în fosa iliacă dreaptă, datorită cecului foarte bogat în floră bacteriană, apoi
se întinde treptat, cuprinzând întregul perete abdominal și în final toracele și restul corpului.
Pata verde de putrefacție este evidentă postmortem la aproximativ o zi vara și două-trei zile iarna.
b). circulația postumă
Se manifestă sub forma unor dungi de culoare roșietică sau cafenie-murdară, reproducând desenul
venos superficial, inițial la nivelul brațelor și fețelor laterale ale toracelui. Apar în urma difuzării sîngelui
hemolizat în afara vaselor de sînge (perivascular), cu colorarea consecutivă a traiectului vascular.
c). emfizemul de putrefacție
Gazele de putrefacție se produc prin fermentația glucidelor în prezența oxigenului, sub acțiunea
bacteriilor aerobi, având drept rezultat umflarea cadavrului.
Ele destind stomacul, intestinele, scrotul, penisul, abdomenul împinge diafragma, comprimând
cordul și plămânii, cu apariția unei spume roșietice la nivelul narinelor. Prin comprimarea uterului gravid,
se poate produce expulzia fătului (naștere în sicriu).
Faza gazoasă este urmată de faza de lichefiere și topire a organelor, care treptat se transforă într-o
magmă negricioasă.
Proteinele sunt descompuse în aminoacizi, decarboxilarea lor ducând la formarea aminelor
cadaverice sau ptomainelor (cadaverina, putresceina, etc), iar dezaminarea lor la formarea acizilor
organici (acid lactic, acid succinic), și derivații lor (crezoli, fenoli).
Lipidele sunt descompuse în acizi grași și glicerol, iar aceștia la rândul lor în acizi liberi, alcooli,
aldehide și cetone.
Temperaturile cuprinse între 20-35 C° accelerează, iar temperaturile sub 20 C° inhibă putrefacția.
Reguli de apreciere cronologică a putrefacției:
- regula Devergie: cifra care indică zilele iarna, indică orele vara;
- regula Laccasagne: putrefacția începe a doua postmortem vara și în a opta zi iarna, putrefacția
fiind este întârziată iarna cu o lună față de vară;
- regula lui Caspers: o săptămână de putrefacție în aer echivalent cu două săptămâni în apă și cu
opt săptămâni în pământ;
- regula Scripcaru-Terbancea: o zi de expunere a cadavrului la aer echivalent cu o săptămână în
apă și o lună în pământ.
2. Modificări cadaverice distructive naturale
Acțiunea insectelor necrofage se suprapune și completeză modificările realizate de putrefacție,
fiind atrase de mirosurile degajate de cadavru, putând începe ciclul evolutiv înaintea înhumării.
Astfel, la câteva ore de la deces, pe cadavrele descoperite se pot observa ouă de muște sub forma
unor grămezi gălbui-albicioase, în orificiile naturale, unghiul intern al ochilor, organe genitale externe,
iar după 8-24 ore ies larvele care se hrănesc cu părțile moi ale acestuia.
La aproximativ o săptămână, larvele adulte se transformă în prepupe de culoare alb-gălbuie, iar
acestea la rândul lor în pupe, ale căror culoare virează în funcție de vârsta lor, de la galben-palid până la
castaniu-negricios. După circa 15 zile din pupe ies muștele tinere, acestea rămânând goale.
Larvele sunt foarte vorace, pătrunzând treptat în profunzimea cadavrului, putând scheletiza un
adult în circa 4 săptămâni, iar unul de copil într-o săptămână.
 A doua serie de insecte necrofage care populează cadavrul, este reprezentată de colioptere, care se
hrănesc cu larvele de muște, depunând excremente pulverulente, albicioase, și de lepidoptere atrase de
mirosul rânced al acizilor grași volatili.
Cadavrele aflate în aer liber, pot fi atacate de către rozătoare și animale sălbatice, ultimele putând
produce și dezmembrarea acestuia.
De asemenea, insecte specifice solului cimitirelor (de exemplu insectele rhizopage), pot pătrunde
în morminte prin tunele săpate de viermi.
3. Modificări cadaverice conservatoare naturale
În anumite condiții de mediu, putrefacția poate fi inhibată, prin distrugerea sau inactivarea
temporară a bacteriilor, cadavrele conservându-se, uneori pe perioade foarte lungi.
a). Mumifierea cadavrului
Are loc prin deshidratarea generalizată a cadavrului, în condiții de temperatură crescută, ventilație
bună și umiditate scăzută sau absentă, cum se întâmplă cu cele înhumate în sol nisipos, uscat, ori cele
aflate în podurile caselor calde și bine aerisite.
Aspectul cadavrului: pielea este dură, pergamentată, maroniu-negricios, volum redus, abdomen
retractat, in stadiile avansate devenind fărâmicios, iar viscerele devin tot mai uscate, cele parenchimatoase
cu aspect de magmă negricioasă, uscată.
După Kernbach, în condiții de mediu prielnice mumifierea debutează la circa 30 de zile și este
complet în circa 6-12 luni.
Cadavrele mumifiate pot fi distruse de insecte consumatoare de țesuturi uscate (molii, acarieni),
dar în lipsa acestora se conservă pentru perioade îndelungate de timp.
b). Saponificarea cadavrului (adipoceara)
Se produce în mediu umed, fără oxigen sau oxigen puțin și temperatură ridicată (bălți, lacuri,
fântâni, latrine).
Este precedată de putrefacție, care macerând pielea, permite contactul acesteia cu țesutul adipos,
grăsimile transformându-se inițial în acizi grași și glicerină, iar ulterior, în prezența amoniacului rezultat
din degradarea proteinelor, și a sărurilor de calciu și magneziu, se formează săpunul cadaveric, care
inhibă putrefacția.
De regulă saponificarea interesează partea corpului aflată în contact cu apa, saponificarea
generalizată fiind excepțională la adult, celelalte părți ale cadavrului putând prezenta alte tipuri de
modificăr, în funcție de condițiile de mediu la cere este expus (putrefacție, mumifiere, etc).
Aspectul cadavrului: este acoperit de o substanță alb-gălbuie, de consistență scăzută, unsuroasă,
gelatinoasă, cu miros de brânză râncedă; în contact cu aerul se usucă, devine sfărâmicioasă, cu aspect
grunjos, cenușiu, cu timpul căpătând tentă negricioasă.
c). Lignifierea sau tăbăcirea cadavrului
Are loc în medii acide, bogate în acid tanic și humic, cum ar fi mlaștinile acide, terenuri de turbă,
acizii distrugând bacteriile, dizolvând proteinele, grăsimile și calciul din toate țesuturile, și oasele.
Aspectul cadavrului: volum scăzut, piele tăbăcită, dură, brună sau negricioasă, oase brune,
decalcificate, moi.
Permite practic conservarea indefinită a cadavrului.
d). Pietrificarea sau mineralizarea cadavrului
Are ca substrat procesul de mineralizare postmortem cu săruri de calciu, mai ales la feți, unde
volumul corpului este mic.
e). Congelarea sau înghețarea cadavrului
Are loc la temperaturi foarte scăzute, mult sub zero grade, prin inhibarea putrefacției pe durata
înghețării, permițând de asemenea, conservarea indefinită a cadavrului.
Aspectul cadavrului: lividității roșietice, fără miros de putrefacție.
După dezghețarea cadavrului putrefacția avansează foarte repede.

2.6. Tanatocronologie

Este capitolul tanatologiei prin a cărei metode se apreciază data producerii decesului unei
persoane, precum și data producerii leziunilor traumatice față de momentul morții, adică intervalul de
timp dintre traumatism și deces.
 Sursele de care dispune medicul legist în rezolvarea acestor probleme sunt: datele de anchetă
judiciară și cercetarea la fața locului; felul și stadiul modificărilor cadaverice; procese fiziologice și
patologice cu debut antemortem; entomologie medico-legală; tanatochimie. Prin coroborarea tuturor
datelor obținute, se poate răspunde argumentat la cele două obiective.
Cercetarea la fața locului poate oferi date orientative privind intervalul de timp în care a survenit
moartea, putând fi obținute prin declarațiile anturajului, examinarea unor acte aparținând decedatului. În
cazul cadavrelor găsite în spații deschise, s-a constatat că după câteva zile, iarba de sub acestea pierde
treptat clorofila, primind tente tot mai palide.
Evoluția în timp a proceselor tanatologice cuprinde două faze:
- moartea recentă, care corespunde intervalului de timp post mortem până la instalarea putrefacției,
respectiv semnele morții reale cu debut la 2-6 ore postmortem, fiind completă în câteva zile;
- moartea de dată veche, care începe odată cu instalarea fenomenelor de putrefacție, pata verde
abdominală apărând după două zile vara sau în mediu cald, și la 7 zile iarna sau în mediu rece.
Procesele fiziologice care au debutat antemortem pot oferi de asemenea data valoroase:
- examinarea conținutului gastric poate stabili intervalul de supraviețuire după ultimul consum de
alimente (lactate, pâine 2-3 ore; legume 4-5 ore; carne 6-7 ore);
- plenitudinea vezicii urinare: vezica goală pledează pentru deces produs în prima parte a nopții,
iar vezica plină pentru deces în a doua parte a nopții;
- viteza creșterii părului, care este de 0,5 mm/zi, putând servi ca indicator al timpului trecut de la
ultimul bărbierit;
- la femei sunt extrem de valoroase modificările histologice și biochimice/hormonale din ciclul
menstrual.
Aportul tanatochimiei în aprecierea datei morții constă în studiul modificărilor chimice găsite la
cadavru, pe baza cercetării compoziției chimice a umorilor (sânge, urină, lcr, umoare vitroasă, etc).
Entomologia medico-legală, care se ocupă cu studiul ciclurilor de dezvoltare a insectelor care
populează cadavrele.

2.6. Moartea subită și moartea suspectă

Moartea subită se definește astfel, deoarece se produce rapid, brusc, adeseori instantaneu, în
plină stare de sănătate aparentă, sau la bolnavi cronici la care simptomatologia este vagă, neașteptându-se
la un sfârșit letal apropiat.
După tabloul morfopatologic morțile subite se clasifică în:
1. Morți subite cu leziuni organice incompatibile cu supraviețuirea: infarct miocardic acut cu
ruptură miocardică; accident vascular cerebral hemoragic cu inundație ventriculară, rupturi anevrismale,
trombembolii, pneumopatii acute, etc.
2. Morți subite cu leziuni cronice: miocardoscleroză, ateroscleroză aortică și coronariană, scleroze
pulmonare și renale, ciroză hepatică, afecțiuni renale cronice, etc;
Aceste cauze potențiale de deces pot fi actualizate în cauze tanatogeneratoare, de factori
favorizanți: stres, variații ale temperaturii și presiunii atmosferice, efort fizic, consum de alcool, etc.
3. Morți subite cu tablou lezional nespecific pentru o boală: stază viscerală, sufuziuni sanguine
submucoase și subseroase, distrofii viscerale, etc.
4. Morți subite cu absența leziunilor sau modificărilor anatompatologice, așa-zisele autopsii albe,
ce impun investigații complementare pentru a stabili și obiectiva cauza medicală a morții.
Moartea subită este totdeauna neviolentă, cauzată de un factor intern, aparținând practic întregii
patologii, atingând cu predilecție vârstele extreme: la copii cele mai frecvente cauze sunt reprezentate de
bolile respiratorii, pentru ca odată cu înaintartea în vârstă să predomine cauzele cardiovasculare.
O parte importantă a morților subite este de cauză cardiacă (până la 80%), toate acestea fiind
incluse în noțiunea de moarte subită cardiacă (MSC).
Moartea subită cardiacă se definește identic, dar este de cauză cardiacă, în care desesul survine
la un interval de cel mult o oră de la debutul simptomatologiei acute.
Pentru a explica de ce MSC se produce subit, la un moment anume, atunci când cardiopatia
adiacentă există deja de mult timp, Vlay propune o ecuație care vine în completarea definiției:

MSC = SUBSTRAT ANATOMIC + UN FACTOR DECLANȘATOR

 Substratul anatomic constă în anomalii de structură și/sau anomalii electrice, în raport cu o
cardiopatie dobândită sau congenitală.
Factorul declanșator poate fi de ordin mecanic, metabolic, neurologic, ischemic, etc.
Deși anumite variabile sunt imprecis definite, sau doar parțial cunoscute, este posibil totuși,
influențând variabilele cunoscute, să se prevină sfârșitul fatal. Aceasta nu înseamnă că se va putea
împiedica în totalitate moartea subită cardiacă, deoarece cea mai importantă este totuși gravitatea
cardiopatiei ischemice adiacente, care rămâne în final variabila determinantă a mortalității.
Cunoașterea substratului patologic cardiac permite totuși aplicarea măsurilor de prevenție și
tratament specific, putându-se astfel preveni sau cel puțin întârzia declanșarea altfel certă a acestor
evenimente.
Cauza principală imediată a tanatogenezei în MSC este grupul de tahiaritmii și bradicardii
simptomatice, primare sau secundare, fenomenul ultim fiind fibrilația ventriculară.
Numeroase afecțiuni cardiace și sistemice, din partea altor organe, prin afectarea inimii pot
produce MSC, mecanismele asistoliei și disociației electromagnetice sunt mai frecvente în insuficiența
cardiacă, șoc și alte boli cardiace severe.
MSC poate surveni la o persoană considerată sănătoasă până la acest eveniment, fiind deseori
prima și ultima manifestare a bolii, sau poate apărea la o persoană care a avut sau are o suferință, uneori
cu prognostic grav (infarct miocardic, valvulopatii, cardiomipatii). În acest ultim caz, pentru a fi
considerată moarte subită, aceasta trebuie să fie neprevăzută, în sensul că apariția ei să nu fie precedată de
o agravare a stării evolutive a bolii de bază, sau de o complicație a ei, care să facă posibil decesul.
Moartea subită necardiacă poate fi de origine meningoencefalică (accidente vasculare cerebrale,
meningite sau meningoencefalite supraacute, tumori cerebrale primare sau metastaze, abcese cerebrale,
epilepsia), respiratorie (trombemboli, pneumonii, bronhopneumonii, astm bronșic, bronșiectazie, etc),
digestivă (hepatite, pancreatită acută necroticohemoragică, enterite hipertoxice, ocluzii intestinale, etc),
renale (glomerulonefrite, scleroze renale), sau genitale (sarcină extrauterină ruptă, embolii amniotice, etc).
Moartea subită la sugar și copilul mic recunoaște drept cauză cea mai frecventă bolile aparatului
respirator, dintre care cea mai importantă fiind pneumonia interstițială de etilogie virală, care poate
determina moarte subită în cazul unor forme nediagnosticate, cu simptomatologie atipică.
când moartea este pusă în legătură cu o deficiență în acordarea asistenței medicale, sau în
aplicarea
Moartea suspectă este o noțiune juridică, care antrenează implicit o activitate de anchetă din
partea organelor de urmărire penală, și se referă la moartea produsă inexplicabil, într-o situație
necunoscută, adesea fără martori, ea creând suspiciunea că ar putea fi vorba de o moarte violentă, fiind
deci suspectă prin condițiile și circumstanțele în care apare.