Relaţia dintre două personaje – Ion şi Ana

În perioada interbelică, romanul românesc a cunoscut o evoluţie spectaculoasă,

integrându-se valorilor universale, datorită unor scriitori ca Liviu Rebreanu, Camil Petrescu,
George Călinescu, Mircea Eliade.

Apărut în anul 1920, romanul Ion de Liviu Rebreanu a fost întâmpinat cu entuziasm de

criticul literar Eugen Lovinescu, acesta remarcând viziunea realistă, arhitectura impresionantă
şi personajul monumental. Ca un roman realist, obiectiv, aduce în prim-plan o problematică
socială şi psihologică, personaje tipice cunoscute din exterior, inadaptate sub aspect social, un
narator omniscient, omniprezent, extradiegetic, naraţiune heterodiegetică la persoana a III-a,
perspectivă narativă obiectivă, o construcţie romanescă echilibrată şi un stil sobru, neutru,
impersonal -„metoda fără strălucire artistică, fără stil” (Eugen Simion).
Tema tratează problematica pământului în condiţiile satului ardelean de la începutul
secolului al XX-lea, romanul urmărind destinul lui Ion, patima lui pentru pământ, dar şi
iubirea pentru o singură femeie. Monografie a satului ardelean, „Ion” este o dramă a
pământului, dar şi a iubirii, e romanul unui destin tragic, al vieţii şi al morţii.
Compoziția urmează legile arhitectonicii clasice, bazate pe principiul simetriei și al
circularității, pe cronologie în derularea unui timp tragic. Cele două părţi au titluri simbolice:
„Glasul pământului” şi „Glasul iubirii” care corespund conflictelor interioare ale personajului
principal. Pentru Ion, pământul reprezintă un mijloc de a se integra în comunitate, de a depăşi
statutul de ţăran sărac, situat mereu în afara obştii. Capitolele (13) se ordonează simetric şi au
titluri sugestive pentru evoluţia întâmplărilor şi a personajelor: „Începutul”, „Zvârcolirea”,
„Iubirea”, „Noaptea”, ”Ruşinea”, ”Nunta”, „Vasile”, „Copilul”, „Sărutarea”, „Ştreangul”,
„Blestemul”, „George”, ”Sfârşitul”. Denumirea primului și al ultimului capitol sugerează
ideea de incipit și final, dar și imaginea de „corp sferoid” a „unei lumi unde începutul se
confundă cu sfârșitul”.

În textele epice, personajele sunt purtătoarele de semnificaţie a mesajului transmis

prin discursul narativ. Acestea pun în mişcare mecanismul universului ficţional şi, deşi
aparţin lumii fictive, reuşesc să-ţi impună identitatea şi să rămână în memoria cititorului.

În romanul „Ion”, modul de construire a personajelor este marcat de tehnici specifice

realismului obiectiv, ceea ce constituie un element de modernitate în proza românească.
Scriitorul mizează pe construcţia de personaje tipologice, respectând principiul veridicităţii şi
al determinismului.

Ion şi Ana, protagoniştii romanului lui Liviu Rebreanu, formează un cuplu care subminează
modul de percepţie al universului rural.

Personajul principal, Ion al Glanetaşului, realizat prin tehnica basoreliefului, domină

celelalte personaje implicate în conflict. Personaj realist, tipologic, natură complexă,
dilematică, Ion se consumă între iubire și patima pentru pământ. Sub aparența simplității și a
linearității procesului de alunecare în afara valorilor morale, Ion are o structură interioară
complicată, cu trăiri contradictorii, complexitatea fiind o emblemă a personajului realist.
Construit monumental, într-o dimensiune tragică („figură simbolică mai mare ca natura” / E.

1
Lovinescu), personajul lui Rebreanu este văzut ca arhetip. Pentru el, pământul e o stihie
primordială, „la fel de viu ca și omul” (N. Manolescu), cu care se înfrățește într-o nuntire
mistică.

Setea lui de a fi stăpânul pământului căruia i se închină ca unei divinități e mai mult decât
comandament social, e mai mult decât rațiune economică, devenind rațiune de a fi, temei al
condiției și demnității umane a țăranului, om legat de pământ prin Eros și Thanatos.

Din punctul de vedere al statutului social, el este tipul ţăranului sărac, a cărui patimă
pentru pământ izvorăşte din convingerea că averea îi asigură demnitatea şi respectul
comunităţii. Pe de o parte, Ion este un personaj tipic pentru o categorie socială (ţăranul sărac
care doreşte pământ), concentrând tragica istorie a ţăranului român din Transilvania primelor
decenii ale secolului al XX-lea. Pe de altă parte, prin destinul său tragic, Ion depăşeşete
caracterul reprezentativ şi se individualizează prin modul în care obţine pământul. Căci în
satul Pripas nu este singulară căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre (aşa au dobândit
averea şi Vasile Baciu şi tatăl lui Ion), ci comportamentul său: o face pe Ana de ruşine înainte
de nuntă, iar apoi umblă după nevasta lui George. Din punct de vedere moral, Ion este tipul
arivistului fără scrupule, care foloseşte femeia ca mijloc de parvenire. Psihologic,
reprezintă ambiţiosul dezumanizat de lăcomie.

  Complexitatea personajului determină critica literară să-l vadă diferit. Eugen Lovinescu
remarcă „o voinţă imensă căreia nimic nu-i scapă”, iar George Călinescu subliniază
brutalitatea lui, având în vedere comportamentul său faţă de Ana. Încă de la început, Ion se
sfâşie între două obsesii: pământul şi iubirea. El dansează cu Ana care are „locuri şi case şi
vite multe”, dar în suflet poartă chipul frumos al Floricăi.

„Iute şi harnic, ca   mă-sa”, iubeşte munca, iar pământul „îi era drag ca ochii din cap”. Isteţ,
silitor şi cuminte, trezeşte simpatia învăţătorului care îl consideră capabil să-şi schimbe
condiţia şi-l convinge pe tatăl lui să-l dea la şcoala din Armadia. Deşi îi place cartea, Ion nu
poate sta departe de pământ şi se întoarce acasă.

Ion intră cu plugul pe pământul vecinului său, Simion Lungu. Gestul personajului se naşte din
dorinţa de a recupera pământul pe care părinţii săi, din neştiinţa de a-şi gestiona averea, l-au
pierdut, aşa cum reiese din gândul său: „măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu.”
După obţinerea pământului, Ion se simte, în sfârşit, aşezat în ierarhia cuvenită şi primele
schimbări se observă în mersul lui mai legănat şi mai ferm şi în vorba mai apăsată. În calitate
de stăpân al locurilor mult râvnite, „vrea să le vadă şi să le mângâie ca pe nişte ibovnice
credincioase”. Aceste expresii relevă o suprapunere totală, în sufletul lui Ion, a celor două
glasuri lăuntrice: al iubirii şi al pământului. Pământul apare în ipostaza de ibovnică („Îl
cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări”), dar şi ca o
zeitate, în faţa căreia Ion îndeplineşte un ritual sacru: „Se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea
şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud.”

Totuși eroul nu-și află fericirea. Relația sa cu Ana și cu Petrișor, copilul ce i se naște după
nuntă, oglindește modificarea gravă a valorilor morale și a omeniei din sufletul lui Ion. Deși e

2
vinovat moral pentru moartea Anei, el nu are remușcări, cum nu are nici când îi moare
copilul, în care văzuse mai ales o garanție a păstrării pământurilor lui Vasile Baciu.

Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfăcut, patima lui se îndreaptă către
Florica, ceea ce-i cauzează moartea. În final, Ion este pedepsit să moară „ca un câine”, pentru
că s-a făcut vinovat atât de hybris (mândrie nemăsurată a unui individ, supraapreciere a
forţelor şi libertăţii sale în confruntarea cu destinul), cât şi de „hamartia” (păcat), păcătuind
prin orgoliul exacerbat care a pus stăpânire pe faptele şi pe gândurile sale. Făcându-se
vinovat de păcate capitale – a luat numele lui Dumnezeu în deşert „eu de nimeni nu mă tem,
nici de Dumnezeu”, nu şi-a cinstit părinţii, a furat din ogorul lui Simion Lungu, râvneşte la
bunurile aproapelui său, la pământurile lui Vasile Baciu şi la nevasta lui George, este
„ucigaşul” moral al Anei –, trăind vina tragică, Ion plăteşte cu viaţa vina de a nu-şi fi stăpânit
instinctele. El sfârșește devorat de glasul pământului și de glasul iubirii. Cele două ipostaze
ale eroului care îl definesc esențial, se unifică în finalul romanului. Dominat de instincte
puternice, aflat sub semnul fatalității, Ion va deveni victimă a naturii sale excesive, a
instinctelor sale viguroase și neclintite: „Ion este un posedat al pământului. Demonul care a
pus stăpânire pe el este tocmai acela al posesiunii. ” (N. Balotă).

Scena înmormântării evidenţiază nu numai sentimentul contopirii cu pământul-mamă, dar şi

ipostaza pământului-stihie care spulberă dorinţele şi iluziile efemere. Vocea naratorială
răsună ironică, dar îngăduitoare: „Pe urmă, Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea drag
şi oamenii au venit pe rând să-i arunce câte o mână de lut umed care răbufnea greu şi trist pe
scândurile odihnei de veci.”

Ana, fiica lui Vasile Baciu, constituie obiectul disputei dintre George şi Ion şi a
încăpăţânării lui Ion de a se îmbogăţi şi de a urca în ierarhia socială a satului. Este
personajul-unealtă perfect adecvat scopului urmărit de Ion, pare născută sub semnul
nefericirii, victimă a propriilor sentimente. Destinul ei tragic este reprezentativ pentru
mentalitatea rurală conform căreia femeia se identifică cu „două braţe de lucru, o zestre şi o
producătoare de copii” (George Călinescu).

Din punct de vedere social, Ana este fata bogată. Dimensiunea psihologică relevă
slăbiciunea caracterială, cu atât mai mult cu cât comportamentul ei este dictat de obsesia de a
obţine afecţiunea lui Ion. Protagonistul intuieşte slăbiciunea fetei şi, de aceea, o manipulează,
pentru a-şi atinge scopul. Relaţia dintre cele două personaje poate fi analizată, în acest sens,
din perspectiva manipulator (Ion) – manipulat (Ana). Existenţa Anei se înscrie în sfera
imoralităţii, deoarece se face vinovată de a fi acceptat să fie părtaşă la actul erotic înainte de
căsătorie; totuşi ea manifestă sentimente sincere faţă de Ion.

Acest personaj tragic este surprins în trei ipostaze succesive: de tânără îndrăgostită de
Ion, de soţie care îndură umilinţa, vorbele grele şi loviturile bărbatului şi aceea de mamă.
Firavă şi fără personalitate, sedusă de cuvintele şi gesturile lui Ion, Ana va deveni o victimă
uşoară a flăcăului interesat numai de zestrea ei. Totuşi, pe parcursul acţiunii, Ana dă dovadă
de o voinţă şi de o putere de a răbda uluitoare. Trăieşte şi ea condiţia revoltatului din moment
ce nesocoteşte obiceiul tipic al lumii rurale de a accepta căsătoria plănuită de părinţi, în care

3
latura sentimentală nu are importanţă. Din dragoste pentru Ion îşi înfruntă tatăl şi implicit
colectivitatea.
Semnificativă pentru evoluţia celor două personaje este scena horei, plasată în
partea expozitivă a discursului epic. Cei doi se retrag din joc, la umbra unui nuc, pentru a sta
de vorbă, feriţi de ochii lumii. Aflat faţă în faţă cu Ana, Ion nu îi surprinde privirea, uitându-
se doar la buzele ei subţiri „care se mişcau uşor, dezvelindu-i dinţii cu strunguliţă, albi ca
laptele, şi gingiile trandafirii de deasupra”. Naratorul omniscient recurge la stilul indirect
liber, pentru a dezvălui gândurile protagonistului: „Nu-i fusese niciodată dragă Ana şi nici
acum nu ştia bine dacă-i este”. În minte îi vine imaginea Floricăi, „cu râsul ei cald, cu ochii
albaştri ca cerul de primăvară”. Astfel, se poate observa că, deşi nu este prezentă fizic la
această scenă, Florica reprezintă o prezenţă eternă în sufletul lui Ion. Aşadar, dacă
protagonistul mai are vreun dubiu asupra sentimentelor sale, cititorului îi devine limpede că
flăcăul nu o iubeşte pe Ana, ci pe Florica, fata frumoasă, dar săracă.
Episodul narativ al nunţii ţărăneşti a lui Ion cu Ana reflectă, de asemenea, relaţia
dintre cele două personaje, evenimentul nupţial fiind filtrat prin conştiinţa celor doi miri. Ana
pare să fi uitat de ruşinea şi de bătăile îndurate, rostind numele soţului ca în faţa împlinirii
unui vis. Dar, când îl vede pe acesta foarte apropiat de Florica, „tresare ca muşcată de
viperă”. Ion conştientizează pentru prima oară că, odată cu pământurile lui Vasile Baciu,
trebuie să o ia de nevastă pe Ana: „o privea şi se mira c-a putut el săruta şi îmbrăţişa pe fata
aceasta uscată, cu ochii pierduţi în cap de plâns, cu obrajii gălbejiţi, cu pete cenuşii, şi, care,
împopoţonată cum era astăzi, părea şi mai urâtă.” În schimb, Florica emană frumuseţe şi
vitalitate: „aprinsă în obraji”, „cu buzele roşii, pline şi umede”, „cu ochii albaştri şi limpezi ca
cerul de vară”. El o joacă pe Florica, închipuindu-şi că este mireasa lui şi îi şopteşte: „Numai
tu îmi eşti dragă, Florică, auzi tu?”
Un element de structură şi compoziţie semnificativ pentru relaţia dintre cele două
personaje este reprezentat de conflictele care dinamizeză acţiunea ce se ordonează pe
mai multe planuri, precum: planul ţărănimii, al intelectualităţii, planul destinului individual
care urmăreşte drama lui Ion. Tehnicile narative utilizate sunt: înlănţuirea, alternanţa sau
tehnica contrapunctului. Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspecte
monografice ale satului românesc tradiţional: nunta, botezul, înmormântarea, hora, portul,
relaţiile de familie, cârciuma, instituţiile (şcoala, biserica), autorităţile.
Conflictul central al romanului este unul exterior, social, reprezentat de lupta pentru pământ
în satul Pripas. Acest macroconflict este particularizat printr-o reţea de situaţii tensionate de
care se face răspunzător protagonistul. Punctul de greutate îl constituie conflictul dintre Ion şi
Vasile Baciu, declanşat încă de la scena horei, când bocotanul îl face de râs pe flăcău în faţa
colectivităţii rurale, numindu-l fleandură, hoţ şi tâlhar. De aici izbucneşte un război al
orgoliilor masculine, în care Ana devine o marionetă alungată de la soţ la tată şi invers.
Acesta este dublat de conflictul interior dintre atracţia obsesivă a lui Ion pentru pământ şi
iubire, forţa acestor două chemări lăuntrice manifestându-se succesiv.
Conflictele secundare apar între Ion şi Simion Lungu pentru o brazdă de pământ sau între
Ion şi George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica.
Tot Ion se face răspunzător de tensiunea iscată între preotul Belciug şi familia Herdelea, în
planul intelectualităţii satului. Aici se manifestă şi conflictul tragic naţional, deoarece satul

4
românesc din Ardeal este înfăţişat în condiţiile stăpânirii austro-ungare. Învăţătorul refuză să
predea copiilor în limba maghiară, motiv pentru care este obligat să se pensioneze. Se poate
vorbi şi de un conflict tragic dintre ţăran şi o forţă mai presus de sine, pământul.
Un alt element de structură şi compoziţie semnificativ pentru relaţia dintre cele două
personaje este reprezentat de modalităţile de caracterizare. Procedeele de caracterizare
de factură balzaciană, realizate din perspectiva naratorului omniscient (portret fizic, detaliu
semnificativ, descrierea mediului, a vestimentaţiei, a relaţiilor cu celelalte personaje) sunt
întregite de procedee moderne ca monologul interior, relativizarea perspectivelor asupra
personajului.

Ion este caracterizat direct de către narator („Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil”)
sau de alte personaje: d-na Herdelea îl consideră „băiat cumsecade”, „E muncitor, e harnic, e
săritor, e isteţ”, deşi la un moment dat îl numeşte „ticălos”. Preotul Belciug îl ceartă aspru în
faţa credincioşilor („Eşti un stricat, şi-un bătăuş, şi-un om de nimic”), în timp ce lui Vasile
Baciu îi spune: „E fecior sârguitor şi isteţ, deşi nu are avere.” Chiar George se simte măgulit
că-l caută „un bărbat deştept ca Ion”. Prin stil indirect liber sunt exprimate părerile Anei
despre Ion cu puţin înainte de a se sinucide îi apare ca un om insensibil, prefăcut, care a
profitat de averea ei: „I-a simţit slăbiciunea şi a urmărit-o ca un lup hain.” Cel mai frumos îl
caracterizează Titu Herdelea: „Mândria flăcăului, isteţimea şi sârguinţa lui de a împlini ceea
ce-şi punea în gând, voinţa lui încăpăţânată îi plăceau tocmai pentru că acestea îi lipseau lui.”
Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monolog interior: „Mă moleşesc ca
o babă năroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie...”.

Caracterizarea indirectă se realizează prin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relaţiile

cu celelalte personaje. Limbajul subliniază patima lui pentru pământ, căci revin mereu în
vocabularul său cuvintele precum: „avere”, „pământ”, „trebuie”, „mult”, dar şi ipocrizia
personajului: „Mi-i urâtă Ana... şi nu mi-ar trebui să ştiu că badea Vasile mi-ar pune colea în
palmă tot hotarul Pripasului”. Relaţia cu Ana, urmărită pe parcursul discursului narativ,
devine un mijloc indirect de caracterizare a actanţilor. Comportamentul protagonistului faţă
de cea pe care o va lua de nevastă se modifică: este binevoitorla începutca, mai apoi să treacă
la gesturi de brutalitate şi, în final, să o trateze cu indiferenţă. Mai mult, Ion o face
responsabilă pentru nefericirea lui, compătimind-o cu superioritate: –„tare-i slăbuţă şi urâţică,
sărmana. Iată pentru cine rabd eu ocări şi sudălmi.” Totuşi George Bulbuc o place pe Ana
care nu i se pare urâtă.

Ceea ce o distruge pe Ana este totala lipsă de afecţiune a celui pentru care sacrificase totul:
„îşi zicea mereu că fără el ar trebui să moară”. Pentru că a crescut singură, lipsită de
dragostea maternă, „sufletul ei trist căuta o dragoste sfioasă şi adâncă”. Întâlnirile ei cu Ion o
transformă total: „Faţa i se îmbujoră de o încredere senină. Umbla mai sprintenă, muncea mai
cu drag.” Însă la nuntă, când vede privirea plină de dragoste pe care Ion o aruncă Floricăi
simte că nădejdile de fericire se risipesc. Ana îşi rosteşte acum propriul bocet: „Norocul meu,
norocul meu!”. Bătută de tată, lovită de Ion, dobândeşte credinţa inutilităţii ei în lume.
Naşterea copilului îi redă speranţa că atitudinea lui Ion se va schimba, dar Ion o va urî pentru
că se consideră de ea legat prin copil.

5
Naratorul omniscient urmăreşte evoluţia gradată a obsesiei morţii în sufletul Anei. Ea observă
moartea lui Avrum, cârciumarul, şi în minte apare gândul că omul moare repede atunci când
îi soseşte ceasul. În capitolul „Sărutarea” urmăreşte înfăţişarea senină şi mulţumită din clipa
morţii a moşneagului Dumitru Moarcăş.
Văzând că Ion se dezinteresează total de ea şi de copil îl ameninţă că se omoară, însă
bărbatul nepăsător îi răspunde: „Da omoară-te (...) poate aşa scap de tine.” Soluţia morţii
apare ca o eliberare dintr-o viaţă care o strivea. În contextul complicat al relaţiilor umane,
Ana este singurul personaj care îşi înţelege condiţia şi, din această perspectivă, şi cel mai
impresionant. După ce trece de la dragoste la vinovăţie, la ruşine şi la greaţă, Ana îşi decide
moartea conştient, provocând destinul lui Ion. Sfârşitul ei se dovedeşte la fel de tragic
precum destinul, moartea sa nu afectează pe nimeni.

Lucian Raicu observa că „personajele lui Liviu Rebreanu există atâta vreme cât
trăiesc în iluzie” (Ana crede că e iubită de Ion, Ion, că pământurile lui Baciu îl vor face
fericit), iar „când devin lucide, mor”; au un final roz doar personajele care nu ajung la
cunoaşterea de sine.

În concluzie, relaţia dintre Ion şi Ana rămâne reprezentativă pentru viziunea despre
lume a scriitorului Liviu Rebreanu, care s-a îndepărtat de imaginea idealizată a ţăranului şi a
optat pentru redarea cât mai obiectivă a universului rural, în spiritul realismului, dintr-o
perspectivă ce poartă amprenta naturalismului. Parafrazându-l pe Tudor Vianu, se poate
spune că Liviu Rebreanu a avut curajul să coboare în adevărul lumii țărănești și să o
înfățișeze fără iluzii și prejudecăți, în acorduri de epopee tragică.