Cap.

2 PRINCIPIUL ÎNTÂI AL TERMODINAMICII

Unitatea de învăţare nr. 1

PRINCIPIUL ÎNTÂI AL TERMODINAMICII

Unitatea de studiu 1.2.

Cuprins

CĂLDURA. EXPERIENŢA LUI JOULE. ECHIVALENŢA DINTRE CĂLDURĂ

ŞI LUCRUL MECANIC
LEGEA CONSERVĂRII ŞI TRANSFORMĂRII ENERGIEI
ENERGIA INTERNĂ. LUCRUL MECANIC EXTERIOR
ECUAŢIA PRIMULUI PRINCIPIU AL TERMODINAMICII
ENTALPIA
ECUAŢIA PRIMULUI PRINCIPIU AL TERMODINAMICII PENTRU
CURGEREA UNUI FLUID

Timp recomandat de studiu : 100 min.

OBIECTIVELE UNITĂŢII DE STUDIU 1.2

- Intelegerea si definirea caldurii si a lucrului mecanic;

- Caracterul universal al legii conservarii si transformarii energiei;
- Intelegerea si definirea energiei interne si a lucrului mecanic de dilatare;
- Definirea si semnificatia universal a primului principiu al termodinamicii;
- Intelegerea si definirea entalpiei;
- Determinarea tuturor formelor de lucru mechanic ce intervin la curgerea unui
fluid printr-o conducta aplicand primul principiu al termodinamicii

31
 TERMOTEHNICĂ ŞI TRANSFER DE CĂLDURĂ

2.1. CĂLDURA. EXPERIENŢA LUI JOULE. ECHIVALENŢA

DINTRE CĂLDURĂ ŞI LUCRUL MECANIC

Căldura este una dintre cele mai importante noţiuni ale

termodinamicii. În esenţă, noţiunea de căldură este apropiată de noţiunea
de lucru mecanic. Ambele noţiuni constituie forme ale transferului de
energie. Din acest motiv, nu are sens să se spună că un corp ar avea un fel
de rezervă de căldură sau de lucru mecanic. Se poate constata numai
faptul că unui corp îi este transmisă (sau corpul cedează) o anumită
cantitate de căldură sau de lucru mecanic.
Diferenţa dintre căldură şi lucrul mecanic constă în faptul că aceste
sunt două forme diferite de transmitere a energiei. Căldura este acea formă
de transmitere a energiei care se realizează fie prin contact direct între
corpuri (conducţie, convecţie), fie prin transport radiativ de energie. În
schimb, lucrul mecanic implică în mod necesar o variaţie a volumului
corpului.
În general, se consideră că aportul de căldură antrenează creşterea
temperaturii corpului, temperatură determinată de energia microparticulelor
corpului. Acest lucru se produce în majoritatea cazurilor. Însă, aşa cum se
va vedea în continuare, există şi situaţii în care temperatura corpului scade,
deşi acestuia i se transmite căldură. Totul depinde de raportul dintre
energia transmisă corpului şi cea pe care acesta o cedează. În cazul
particular cel mai frecvent, variaţia temperaturii corpului este determinată
de relaţia dintre căldură şi lucrul mecanic transmise şi cedate de acel corp.
Esenţa noţiunii de căldură s-a modificat odată cu dezvoltarea ştiinţei. Pe
vremea lui Aristotel, căldura era considerată de obicei ca una dintre
„calităţile primordiale” ale materiei, calitate pe care orice corp ar fi avut-o,
într-o măsură mai mare sau mai mică. Dar, începând cu secolul al XVII-
lea, în lucrările lui R. Descartes şi ale lui F. Bacon se găsesc tentative de a
lega noţiunea de căldură de mişcarea particulelor din care este compus
corpul. În secolul al XVIII-lea, dezvoltarea calorimetriei a instituit noţiunea
de caloric (flogistic) – un fluid invizibil şi nevâscos, care trece de la
corpurile mai calde la corpurile mai puţin calde, corpurile fiind în contact.
Creşterea temperaturii unui corp se explica prin creşterea cantităţii de
caloric din acel corp. Se remarcă faptul că, încă din 1760, M. V. Lomonosov
a respins teoria caloricului, afirmând că prin căldură se înţelege o formă de
mişcare a particulelor.
La sfârşitul celui de-al XVIII-lea secol, au apărut lucrări care respingeau
teoria caloricului. Una dintre primele lucrări din acest domeniu o constituie
experienţa realizată în 1798 de fizicianul american B. Rumford. În acest
experiment, un cuţit tocit se aşează pe suprafaţa interioară a ţevii unui tun,
care se roteşte în jurul axei sale. Rumford a constatat că prin frecarea
cuţitului de suprafaţa ţevii de tun se degajă căldură, care conduce la
creşterea temperaturii ţevii. El a stabilit că în această experienţă se poate

32
 Cap.2 PRINCIPIUL ÎNTÂI AL TERMODINAMICII

degaja căldură atâta timp cât se roteşte ţeava de tun. Analizând rezultatele
experienţelor sale, Rumford a tras concluzia că „dacă un corp sau un
sistem de corpuri izolate poate să producă căldură tot timpul, aceasta
(căldura) neputând să fie o substanţă materială” şi că „numai mişcarea este
în măsură să provoace o excitare continuă şi propagarea căldurii în
experienţele noastre”.
Simultan cu experienţele lui Rumford, savantul englez Davy a dat o lovitură
puternică teoriei caloricului, arătând că două bucăţi de gheaţă, de grăsime
sau de ceară se pot topi prin simpla frecare una de alta, fără a le pune în
contact cu un corp cald.
Între anii 1844 şi 1854, fizicianul englez Joule a efectuat unele
experienţe care au marcat profund dezvoltarea ştiinţei. Joule îşi propusese
să stabilească o relaţie între lucrul mecanic consumat pentru degajarea
căldurii şi cantitatea de căldură degajată.
Dispozitivul experimental
2 al lui Joule este reprezentat
1 3 schematic în figura 2.1. Într-un
4 vas de cupru 1, izolat termic şi
5 umplut cu apă, este cufundat un
G
agitator 2, prevăzut cu palete. Pe
pereţii interiori ai vasului sunt
fixate paletele 3, care frânează
h mişcarea apei în timpul rotirii
agitatorului. Agitatorul este pus
în mişcarea de rotaţie de
greutatea 5, de masă G, prin in-
termediul unui cablu trecut peste
scripetele 4. Prin căderea greută-
Fig.2.1. Dispozitivul experimental ţii pe o distanţă h, lucrul mecanic
al lui Joule. efectuat de greutate (implicit, şi
de agitator) este egal cu scăde-
rea energiei lui potenţiale, adică cu G·h. Pentru a calcula cantitatea de căl-
dură degajată, se măsoară cu un termometru creşterea temperaturii apei.
Trebuie remarcat faptul că, înainte de a stabili definitiv natura
căldurii, au fost puse la punct metode suficient de precise care permiteau
măsurarea cantităţii de căldură (calorimetria). Masa apei era măsurată
înainte de a fi turnată în vas. Se ţinea seama de căldura absorbită de
pereţii recipientului, de palete şi de agitator. Capacităţile calorice ale apei şi
metalului erau cunoscute. Printr-o serie de experienţe minuţios efectuate,
Joule a stabilit că există o proporţionalitate între lucrul mecanic efectuat L şi
cantitatea de căldură obţinută Q:
Q A L, (2.1)

33
 TERMOTEHNICĂ ŞI TRANSFER DE CĂLDURĂ

A fiind un coeficient de proporţionalitate. Joule a stabilit că acest coeficient

era întotdeauna acelaşi, indiferent de modul de obţinere a căldurii, de
forma lucrului mecanic, de temperatura corpurilor etc.
Cu alte cuvinte, Joule a stabilit că aceeaşi cantitate de lucru
mecanic produce întotdeauna o aceeaşi cantitate de căldură. Astfel, s-a
demonstrat faptul că o anumită cantitate de căldură obţinută era
echivalentă cu cantitatea de lucru mecanic consumat; este clar că această
echivalenţă rămâne adevărată chiar dacă lucrul mecanic este produs prin
consum de căldură.
Din rezultatele măsurătorilor sale, Joule a calculat valoarea lui A,
care poartă numele de echivalent caloric al lucrului mecanic, precum şi
valoarea lui J, care se numeşte echivalent mecanic al căldurii:
A = 0,002345 kcal/kgf·m
şi
J = 427 kgf·m/kcal.
Este evident că între cei doi parametri există relaţia
1
J . (2.2)
A
Ulterior, valorile A şi J au fost stabilite cu o precizie mai mare. Cele
mai precise rezultate ale măsurătorilor actuale dau
J = 426,935 kgf·m/kcal.
După cum a mai fost menţionat, încă din secolul al XVIII-lea au fost
elaborate metode suficient de precise pentru măsurarea căldurii
(calorimetria), adică cu mult timp înainte ca natura căldurii să fi fost
lămurită definitiv, plecând de la noţiunile de temperatură şi de capacitate
calorică ale corpurilor. În trecut, unitatea de cantitate de căldură cea mai
răspândită era caloria, care se definea drept cantitatea de căldură necesară
unui gram de apă pentru a-i ridica temperatura cu 1°C. Ulterior, s-a
constatat însă o uşoară variaţie a căldurii specifice a apei în funcţie de
temperatură şi, de aceea, cantitatea de căldură necesară pentru creşterea
temperaturii unui gram de apă cu 1°C era diferită la temperaturi diferite. În
aceste condiţii, a fost necesar să se precizeze definiţia caloriei şi, astfel, a
fost introdusă aşa-numita calorie de la 15 grade, prin aceasta înţelegând
cantitatea de căldură necesară creşterii temperaturii unui gram de apă de la
14,5 la 15,5°C. În prezent, pentru măsurarea cantităţii de căldură şi a
lucrului mecanic se utilizează diverse unităţi, precizate în tabelul 2.1. În
Sistemul Internaţional de unităţi de măsură se utilizează Joule-ul
(4,1868 J = 1 cal).

34
 Cap.2 PRINCIPIUL ÎNTÂI AL TERMODINAMICII

Tab.2.1. Corelaţiile dintre unităţile de măsură ale lucrului mecanic şi

căldurii
Unitatea J Erg kgf·m kcal kWh
7 -4 -7
1J 1 10 0,101972 2,38846·10 2,7778·10
-7 -8 -11 -14
1 erg 10 1 1,01972·10 2,38846·10 2,7778·10
7 -3 -6
1 kgf·m 9,80665 9,80665·10 1 2,34228·10 2,72407·10
10 -3
1 kcal 4186,8 4,1868·10 426,935 1 1,163·10
6 13 5
1 kWh 3,6·10 3,6·10 3,67098·10 859,845 1

La puţin timp după experienţele lui Joule a fost elaborată teoria

cinetico-moleculară a materiei, teorie care consideră căldura drept energie
a agitaţiei termice dezordonate a microparticulelor din care este alcătuit
corpul.
În continuare, pentru simplificarea notaţiilor din ecuaţiile
termodinamice în care intervin coeficienţii A şi J, căldura şi lucrul mecanic
vor fi exprimate în aceleaşi unităţi de măsură.

2.2. LEGEA CONSERVĂRII ŞI TRANSFORMĂRII

ENERGIEI

Legea conservării şi transformării energiei este o lege fundamentală

a naturii, ea având un caracter universal. Această lege are următorul
conţinut: energia nu se pierde şi nu se creează; ea se transformă
numai dintr-o formă în alta, în diferitele procese fizice şi chimice. Cu
alte cuvinte, energia unui sistem izolat (adică un sistem termodinamic care
nu face schimb cu mediul exterior nici de căldură, nici de lucru mecanic şi
nici de substanţă) rămâne constantă.
Legea conservării energiei era cunoscută de mult timp în mecanică,
relativ la energia mecanică (cinetică şi potenţială). După lucrările lui Joule
şi ale altor savanţi, care au stabilit principiul echivalenţei dintre căldură şi
lucrul mecanic, legea conservării energiei a fost extinsă şi asupra altor
forme de energie şi, conform conţinutului ei, a primit numele de legea
conservării şi transformării energiei.
În prezent, se cunosc diverse forme de energie: energia agitaţiei
termice a microparticulelor care compun corpurile, energia cinetică a unui
corp ca un întreg, energia câmpului gravitaţional (în special energia
potenţială a unui corp ridicat la o anumită înălţime), energia unui câmp
electric, energia radiaţiilor electromagnetice, energia nucleară etc. Legea

35
 TERMOTEHNICĂ ŞI TRANSFER DE CĂLDURĂ

conservării şi transformării energiei stabileşte o relaţie strictă între toate

formele de energie în cursul transformărilor lor reciproce.
Legea conservării şi transformării energiei mai poartă şi numele de
primul principiu al termodinamicii. Încă o dată, trebuie precizat că acest
principiu are un caracter universal.

2.3. ENERGIA INTERNĂ. LUCRUL MECANIC EXTERIOR

Se consideră un aport exterior de căldură, de la o sursă oarecare,

adus unui corp al cărui volum rămâne constant (de exemplu, unui gaz
închis într-un recipient de volum constant). Empiric, se ştie că acest aport
de căldură duce la creşterea temperaturii corpului.
Conform legii conservării şi transformării energiei, căldura transmisă
unui corp corespunde unei creşteri a energiei interne a acelui corp. Energia
internă U a unuin corp este compusă din energia mişcărilor de rotaţie şi de
translaţie ale moleculelor din care este format corpul, din energia oscilaţiilor
intramoleculare, din energia potenţială a forţelor de coeziune dintre
molecule, din energia intramoleculară, din energia intraatomică (energia
învelişurilor electronice ale atomilor) şi, în fine, din energia internă a
nucleelor.
În procesul transmiterii de căldură spre corpul considerat, s-a
presupus că volumul acestuia
rămâne constant. Se ştie că, în
condiţii normale, volumul corpului pmediu
dx
creşte cu temperatura. Din această
cauză, în cazul general, volumul
corpului creşte prin încălzire. În
situaţia în care corpul considerat se
află într-un mediu a cărui presiune
este pmediu, creşterea volumului
corpului va duce la efectuarea unui
lucru mecanic împotriva forţelor
acestei presiuni exterioare. În acest
sens, se consideră creşterea
volumului V al unui corp de o formă Fig.2.2. Dilatarea prin încălzire
oarecare, aflat într-un mediu la pre- a unui corp cu o formă oarecare.
siunea pmediu (fig.2.2).
Se notează cu F aria corpului. Dacă volumul creşte cu o cantitate
infinit mică dV, atunci această creştere se poate imagina ca o deplasare cu
distanţa dx a fiecărui punct al suprafeţei exterioare a corpului. Deoarece
presiunea este o forţă care se exercită perpendicular pe unitatea de

36
 Cap.2 PRINCIPIUL ÎNTÂI AL TERMODINAMICII

suprafaţă a unui corp, este evident că suma forţelor exercitate asupra

întregii suprafeţe a corpului va fi
P pmediu F . (2.3)
Lucrul mecanic efectuat pentru deplasarea suprafeţei F a corpului
pe distanţa dx, îpotriva forţelor presiunii exterioare este
dL pmediu F dx . (2.4)
Întrucât:
F dx dV , (2.5)
rezultă:
dL pmediu dV . (2.6)
Se notează cu V1 şi cu V2 volumul iniţial şi, respectiv, volumul final
ale transformării. Prin urmare, expresia lucrului mecanic exterior, pentru o
variaţie finită a volumului, este
V2
L p mediu dV . (2.7)
V1
Lucrul mecanic L efectuat împotriva forţelor presiunii exterioare,
datorită creşterii volumului sistemului, poartă denumirea de lucru mecanic
de dilatare. Acest lucru mecanic este efectuat de sistem împotriva mediului
exterior.
Trebuie subliniat faptul că nu se efectuează lucrul mecanic de
dilatare împotriva forţelor presiunii decât în cazul în care volumul V al
corpului variază (şi în situaţia în care presiunea exterioară nu este nulă).
În cele ce urmează, se vor considera mai ale procesele de echilibru,
pentru care este satisfăcută egalitatea pmediu = p, cu p fiind notată presiunea
din interiorul sistemului. De asemenea, în continuare, cu excepţia cazurilor
special menţionate, pentru lucrul mecanic de dilatare vor fi folosite relaţiile
dL p dV (2.8)
şi
V2
L1 2 p dV (2.9)
V1
obţinute din expresiile (2.6) şi (2.7) prin substituirea lui pmediu cu p.
Este uşor de calculat lucrul mecanic de dilatare a unui sistem,
definit de expresia (2.9), cu ajutorul diagramei p-V. În această diagramă se
consideră procesul de variaţie a volumului sistemului (fig.2.3). Volumul
sistemului variază de la V1 la V2. Stările prin care trece sistemul pe
parcursul variaţiei volumului sunt situate pe curba procesului între punctele
37
 TERMOTEHNICĂ ŞI TRANSFER DE CĂLDURĂ

1 şi 2. Din expresia (2.9), este evident faptul că lucrul mecanic de dilatare a

sistemului este reprezentat în diagrama p-V prin aria situată sub curba de
transformare (aria haşurată din figura 2.3).

p p
1 1

A
C B
2 2 2
pdv
1

V V

Fig.2.3. Semnificaţia fizică a Fig.2.4. Diverse transformări

lucrului mecanic de dilatare. de dilatare.

Este important să fie menţionat faptul că lucrul mecanic de dilatare

a sistemului care trece de la starea caracterizată prin volumul V1 la o altă
stare, caracterizată prin volumul V2, nu depinde numai de parametrii
acestor stări, ci şi de natura fenomenului de dilatare („drumul” pe care se
realizează procesul de dilatare). Într-adevăr, aşa cum se vede din diagrama
p-V din figura 2.4, valoarea integralei (2.9) depinde de traseul urmat de
procesul de dilatare. În concluzie, lucrul mecanic de dilatare depinde de
natura transformării (procesului).
În mecanică, lucrul mecanic al unei forţe arbitrare F este dat de
integrala
V2
L1 2 F dx (2.10)
V1
în care F este proiecţia forţei F pe direcţia deplasării elementare a corpului
sub acţiunea acestei forţe, deplasare notată cu dx. Se remarcă uşor faptul
că expresia (2.7) a lucrului mecanic de dilatare a sistemului reprezintă un
caz particular al ecuaţiei (2.10).
În cazul general, în afară de lucrul mecanic de dilatare, sistemul
poate efectua şi alte forme de lucru mecanic (spre exemplificare, un lucru
mecanic de creştere a suprafeţei corpului împotriva forţelor de tensiune
superficială, un lucru mecanic de deplasare a corpului în câmp
gravitaţional, electric sau magnetic etc.). Relaţiile care permit calculul
lucrului mecanic efectuat în asemenea cazuri sunt similare expresiei (2.10):
dL y dY (2.11)
şi, respectiv:
38
 Cap.2 PRINCIPIUL ÎNTÂI AL TERMODINAMICII

2
L1 2 y dY . (2.12)
1
În relaţiile de mai sus, y este forţa exterioară care acţionează
asupra corpului (sistemului), iar Y este un parametru de stare (o
coordonată) a sistemului conjugat cu forţa y. Parametrul y se numeşte
forţa generalizată, iar mărimea Y – coordonata generalizată.
În cazul în care sistemul este supus simultan acţiunii mai multor
forţe diferite, lucrul mecanic al acestuia va fi egal cu suma lucrurilor
mecanice efectuate de sistem sub acţiunea fiecăreia dintre forţe:
n
dL y j dY j (2.13)
j 1
şi
n 2
L1 2 y j dY j , (2.14)
j 11
unde: yj este o forţă generalizată; Yj – coordonata generalizată, conjugată
cu forţa j şi n – numărul forţelor generalizate.
Este evident faptul că în cazul particular în care sistemul efectuează
numai lucru mecanic de dilatare, n=1, yj=p şi Yj=V. Dacă însă, de exemplu,
variază înălţimea h la care se află situat un corp de masă G, adică în
situaţia în care variază energia potenţială a corpului în câmpul gravitaţional,
atunci (aşa cum se ştie din mecanică) lucrul mecanic se efectuează contra
forţei de greutate G·g a corpului. În această situaţie, yj=G·g, Yj=h şi, ţinând
seama că G=const., din relaţiile (2.13) şi (2.14) rezultă:
dL Gg dh (2.15)
şi
L1 2 Gg h2 h1 . (2.16)
Deoarece în continuare vor fi studiate mai ales sisteme care
efectuează numai lucru mecanic de dilatare împotriva forţelor presiunii
exterioare, prin simbolul L vor fi desemnate toate formele de lucru mecanic,
iar prin simbolul L* toate formele de lucru mecanic, cu excepţia lucrului
mecanic de dilatare.
În aceste condiţii, se poate scrie:

dL p dV dL (2.17)
şi
V2
L1 2 p dV L1 2 . (2.18)
V1

39
 TERMOTEHNICĂ ŞI TRANSFER DE CĂLDURĂ

Relaţiile de mai sus sunt scrise pentru un sistem a cărui masă este
egală cu G. Pentru unitatea de masă de substanţă (1 kg, 1 g etc.), aceste
ecuaţii devin:

dl p dv dl (2.17´)
şi
v2
l1 2 p dv l1 2 , (2.18´)
v1
l fiind lucrul mecanic raportat la unitatea de masă de substanţă.

2.4. ECUAŢIA PRIMULUI PRINCIPIU AL

TERMODINAMICII

În cazul general în care temperatura corpului creşte datorită

transmiterii de căldură corpului şi în care, datorită creşterii volumului
corpului, se efectuează un lucru mecanic în exterior, căldura transmisă
corpului este consumată pentru creşterea energiei interne U şi pentru
efectuarea lucrului mecanic L:
Q1 2 U1 2 L1 2 , (2.19)
unde: Q1-2 este cantitatea de căldură transmisă corpului pentru încălzirea
lui din starea 1 în starea 2; U1-2 – variaţia energiei interne a corpului pe
timpul acestei transformări, egală, aşa cum se va vedea ulterior, cu
diferenţa dintre energiile interne ale sistemului în stările 2 şi 1; L1-2 – lucrul
mecanic efectuat de corp în cursul transformării 1-2. Relaţia (2.19)
reprezintă expresia primului principiu al termodinamicii, care constituie un
caz particular al legii mai generale a conservării energiei.
Aceeaşi relaţie, scrisă sub formă diferenţială, are forma
dQ dU dL . (2.20)
În continuare, se consideră convenţional drept pozitivă căldura
transmisă sistemului şi, respectiv, drept negativă căldura cedată de sistem.
În mod similar, se consideră pozitiv lucrul mecanic efectuat de sistem şi
negativ lucrul mecanic efectuat asupra sistemului. Bineînţeles, convenţia
de semne este complet arbitrară, dar este foarte important ca ea să fie
respectată în toate calculele din termodinamică.
În precedentul paragraf s-a stabilit că lucrul mecanic de dilatare
depinde de traseul parcurs de procesul de dilatare (fig.2.4), altfel spus că
lucrul mecanic de dilatare este o funcţie de transformare. Este uşor de
40
 Cap.2 PRINCIPIUL ÎNTÂI AL TERMODINAMICII

arătat că şi cantitatea de căldură primită de sistem este o funcţie de

transformare, pentru că ea depinde de lucrul mecanic efectuat.
În ceea ce priveşte energia internă a unui corp (sistem), ea nu
depinde decât de starea acelui corp. Această concluzie rezultă din legea
conservării energiei şi nu depinde absolut deloc de exactitatea
reprezentărilor efectuate asupra microstructurii substanţei.
Este evident faptul că lucrul mecanic consumat în experienţa lui
Joule (v.§2.1) trebuie să se acumuleze în apă sub formă de energie proprie
a apei (care depinde exclusiv de starea acesteia), deci sub formă de
energie internă a apei.
Problemele care se pun în termodinamică nu implică studiul
energiei interne din punctul de vedere al microstructurii substanţei. Trebuie
amintit mai că fizica modernă consideră energia internă a substanţei ca
sumă a energiilor cinetică şi potenţială ale moleculelor (atomilor, ionilor,
electronilor) acestei substanţe. O parte din energia internă a substanţei
variază numai datorită modificărilor chimice şi, din această cauză, nu
trebuie să fie luată în considerare decât în transformările însoţite de
asemenea modificări.
Din cele spuse, rezultă că variaţia energiei interne a unui corp care
suferă o transformare oarecare nu depinde de modul în care se realizează
această transformare, ea depinzând exclusiv de stările iniţială şi finală ale
corpului.
Având în vedere faptul că variaţia energiei interne într-un proces
termodinamic este egală cu diferenţa dintre energia internă a stării finale şi
energia internă a stării iniţiale ale transformării:
U1 2 U 2 U1 , (2.21)
ecuaţia primului principiu al termodinamicii, sub forma integrală (2.19), va fi
Q1 2 U 2 U1 L1 2 . (2.22)
Energia internă este o proprietate extensivă, adică U este
proporţională cu cantitatea G de substanţă din sistem. Mărimea
U
u (2.23)
G
constituie energia internă specifică şi ea reprezintă energia internă a
unităţii de masă de substanţă.
În continuare, mărimea u, care reprezintă energie internă
specifică, va fi numită, simplu, energie internă, iar mărimea U – energie
internă totală a întregului sistem.
Dacă masa G de substanţă dintr-un sistem rămâne constantă,
ecuaţiile primului principiu al termodinamicii (2.20) şi (2.22) pot fi scrise,
ţinând seama de (2.23), sub formele
q1 2 u2 u1 l1 2 (2.24)
41
 TERMOTEHNICĂ ŞI TRANSFER DE CĂLDURĂ

şi
dq du dl , (2.25)
în care q este cantitatea de căldură transmisă (sau cedată) unităţii de masă
de substanţă (de exemplu, unui gram, unui kilogram etc.), iar l – lucrul
mecanic efectuat de unitatea de masă de substanţă (sau asupra acestei
cantităţi de substanţă).
Având în vedere expresiile (2.17´) şi (2.18´), ecuaţiile primului
principiu al termodinamicii pot fi exprimate şi sub formele
v2
q1 2 u2 u1 p dv l1 2 (2.26)
v1
şi
dq du p dv dl . (2.27)
În cazul în care singurul lucru mecanic efectuat de sistem este
lucrul mecanic de dilatare, expresiile de mai sus devin
v2
q1 2 u2 u1 p dv (2.28)
v1
şi
dq du p dv . (2.29)
Pentru tot sistemul, luat ca un întreg, se poate scrie
V2
Q1 2 U 2 U1 p dV L1 2 (2.30)
V1
şi
dQ dU p dV dL . (2.31)
În mod similar, în cazul efectuării exclusive de lucru mecanic de
dilatare, dispare ultimul termen în expresiile de mai sus:
V2
Q1 2 U 2 U1 p dV (2.32)
V1
şi
dQ dU p dV . (2.33)
Ca şi alte mărimi termodinamice extensive, energia internă este o
mărime aditivă.
Despre mărimi se spune că sunt aditive dacă valoarea lor pentru întregul
sistem este egală cu suma valorilor fiecărei părţi a sistemului. Dacă se

42
 Cap.2 PRINCIPIUL ÎNTÂI AL TERMODINAMICII

notează cu Z o anumită mărime termodinamică ce are o proprietate de

aditivitate, atunci
n
Z sistem Zj,
j 1
în care indicii „sistem” şi „j” se referă la întregul sistem şi, respectiv, la
partea sa j (numărul de părţi ale sistemului fiind egal cu n).
Mărimile intensive (de exemplu, presiunea şi temperatura) nu au
proprietatea de aditivitate.
Energia internă se măsoară în aceleaşi unităţi ca şi căldura sau
lucrul mecanic (v.tab.2.1).
Valoarea absolută a energiei interne are o importanţă deosebită în
termodinamica chimică, pentru calculul reacţiilor chimice. Pentru
majoritatea aplicaţiilor tehnice ale termodinamicii nu este însă importantă
cunoaşterea valorii absolute a energiei interne, ci cunoaşterea variaţiei sale
în cursul diverselor transformări termodinamice. Aceasta înseamnă că
originea (de referinţă a) energiei interne poate fi aleasă arbitrar, afirmaţie
valabilă pentru substanţele pure şi pentru amestecuri de substanţe care nu
reacţionează chimic. Astfel, de exemplu, drept punct de zero (stare de
referinţă) al apei, s-a luat, conform unei convenţii internaţionale, valoarea
energiei interne la presiunea 610,8 Pa = 0,006228 kgf/cm2 şi temperatura
de 0,01°C şi (aşa-numitul punct triplu).
Este cunoscut faptul că, pentru o substanţă pură, orice mărime care
este funcţie de stare se poate complet determina dacă se cunosc alţi doi
parametri ai substanţei în acea stare. Volumul specific al substanţei, de
exemplu, este determinat complet dacă sunt cunoscut presiunea p şi
temperatura T. Analog, energia internă este o funcţie de doi parametri de
stare oarecare. Astfel, se poate scrie u f v, T , u p, T sau
u p, v .
Aşa cum se va vedea în continuare, într-o serie de aplicaţii este
comod ca energia internă să fie exprimată sub forma unei funcţii de
volumul specific şi de temperatură ( u f v, T ).
În analiza matematică se demonstrează că, dacă valoarea unei
integrale curbilinii nu depinde de calea de integrare, ci numai de limitele de
integrare, atunci expresia de sub integrală este o diferenţială totală. Se
numeşte diferenţială totală dz a unei funcţii de două variabile independente,
z = f (x, y) o sumă de forma
z z
dz dx dy . (2.34)
x y y x
Variabila care figurează ca indice, la fiecare dintre derivatele
parţiale, arată că această variabilă este considerată constantă în calculul
derivatei respective.
43
 TERMOTEHNICĂ ŞI TRANSFER DE CĂLDURĂ

Dat fiind faptul că o integrală curbilinie din orice funcţie de stare

(inclusiv din u) nu depinde de conturul de integrare, diferenţiala oricărei
funcţii de stare este o diferenţială totală.
În particular, pentru energia internă u f v, T se poate scrie
u u
du dT dv . (2.35)
T v v T
În ceea ce priveşte funcţiile de transformare, cum sunt căldura şi
lucrul mecanic, se poate demonstra că diferenţialele lor nu sunt diferenţiale
totale. Din acest punct de vedere, mărimile dq şi dl reprezintă, pur şi
simplu, cantităţi infinit mici de căldură şi, respectiv, de lucru mecanic.
Din ecuaţia primului principiu al termodinamicii (2.29), pentru o
transformare izocoră (dv = 0), rezultă
dq v du . (2.36)
Prin urmare, căldura transmisă sistemului într-o transformare
izocoră este consumată numai pentru variaţia energiei interne a sistemului.
Aşadar, ecuaţia (1.73), care exprimă căldura specifică la volum constant,
poate fi scrisă sub forma
u
cv . (2.37)
T v
Această relaţie poate fi utilizată pentru determinarea căldurii
specifice cv. Ea arată că acest parametru – căldura specifică la volum
constant – caracterizează viteza de creştere a energiei interne u, la mărirea
temeperaturii T într-o transformare izocoră.
Evident, ţinând seama de relaţia de mai sus, expresia diferenţialei
energiei interne (2.35) capătă forma
u
du cv dT dv . (2.35´)
v T
Derivata parţială u v T caracterizează variaţia energiei interne a
substanţei în funcţie de volumul specific v. În cele ce urmează, va fi
studiată numai variaţia energiei interne în funcţie de volumul specific în
cazul unui gaz perfect.
În 1806, Gay-Lussac a studiat experimental variaţia energiei interne
a unui gaz în funcţie de volumul lui. Această experienţă a fost repetată
ulterior de Joule, cu o precizie mai mare.
Dispozitivul clasic al experienţei lui Gay-Lussac şi Joule este
reprezentat schematic în figura 2.5. În termostatul 1, umplut cu apă şi izolat
termic de mediul exterior, sunt introduse două recipiente (2 şi 3), care
comunică între ele printr-un tub prevăzut cu robinetul 4. Robinetul 4 este
închis. În recipientul 2 este închis un gaz la presiunea pI, în timp ce din

44
 Cap.2 PRINCIPIUL ÎNTÂI AL TERMODINAMICII

recipientul 3 se evacuează aerul (pII ≈ 0). Presiunea pI din recipientul 2

este atât de scăzută, încât gazul închis în această incintă poate fi
considerat – din punct de vedere al proprietăţilor sale – un gaz perfect, care
se supune ecuaţiei lui Clapeyron.
De îndată ce temperatura
apei devine egală cu temperatura
1 celor două recipiente introduse în ea
4 (se notează această temperatură cu
t1), se deschide robinetul 4. În
consecinţă, o parte din gaz trece din
3 vasul 2 în vasul 3 până când pre-
2 siunea din cele două vase se
stabilizează la valoarea p (în mod
evident, pI > p > pII). În urma acestei
transformări, temperatura gazului din
Fig.2.5. Dispozitivul utilizat în recipientul 2 scade, însă, după un a-
experienţa lui Gay-Lussac numit timp, extrem de scurt, echili-
şi Joule. brul termic se restabileşte în întregul
volum al termostatului. Acest lucru
este datorat unui schimb termic intens între cele două recipiente, pe de o
parte, şi cu apa din termostat, pe de altă parte. Se constată că temperatura
t2 a termostatului – la sfârşitul experienţei – este egală cu temperatura de la
începutul experienţei: t1 = t2.
După cum s-a remarcat deja, sistemul din experienţă (termostatul
umplut cu apă şi recipientele introduse în el) era bine izolat termic şi
suficient de rigid (astfel încât volumul sistemului să rămână practic
neschimbat în cursul experienţei). Aceasta înseamnă că sistemul nu face
cu mediul ambiant nici schimb de căldură (dQ=0), nici schimb de lucru
mecanic exterior (dL=0). În acest caz, ecuaţia (2.22) a primului principiu al
termodinamicii capătă forma
U 2 U1 0. (2.38)
Experienţa a evidenţiat, aşadar, faptul că energia internă a
sistemului nu s-a modificat în decursul experienţei.
Având proprietăţi aditive, aşa cum a fost menţionat anterior, energia
internă a sistemului considerat este egală cu suma energiilor interne ale
următoarelor elemente: gazele din cei doi recipienţi, pereţii recipienţilor,
apa din termostat şi pereţii termostatului. Deoarece t1=t2, iar volumul
pereţilor vaselor, al apei şi al pereţilor termostatului a rămas neschimbat pe
timpul experimentului, este evident că energia internă a acestor
componente ale sistemului n-a suferit nicio variaţie în cursul experienţei.

45
 TERMOTEHNICĂ ŞI TRANSFER DE CĂLDURĂ

În virtutea acestor aspecte şi a relaţiei (2.38), se poate trage

concluzia că energia intrenă a unui gaz perfect (notată cu Ug) a rămas
neschimbată în cursul experimentului:

U1g U 2g . (2.39)
În ceea ce priveşte volumul ocupat de gaz, el a suferit o variaţie
considerabilă în cursul experienţei: iniţial, el ocupa doar volumul
recipientului 2, iar la sfârşitul experimentului gazul se afla în ambele
recipiente (2 şi 3). Fiindcă temperatura gazului este aceeaşi înainte şi după
experienţă, iar energia internă a gazului a rămas neschimbată, se poate
conchide că energia internă a unui gaz perfect nu depinde de volumul
ocupat, adică
U
0 (2.40)
V T
sau
u
0. (2.41)
v T
Această concluzie, care poartă numele de legea lui Joule, este
extrem de importantă. Ea pune în evidenţă o nouă proprietate a gazului
perfect, care nu rezultă din proprietăţile lui, determinate mai înainte.
Deoarece presiunea gazului variază în cursul experienţei, în timp ce
temperatura şi energia lui internă rămân neschimbate, pentru un gaz
perfect mai pot fi scrise şi următoarele relaţii:
U
0 (2.42)
p T
sau
u
0. (2.43)
p T
Trebuie remarcat faptul că expresia (2.42) nu conţine nicio dată
nouă referitoare la proprietăţile gazelor perfecte; ea poate fi dedusă din
(2.40), cu ajutorul ecuaţiilor diferenţiale ale termodinamicii.
Folosind relaţia (2.41), din ecuaţia (2.35´) se obţine pentru gazele
perfecte
du cv dT , (2.44)
adică energia internă a unui gaz perfect depinde numai de temperatură.
În ceea ce priveşte gazul real, energia lui internă nu depinde doar
de temperatură, ci şi de volumul ocupat. Acest fapt este confirmat în

46
 Cap.2 PRINCIPIUL ÎNTÂI AL TERMODINAMICII

special de rezultatele experienţelor efectuate cu dispozitivul descris anterior

(fig.2.5): presiunea p2 a gazului din recipientul 2 fiind mare la începutul
experienţei, după proprietăţile lui, acest gaz nu putea fi considerat drept un
gaz perfect, astfel încât temperatura t2 la sfârşitul experienţei este diferită
(mai mică) decât t1. Prin urmare, pentru un gaz real,
u
0. (2.45)
v T

2.5. ENTALPIA

După cum se va vedea în continuare, în calculele termodinamice

intervine o mărime importantă, egală cu suma energiei interne U a
sistemului şi produsul dintre presiunea p şi volumul V ale sistemului.
Această mărime poartă denumirea de entalpie şi se notează cu I:
I U p V. (2.46)
Termenul de entalpie (de la grecescul ενθαλπειν – a se încălzi) a fost
introdus în 1909 de H. Kamerlingh-Onnes. În trecut, această mărime
termodinamică se mai numea şi conţinut caloric sau căldură totală.
Este clar că entalpia, ca şi energia internă, este o mărime
extensivă:
I i G, (2.47)
unde i este entalpia specifică (raportată la unitatea de masă de substanţă.
Pentru entalpia specifică se poate scrie
i u p v. (2.48)
Dacă M este numărul de moli de substanţă din sistem, atunci
I i M, (2.49)

în care iμ este entalpia molară.

Entalpia se măsoară în aceleaşi unităţi ca şi căldura, lucrul mecanic
şi energia internă (v.tab.2.1).
Deoarece mărimile i şi u sunt univoc legate între ele, există, de
asemenea, o relaţie între „zero”-ul entalpiei şi „zero”-ul energiei interne: în
punctul zero al energiei interne (u=0), entalpia va fi i = pv. Astfel, în punctul
considerat zero pentru energia internă a apei (t = 0,01°C; p = 610,8 Pa şi
v = 0,0010002 m3/kg), valoarea entalpiei este i = pv = 610,8·0,0010002 =
0,611 J (0,000146 kcal/kg).

47
 TERMOTEHNICĂ ŞI TRANSFER DE CĂLDURĂ

Întrucât noua funcţie – entalpia – este o combinaţie de mărimi care

sunt funcţii de stare (u, p, v), rezultă în mod firesc că şi ea este o funcţie de
stare. Ca şi energia internă, entalpia unei substanţe pure poate fi
reprezentată sub forma unei funcţii de doi parametri de stare oarecare, de
pildă presiunea p şi temperatura T:
i f p, T . (2.50)
Apoi, deoarece entalpia este o funcţie de stare, diferenţiala ei este o
diferenţială totală:
i i
di dT dp . (2.51)
T p p T
Dacă se ţine seama de relaţia evidentă
p dv d pv v dp , (2.52)
în situaţia în care singurul lucru mecanic efectuat este lucrul mecanic de
dilatare, ecuaţia (2.29) a primului principiu al termodinamicii poate fi scrisă
în formele
dq du d pv v dp;
dq du pv v dp; (2.53)
dq di v dp.
Transformările de forma
x dy d xy y dx
sunt numite transformări Legendre. Asemenea transformări sunt frecvent
întâlnite în termodinamică.
Din expresiile (2.53) rezultă că dacă presiunea sistemului rămâne
constantă, altfel spus, dacă sistemul este supus unei transformări izobare
(dp = 0), atunci
dq p di , (2.54)
deci căldura transmisă sistemului într-o transformare izobară este
consumată numai pentru variaţia entalpiei sistemului. Rezultă că, în virtutea
ecuaţiei (1.73), expresia căldurii specifice la presiune constantă este
dq p
cp (2.55)
dT
şi poate fi scrisă sub forma
i
cp . (2.56)
T p

48
 Cap.2 PRINCIPIUL ÎNTÂI AL TERMODINAMICII

Căldura specifică cp caracterizează aşadar viteza de creştere a

entalpiei i cu creşterea temperaturii T. Ţinând seama de expresia (2.56),
diferenţiala totală a entalpiei (2.51) devine
i
di c p dT dp . (2.57)
p T
Derivata parţială (∂i/∂p)T caracterizează dependenţa entalpiei de
presiune. Folosind condiţia (2.41), se poate arăta că, pentru un gaz perfect,
i
0, (2.58)
p T
adică entalpia unui gaz perfect nu depinde de presiune.
În mod similar, este uşor de demonstrat că în acest caz
i
0. (2.59)
v T
Fireşte, pot fi scrise relaţii analoage cu (2.58) şi (2.59) pentru tot
sistemul luat ca un întreg:
I
0 (2.60)
p T
şi
I
0. (2.61)
V T
Din aceste relaţii, rezultă că entalpia unui gaz perfect, exact ca şi
energia sa internă, depinde numai de temperatura lui. Ţinând seama de
(2.58), din (2.57) rezultă că
di c p dT . (2.62)

În termodinamică, energia internă, entalpia şi căldura specifică sunt

denumite mărimi (proprietăţi) calorice ale substanţei (se va vedea în
continuare că există şi alte proprietăţi calorice), în timp ce volumul specific,
presiunea şi temperatura sunt denumite mărimi (proprietăţi) termice.
În precedentul capitol a fost introdusă noţiunea de ecuaţie de stare a unei
substanţe, adică o ecuaţie care leagă între ei trei parametri de stare
oarecare ai unei substanţe pure sau, mai exact, care reprezintă un
parametru de stare în funcţie de alţi doi.
O ecuaţie de stare care reuneşte parametrii termici ai substanţei poartă
numele de ecuaţie termică de stare, iar o ecuaţie de stare care corelează
între ele trei variabile dintre care cel puţin una este o mărime (proprietate)
calorică a substanţei poartă numele de ecuaţie calorică de stare. Evident că
funcţiile de forma i=f(p,T), u=φ(V,T) etc. Pot fi considerate ecuaţii calorice
49
 TERMOTEHNICĂ ŞI TRANSFER DE CĂLDURĂ

de stare. Se reaminteşte faptul că ecuaţiile de stare sunt strict individuale

pentru fiecare substanţă.
După cum s-a arătat, deoarece energia internă şi entalpia unui gaz
perfect nu depind decât de temperatură, este evident că în expresiile (2.37)
şi (2.56), aplicate unui gaz perfect, derivatele parţiale pot fi înlocuite prin
derivatele totale respective:
du
cv (2.37´)
dT
şi
di
cp . (2.56´)
dT
De aici rezultă că cv şi cp – căldurile specifice ale unui gaz perfect –
nu depind decât de temperatură, asemenea energiei interne u şi entalpiei i.
Aplicând expresia (2.48) unui gaz perfect şi diferenţiind această
relaţie în raport cu temperatura, se obţine
di du d pv
. (2.63)
dT dT dT
Din ecuaţia lui Clapeyron, rezultă că
d pv
R' . (2.64)
dT
Ţinând seama de această ultimă relaţie şi de egalităţile (2.37´) şi
(2.56´), din relaţia (2.63) aplicată unui gaz perfect, se obţine

cp cv R' . (2.65)

Această ecuaţie poartă numele de formula lui Mayer. Cu ajutorul

acestei relaţii, încă din 1842, înainte de publicarea lucrărilor lui Joule,
Mayer a încercat să calculeze valoarea echivalentului mecanic al căldurii.
El a determinat valoarea (cp – cv) în calorii [kcal/(kg·K)], măsurând căldurile
specifice ale gazelor la presiuni nu prea ridicate. Pe baza acestor date şi
folosind ecuaţia lui Clapeyron (R´ = pv/T), Mayer a calculat valoarea lui R´
în kilogram-forţă-metri [kgf·m/(kg·K)]. În final, egalând aceste cantităţi, a
găsit valoarea echivalentului mecanic al căldurii. Valoarea numerică a lui J
găsită de Mayer nu era prea precisă, dat fiind faptul că cp şi cv, căldurile
specifice ale gazelor, nu erau măsurate prea precis.

50
 Cap.2 PRINCIPIUL ÎNTÂI AL TERMODINAMICII

2.6. ECUAŢIA PRIMULUI PRINCIPIU AL

TERMODINAMICII PENTRU CURGEREA UNUI FLUID

Până în acest moment nu au fost luate în consideraţie decât

sistemele ale căror substanţe nu se deplasau (ca un întreg) în spaţiu.
Trebuie subliniat însă cp primul principiu al termodinamicii are un caracter
universal şi că este valabil pentru toate sistemele, atât în repaus, cât şi în
mişcare.
În cele ce urmează se va considera curgerea unui fluid (lichid sau
gaz) printr-o conductă de formă oarecare. Studiind curgerea, trebuie luat în
considerare un factor suplimentar, care este energia cinetică a fluidului în
mişcare:
Gw 2
Ecin , (2.66)
2
în care G este masa unei cantităţi oarecare de fluid în curgere şi w – viteza
acestuia. Dacă viteza de curgere variază între două secţiuni perpendiculare
ale unei conducte (notate cu 1 şi 2 în figura 2.6), variaţia de energie
cinetică a fluidului în mişcare are valoarea
G 2
E cin w2 w12 . (2.67)
2

p2
1 Ω2

Ω1
p1
Q1-2 h2
h1

Fig.2.6. Efectuarea de lucru mecanic de către un lichid în curgere.

Considerăm ecuaţia (2.22) a primului principiu al termodinamicii:

Q1 2 U 2 U1 L1 2 .

51
 TERMOTEHNICĂ ŞI TRANSFER DE CĂLDURĂ

Indicii 1 şi 2 se referă în acest caz la cele două secţiuni de curgere

luate în consideraţie (fig.2.6). Pentru analiza termenilor care compun
mărimea L1-2 din relaţia (2.22), se vor determina formele de lucru mecanic
efectuat de lichidul în curgere.
Aşadar, se consideră un fluid care curge într-o conductă de o formă
oarecare (fig.2.6). Între secţiunile 1 şi 2 poate fi transmisă fluidului o
anumită cantitate de căldură Q1-2.
Se notează cu Ω1 şi Ω2 ariile celor două secţiuni, cu p1 şi p2 –
presiunile pe care le are fluidul în secţiunile considerate şi cu m – masa
fluidului care traversează secţiunea transversală în unitatea de timp (debitul
masic). Nu are importanţă alegerea secţiunii pentru măsurarea debitului m,
deoarece – conform principiului de continuitate, binecunoscut în mecanica
fluidelor – debitul masic al unei curgeri staţionare este acelaşi în orice
secţiune a unei conducte (m=const.).
Pentru a introduce, în porţiunea de conductă luată în consideraţie,
cantitatea de fluid de masă G, prin secţiunea 1, în unitatea de timp, este
necesar să se îndepărteze din acea secţiune aceeaşi cantitate de fluid,
ceea ce face să se consume lucru mecanic.
Se notează cu x1 spaţiul parcurs în unitatea de timp de cantitatea de
fluid considerată prin secţiunea Ω1. Secţiunea acestei cantităţi de fluid
poate fi reprezentată ca un piston care se deplasează fără frecare
(secţiunea conductei fiind, în general, variabilă, şi acest piston trebuie să
aibe secţiunea variabilă, dar această convenţie nu afectează cu nimic
rezultatele obţinute). Pentru a deplasa pistonul pe distanţa x1, este necesar
să se efectueze un lucru mecanic egal cu produsul dintre forţa care
acţionează asupra pistonului (această forţă este egală, la rândul ei, cu
produsul dintre presiunea gazului p1 şi aria Ω1 a secţiunii pistonului) şi
spaţiul parcurs de piston în unitatea de timp:
L1 p1 1x1 . (2.68)

Volumul fluidului care trece prin porţiunea de conductă luată în

consideraţie, în unitatea de timp, va fi
V1 x1 1 . (2.69)
Este evident că
V1 v1G , (2.70)
v1 fiind volumul specific al fluidului din secţiunea 1. Prin urmare,
L1 p1v1G . (2.71)

Se remarcă faptul că L(1) este considerat negativ, întrucât el

reprezintă lucrul mecanic efectuat asupra fluidului în curgere.

52
 Cap.2 PRINCIPIUL ÎNTÂI AL TERMODINAMICII

Lucrul mecanic produs de piston la deplasarea lui prin secţiunea 2

se calculează în mod analog:
L2 p2V2 . (2.72)

Conform principiului continuităţii curgerii enunţat anterior, debitul

masic al gazului prin secţiunea 2 este acelaşi cu cel din secţiunea 1, astfel
încât:
V2 v2 G (2.73)
şi
L2 p2 v2 G , (2.74)

L(2) fiind lucrul mecanic efectuat de fluidul în curgere (pistonul 2), care iese
din secţiunea 2. Acest lucru mecanic este, deci, pozitiv.
Din relaţiile (2.71) şi (2.74) rezultă că, prin curgerea gazului cu
debitul m printr-o porţiune de conductă situată între două secţiuni arbitrar
alese, lucrul mecanic efectuat în unitatea de timp este egal cu suma
algebrică dintre lucrul mecanic L(2) efectuat de pistonul 2 şi lucrul mecanic
L(1) efectuat asupra pistonului 1 (acest lucru mecanic se numeşte lucru
mecanic de împingere). Rezultă astfel:
Limp L1 L2 p2v2 p1v1 G . (2.75)

Lucrul mecanic de împingere constituie prima componentă a lucrului

mecanic efectuat de un fluid în curgere.
În continuare, dacă viteza w2 a fluidului în secţiunea 2 este diferită
de cea din secţiunea 1 (w2 ≠ w1), atunci, pentru a obţine o variaţie a energiei
cinetice, este necesar ca fluidul să primească sau să cedeze energia dată
de relaţia (2.67)
G 2
E cin w2 w12 .
2
Aceasta constituie cea de-a doua componentă a lucrului mecanic
efectuat de fluidul în curgere.
Dacă cele două secţiuni sunt situate la înălţimi diferite (h1 şi,
respectiv, h2), atunci trebuie efectuat un lucru mecanic pentru a ridica
cantitatea de fluid de la înălţimea h1 la înălţimea h2 sau se produce lucru
mecanic prin coborârea fluidului de la h1 la h2. Acest lucru mecanic este
egal cu variaţia energiei potenţiale a cantităţii de fluid, de masă G. Conform
relaţiei (2.16),
L1 2 Gg h2 h1 ,
această mărime reprezentând cea de-a treia componentă a lucrului
mecanic efectuat de fluidul în curgere.

53
 TERMOTEHNICĂ ŞI TRANSFER DE CĂLDURĂ

În cazul general, fluidul care curge între secţiunile 1 şi 2 poate

efectua şi alte forme de lucru mecanic, de exemplu, să acţioneze o roată
de turbină sau, dacă este un fluid conducător de electricitate care circulă
într-un câmp magnetic transversal, să cedeze energia electrică circuitului
exterior, prin efect magnetohidrodinamic.
Se notează toate aceste forme de lucru mecanic, care se numeşte
lucru mecanic tehnic, cu Ltehn. Acest lucru mecanic poate fi atât luat de la
un fluid în curgere (asemenea celor două exemple menţionate mai sus), cât
şi transmis acestui fluid. Cea de-a doua situaţie se întâlneşte la
comprimarea fluidului într-o pompă centrifugă, la vehicularea fluidului cu o
pompă electromagnetică etc.
Lucrul mecanic tehnic este cea de-a patra componentă a lucrului
mecanic efectuat de fluidul în curgere.
În sfârşit, ultima componentă a lucrului mecanic efectuat de un fluid
în curgere este lucrul mecanic necesar pentru învingerea forţelor de frecare
cu pereţii conductei. Se notează această componentă cu Lfr.
În concluzie, în cazul general, lucrul mecanic efectuat de un fluid
în curgere poate fi exprimat în forma
G 2
L1 2 G p2 v2 p1 v1 w2 w12
2 . (2.76)
Gg h2 h1 Ltehn L fr
Înlocuind această expresie în ecuaţia (2.22) a primului principiu al
termodinamicii, se obţine
G 2
Q1 2 U 2 U1 G p2 v2 p1 v1 w2 w12
2 (2.77)
Gg h2 h1 Ltehn L fr .
Împărţind la G ambii membri ai acestei expresii, se obţine aceeaşi
relaţie pentru unitatea de masă de fluid în curgere (ecuaţia în unităţi
specifice):
1 2
q1 2 u2 u1 p2 v2 p1 v1 w2 w12
2 (2.78)
g h2 h1 ltehn l fr .
Sub formă diferenţială, această ecuaţie se scrie
dq du d pv w dw g dh dltehn dl fr . (2.79)

Având în vedere faptul că i=u+pv, rezultă:

54
 Cap.2 PRINCIPIUL ÎNTÂI AL TERMODINAMICII

1 2
q1 2 i2 i1 w2 w12 g h2 h1 ltehn l fr (2.80)
2
şi
dq di w dw g dh dltehn dl fr . (2.81)

Ecuaţiile (2.80) şi (2.81) reprezintă primul principiu al termodinamicii

aplicat curgerii unui fluid.
Se consideră, în continuare, ecuaţia diferenţială a primului principiu
al termodinamicii, scrisă sub forma cea mai generală pentru un sistem
arbitrar, cu cazul particular al acestei ecuaţii pentru un fluid în curgere. Cele
două ecuaţii sunt definite de expresiile (2.29) şi (2.79):
dq du p dv ;
şi
dq du d pv w dw g dh dltehn dl fr .
Trebuie avut în vedere faptul că ecuaţia (2.29) corespunde cazului
în care singura formă de lucru mecanic este lucrul mecanic de dilatare. În
legătura cu acest aspect, este important de subliniat că lucrul mecanic
tehnic ltehn, efectuat de fluid, nu trebuie confundat cu lucrul mecanic l*, care
intervine în ecuaţia (2.27) şi care este efectuat de sistem împotriva forţelor
generalizate, altele decât presiunea.
În cazul în care viteza de curgere este nulă, nu se efectuează lucru
mecanic tehnic, în timp ce valoarea lui l* nu depinde de viteza de mişcare
a sistemului (de exemplu, lucrul mecanic de mărire a suprafeţei contra
forţelor de tensiune superficială).
În continuare, este important de remarcat faptul că, în cazul unei
curgeri a fluidului cu frecare, lucrul mecanic de frecare se transformă
integral în căldură, care este absorbită de fluid. Din această cauză,
cantitatea de căldură q, care figurează în primul membru al ecuaţiilor (2.29)
şi (2.79), reprezintă, în cazul curgerii cu frecare, suma dintre căldura
transmisă fluidului de mediul exterior (notată cu qext) şi căldura produsă prin
frecare (qfr):
q qext q fr . (2.82)

În aceste condiţii, cele două ecuaţii devin

dqext dq fr du p dv ; (2.83)

şi
dqext dq fr du d pv w dw g dh dltehn dl fr . (2.84)

În ceea ce priveşte expresia (2.84), deoarece

55
 TERMOTEHNICĂ ŞI TRANSFER DE CĂLDURĂ

dq fr dl fr , (2.85)

cele două mărimi se anulează, iar relaţia capătă forma

dqext du d pv w dw g dh dltehn . (2.84´)
sau, ceea ceste acelaşi lucru,
dqext di w dw g dh dltehn . (2.84´´)
În ecuaţia (2.83), cantitatea dqfr se conservă, pentru că ea nu este
decât o parte constitutivă a lucrului mecanic de dilatare p·dv.
Expresiile (2.29) şi (2.79) sunt de aceeaşi natură, întrucât ambele
exprimă primul principiu al termodinamicii. În aceste condiţii, se pot egala
membrii lor din dreapta, rezultând:
p dv d pv w dw g dh dltehn dl fr . (2.86)

Această ultimă expresie arată că, pe seama lucrului mecanic de

dilatare p·dv, al fluidului în curgere, se produc următoarele lucruri
mecanice:
lucrul mecanic d(pv), efectuat pentru deplasarea fluidului;
lucrul mecanic w·dw, efectuat pentru variaţia energiei cinetice a
fluidului în curgere;
lucrul mecanic g·dh, efectuat pentru variaţia energiei potenţiale a
fluidului în curgere;
lucrul mecanic tehnic dltehn;
lucrul mecanic dlfr, efectuat de fluid pentru învingerea forţelor de
frecare cu pereţii conductei în care curge.
Acest fapt este normal: dacă un gaz în curgere se dilată (altfel spus,
dacă volumul lui specific creşte), atunci creşterea volumului v antrenează în
mod necesar efectuarea unui lucru mecanic. Diferenţiala acestui lucru
mecanic este întotdeauna egală cu p·dv.
Întrucât, pentru orice curgere,
d pv p dv v dp ,
relaţia (2.86) dă întotdeauna
w dw v dp g dh dltehn dl fr . (2.88)

În situaţia în care fluidul în curgere nu efectuează niciun fel de lucru

mecanic (ltehn = 0), se obţine
w dw v dp g dh dl fr . (2.88´)

56
 Cap.2 PRINCIPIUL ÎNTÂI AL TERMODINAMICII

Pe de altă parte, în situaţia în care, suplimentar, conducta în care

se realizează curgerea fluidului este orizontală (nu există variaţii ale
secţiunilor de referinţă, dh = 0), rezultă:
w dw v dp dl fr . (2.88´´)

În sfârşit, dacă, pe lângă precedentele condiţii, se mai asigură şi

curgerea fără frecare a lichidului, se obţine
w dw v dp . (2.88´´´)

Temă pentru studiu:

1. Caldura si lucrul mecanic sunt forme diferite de energie;
2. Caracterul universal al principiului I;
3. Definirea formelor de energii ce compun energia interna;
4. Analiza parametrilor ce compun entalpia;
5. Analiza formelor de lucru mecanic la curgerea unui fluid.

1.2.2. TESTE DE AUTOEVALUARE

1)Aportul de căldură antrenează, in general, creşterea temperaturii corpului.

Se poate ca temperatura lui, totusi, sa scada ?
(a) Nu ;
(b) Nu stiu ;
(c) Da, in anumite conditii;
(d) Da, fara nici o conditie .
2) Legea conservării şi transformării energiei are următorul conţinut: :
(a) energia nu se pierde şi nu se creează;
(b) energia se transformă numai dintr-o formă în alta;
(c) energia se transformă în diferitele procese fizice şi
chimice;
(d) energia nu se pierde şi nu se creează; ea se transformă
numai dintr-o formă în alta, în diferitele procese fizice şi
chimice.
3) Lucrul mecanic de dilatare
(a) depinde de natura corpului;
(b) depinde de natura transformării (procesului).
(c) nu depinde de natura corpului;
(d) nu depinde de natura transformării (procesului).

57
 TERMOTEHNICĂ ŞI TRANSFER DE CĂLDURĂ

1.2.3. RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

1.-C ; 2.- D ; 3.- B.

1.2.4. BIBLIOGRAFIE

1) Kirillin V.A., Termodinamica, Bucureşti, 1985;

2) Leonăchescu N., Termotehnica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1974;
3) Petrescu Stoian, Florea Traian, Florea Elisabeta, Florea Traian Vasile, –
Thermodynamics and Heat Transfer, 469 pag., ENGR 204, Bucknell
University, Lewisburg PA 17837, USA, January 2006
4) Petrescu Stoian, Florea Traian, Harman Charles, Costea Monica, Florea
Traian Vasile, January 2004 – Thermodynamics, Bucknell University,
Lewisburg PA 17837, USA, 441pag., ENGR-204
5) Florea Traian, 2001 – Regenerarea cãldurii în masinile termice,
Editura Leda&Muntenia, Constanţa, 228 pag.,ISBN 973-9286-96-8 si
ISBN 973-8082-51-X

58