O poveste succintă a centrului Caransebeșului

Povestea pieței principale din Caransebeș, denumită astăzi Piața Revoluției, este strâns
legată de istoria străzii ce reprezenta cândva coloana vertebrală urbanistică a localității și a
cărei parte o numim în prezent, simplu: „centru”.

Zona centrală a Caransebeșului (foto din turnul primăriei, 1904)

În evul mediu atât strada principală cât și piața nu existau. Orașul era situat mai spre est,
cu suburbii cu tot, în acest loc nu pare să fi existat construcții prea multe. Singurul obiectiv
cunoscut ce a ființat în apropierea actualei piețe centrale a orașului a fost conventul
franciscan, cert documentat ca existând încă din jurul anului 1350 , ruinele bisericii acestei
1

mănăstiri fiind găsite în anul 1988 și sunt vizibile și în prezent. Strada principală a orașului,
„centrul” de azi, nu exista însă înainte de începutul secolului al XVIII-lea.
În vechime, cetatea reprezenta centrul orașului, ea fiind situată în zona cuprinsă astăzi
între străzile Cetății – Potocului – Muntele Mic – Romanilor, iar orașul din afara zidurilor
cetății era reprezentat de câteva suburbii. Acestea se aflau, una în apropierea pârâului Potoc și
pe valea acestuia, alta pe platoul pe care se afla azi spitalul municipal, o a treia, suburbia
numită Mehala/Măhala era situată pe lângă râul Sebeș, pe partea opusă cetății, întinzându-se
până la apa pârâului Zlăgnița. O altă zonă construită era de-a lungul Canalului Morilor (un
curs de apă deviat din Sebeș ce astăzi nu mai există), numit în epocă și Apa Călugărilor cu
referire la călugării franciscani, întrucât apa respectivă trecerea prin imediata apropiere a
mănăstirii, precum și prin grădina ce aparținea de aceasta. În afara cetății mai exista și o mică
fortificație, un avanpost, în locul în care se află azi parcul Drăgălina și muzeul.
 Orașul și cetatea au încăput pe mâna otomanilor în anul 1658, urbea suferind modificări
urbanistice poate și ca urmare a plecării locuitorilor care s-au refugiat în Ardeal și așezarea în
localitate a unor noi veniți, aduși cel mai probabil de administrația turcească. În 1688 orașul
este eliberat de către armata habsburgică condusă de generalul Federico Veterani di Urbino,
turcii sunt evacuați din oraș iar vechii locuitori își revendică imediat dreptul de proprietate
asupra imobilelor pe care le-au părăsit cu 30 de ani înainte. Deși se înființează o comisie
pentru cercetarea temeiniciei solicitărilor, hotărârea noilor autorități este de a nu restitui
nimic, considerându-se că orașul a fost cucerit prin luptă de la otomani, astfel că dreptul de
proprietate asupra întregii zone aparține fiscului imperial în baza principiului uti possidetis,
orice drepturi reale anterioare fiind privite ca stinse , aspect care a făcut ca foștii locuitori
2

orășeni să nu mai revină la vetrele lor. În perioada imediat următoare autoritățile militare
austriece dispun efectuarea unor lucrări de fortificare a cetății precum și a avanpostului
acesteia. Proiectul de refortificare a cetății nu a fost dus niciodată la bun sfârșit datorită
vicisitudinilor războiului ce a continuat între imperiali și turci, Caransebeșul fiind în multiple
rânduri reocupat cât de otomani, când eliberat de austrieci. Prin Tratatul de pace de la
Karlowitz semnat între beligeranți în 1699, zona Banatului este retrocedată către Imperiul
Otoman, iar în anul 1701 Cetatea Caransebeșului a fost demolată ca urmare a prevederilor
tratatului amintit. Armata austriacă recucerește de la turci, de data asta definitiv, Caransebeșul
în anul 1716. Tratatul de pace semnat în 1718 la Passarowitz (astăzi Požarevac în Serbia)
consfințește eliberarea de otomani a întregii zone cuprinse între Mureș – Dunăre și Tisa –
Munții Carpați, arie ce va purta numele de Banatul Timișoarei, Banatul Timișan sau, mai
simplu, așa cum îi spunem azi, Banat.
 Harta orașului din 1717 suprapusă peste planul actual de străzi și clădiri

Demolarea cetății imprimă orașului Caransebeș o nouă direcție de dezvoltare

urbanistică. Locul vechii cetăți a cărei ziduri de incintă și bastioane au fost demantelate cu
siguranță arăta dezolant și a fost părăsit. Casele din interiorul cetății au fost cel mai probabil
afectate și ele de lucrările de demolare, astfel că pentru o bună perioadă de timp această zonă
a urbei a rămas părăsită, mai cu seamă că o parte a locuitorilor – militarii turci și personalul
auxiliar a părăsit orașul în urma recuceririi sale de către austrieci. Centrul de greutate din
punct de vedere al importanței strategice s-a mutat înspre vechiul avanpost militar din
exteriorul cetății, singura fortificație rămasă în picioare și care și-a păstrat și continuat
existența, trecând în perioada următoare prin ample procese de consolidare și îmbunătățire a
capacităților sale de apărare. În interiorul acestei fortificații erau clădiri destinate
comandamentului, cazarmă și magazii de provizii . Deși încă din anul 1717 s-a întocmit un
3

plan de construire a unei noi cetăți pe locul celei vechi, acesta nu s-a mai materializat din lipsa
fondurilor necesare din cauza situației financiare precare a Imperiului Austriac din acele
timpuri. Nici mai târziu nu se mai reia ideea reconstrucției cetății din cauza schimbării
tehnicilor militare defensive în caz de război.
 Așadar, începând cu anul 1716, în contextul în care fortificația existentă pe locul de azi
a Parcului Drăgălina și a muzeului a devenit singura opțiune de apărare strategică a localității,
dezvoltarea urbană cunoaște o modificare semnificativă, astfel că orașul „coboară de pe deal”
și încep să apară construcții înspre vestul vechii cetăți, în zona actualului centru civic și
dincolo de Ierugă, până spre malul Sebeșului, în zona actualei piețe agroalimentare. O altă
zonă construită o reprezintă platoul pe care astăzi există spitalul municipal, în acea zonă fiind
chiar târgul orașului în acele timpuri.
Studiind planul orașului  din anul 1717 georeferențiat și suprapus planului stradal actual ,
4 5

se observă că strada principală de azi începe să prindă contur, pe hartă apărând o cale publică
între fortificația militară și o intersecție mai mare de drumuri, o piață circulară în fază
incipientă aflată în apropierea actualei Piețe a Revoluției în care se întâlneau toate drumurile
principale ale localității, ce duceau către direcțiile Timișoara, Orșova, Ardeal și spre Muntele
Mic. Această intersecție se afla pe locul actualei piațete din fața palatului Koronghy, sau în
orice caz, în apropierea sa.
Cum de cele mai multe ori nucleul de dezvoltare al oricărei localități este principala
întretăiere de drumuri din urbe, tot așa această intersecție semnificativă a început să devină cu
timpul centrul orașului Caransebeș, iar drumul ce lega acest nou centru de fortificația militară
a devenit strada principală a orașului, ea prelungindu-și zona de maximă importanță pe
drumul către Orșova, înspre viitorul pod peste Sebeș.
Crearea străzii pricipale, între intersecția de care am făcut vorbire și locul fortificației
militare, a fost posibilă datorită lipsei construcțiilor și împrejmuirilor de proprietăți. Este cert
că strada nu a mai fost blocată deja la acea dată de existența bisericii și clădirii mănăstirii
franciscane, aceasta din urmă fiind construită astfel încât era transversală pe actuala stradă
care trece chiar peste temeliile acesteia. Am convingerea că la data alungării turcilor din oraș,
adică 1716, vechea biserică franciscană era în stare de ruină, sau cel puțin nu mai era într-o
situație în care să semene a biserică, fiind poate transformată în timpul ocupației turcești într-o
clădire cu funcțiune profană. Cred cu tărie acest lucru pentru următoarele motive:
- această biserică nu mai este menționată niciunde în documentele vremii, nu apare pe
niciun plan sau hartă care înfățișează cetatea și împrejurimile ei;
- aflată la nu mai mult de 400 m de zidurile cetății, biserica se afla într-o poziție
incomodă, fiind mai mult ca sigur afectată de proiectilele artileriei în caz de foc defensiv;
- pe harta orașului din 1688, desenată imediat după prima eliberare de turci, apar două
moschei, una aflată în cetate și alta în afara cetății, înspre estul acesteia, situată pe platoul pe
care este azi spitalul. Dacă vechea biserică franciscană ar fi fost păstrată și transformată în
moschee după 1658, acest lucru s-ar fi evidențiat ulterior. Imediat după eliberarea orașului din
1688, creștinii au cerut autorităților habsburgice alocarea către ei a celor două moschei și
transformarea lor în biserici, către catolici a celei din cetate și către reformați a celei din afara
cetății . Dacă ar fi existat vechea biserică la acea dată, în mod logic, cu siguranță ar fi fost
6

revendicată de creștinii catolici sau reformați.

Fiindu-le acordată pastorația în oraș, în anul 1721 călugării franciscani din Caransebeș (ce
pare să își fi continuat activitatea în oraș și în timpul celei de a doua ocupații turcești) au luat
în plan construcția unei noi biserici catolice și a unei mănăstiri, având ca sursă de finanțare o
moștenire lăsată lor prin testament de către un oarecare funcționar pe nume Haselbacher,
contrascrib al administrației militare . Noua biserică catolică (cea existentă astăzi) a început să
7

fie construită în primăvara lui 1723, când i s-a pus piatra de temelie de către Michael
Gastager, superiorul mănăstirii iezuite din Timișoara. Locul de construcție al noii biserici s-a
ales în imediata apropiere a intersecției principale a orașului, întărind astfel caracterul de nou
centru edilitar al acestui loc. Locul vechii biserici a devenit pentru o scurtă perioadă cimitir,
așa cum era și cel de jur împrejurul său, cimitir aflat în proximitatea vechii biserici. A fost
desființat în jurul anului 1740, cei înhumați aici nefiind mutați altundeva, cu excepția
personalităților mai notabile. Construcția bisericii și a conventului franciscan alăturat a
continuat prin autofinanțare cu banii obținuți de călugării franciscani în urma unei colecte
pioase desfășurate în întreaga țară. Biserica a fost finalizată în jurul anului 1730 și distrusă
parțial cu ocazia incursiunii turcești din 1738, apoi din nou reparată. Anul 1788 a fost iarăși
un an care a pricinuit stricăciuni bisericii, incursiunea turcească de atunci care a și fost ultima
în istorie, ducând la devastarea și incendierea orașului.

Biserica romano-catolică la sfârșitul sec. al XIX-lea.

 Imediat după biserică se observă clădirile demolate
pentru a face loc parcului și centrului comercial, 
 iar vis-a-vis un șir de 6 clădiri demolate și ele.

Biserica va deveni astfel prima clădire nou construită de pe strada principală a orașului și care
mărginește locul care cu timpul va deveni piață. În decursul timpului va fi terminată și
clădirea claustrului, alăturată bisericii. Ea a servit drept mănăstire, apoi a găzduit o școală
până în 1899 când a fost finalizat edificiul Școlilor Civile de Stat, actualmente Liceul
Pedagogic. A fost demolată în anul 1965, claustrul restrângându-se apoi la extinderea pe care
o are astăzi, iar pe locul acestei clădiri a luat naștere parcul și parcarea din fața Euro Shopping
Mall, unde în 1995 a fost amplasată statuia generalului Traian Doda, patronul liceului din
apropiere ce îi poartă numele. Sculptorul reșițean Petru Comisarschi a dăltuit în bronz chipul
generalului surprins într-un moment din ultimii ani ai vieții, într-o ținută civilă, de oraș, ținând
în mână un baston de promenadă. Statuia a fost dezvelită în iunie 1995 în prezenta
reprezentanților autorităților locale, a profesorilor şi elevilor Liceului Teoretic “Traian Doda”
precum şi a unui însemnat număr de invitați. Momentul a fost marcat prin alocuțiuni din
partea organizatorilor şi a invitaților prin care s-au elogiat caracterul de excepție şi faptele
generalului care au contribuit la întemeierea liceului care azi îi poartă numele.
În capătul celălalt al acestei noi străzi, cam pe actual loc al parcului Drăgălina a fost
amenajat un cimitir al fortificației ce a ființat până în 1810 când a fost strămutat în actualul
loc al cimitirului romano-catolic din str. N. Bălcescu. Capela cimitirului purta hramul Sf.
Arhanghel Mihail, iar locul în care a stat este ocupat acum de fântâna arteziană din fața
clădirii fostului IPEG (palatul Comunității de Avere), construită în 1975 și numită
neoficial Fântâna lui Oprea, după numele primarului în timpul căruia a fost realizată. Înainte
de amenajarea fântânii ornamentale, locul în care a stat capela a fost marcat cu o cruce, ce este
acum puțin retrasă către parc.
După jumătatea secolului al XVIII-lea autoritățile militare au continuat construcția de
edificii cu caracter administrativ și militar pe aliniamentul fortificație – biserica catolică,
astfel că acesta a devenit o veritabilă stradă, și mai mult strada principală a localității, locul
unde își aveau sediul autoritățile administrației militare.
Pe această stradă mai existau din perioada celei de a doua ocupații turcești, sau chiar
dinaintea ei, câteva clădiri mai vechi care astăzi nu se mai păstrează, poate doar cu o singură
excepție, și aceasta fiind modificată de-a lungul timpului.
 Clădirea cu nr.33 din str. M.Viteazu, 

 ce prezintă elemente de arhitectură medievală.(2015)

Casa aflată la intersecția străzilor Mihai Viteazu cu M. Kogălniceanu prezintă urme de

arhitectură medievală prin contraforții masivi ce sprijină această clădire în str. Kogălniceanu,
precum și din partea interioară. Se pare că această casă a existat, într-o formă mai mică, încă
din primii ani ai secolului XVIII-lea, fapt ce o face cea mai veche clădire din oraș existentă și
astăzi. Când s-a construit casa nu se știe, însă este cert ca de-a lungul timpului a suferit
modificări și extinderi față de forma sa inițială. Zidurile perimetrale groase de 80 cm sprijinite
de fundații solide din zidărie de bolovani de râu au făcut ca edificiul să reziste peste timp. Se
pare că de la bun început casa a fost construită cu etaj, planșeul actual fiind pe jumătatea
clădirii sprijinit pe bolte de zidărie, iar pe cealaltă jumătate format din grinzi de lemn
transversale, semn al extinderii spațiului survenită cel mai probabil la jumătatea secolului al
XIX-lea. Casa nu se știe cui a aparținut inițial sau cine a zidit-o, însă în secolul al XIX-lea
aparținea unor comercianți de origine macedoneană/macedo-română, în 1804 (posibil chiar
din 1801) fiind proprietari frații Mitru și Adam Dicu, iar apoi din anul 1851 o cumpără familia
Brancovici (sau, respectând grafia din epocă preferată de titulari, Brankovits). Ulterior, casa a
fost vândută către familia Demeter, înrudită cu vânzătorii, rămânând până astăzi
în proprietatea sa, cu excepția perioadei comuniste când a fost ilegal ocupată de stat. La
parterul casei sunt amenajate spații comerciale, aici existând la început o cârciumă
și un magazin de produse din carne, pielărie și alte mărunțișuri. O bună perioadă de timp, în
această clădire a funcționat farmacia „La Vulturul Negru”, prima farmacie din oraș  înființată
8

în 1827, ce a aparținut între 1910-1949 familiei Demeter, fiind apoi naționalizată cu întregul

său inventar și desființată după 122 de ani de funcționare neîntreruptă. În locul farmaciei, la
parterul casei, în timpul regimului comunist a funcționat o pantofărie, iar în celelalte spații, un
atelier de marochinărie și un magazin de pâine. Începând cu anul 1995 casa a găzduit, în
diverse perioade, în spațiile sale un birou notarial, un magazin de ziare, filiala Camerei de
Comerț și Industrie Caraș-Severin, o firmă de IT și club Internet precum și
câteva mici magazine cu diverse profiluri.

Magazinul "Severineana".
Se observă în dreapta lipsa clădirii bibliotecii, neconstruită încă (cca.1915)

La intersecția actualelor străzi G-ral Trapșa și Mihai Viteazu, pe locul în care se află
magazinul Diamant, exista deja la începutul secolului al XVIII-lea vechiul sediu al Episcopiei
ortodoxe a Caransebeșului și Vârșețului, primul episcop de care se știe că s-a stabilit aici fiind
Spiridon Știbița în 1695. Reședința episcopului se afla de facto la Vârșeț până în anul 1864,
astfel că pentru spațiile din clădire s-au găsit în timp varii destinații. De exemplu, aici a
funcționat pentru o perioadă, undeva între 1827-1864 farmacia „La Vulturul Negru”, pe
atunci aparținând lui Franz Galliny. Clădirea a ars de mai multe ori de-a lungul timpului și a
fost restaurată. În 1899 a fost demolată, fiind în stare avansată de degradare și în locul ei a
fost construită clădirea existentă și azi. În ea își avea sediul societatea comercială
„Severineana”, un depozit de mărfuri angro înființat în anul 1889. După falimentul din 1929 a
acestei societăți, în clădire a funcționat o firmă cu activitate similară. După etatizarea
survenită în urma instalării în România a puterii comuniste, aici se înființează un magazin
alimentar cu numele „Unic”. Magazinul își păstrează specificul după 1990, aici ființând un
timp un magazin cu produse alimentare al firmei Comtim. În prezent în acest spațiu
funcționează un magazin cu produse diverse: de instalații, produse și materiale pentru
amenajări interioare etc.

Cazarma cavaleriei (dreapta) și clădirile ce existau pe locul 

actualului mall (cca. 1900)

În anul 1742, din ordinul guvernatorului Banatului din acea perioadă, Franz Anton
Leopold Pontz, baron de Engelshofen, se construiește pe strada principală cazarma cavaleriei
ce îi va purta numele, clădire ce se afla vis-a-vis de actualul Euro Shopping Mall. În urma
incursiunii otomane din 1788 arde până la temelii, dar este rapid refăcută și a servit scopuri
militare, iar mult mai târziu s-au amenajat magazine la parterul ei, precum și locuințe la etaj.
A fost demolată în 1987-1988. În locul ei s-au construit blocurile de azi cu primele două
nivele spații comerciale și restul destinate locuințelor.

Cazarma infanteriei (cca.1900)

În anul 1753 se construiește în interiorul zidurilor fortăreței cazarma,  în linii mari, în

forma în care se află și azi. Deși este incendiată în 1788 de către trupele otomane, clădirea
este refăcută, ultima dată fiind reconstruită în 1803. Cazarma a găzduit Regimentului de
grăniceri ce a purtat diverse denumiri de-a lungul vremii: Regimentul de graniţă nr. 72 (1769),
Regimentul de infanterie de graniţă valaho - ilir (1775), Regimentul de graniţă valaho-ilir nr.
13 (1798), Regimentul de graniţă valaho - bănăţean nr. 13 (1838) şi, din 1849, Regimentul de
graniţă româno - bănăţean nr. 13. După desființarea graniței militare în 1871, cazarma a
adăpostit Regimentul de infanterie nr.43. În perioada interbelică aici au avut sediul
Regimentul 96 Infanterie și din 1943 Batalionul 2 Grăniceresc de Gardă. Până după anul 1990
a continuat să aibă funcțiuni militare și apoi de locuințe, ulterior devenind sediul Muzeului
Județean de Istorie, Etnografie și al Regimentului de Graniță.
Tot la jumătatea secolului al XVIII-lea sunt construite și clădirea Tribunalului
Militar, hanul „La Pomul Verde” - cel ce a devenit cam peste un secol, prin reconstruire și
extindere vestitul hotelul cu același nume, având ca proprietar pe Matthias Lichneckert, Casa
grănicerilor, clădirea comandamentului regimentului de grăniceri, precum și alte clădiri
particulare ce au conturat oarecum mai bine strada. După incendierea și devastarea orașului de
către turci în 1788, autoritățile militare iau în 1790 hotărârea de a regulariza și jalona orașul și
în special strada principală. Se dorea schimbarea înfățișării localității, care părea destul de
sumbră în acel moment, și imprimarea unei imagini urbane, cu străzi perpendiculare și
cvartale.
Întrucât unele case au ars, părea o sarcină facilă retrasarea rutei străzii principale astfel
încât ea să devină pe cât posibil dreaptă, de la podul peste Sebeș și până la cazarma
infanteriei. Cu toate eforturile depuse de autorități, nu s-a putut realiza acest
lucru datorită vociferărilor locuitorilor care nu erau de acord cu construirea de case durabile în
locurile indicate de autorități în locul celor arse, invocând dreptul de proprietate moștenit din
vechime, fără a putea prezenta și dovezi în acest sens, motivând că actele li s-au pierdut sau
distrus în timpul incursiunilor turcești. Drept rezultat, doar în câteva cazuri s-a reușit
impunerea aliniamentului, astfel că strada principală a rămas cu o formă sinuoasă până și
astăzi.
 O zi de târg în centrul orașului. (1901)

Personal, nu cred că locuitorii respectivi aveau drepturi de proprietate foarte vechi și

bine caracterizate, pe de o parte având în vedere faptul că după trecerea regiunii din mâna
turcilor în cea a austriecilor, statul habsburgic a considerat întregul teritoriu tabula rasa,
nerecunoscând niciun drept de proprietate particular anterior, așa cum am arătat mai sus, iar
pe de altă parte, cred că locuitorii aflați în oraș după anul 1788 erau noii veniți care au profitat
tocmai de dezordinea creată de incursiunile turcești și au ocupat fără formalități locuri de casă
și terenuri adiacente părăsite de oamenii care au plecat din localitate datorită acestor
evenimente. Este binecunoscut că din Caransebeș mulți au plecat atât în 1658, când orașul a
încăput pe mâinile turcilor, așezându-se definitiv în Ardeal (în comitatele Hunedoara și Albă
de Jos, chiar și în jurul Turzii) și cărora nu li s-au restituit niciodată proprietățile pierdute în
oraș, unii din ei fiind despăgubiți prin alte posesiuni chiar acolo unde s-au stabilit, cât și în
1738 și 1788, căutând refugiu în zone îndepărtate, chiar peste Mureș la Makó. Mai mult, pe
planul din 1717 al localității apar foarte puține case, cca. 70 la număr, datorită depopulării
localității în perioadele de război (1688-1699; 1716-1717) în care la Caransebeș s-au dat mai
multe lupte, precum și din cauza demolării cetății ce a dus la pierderea momentană a
importanței urbei. Comparativ, în anul 1785, în cadastrul orașului sunt înregistrate 477 de
case, 21 de prăvălii și ateliere  iar în 1793 erau deja 512 case, pentru ca în 1804 numărul lor să
9

ajungă la 594  . Examinând cifrele, în anul 1688 au fost inventariate un număr de 176 de
10

proprietăți ce erau revendicate după alungarea turcilor din oraș .11

 Porțiune a străzii principale din oraș - azi str. Mihai
Viteazu (cca.1900)

În anii 1791-1792 se amenajează piața orașului în locul în care este ea astăzi. Probabil
autoritățile au luat această măsură pentru că de facto, după încetarea existenței cetății și
începerea dezvoltarea orașului în această direcție, în acest loc se ținea târgul săptămânal, de
regulă locul de târg fiind în centrul localității. Nu întâmplător comercianții cu dare de mână au
început încă de la mijlocul sec. XVIII-lea să își construiască prăvălii și case tocmai în această
zonă a orașului. Urbanizarea continuă prin vânzarea la licitație cu batere de tobe a locurilor de
casă din preajma pieței, cumpărătorii fiind tot comercianți aromâni/macedoromâni nou-veniți
în oraș care și-au construit apoi case pe strada principală și în perimetrul pieței, casele de
comercianți dând un aspect de bazar ce ține din piață și până la intersecția cu actuală stradă
Gen. Trapșa. Casele comercianților erau construite, în mare parte, cu trei nivele: subsol boltit
cu zidărie de piatră și cărămidă, parter și etaj. La parter erau amenajate spațiile comerciale,
depozitele în pivnițe și la etaj locuințele. Totuși, au existat și clădiri fără etaj, mai ales cele
situate în imediata vecinătate a pieței. Acestea au dispărut în zilele noastre, deoarece au fost
demolate, locul lor fiind luat de construcțiile existente și azi: clădirile din complexul
Philipphof (edificat în 1876), blocul adiacent acestuia la parterul căruia a funcționat mulți ani
cofetăria Macul Roșu (construit în 1966), Primăria (finalizată în 1903). Tot șirul de clădiri din
fața pieței a fost demolat în 1988, locul fiind ocupat azi de ruinele bisericii mănăstirii
franciscane precum și de catedrala ortodoxă Învierea Domnului, târnosită în anul 2010 și a
cărei construcție a început în 1994.
 Imagine a Pieței Unirii (1929)

Aspectul de târg al pieței centrale s-a diminuat treptat, activitatea mutându-se în Piața
Lemnelor, acolo unde are loc și acum. 
De prin anii 1930, piața a fost transformată în parc al cărui aspect a fost continuu modificat și
îmbunătățit. La mijlocul anilor 1960 a fost amenajată în centrul parcului o fântână arteziană
cu bazin coborât sub nivelul de călcare. Totodată, a dispărut și cursul Ierugii, canal care a fost
complet desființat.

Parcul din fața primăriei (1958)

După 2010 au început lucrări de reconfigurare a pieței, suprafața forului public a fost
repavată cu alt tip de pavele, mai moderne, iar în locul fântânii coborâte, a fost amenajată alta
la nivelul obișnuit de călcare, mai mică în dimensiuni ce funcționează în perioada caldă.
 Imagine a pieței la începutul anilor 1970 (stânga) și în 2002 (dreapta)

În anul 2011 a fost amplasat în apropierea pieței centrale, între noua catedrală și biserica
catolică un monument intitulat Monumentul Unității Spiritual-Creștine sau pe scurt, Arcul
Împăcării, ce simbolizează o punte între cele două biserici surori, iar semnificația lui pentru
caransebeșeanul de rând este iertarea construirii catedralei în acel loc, peste mormintele din
cimitirul medieval ce a existat în perimetrul vechii mănăstiri franciscane, în spirit de pace și
bunăvoire, caracteristic orașului. 
Monumentul care are forma unui arc de triumf şi îmbină perfect elemente ale artei şi religiei,
este creația sculptorului ploieștean Eugen Petri, iar materialul din care artistul l-a realizat este
travertinul alb.
În 1810 în piață a fost ridicată o cruce de piatră de către credincioșii ortodocși, în aproprierea
imediată a bisericii catolice, la inițiativa protopopului Ioan Tomici. Edificatorii, exploatând
elementul de surpriză, au aşezat-o în piaţa oraşului pentru a ocupa locul respectiv în care
conlocuitorii catolici doreau să ridice ei înşişi o curce lângă biserică. La această cruce se
săvârșeau procesiunile de sfințire a apei şi cea a învierii. Îndeobște, acest simbol creștin era
cunoscut în oraș sub denumirea de „Crucea Albă”, ceea a ce a inspirat și denumirea unei
farmacii înființate în oraș în 1921. În 1962, din motive politice, crucea a fost îndepărtată din
piață și pusă la adăpost în curtea bisericii Sf. Gheorghe.
 Crucea ortodoxă din piața principală (1906)

 În anul 1990 a fost reamplasată în piață, prima comemorare a Revoluției din decembrie
1990 făcându-se chiar la acest monument. După reamplasare, soclul crucii nu a mai fost
redecorat cu icoane pictate, așa cum era cel inițial. În timpul administrației primarului Ion
Marcel Vela, monumentul a primit numele de Crucea identității și demnității naționale,
amplasându-se pe soclul supraînălțat o tăbliță ce indică pe lângă noua denumire și observația
„Construită de români în 1810”.
Al doilea monument ridicat în piața orașului a fost statuia  împărătesei-regine
12

Elisabeta cunoscută și ca Sisi, soția lui Francisc Iosif. La 6 mai 1918 au fost dezvelite public
în Caransebeș două opere de artă remarcabile ale sculptorului János Horvay: statuia lui
Sisi precum și monumentul Pro Patria. Ambele opere, sculptate în marmură albă provenită de
la Rușchița, reprezintă realizări de excepție ale renumitului artist plastic budapestan. Acestea
au fost amplasate în centrul orașului, statuia reginei pe o movilă de pământ situată în piața
centrală, în partea laterală a bisericii catolice (pe locul în care este astăzi Monumentul
Revoluționarilor), iar monumentul Pro Patria într-un scuar pe malul Canalului Morilor
(Ierugii), loc în care se află și astăzi.
 Statuia reginei Elisabeta

Statuia o înfățișează pe Elisabeta, împărăteasa Austriei și regina Ungariei (1837-

1898) în timpul tinereții, fiind amplasată pe un soclu înalt pe care stătea dăltuit doar numele
său, în variantă maghiară: ERZSÉBET. Viața statuii reginei a fost scurtă. Lucrarea nu a
rezistat prea mult vremurilor tulburi care au urmat momentului dezvelirii ei. Într-o noapte, în
primăvara anului 1920, statuia a fost în vandalizată şi mutilată de persoane
neidentificate. Rămășitele statuii au fost transportate în curtea interioară a remizei
pompierilor, iar apoi mult timp nemaiștiindu-se unde se află. În anul 2012 a fost descoperită
în curtea vechii primării din strada Ardealului (unde a funcționat remiza pompierilor) cu
ocazia lucrărilor de construcții pentru edificarea spațiilor Seminarului Teologic, prezentând
lipsuri și distrugeri. În prezent statuia este în posesia Muzeului Județean de Istorie și al
Regimentului de Graniță, supusă unui proces de restaurare, urmând a fi pusă în valoare într-un
mod convenabil, însă în ciuda intențiilor declarate ale autorităților, până astăzi nu s-a
întâmplat nimic concret în acest sens.
Soclul de marmură a rămas gol mulţi ani, până când, mult mai târziu, la 5 octombrie
1935 pe el a fost aşezat bustul episcopului Ioan Popasu. Opera de artă a fost realizată de către
sculptorul Ion C. Dimitriu-Bârlad (1890-1964) contra sumei de 100.000 lei, bani strânși din
donațiile Comunității de Avere, Consiliului local, ale Societății UDR, Camerei de Comerț și
Industrie din Lugoj, etc. Festivitatea de dezvelire a bustului a fost marcată de diverse
ceremonii și acțiuni culturale importante pentru biserica ortodoxă și învățământul din oraș.
Sfințirea monumentului a fost săvârșită prin mitropolitul Nicolae Bălan, precum și de
episcopii Caransebeșului și Oradiei.
 Vedere către Primăriei cu bustul episcopului Ioan
Popasu (cca.1940)

Nici acest monument nu a avut o viață prea lungă în piața centrală a localității. În anul
1959, din motive idiologice și din dispozițiile autorităților comuniste, bustul a fost mutat în
curtea interioară a Seminarului Teologic, azi curtea Episcopiei Caransebeșului, pentru a nu fi
expus vederii publice. Abia în anul 2007, autoritățile reamplasază monumentul ilustrului
episcop în nou-reamenajata piață Sf. Gheorghe din fața bisericii cu același hram.
Denumirea pieței s-a schimbat de-a lungul vremii. Se pare că prima denumire
era Piața principală/ Főtér /Hauptplatz, ea schimbându-se în anii 1870 în Piața Anton
Scudier. Se pare că după trecerea în neființă a lui Scudier (1900), piața revine la vechea
denumire, iar undeva prin 1904 primește denumirea de Piața Maria Theresia, pe care o
păstrează până după Primul Război Mondial. În 1924 ea devine Piața Unirii (în unele grafii
ale vremii Unirei), denumire pe care o va purta până după Cel de-al Doilea Război Mondial,
când sub noul regim este redenumită Piața Primăriei. În anul 1990 denumirea pieței se
schimbă în cea actuală – Piața Revoluției.
Denumirile străzii principale a orașului de-a lungul vremii:
- Prima denumire a străzii a fost Stabsgasse, adică strada Comandamentului și a dăinuit
de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și până la câțiva ani după desființarea graniței militare
bănățene, aproximativ până prin 1880.
- Următoarea denumire a fost Főutca, ceea ce înseamnă în limba maghiară strada
Principală. Alternativ, se foloseau și denumirile în limbile română și germană (Hauptstasse).
Tronsonul de stradă de la intersecția cu str. Ardealului și până la intersecția cu str. Orșovei a
primit denumire separată: Korvin Mátyás utca, adică str. Matia Corvin (folosită în varianta
română incorectă str. Matei Corvin ). Această denumire a fost folosită până în anul 1919, când
13

denumirile inițiale ale unor străzi și piețe din oraș sunt schimbate cu denumiri românești , în
14

marea lor majoritate prin simpla traducere a numelui maghiar, însă unele primesc nume
complet noi cu rezonanțe naționale în ton cu momentul, acțiunea de redenumire cu nume
românești a locurilor publice finalizându-se în 1924 . 15

- Astfel, începându cu 1924, noul nume oficial al străzii va deveni strada Episcop

Popasu pe toată lungimea străzii, inclusiv pe tronsonul numit anterior str. Matia Corvin. După
1930, acest tronson va primi numele strada Regele Carol al II-lea.
- Tronsonul respectiv va fi redenumit în 1940 în strada Regele Mihai I cu păstrarea
denumirii pentru tronsonul principal
- În urma schimbărilor survenite ulterior instaurării puterii comuniste, din 1948 strada va fi
redenumită în strada I.V. Stalin până după decesul dictatorului sovietic, după care va purta
numele strada 30 Decembrie cu referire la data proclamării republicii în anul 1947.
- Strada va purta această denumire până în 1990 când va fi redenumită în strada Mihai
Viteazu.
- Din anul tronsonul dintre intersecția cu str. Ardealului și Parcul Drăgălina se
redenumește în strada Episcopiei, iar din 2015 va purta numele strada Nicolae Corneanu, în
amintirea mitropolitul ortodox al Banatului, originar din Caransebeș.

Fragment din harta orașului întocmită în 1778

Privind harta orașului  din anul 1778 se observă că în strada principală a localității a au
16

fost construite clădiri în mod compact, de-o parte și alta a arterei. Astfel, cele două părți ale
străzii erau flancate de construcții, de la biserica catolică și până unde este astăzi Casa de
cultură, respectiv, de vis-a-vis de biserică și până la colțul cu actuala stradă C.D. Loga.
Clădirile din ziua de astăzi nu sunt decât foarte puține identice cu cele construite în acea
perioadă, întrucât, datorită importanței locului, multe din ele au fost reconstruite și etajate în
secolul următor. Cele mai multe clădiri de pe această stradă au avut destinații administrativ-
militare la momentul apariției lor. Cu timpul, și mai ales după anul 1872 când s-a desființat
granița militară și orașul a intrat sub administrație civilă, armata a vândut clădirile, acestea
nemaifiindu-i necesare, cum bine se observă aceste schimbări și pe harta orașului din acea
vreme . 
17

Centrul orașului pe o hartă din 1877

Sediul episcopiei Caransebeșului din ziua de azi, aflat în această stradă, a avut inițial
destinația de reședință a generalului de brigadă local, ce cuprindea încăperi destinate
serviciului, cât și locuințe.

Reședința episcopală ortodoxă (2019)

 Clădirea era în imediata vecinătatea a Cazărmii cavaleriei (Engelshofen). Reședința
generalilor a funcționat aici până în 1866 când Biserica Ortodoxă Română la inițiativa
episcopului Ioan Popasu a cumpărat de la armată acest imobil contra prețului de 16.000 de
florini și l-a transformat în reședință episcopală, deoarece imobilul care servea drept reședință
a episcopului până atunci, aflat pe locul în care se găsește azi magazinul Diamant, era vechi,
dărăpănat și impropriu funcțiunii. De la reședința comandamentului a și primit strada prima sa
denumire: Stabsgasse (ger. strada Comandamentului), pentru motive mai mult decât
evidente.

Clădirea în care a funcționat seminarul teologic

(2019)

La fel, casa aflată lângă reședința episcopală, înspre parc, era inițial tot în proprietatea

armatei, trecând apoi în cea a Comunității de Avere a fostului Regiment confiniar româno-
bănățean nr.13, înființată în 1879. A fost achiziționată apoi pentru biserică printr-un
schimb, biserica oferind pentru această casă Comunității de Avere Vila Diecezană din Băile
Herculane. În perioada interbelică această clădire, care inițial era doar cu parter a
fost transformată și supra etajată, oferind astfel spații de birouri pentru consistoriul diecezan și
Episcopie. Sunt de remarcat elementele de arhitectură a noii clădiri, specifice Munteniei și
Moldovei, ce diferă de linia arhitecturală a clădirilor din jur . În urma modificărilor,
clădirea După anul 1970 și până în 2006 clădirea a găzduit
clasele Seminarului Teologic Liceal, acesta fiind mutat în acest din urmă an într-
un un spațiu nou și modern, mai adecvat cerințelor educationale actuale.
 Casa diecezană (1909)

Imobilul situat vis-a-vis de reședința episcopală, în care azi funcționează o covrigărie și

magazinul Germanos, este unul tot vechi, ce a aparținut armatei. A fost cumpărat de biserica
ortodoxă tot în 1866 și transformat pentru necesitățile administrative ale episcopiei, numindu-
se Casa diecezana. Aici au funcționat începând cu anul 1885 Tipografia Diecezană, sub
conducerea primului său director, un tipograf profesionist din Viena, Eduard Haustein, iar din
anul următor Librăria diecezană . Pe lângă produsele tipografiei diecezane, librăria întreținea
18

o strânsă colaborare cu editurile, tipografiile și librăriile de dincoace și de dincolo de Carpați,

oferind cititorilor apariții editoriale importante românești. Tot în imobil funcționa și legătoria
de cărți, precum și, mai târziu, o fabrică de lumânări. Ulterior, după desființarea tipografei
diecezane, clădirea a servit până în zilele noastre drept sediu pentru protopopiatul Caransebeș,
(până la mutarea acestuia în sediul actual, fosta casă parohială evanghelică, în cartierul
Țiglărie), locuințe (la etaj) și spații comerciale cu acces stradal - la parter.
Pe locul actualului Euro Shopping Mall se aflau cândva un șir de clădiri, ținând de la strada
principală și până la țărmul Canalului Morilor, adică până la actuala stradă Vasile Alecsandri.
În aceste clădiri a funcționat mult timp o berărie, în partea din față, ce era deservită de o mică
fabrică de bere, situată în clădirile anexe. Afacerea aparținea familiei Homolka, de origine
cehă, venită la Caransebeș din Boemia. Berea produsă în fierbătoria din centrul orașului era
depozitată spre maturare într-o amplă pivniță frigorifică amenajată în acest scop și numită
îndeobște „Podrumul lui Homolka”. Aceasta se afla în apropierea intersecției actualelor
străzilor Traian Doda și Romanilor, probabil amplasată în nivelul de fundație al ruinei fortului
interior principal al fostei cetăți ori a unuia dintre bastioane. Clădirea berăriei și cele anexe au
fost cumpărate în 1888 de către Episcopia Ortodoxă și demolate, în locul lor construindu-se
edificiul Institutului Teologic și Pedagogic (numit și Academia Teologică) în 1891.

În centrul imaginii este clădirea

Institutului Pedagogic și Teologic (cca. 1900)

Această nouă clădire a adăpostit clasele acestui institut de învățământ religios, însă a
dispus și de spații comerciale cu acces din strada principală, ce au fost date în chirie către
diverși întreprinzători, printre care instituția de credit Banca Poporală, înființată în 1906 de
persoane apropiate bisericii ortodoxe române, care avea ca acționari persoane fizice și juridice
din cuprinsul Banatului și Ardealului. A fost desființată în 1948 în urma naționalizării de către
regimul comunist a tuturor instituțiilor de credit din țară.
 Magazinul universal "Timiș" și parte a fostei cazărmi, în fundal (1987)

Clădirea Institutului Teologic și Pedagogic a fost demolată în anul 1978 și în locul ei s-a
construit de către stat magazinul universal „Timiș”, dat în folosință în 1986, ce ulterior
privatizării, în anul 2002 a fost renovat și modernizat de noii proprietari, familia Pleșa, astfel
că a devenit actualul Euro Shopping Mall.
Impunătorul palat al Comunității de Avere, actualul sediu al Formin S.A., aflat la
începutul străzii principale a orașului, având chiar numărul stradal 1, a fost construit în anul
1901, stilul arhitectural fiind barocul vienez. Clădirea a fost construită pe locul devenit liber
în urma incendiului ce a mistuit în primăvara lui 1899 restaurantul cu denumirea „Zur
Traube” (ger. La strugure) ce funcționa în acest loc. Restaurantul, un loc apreciat în special
de tineret și clasa de meseriași și mici comercianți din oraș, avea în componență și o cochetă
grădină de vară. Aici se țineau tot felul de reuniuni și serate cu muzică și dans într-o
atmosferă de distracție și veselie.
 Palatul Comunității de Avere cu ”Parcul Mic”
format în jurul  crucii catolice (cca. 1929)  

Comunitatea de Avere a fostului Regiment confiniar româno-bănățean nr.13 s-a

constituit în anul 1879 ca o societate de administrare a averii primită de foștii grăniceri
bănățeni ca răscumpărare a servituților forestiere la care aveau dreptul în calitatea lor de
miliari. Cum în anul 1872 granița miliară a fost desființată, cca. 30.000 de familii din 94 de
localități de pe teritoriul fostului regiment de graniță au fost împroprietărite cu aproximativ
145.000 ha de teren (pădure, pășuni , gol alpin, alte terenuri neproductive) și câteva clădiri.
Această avere a fost administrată în beneficiul foștilor grăniceri de Comunitatea de Avere
constituită de aceștia la insistențele generalului Traian Doda, obiectivul principal fiind
promovarea intereselor economice și culturale ale graniței bănățene. În acest edificiu,
Comunitatea de Avere își avea sediul unde funcționau birourile diferitelor servicii din
componența instituției. Totodată, aici erau amenajate locuințe pentru funcționarii angajați.
Societatea a funcționat până în anul 1948 când întreaga avere a grănicerilor a fost
naționalizată de statul comunist.

Mai târziu, aici și-a avut sediul, birourile, laboratoarele și, în curte, unele ateliere
Întreprinderea de Prospecțiuni și Explorări Geologice „Banatul”, mai cunoscută sub
acronimul IPEG, înființată în 1952. Obiectivul instituției era cercetarea bogățiilor subsolului
acestei regiuni din partea de vest a României şi punerea lor în valoare, în folosul economiei
naționale. În anul 1991 IPEG Banatul se reorganizează sub forma societății Formin SA
existentă astăzi, mare parte din spațiile clădirii fiind date în chirie terților cu diverse activități:
bancă, magazine, restaurant și terasă, cabinete și birouri pentru notari, avocați, mediatori,
parlamentari precum și pentru alte instituții.
  

Sediul IPEG Banatul cu fântâna arteziană în funcțiune (1987)

Comunitatea de Avere, reconstituită abia în anul 2000 din urmașii proprietarilor inițiali,
nu a reușit să își redobândească acestă clădire, în prezent având sediul în clădirea vecină pe
care o are în proprietate, edificiu construit în 1868 cu destinația inițială de Școală matematică
și de subofițeri. Ulterior aici și-au avut sediul Arhivele Statului - filiala Caraș-Severin,
Întreprinderea Forestieră de Exploatare și Transporturi – IFET, precum și Ocolul Silvic. Prin
în a doua jumătate a anilor 1980 aici a fost amenajată și o sală de cinematograf, ce a fost
mutată pentru câtva timp în clădirea muzeului după care și-a sistat activitatea. În zilele
noastre, clădirea se află într-o stare precară de întreținere, cu tencuială desprinsă și țigle care
stau să cadă, toate acestea probabil din lipsa fondurilor necesare punerii sale în siguranță. Ca o
curiozitate, datorită căderii tencuielii de pe fațada acestei clădiri, pe un strat mai vechi de
zugrăveală a ieșit la iveală un slogan electoral de la alegerile din 1946, pictat direct pe zid:
„Votați soarele!” - sloganul Blocului Partidelor Democrate, alianță a forțelor pro-comuniste.
Edificiul judecătoriei a fost construit în 1906 cu destinația de sediu pentru judecătoria de ocol
și pentru biroul de carte funciară, funcțiuni ce s-au păstrat de-a lungul timpului. Până la darea
în folosință a edificiului, judecătoria își avea sediul într-o casă de pe actuală stradă C.D. Loga,
vis-a-vis de localul Opium.
   Clădirea judecătoriei (2019)

În perioada 1950-1995 tot în localul judecătoriei a funcționat și Notariatul de Stat. După

anul 2010, biroul de carte funciară -numit între timp Biroul de Cadastru și Publicitate
Imobiliară a fost mutat în sediu propriu, la Șesul Roșu unde dispune de un spațiu
corespunzător.
Stilul arhitectural al acestei clădiri este cel baroc, ancadramentele ferestrelor de la etaj
fiind decorate cu ornamente în stil rocaille. Planul inițial de edificare a judecătoriei a fost
mult mai amplu, prevăzând ceea ce s-ar numi acum un campus de justiție cu extinderea
clădirii peste actuala stradă a Tribunalului și includerea în acesta a spațiilor fostului Oficiu al
Sării, adiacent clădirii spitalului militar – ceea ce a devenit în zilele noastre Casa Armatei.
Totodată, era planificată o cale de acces internă cu atunci nou-construita închisoare, azi
edificiul școlii de șoferi - Liceul Tehnologic ”Trandafir Cocârlă”. Din pricina izbucnirii
Primului Război Mondial și finalizării acestuia cu schimbarea imperiului, aceste planuri nu au
mai fost puse niciodată în practică.
Clădirea casei de cultură a fost construită în stil clasic cu elemente eclectice în anul 1883 pe
locul unei case existente de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Destinația inițială a fost de
spații comerciale la parter și locuință și birouri la etaj.
 Dintre firmele care și-au avut inițial sediul aici se remarcă magazinul en-gros și editura
proprietarului clădirii, Hermann Rosenfeld. Firma acestuia, inscripționată pe fațadă, a ieșit la
iveală de sub vechile straturi de zugrăveli, cu ocazia renovării edificiului ce a avut loc în
2010. După etatizarea imobilului, petrecută după cel de-al Doilea Război Mondial, aici și-a
găsit sediu Casa de Cultură a orașului, ce poartă -începând cu anul 1993 - numele ilustrului
poet caransebeșean George Suru. Sala de spectacole s-a amenajat în vechea sală de dans a
hotelului-restaurant Pomul Verde, edificiu vecin, prin adăugarea foaierului, a scenei şi a
culiselor. În urma ultimei renovării, sala de spectacole s-a îmbogățit cu loje, mobilier și multe
elemente moderne. După 1990 spațiile de la parter au adăpostit o papetărie, două studiouri de
înregistrări audio-video, un birou notarial, jocuri mecanice etc, iar în prezent aici funcționează
galeria de artă Corneliu Baba, un magazin de antichități și o florărie. În subsolul sălii de
spectacole, sub scenă, în două spații boltite ce datează din vechime și descoperite din
întâmplare cu ocazia lucrărilor de renovare, au fost amenajate în 2015 săli de cenaclu literar .
19

Clădirea în care se afla azi Grădinița cu Program Prelungit nr.2 s-a numit cândva Casa
Comitatului (după denumirea maghiară Vármegyeháza), adică sediul în care se întrunea
reprezentanța comitatensă. Construită inițial cu un singur nivel, în timpul existenței graniței
militare ea a servit scopurilor armatei, aici fiind chiar sediul comandamentului.
 Fosta casă a comitatului - azi grădiniță (2019)

În 1872, în urma desființării confiniului militar și reînființării Comitatului Severin, casa

a fost destinată administrației. Comitatul Severin a avut o existență scurtă, fiind unit în 1881
cu comitatul Caraș, reședința noului comitat Caraș-Severin fiind stabilită la Lugoj. În aceste
condiții casa în cauză a căpătat destinație civilă, ea ajungând în proprietatea Comunității de
Avere și a fost reconstruită. Începând cu 1907, pentru o perioadă a găzduit internatul
gimnaziului ce atunci se afla în construcție – azi Liceul Traian Doda. Modificările
arhitecturale efectuate la sfârșitul secolului al XIX-lea au imprimat clădirii elemente de stil art
nouveau. Sunt de remarcat decorurile stilizate ale fațadei și anume: stema fostului comitat
Caraș-Severin și monograma stilizată CDA, inițialele Comunității de Avere. În ceea ce
privește stema ornamentală comitatului Caraș-Severin aceasta este reprezentată de un scut
stilizat, devenit în această reprezentare mai degrabă un panou de etalare, care în partea
superioară conține, în stânga - două ciocane încrucișate și în dreapta – un soare (ce pare mai
degrabă o stea) și o lună în creștere. Ciocanele semnifică mineritul, activitate importantă ce se
desfășura în Banatul de munte, iar soarele și luna sunt simbolul reînnoirii, iar pe de altă parte,
aștrii plasați în partea superioară a scutului arătă că regiunea, de-a lungul timpului, nu
aparținut vreunui particular, deasupra ei nefiind nimeni, doar soarele și luna.
 Detaliu de fațadă (2019)

„Scutul” este tăiat de un brâu vălurit, reprezentând apa Dunării la care comitatul era
riveran. În partea de jos sunt reprezentate o cetate cu două turnuri crenelate -ca referire la
cetatea Severinului (de la care își trage denumirea comitatul) și un stup, albinăritul fiind o
preocupare răspândită în rândul locuitorilor regiunii din cele mai vechi timpuri. Doi tenanți
susțin așa-zisul scut, în stânga un miner reprezentat în uniformă de gală, iar în dreapta
Hercules, personaj mitologic de la care a fost numită localitatea severineană Băile Herculane,
cunoscută din antichitate pentru apele sale tămăduitoare dar care simbolizează și hărnicia
locuitorilor (cu referire la legenda despre cele 12 munci ale lui Hercules) precum și eroismul,
istoria consemnând în nenumărate rânduri trăsătura dovedită în lupte a oamenilor acestei zone
cu un trecut zbuciumat. Deasupra scutului se afla reprezentată coroana cu opt ramuri
corespunzătoare categoriei comitatului. În anii ce au urmat instaurării regimului comunist în
România, coroana a fost îndepărtată din reprezentarea stemei ce decorează fațada acestei
clădiri, fiind cunoscut că regimul nu simpatiza niciun fel de simboluri ce aminteau de
monarhie, coroana fiind un simbol regal prin excelență. Așa că, după metoda orwelliană
a dublugânditului, s-a șters pur și simplu această parte a decorațiunii ca și cum nu ar fi existat
niciodată pentru a fi în ton cu simbolistica acceptată a sistemului de stat din acel moment. Din
păcate, la restaurarea și renovarea edificiului, efectuate în cursul anului 2017, nimeni nu a
sesizat elementul lipsă astfel că decorațiunea nu a fost readusă la forma inițială.
Este de remarcat că elementul de decor aflat pe fațada acestei clădiri diferă un pic de
forma oficială a stemei fostului comitat Caraș-Severin, care nu este reprezentată de un scut
tăiat de o bandă vălurită, ci este unul despicat, iar simbolul Dunării este afectat câmpului
inferior. În plus, în stema oficială, cartierul drept conține și simbolul râului Caraș, ceea ce
lipsește din reprezentarea murală.

Grădina publică, numită azi Parcul Drăgălina, aflată la extremitatea nordică a străzii
principale a luat ființă în jurul anului 1820, în urma desființării cimitirului, iar plantarea cu
arbori a fostei Piețe a Grănicerilor ce se afla în fața cazărmii a început la jumătatea secolului
al XIX-lea, din inițiativa căpitanului Josef Boltres. Speciile predominante de arbori prezenți în
parc sunt platanul și castanul. Unii platani dintre cei plantați cu mai bine de un secol și
jumătate înainte sunt și azi în picioare, martori la evenimentele care s-au desfășurat împrejurul
acestei grădini publice. La început, parcul s-a numit Parcul Ofițerilor, iar piațeta din fața lui
Piața Maria Theresia, după care Piața Franz Joseph. După anul 1919, a fost denumit Parcul
Gen. Ioan Drăgălina.

Monumentul lui Francisc Iosif (1907)

În anul 1906 a fost amplasată în parc statuia regelui-împărat Francisc Iosif. La 7

octombrie 1906, în Parcul Ofiţerilor, pe locul în care astăzi se află statuia generalului
Drăgălina era dezvelită statuia monarhului ce îl înfățișa la scară augmentată pe împăratul
Austriei şi regele Ungariei, în uniformă de general de husari, pe un soclu de marmură ce purta
inscripția în limba maghiară “I. Ferenc Józsefnek – hálás határőrei“ adică „Lui Francisc
Iosif I – grănicerii săi recunoscători“. În spatele statuii era așezat un bloc de marmură în a
cărei parte superioară se aflau dăltuită în relief stema Ungariei cu coroana regală a Sfântului
Ștefan. Statuia era flancată de doi lei sculptați, de asemenea, în marmură.
Dezvelirea statuii s-a făcut în cadrul unei somptuoase festivități organizate de
autoritățile locale și de comitetul de inițiativă, de față fiind pe lângă arhiducele Iosif, ca
reprezentant al regelui, reprezentanți guvernamentali, ai parlamentului, ai Episcopiei locale și
populația din zonă. Festivitățile au început cu o seară înainte de evenimentul propriu-zis, prin
iluminarea deosebită a orașului, iar în ziua dezvelirii monumentului, au inclus un generos
banchet ținut în restaurantul hotelului Lichneckert – Pomul Verde, o serbare populară ce a
avut loc în Piața Lemnelor (actuala piață agroalimentară) cu muzică, mâncare și băutură
oferită gratuit participanților (sponsor al acțiunii, până la concurența sumei de 1000 de
coroane, fiind Karl Schwab, om de afaceri din oraș), iar de la orele 22, invitații au fost
așteptați la un bal cu acces gratuit organizat în sala de dans a aceluiași hotel Pomul Verde,
muzica fiind asigurată de fanfara militară a regimentului din oraș precum și de un taraf
țigănesc. Festivitățile s-au încheiat cu un spectacol de focuri de artificii ținut în piațeta din fața
parcului.

Imagini de la ceremonia de dezvelire a statuii monarhului (07.10.1906)

Opera turnată în bronz este lucrarea a renumitului sculptor János Fadrusz (1858-1903)
cel care a sculptat multe lucrări de referinţă din perioanda antebelică: statuia regelui Matia
Corvin din Cluj, statuia lui Toldi cu leii, cele două figuri de atlanți din palatul cetății Buda,
etc. La desăvârșirea operei a fost ajutat de discipolul său, artistul plastic Rezső Rollinger-Gál.
El a realizat statuia propriu-zisă a regelui şi unul din leii de marmură care se regăsesc şi în
decorarea castelului cetății de la Budapesta. Datorită morții sale el nu a putut realiza și cel de-
al doilea leu, terminarea acestei sculpturi fiind realizată de maistrul pietrar local Polgár, cel ce
lucra la carierele de marmură ale familiei Johann Bibel din Ruschiţa. Marmura de Ruschiţa
este renumită prin aceea că o egalează în frumusețe şi durabilitate pe cea de Carrara.
Francisc Iosif de Habsburg-Lorena a devenit împărat al Austriei în 1849 şi a fost
încoronat ca rege apostolic al Ungariei în 1867. A domnit până în 1916 ca monarh luminat, în
general iubit de popoarele cuprinse între granițele imperiului său . Statuia sa din Caransebeş
20

reprezenta o aducere aminte şi o mulțumire pentru cele două gesturi ale monarhului
indisolubil legate de oraş şi de zonă: reînființarea în 1865 a episcopiei Caransebeşului şi darea
în proprietatea grănicerilor în 1871 a unei suprafeţe de 126.681 hectare de pădure cu o valoare
de peste 16 milioane de florini, ca răscumpărare a servituților. Împăratul a vizitat
Caransebeşul o singură dată, la 26 iulie 1852.

Soclul gol al monumentului (între 1919-1943)

Monumentul a avut o soartă cu totul nefericită, deoarece imediat după Primul Război
Mondial, în vara lui 1919 el a fost îndepărtat. Modul în care s-a întâmplat acest lucru este
cunoscut îndeobște cum că „un român a dărâmat statuia legând-o cu o funie de șaua unui cal”.
Din documentele de arhivă rezultă însă că autoritățile au consemnat faptul că statuia a fost
dărâmată nu de localnici, ci de primii jandarmi români intrați în oraș. Mai târziu statuia a fost
transportată într-o remiză a primăriei , iar soclul a stat gol până în 1943 când pe el s-a
amplasat statuia generalului Drăgălina, turnată chiar din bronzul statuii lui Franz Josef. În anii
1920 s-a dorit realizarea și amplasarea în acest loc a unei statui a regelui Ferdinand I al
României, dar din lipsă de fonduri aceasta nu a mai fost realizată. În ciuda intenției admirabile
a Comunității de Avere de a proteja statuia, exprimată public în 1933, aceasta nu i-a fost
transmisă în proprietate de către primărie, motivul fiind că acesta era un obiect de artă
important , iar până la urmă, pentru obținerea materialului necesar realizării memorialului
21

generalului Drăgălina, statuia a fost topită.

La 3 iunie 1943, cu prilejul zilei eroilor, pe soclu a fost dezvelită statuia generalului
Ioan Drăgălina. Generalul este reprezentat la scară supranaturală într-un moment de pe front,
îmbrăcat în uniformă militară română, ținând în mâini un binoclu de campanie şi o hartă. .
Opera aparține sculptorului ieșean interbelic Mihai Onofrei, un bun cioplitor în marmură şi
piatră şi totodată un talentat modelator. Lucrările lui în gips sau turnate în bronz au avut
întotdeauna o volumetrie atașantă și în perfectă relație a părții cu întregul. Acest înnăscut simț
al formei, proporțiilor și expresiei caracterizante, a făcut din opera sculptorului un mesaj
umanist generos în sensuri, împlinit în morfologie. 22
 Statuia gen. Ioan Drăgălina în parcul ce îi poartă azi
numele (2012)

Ion Drăgălina s-a născut la 3 dec.1860 la Caransebeș unde urmează școala primară și
militară, iar mai apoi își finalizează studiile la Timișoara și Viena. Începe cariera militară în
Regimentul de infanterie nr. 43 din armata Austro-Ungară – regiment pe care caransebeșenii
îl numeau “de casă”. El s-a remarcat în special în timpul ocupării Bosniei când lua parte la
operațiunile militare având gradul de cadet. Ajungând locotenent, a dorit să se achite în mod
corect de obligațiile militare, însă întrucât familia logodnicei sale cu care urma să se
căsătorească nu și-a putut permite depunerea cauțiunii ofițerești cerute de lege, Drăgălina s-a
mutat în România unde o asemenea cauțiune nu era obligatorie și s-a înrolat în armata română
unde cu timpul a înaintat constant în grad. Fiind disciplinat, modest, cinstit, inteligent, el
avansează repede pe scara ierarhică: în 1893 este căpitan, în 1899 ajunge maior și în 1908
locotenent-colonel. În 1915 este avansat la gradul de general de brigadă. Are șase copii, doi
băieți, Corneliu și Virgiliu, precum și patru fete: Aurora, Elena, Cornelia și Viorica.

Intrarea României în Primului Război Mondial l-a pus în 1916 în situația oarecum
ingrată de a lupta împotriva armatei şi patriei pe care a servit-o înainte. A fost rănit în cursul
operațiunilor de război de la râul Jiu în care a luptat eroic și s-a stins din viață la 24 octombrie
în același an, în București.
Ca semn al veșnicei amintiri pe zidul casei natale din str. Ardealului nr. 6 a fost
dezvelită o plachetă comemorativă.
În toamna anului 2007 administrația municipiului a început renovarea parcului
Drăgălina, în față statuii generalului creându-se un spațiu mai mare pentru adunări cu prilejul
a diverse evenimente. În fiecare an, de ziua armatei, cu ocazia festivităților ce se desfășoară în
acest, la statuie se depun coroane de flori.
Lucrările de demolare din centrul orașului. (1988)*
 Descoperirea ruinelor bisericii 

mănăstirii franciscane în urma demolărilor (1988)

Strada principală a localității a devenit pietonală la sfârșitul anilor 1980, odată cu

demolările întreprinse de reprezentanții locali ai autorităților comuniste. Intenția a fost
sistematizarea întregii zone centrale a orașului în paradigma filozofiei edilitare a epocii, cu
construirea de blocuri de locuințe și spații comerciale, proiectate în stilul arhitectural al
realismului socialist. Totodată, în ton cu ale politicii de stat național-comuniste din acea
vreme, autoritățile au urmărit și ștergerea urmelor arhitecturale etichetate ca burgheze,
reacționare, mărturii ale vremurile ante-comuniste și, mai mult, datând din perioada în care
orașul nu a făcut parte din România. Astfel, primele victime ale buldozerelor, din această
perioadă, au fost clădirile de pe strada principală: vechea cazarmă și casele de pe acea parte a
străzii, până la colțul cu str. Ardealului (numită str. Scânteii în acele vremuri). Acestea s-au
alăturat demolărilor efectuate anterior și care au vizat casa de pe colțul pieței unde s-a
construit blocul la al cărui parter a funcționat mulți ani cofetăria Macul Roșu, precum și
clădirilor demolate pentru a face loc centrului comercial Timiș, cu parcul și parcarea aferentă.
Planul autorităților a fost demolarea întregului centru vechi, însă acest avânt destructiv a fost
stopat de Revoluția din decembrie 1989 și a schimbărilor politice survenite. În plus, tot
centrul vechi al orașului a fost inclus pe lista monumentelor istorice ca zonă protejată,
imobilele din acest perimetru fiind și ele trecute separat pe aceeași listă, cam la grămadă și
fără o judicioasă analiză, în opinia mea unele din ele fiind protejate inutil, neavând
caracteristici deosebite care să justifice acest lucru.

Note și referințe bibliografice

1 Dumitru Țeicu, Ecclesiastical Architecture In The Banat During The 14 Th -15 Th
Centuries. The Reflection Of A Border Area Identity în Banatica, p.436
2 Costin Feneșan, Diplome de înnobilare și blazon din Banat, Editura de Vest,
Timișoara, 2007, p.33
3 Liviu Groza, Aspecte militare ale Caransebeșului medieval, Ed. FED Lugoj, 1993, p.
40
4 Arhivele de Stat Austriece, AT-OeStA/KA, KPS, GPA, Inland C V Karansebesch im
Banat, f.2
5 Georeferențierea am realizat-o cu o eroare variabilă între 1-50 m, având în vedere
inexactitatea reprezentării cartografice precum și din cauza lipsei unui număr mai însemnat de
puncte de sprijin. Suprapunerea s-a făcut pe harta OpenStreet Map pentru planului stradal
actual (n.a.)
6 Pesty Frigyes, A Szörényi Bánság és Szörény vármegye története, Budapesta, 1878,
vol.II, p. 211
7 Reinholdt Lovász, Conventul franciscan din Caransebeș în lumina unor documete
inedite de sec. XVIII, p.53
8 Dan-Marius Boşcu, Honorius Popescu, La pharmacie “L’Aigle Noir” de Caransebeş
(1827-1949), în Actes du XXXVIe Congrès International D’Histoire de la Pharmacie, Sinaia,
2003, p.42
 9 Liviu Groza, ibidem, p.71
10 Edgar Müller, Betrachtungen zur Geschichte meiner Heimatstadt -
Caransebes, manuscris, Caransebeș, 1975, pag.40
11 ANR, filiala Cluj, Fondul familial Matskási, cut. 19, Procesul -verbal întocmit în
30.08.1688 în Caransebeș prin care s-au identificat proprietarii și posesiunile lor din
Caransebeș înaintea cedării orașului către turci în 1658, date relatate de un număr de 16
martori.
12 Despre această statuie precum și despre monumentul Pro Patria am scris și publicat
în săptămânalul 7 Zile un articol mai amplu asupra subiectului, accesibil și online la
adresa: https://www.7-zile.com/pro-patria-si-sisi-au-implinit-100-de-ani/ (n.a.)
13 Numele ilustrului rege al Ungariei, Mátyás, are forma Matia în limba română,
fiindcă monarhul a fost botezat după sfântul apostol Matia, fiind născut în 23 februrarie,
ajunul sărbătoririi acestui sfânt la acea vreme, astfel că nu poartă numele Evanghelistului
Matei. (n.a.)
14 Constantin Brătescu, Orașul Caransebeș între anii 1919-1941. File de monografie,
Ed. Dalami, Caransebeș, 2014, p. 20
15 Arhivele Naționale ale României, filiala Caraș-Severin, Fond Primăria Caransebeș,
dosar nr. 3/1924, f.14
16 HM Hadtörténeti Intézet és Múzeum Budapest, Karánsebes, Slatina és Teregova
felmérési térképei. cota [B IX a 1264]
17 Ibidem, Karánsebes térképe 1877-ben, cota [G I h 343]
18 Daniel Aron Alin, Librăria Diecezană din Caransebeș (1885-
1918). Răspândirea cărții românești în Banat în Astra Salvensis, an IV, numãr 7, 2016, p.190
19 Resurse online: https://www.7-zile.com/scriitorii-au-local-nou-la-george-
suru/ și http://www.caon.ro/pe-treptele-forjate-ale-altor-vremi/1232719 accesate
la 18.10.2019
20 Una din cererile românilor din petiția prezentată împăratului la Olmuz în 13
febr.1849 şi semnată de Andrei Şaguna, Ioan Popasu, Treboniu Laurian ş.a. era, conform
punctului 8, ca suveranul să poarte titlul de "Mare Duce al Românilor" – n.a.
21 Constantin Brătescu, op.cit. p. 137
22 Valentin Ciucă, Mihai Onofrei - Privilegiul talentului în Convorbiri Literare, Iaşi,
septembrie 2003
* Fotografia mi-a fost pusă la dispoziție de dl. Lucian Ionescu, pentru care îi mulțumesc pe
această cale.
Postată acum 12th November 2019 de René Demeter