Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

Romanitatea românilor reprezintă elementul esențial al identității lingvistice și culturale a poporului român.
Această idee a reținut de-a lungul timpului atenția cronicarilor, oamenilor politici, geografilor, dar cei care au dezbătut
cel mai mult tema romanității românilor au fost istoricii. Ei au încercat să demonstreze continuitatea daco-geților în
timpul stăpânirii romane, continuitatea daco-romanilor în Dacia după retragerea aureliană, originea latină a limbii
române și a poporului român, conștiința românilor despre originea lor romană.
Cea dintâi atestare a elementului romanic la nord de Dunăre în izvoarele medievale datează din secolul al
VII-lea, în contextul revenirii Imperiului bizantin la Dunărea de jos (este o cauză a abordării romanității românilor),
fiind menționată într-un tratat militar „Strategikon” din timpul împăratului Mauricius, populația fiind desemnată cu
termenul de romani.
În perioada următoare, sec. IX-XIII, informațiile despre populația de la nord de Dunăre se înmulțesc,
provenind din spații diverse, aceasta fiind amintită sub diferite denumiri, care sugerau ascendența lor etnică: „daci”,
„geți”, „romei”, „romani”, „vlahi”. Dintre aceste izvoare menționăm cea mai veche cronică turcă „Oguzname”,
geografia armeană a lui Moise Chorenati (sec. IX), „Despre administrarea imperiului” a împăratului bizantin
Constantin al VII-lea Porfirogenetul (sec. X), „Podoaba istoriilor” a lui Gardizi (sec. XI), cea mai veche cronică
maghiară „Gesta Hungarorum” (sec. XII).
Apoi, între secolele XIV-XVI romanitatea românilor este abordată și de către umaniștii italieni, în contextul
luptelor antiotomane, în care statele românești jucau un rol activ (este o cauză a abordării romanității românilor).
Astfel, umanistul italian Poggio Bracciolini a fost primul care a afirmat originea romană a poporului român
(sec. XV). Pe lângă numeroasele elemente comune ale limbii latine și române, el a constatat existența la români a unei
tradiții referitoare la descendența lor dintr-o colonie al cărei fondator a fost împăratul Traian. Un alt umanist italian
care a contribuit la europenizarea ideilor privind romanitatea românilor a fost Enea Silvio Piccolomini, viitorul papă
Pius al II-lea. O contribuție importantă au avut-o și umaniștii ce trăiau la curțile europene, precum Antonio Bonfini,
aflat la curtea regelui Ungariei, și care își exprima admirația pentru modul în care a supraviețuit „vechea limbă a
Romei printre români”. Merită amintit și umanistul Francesco dela Valle (1532), primul care consemnează o
propoziție în limba română: „Sti rominesti?”, arătând că limba română se deosebește puțin de limba latină.
În ceea ce privește abordările pe plan intern a romanității românilor, primul care reliefează originea latină,
vechimea, continuitatea și unitatea de neam a românilor a fost umanistul Nicolae Olahus în lucrarea „Hungaria”
(1536). A fost urmat în secolele XVII-XVIII de cronicarii români Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce ce au
susținut romanitatea românilor, prin aducerea unor dovezi despre originea lor latină și vechimea pe aceste meleaguri.
Ideile lor pot fi sintetizate în celebra expresie a lui Ureche „de la Râm ne tragem și cu a lor cuvinte ni-i amestecat
graiul”, în timp ce Miron Costin îl considera pe Traian „cel dintâi descălecător”. Un loc aparte revine marelui umanist
Dimitrie Cantemir care, în 1722, dedică o amplă lucrare, depășită până astăzi doar în detalii, problemei romanității
românilor, „Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor”, în care formulează pentru prima oară teoria originii pur
romane a românilor, ceea ce, evident, este o exagerare.
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

Din păcate, o dată cu secolul al XVIII-lea, în condițiile luptei românilor din Transilvania pentru afirmare
națională (este o cauză a abordării romanității românilor), romanitatea românilor devine o problemă politică. Ideile
originii latine, vechimii și continuității românilor sunt folosite, pentru prima oară, ca argumente în obținerea de
drepturi politice de episcopul unit Ioan Inochentie Micu Klein în mai multe petiții numite „Supplex Libellus”
(1741-1744), iar în 1791 de către Școala Ardeleană în primul program politic modern al românilor din Transilvania,
„Supplex Libellus Valachorum”. În acest context au apărut teorii, numite imigraționiste, care contestau romanitatea
românilor și vechimea lor în acest spațiu geografic. Începutul îl face Franz Iosif Sulzer, autorul lucrării „Istoria
dacilor transalpini” (1781-1782) în care neagă originea latină și continuitatea românilor, susținând că ei s-au format
la sud de Dunăre, de unde au revenit în secolele XII-XIII, după maghiari și de aceea nu au drepturi politice. Ideile
sale sunt reluate de I.C. Eder și Bolla Marton. Replica românească la afirmațiile care negau autohtonia și romanitatea
românilor a venit din partea reprezentanților Școlii Ardelene: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ion
Budai-Deleanu. În lucrările lor ei au afirmat originea romană, chiar pură, ceea ce era o exagerare voită pentru a
sublinia noblețea poporului român, precum și continuitatea neîntreruptă a acestuia pe teritoriul vechii Dacii.
Dezbaterile pe tema romanității românilor au continuat și în secolul al XIX-lea, în condițiile realizării
dualismului austro-ungar (1867), în cadrul căruia românii erau în continuare lipsiți de drepturi și supuși unui proces
de maghiarizare forțată (este o cauză a abordării romanității românilor). Falsa teorie imigraționistă este reluată și
îmbogățită de Robert Roesler, autorul lucrării „Studii românești. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor”
(Viena, 1871). Teoria imigraționistă este denumită, treptat, teoria roesleriană, dar, în fapt, ea este ipoteza lui Sulzer,
expusă în formă mai științifică și completată cu datele privitoare la argumentele istorice și lingvistice. Ideile sale
principale erau: dacii au fost exterminați în urma războaielor cu romanii, vechea toponimie dacică ar fi
dispărut tocmai datorită acestei exterminări, Dacia nu a putut fi romanizată în 165 de ani, toți locuitorii au
părăsit Dacia în timpul retragerii aureliene, poporul român și limba română s-au format la sud de Dunăre,
românii ar fi un popor de păstori nomazi și, în fine, nu există izvoare istorice care să ateste existența românilor
la nord de Dunăre anterior secolului al XIII-lea.
Teoria a fost cu succes combătută de istoricii Bogdan Petriceicu-Hasdeu și A.D. Xenopol. Astfel,
contraargumentele istoricului A.D. Xenopol au fost prezentate în lucrarea „Teoria lui Roesler. Studii asupra
stăruinței românilor în Dacia Traiană” (1884), ele fiind de ordin logic, arheologic și lingvistic. Astfel,
continuitatea dacică este demonstrată de revolta dacilor din 117 la moartea lui Traian, de dovezi arheologice,
de prezența unor soldați daci în armata romană, de păstrarea unor toponime locale, etapa de romanizare la
care se referă Roesler este doar cea oficială, ea continuând și după retragerea aureliană, caracterul sedentar al
românilor dovedit de terminologia agricolă de origine latină, există izvoare istorice care atestă prezența
românilor la nord de Dunăre încă din secolul al IX-lea ( Gesta Hungarorum, cronica lui Nestor). Trebuie să
menționăm că, urmărind discreditarea totală a teoriei imigraționiste, Xenopol a susținut teza, la fel de greu de
acceptat, a formării poporului român și a limbii române exclusiv pe teritoriul Transilvaniei.
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

Negarea continuității s-a regăsit și în secolul XX, mai ales după realizarea României Mari (este o cauză a
abordării romanității românilor). Istoriografia românească a contracarat această tendință prin opere științifice
importante, precum: Vasile Pârvan în „Getica” și „Începuturile vieții romane la gurile Dunării”, Nicolae Iorga în
„Istoria românilor”, Gheorghe Brătianu cu „O enigmă și un miracol istoric: poporul român”.
În condițiile instaurării regimului comunist (este o cauză a abordării romanității românilor), romanitatea
românilor primește noi interpretări. În primii ani ai regimului comunist, istoricul oficial al acestui regim a fost Mihai
Roller. În manualul de istorie a României (1947) Roller şi colaboratorii săi negau sau minimalizau romanitatea
românilor, exagerând rolul elementului slav în etnogeneza românească şi rolul statului kievean în formarea statelor
medievale româneşti.
În condiţiile în care comuniştii români s-au depărtat treptat de Uniunea Sovietică (este o cauză a abordării
romanității românilor), N. Ceauşescu a declanşat o mare operaţie de reînviere a sentimentului naţional al românilor.
Istoriografia oficială a ajuns să fie dominate de teorii care minimalizau aportul factorului roman, din nou denunţat ca
asupritor, de astă dată în favoarea civilizaţiei geto-dacilor. Diferiţi diletanţi susţineau că limba dacă, nu latina,
reprezintă matricea limbii române; lucrări oficiale se străduiau să probeze că românii erau deja formaţi ca popor cu
mult înainte de cucerirea romană, deosebindu-se astfel de toate celelalte popoare romanice. Din dorinţa de a se
sublinia absoluta independenţă pe care comuniştii pretindeau că a fost obţinută în timpul guvernării lui Nicolae
Ceauşescu se considera că poporul nostru s-a format numai pe teritoriul ţării noastre.
Așadar, românii au avut conștiința originii latine comune, a vechimii, a unității de neam de-a lungul secolelor,
fapt ce a stat la baza formării conștiinței nationale și a realizării, mai întâi, a statului statului român modern, apoi a
statului național unitar. Necesitatea studierii acestui subiect este dată de faptul că un popor nu poate exista în istorie
fără să-și cunoască originea, nu poate avea astfel identitate în istorie. Necunoașterea originilor poate reprezenta un
pericol, în fața pretențiilor altor popoare, așa cum s-a întâmplat în Transilvania. Pe de altă parte, studierea romanității
românilor și continuității lor este încă de actualitate în contextul apariției unor noi teorii care afirmă, în mod eronat,
existența la nord de Dunăre a două popoare: poporul român și poporul moldovenesc.