Moromeții, de Marin Preda – construcția personajului Ilie Moromete

Ilie Moromete este personajul principal al romanului Moromeții, având totodată rolul de reflector în
primul volum, completând perspectiva obiectivă a naratorului cu reflecții subiective. Denumit de critica
literară ”cel din urmă țăran", el este reprezentantul tipic al țărănimii patriarhale, căreia îi este specifică
înfrățirea cu pământul, ale carui roade îi asigură existența de zi cu zi.

Modelul de la care porneşte Marin Preda în construirea personajului aparține realității, fiind chiar tatăl
său, Tudor Călărașu, despre care afirmă că i-a marcat adânc conştiinta. Dincolo de datele specifice
realității propriei familii, autorul creează un personaj exponențial, cu o mentalitate aparte, întruchipând
singurul țăran cu înclinații filosofice din literatura română.

Fire contemplativă şi comunicativă, exteriorizându-se, în special, prin ironie, acesta se remarcă prin
originalitate şi inteligență. Spectacolul vieții reprezintă, pentru el, o bucurie imensă, completată de
plăcerea permanentă de a comunica: Moromete stătea pe stănoaga podiştei şi se uita peste drum.
Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe fața lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva.
Discuțiile din poiana lui locan reprezintă o hrană spirituală indispensabilă unei existențe măcinate de
conflicte familiale, dar care are nevoie de a dialoga permanent cu semenii săi.

Disimularea este una dintre trăsăturile definitorii ale personajului. Scena plății foncierii îl prezintă pe
actorul Moromete, care foloseşte arta teatrală ca formă de protest împotriva impozitelor impuse de
stat. Satistacția sa constă în amânarea plății integrale a unei datorii care i se pare injustă. Această
trăsătură, care denotă firea sucită a eroului, este evidentă şi în dialogul cu vecinul său, Tudor Bălosu. La
întrebarea adresată de acesta lui Moromete, anume dacă vinde salcâmul, i se raspunde printr-o
previziune asupra vremii, care nu are în aparență vreo legătura cu subiectul discuției: Să ții minte că la
noapte o să plouă. În esență, raționamentul moromețian se remarcă prin complexitate. Aşteptarea ploii
reprezintă speranța că recolta va fi îmbelșugată şi, din vanzarea acesteia la un preț bun, familia
Moromete şi-ar putea achita datoriile și nu ar avea nevoie să se înjosească prin vâzarea salcâmului.

Având un profund simț al proprietății, Moromete prețuieşte pământul pe care îl deține, ridicându-l la
rangul de simbol al libertății sale, şi pe care nu vrea să-l înstrăineze. Acesta reprezintă unitate şi echilibru
familial, fiind atât o valoare materială, cât şi una spirituală. Drama destinului său este reprezentată de
faptul că, pentru generația tânără, el reprezintă doar un mijloc de a asigura un venit substanțial. Noua
orânduire socială deplasează accentul de pe valorificarea personală a produselor propriei gospodării pe
relațiile comerciale. Moromete se declară un opozant al relațiilor comerciale, deși este nevoit să le
practice, fiind adesea învinuit de fiii mai mari că nu este capabil să se descurce în afaceri. Fondul
sufletesc al personajului nu se poate schimba, chiar dacă se adaptează temporar la prefacerile sociale.

Preocupat permanent de educația copiilor săi, pe care însă îi tratează cu ironie, dar îi deprinde de mici
cu munca şi seriozitatea, Moromete trăieşte realitatea destrămării familiei sale cu neputința de a
acționa. Tehnica amânării, specifică personajului, se dovedeşte distructivă în ceea ce priveşte rezolvarea
conflictelor interne, căci familia Moromete se destramă iremediabil.

Reflexivitatea firii sale este evidentă prin exprimarea gândurilor personajului, redate în mod sugestiv
printr-un monolog interior, relevând dezamăgirea tatălui la plecarea fiilor săi mai mari. Capacitatea
superioară de a judeca faptele și de autoanaliză relevă un personaj care se remarcă prin inteligență.
Fiind un tată iubitor, nu poate accepta semnele evidente ale destrămării fără ca acestea să lase urme
adânci asupra conştiintei. Retragerea sa, la sfârşitul primului volum, din prim-planul vieții sociale,
exprimă spulberarea iluziei liniștii patriarhale, tristețea amară a celui care a crezut în cei apropiați, dar
care i-au înşelat aşteptările. Deşi, la începutul celui de-al doilea volum, Moromete pare că se adaptează
înnoirilor sociale, jucând rolul unui negustor priceput, necazurile viitoare și psihologia de viață
antimoromețiană a fiului celui mic îl conduc către o retragere definitivă, generată de incapacitatea de a-
și afla rostul într-o lume pe care o dezaprobă în totalitate.

Modalitatea predominantă de caracterizare a personajului este cea indirectă, trăsăturile sale reieşind
din fapte, vorbe şi atitudini. Personajul este caracterizat în mod direct de câtre narator astfel: Era cu
zece ani mai mare decât Catrina și acum avea acea vârsta între tinerețe şi bătrânețe, când numai
nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva. În mod sugestiv şi sintetic, personajul se
autocaracterizează la finalul romanului drept un om independent, având capacitatea superioară de a-şi
înțelege propria dramă: Domnule, eu totdeauna am dus o viață independentă!

Caracterizarea indirectă se desprinde din gesturile, faptele, vorbele, acțiunile, dar și din relațiile cu
celelalte personaje. Moromete este văzut în mai multe ipostaze: ca soț, ca tată și ca om al comunității.
Ca soț, e în permanent dialog ironic cu Catrina, făcând mereu haz de necaz. În schimb, aceasta îl
cicălește pentru plăcerea lui de a vorbi: Lovi-o-ar moartea de vorbă de care nu te mai saturi, Ilie! Toată
ziua stai de vorbă și bei tutun. În același timp, nemulțumirea femeii este mai profundă, pentru că Ilie nu-
și respectă promisiunea de a trece casa și pe numele ei. Moromete se află și în poziția unui pater
familias (tatăl familiei) termen de origine latină ce îl desemenează pe cel care conduce, ia hotărâri și are
drepturi depline în familie. Astfel, scena cinei este reprezentativă, tatăl fiind cel care stă pe cea mai
înaltă poziție, stăpânându-i pe toți ceilalți cu privirea. În schimb, așezarea băieților mai spre ușă
sugerează atitudinea lor și anticipează ruperea lor de familie. Moromete își iubește copiii, însă își
cenzurează gesturile afectuoase. Totuși, îl apucă emoțiile când fiul său Niculae ia premiul întâi, apoi se
îmbolnăvește: prăpăditul de el... când l-am văzut pe scena aia acolo, mi-a secat inima... că nici nu
spune... eu ziceam c-o să-l lase repetent... . Atunci când află despre intenția băieților de a fugi, iarăși
suferă și se transfigurează: fața i se înnegrise și în câteva minute parcă se subțiase și se ascuțise.

Totodată, în cercul prietenilor și nu numai este respectat, iar opinia lui valorează mult pentru prietenii
săi Cocoșilă și Dumitru lui Nae, pentru că are un rol important în comunitate. De exemplu, la întâlnirile
duminicale din poiana lui iocan, el este cel care citește ziarul, pornind discuțiile despre mersul
vremurilor: știa să găsească în ziar astfel de lucruri; avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le
scăpau, pe care ei nu le vedeau. Dialogul lui Moromete din volumul al doilea cu personajul imaginar
Bâznae este emblematic cu modul de a gândi și de a acționa al personajului: Până în clipa din urmă omul
e dator să țină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine știe ce s-o alege de el. Că tu vii și îmi spui că noi
suntem ultimii țărani de pe lume și că trebuie să dispărem... și de ce crezi tu că n-ai fi tu ultimul prost de
pe lume și că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu?

Așadar, personajul principal al romanului Moromeții reprezintă un tip aparte de țăran în literatura
română, cu o serie de calități care îl fac memorabil. Dimensiunea tragică a personajului confruntat cu
istoria se proiectează pe două coordonate fundamentale: cel din urmă țăran asistă neputincios la
destrămarea rostului său, a satului tradițional, cu valorile lui, iar tatăl nu poate opri înstrăinarea
propriilor copii și destrămarea familiei. Destinul său este simbolic pentru lumea pe care o reprezintă.