Universitatea Bucureşti

Facultatea de Filosofie

Lucrare de Diplomă
PROBLEMA RELAŢIEI DINTRE MINTE ŞI
LUME

Coordonator ştiinţific:
Lect. Univ. Dr. Gheorghe Ştefanov
Absolvent:
Trandafira Andrei
 2

-2003-

CAPITOLUL I

1.1. Noi şi Ceilalţi

Obiectele au dispoziţia să cadă cu o viteză accelerată pe

pământ. Posedă aceste obiecte conceptul de „acceleraţie”? Are
termometrul care ne indică temperatura din cameră, conceptul de
temperatură? Posedă un şoarece de laborator, antrenat sa fugă pe
un anumit culoar atunci cand vede un cerc, dar nu şi atunci când
vede un pătrat, conceptul de „cerc”? Posedă oamenii adulţi 1 astfel
de concepte? Am vrea să răspundem cu „da” la ultima întrebare, şi
cu „nu” la primele două.
Oamenii spun poveşti, călătoresc în spaţiu, merg la facultatea
de filosofie. Chiar dacă aceste comportamente ar fi doar rezultatul
unor răspunsuri dispoziţionale complexe, am vrea să spunem că
aceşti oameni ştiu ce fac. Am vrea să credem că, chiar dacă
comportamentul uman ar fi determinat în totalitate de răspunsuri
dispoziţionale la factori ai mediului, „a şti” ar face parte din aceste
comportamente. Cu alte cuvinte, chiar dacă cineva ar crede că nu

1
În ceea ce priveşte momentul în care oamenii dobândesc concepte, pare
plauzibil că până la o anumită vârstă copii nu deţin încă concepte, sau cel puţin
nu le pot încă folosi. de aceea copii mici se aseamănă mai degrabă animalelor,
decât oamenilor maturi.
 3

există entităţi precum conceptele, nu am fi nevoiţi să acceptăm că

comportamentele noastre complexe nu au nimic conceptual.
De asemenea, s-ar putea să existe ceva „conceptual” în
privinţa experienţei unui şoarece de laborator. Totuşi, nu am vrea
să credem că lucrurile stau în acest fel. Pare mult mai plauzibil că
pietrele care cad, termometrele sau şoarecii de laborator, nu sunt la
fel ca noi, oamenii. Cu siguranţă din punct de vedere chimic sau
fizic răspundem stimulilor în acelaşi fel în care răspunde şi un
şoarece. În cea mai mare parte a timpului probabil că acţionăm
instinctiv. Dar, în acelşi timp, ne vedem pe noi înşine ca având
anumite capacităţi care constituie „a logical space of reasons, of
justifying and being able to justify what one says”.

1.2. Mintea şi Lumea

Care ar fi aceste capacităţi care ne fac să fim diferiţi de

animale sau de alte lucruri? Avem opinii, dorinţe, intenţii,
experienţe etc. Toate au conţinut sau sunt despre ceva. Cum este
posibil ca toate acestea să aibă un anumit conţinut mai degrabă
decât altul, să fie despre ceva anume? Un conţinut specific pare să
fie o condiţie necesară pentru a putea percepe sau crede ceva
determinat despre lume, care să poată fi adevărat sau fals. De
asemenea, acesta pare să fie o condiţie necesară pentru a putea
dori sau intenţiona să facem ceva specific, lucru pe care-l putem
reuşi sau nu. Spre exemplu, credem despre un anumit copac că
este înalt. Iar această credinţă poate să fie adevărată sau nu. Sau
 4

putem intenţiona să mâncăm un anumit măr. Iar această intenţie

poate reuşi sau nu.

Entităţi, precum un copac sau un măr, par a avea o existenţă

independentă de ceea ce credem noi despre ele. Ele intră în relaţii
cauzale unele cu altele. Spre exemplu, un măr cade din copac din
cauză că vantul a fost prea puternic. Aceste entităţi constituie
Lumea. Iar Lumea, pare să aibă o existenţă independentă de ceea
ce credem noi despre ea. La cinci minute dupa Big-Bang sau acum
doua milionae de ani, când încă nu existau oameni, Lumea exista.
Pe de altă parte, opinia mea că „acest măr este roşu” pare să
aparţină unui tip diferit de entităţi. Şi anume de tipul propoziţiilor.
Acestea nu intră în legături cauzale unele cu altele. Propoziţia
„acest măr este roşu” nu este o cauză pentru propoziţia „acest măr
este colorat”. Ea este mai degrabă un temei. Relaţiile dintre
propoziţii sunt justificatorii, nu cauzale. O propoziţie justifică alte
propoziţii, dar nu le cauzează.
Însă atunci când avem diferite opinii, intenţii sau experienţe
perceptuale acestea sunt tocmai despre obiecte precum un măr sau
un câine. Cum reuşesc să comunice aceste tărâmuri distincte, cel al
cauzelor şi cel al justificărilor? Cum pot fi propoziţiile despre lume?

1.3. Rezolvări Clasice ale problemei Minte-Lume

Cum iau contact mintea cu lumea? Există două variante

clasice de răspuns la această problemă: platonismul şi
cartezianismul.
 5

Platonismul răspunde problemei cu privire la modul în care

avem opinii sau intenţii despre lume făcând apel la anumite puteri
intriseci ale obiectelor, indiferent dacă acestea sunt obiectele lumii
reale sau obiecte abstracte (precum regulile). Această putere
misterioasă pe care o au obiectele stărilor mentale constă în
puterea de a atrage într-un anumit fel mintea înspre ele. În acest
caz, adevărul opiniilor noastre ar fi total independent de mintea
noastră. Nu am avea cum să ne înşelăm sau să avem dreptate cu
privire la adevărul unei propoziţii, pentru că acesta nu ar depinde
de noi.

Cealaltă strategie de a rezolva problema reprezentaţionalităţii

este cartezianismul. Ideea de bază a acestei strategii este că
problema reprezentaţionalităţii poate fi rezolvată făcând apel la
anumite puteri intrinseci ale minţii. Aceste puteri pot fi, spre
exemplu, imagini, formulări ale regulilor, sentimente, experienţe
etc. Prin intermediul acestor puteri legătura dintre minte şi lume se
realizează de la minte înspre lume. Cu ajutorul acestor puteri
reuşim să ne îndreptăm spre lume în moduri determinate. Puterea
intrinsecă a minţii se presupune că ar fi independentă, în principiu,
de modul în care lumea chiar este în realitate. În acest caz, eroare
nu numai că este posibilă, ea poate fi chiar globală. Putem fi
victima unui demon care ne înşeală constant, putem fi creiere într-o
cuvă, iar lumea poate să difere complet de cum presupunem noi că
ar fi. Mai mult, intenţiile noastre pot fi complet ineficiente.
 6

Nu are sens nici să presupunem că lumea are puteri intrinseci

care direcţionează mintea spre părţi specifice ale lumii, dar nici să
presupunem că mintea are puteri intrinseci care indică părţi
specifice ale lumii. În ambele cazuri, se produce o dizolvare a uneia
dintre componente. Iar relaţia dintre ele nu mai are nici o
însemnătate. În acest caz, cum mai este posibil ca stările noastre
mentale să aibă conţinuturi care sunt despre lume, în moduri
determinate?
Din moment ce nici una dintre cele două variante anterioare
nu clarifică această problemă, putem fi tentaţi să introducem
anumiţi intermediari care să realizeze sarcina misterioasă de a pune
în legătură mintea cu lumea. Distincţia dintre intermediarii
platonişti şi intermediarii cartezieni nu este întotdeauna clară. Nu
este clar dacă intermediarii sunt nişte prelungiri ale lumii, precum
formele platonice, sau nişte prelungiri ale minţii, precum
interpretările.
Dar nu este important cărei părţi îi aparţin intermediarii
postulaţi. Problema nu poate fi rezolvată în nici una dintre situaţii.
Intermediarii nu pot face nimic pentru a explica
reprezentaţionalitatea. Ei doar împing misterul cu încă o treaptă.
Astfel, apare un regres la infinit. Interpretările pot fi la rândul lor
intepretate, dar nici o interpretare nu se interpretează pe ea însăşi.
Prin introducerea unei interpretări între o reprezentare şi ceea ce
este reprezentat nu explicăm legătura dintre ele.
Ce anume face ca o intepretare şi nu alta, să fie interpretarea
corectă a reprezentării? Cum reuşeşte această interpretare să fie
despre ceea ce este reprezentat şi nu despre altceva sau despre
 7

nimic? Din moment ce relaţia dintre componenta intermediară şi

cele originare presupune tocmai relaţia de reprezentaţionalitate pe
care încearcă să o explice, ea nu reuşeşte să o explice. În concluzie,
nici strategia prin care se postulează anumiţi intermediari nu
reuşeşte să explice legătura dintre Minte şi Lume.
 8

CAPITOLUL II

2.1. Sellars şi Mitul Datului

O altă posibilitate de a rezolva problema contactului dintre

Lume şi Minte este postularea unor entităţi care aparţin ambelor
domenii. Aceste entităţi intră atât in relaţii cauzale cât şi în relaţii
justificatorii. Cei care au adoptat o astfel de poziţie sunt adepţii
empirismului tradiţional. Cel care aduce prima critică importantă
acestei poziţii este W. Sellars, în lucrarea „Empiricism and the
Philosophy of Mind”

Mitul Datului experienţei constă în ideea că orice experienţă

sau senzaţie poate avea semnificaţie epistemică doar în virtutea
simplei ei prezenţe. Datul experienţei este un episod, care doar în
virtutea apariţiei poate justifica diferite opinii. De exemplu, opinia
mea că acest măr este roşu este justificată în totalitate de prezenţa
unei senzaţii de roşu.

2.1.1 Spaţiul logic al raţiunii

Înainte de a prezenta cum decurge critica adusă Mitului

Datului, voi clarifica câteva dintre conceptele folosite de către
Sellars. Pentru Sellars activităţile care ne deosebesc de animale şi
 9

alte lucruri se gasesc în: „a logical space of reasons, of justifying

and being able to justify what one says”.
În citatul de mai sus Sellars încerca să stabilească un criteriu
pentru activităţile conceptuale. În caracterizarea spaţiului
activităţilor conceptuale, Sellars le-a văzut pe acestea ca având la
bază propoziţiile2. Desigur, temeiurile oferite atunci când se susţine
ceva pot avea un caracter doar propoziţional.
Din nefericire, ne putem gândi şi putem vorbi despre cum
este experienţa doar după ce putem gândi şi vorbi 3 despre lucruri.
Sellars inferează din această situaţie că activităţile conceptuale
trebuie să fie de natura limbajului şi a gândirii, trebuie să fie
propoziţionale. Logica care stă la baza acestei mutări este că, dacă
comportamentul este rezultatul unei mişcări în cadrul unei reţele
conceptuale, atunci va exista un conţinut care să dea seama pentru
acel comportament. Dacă conţinutul se presupune a fi conceptual,
atunci trebuie să-l putem comunica. Dacă cineva poate comunica
acel conţinut, atunci trebuie să existe un asemenea conţinut şi
cineva trebuie să aibă abilitatea de a-l comunica. În acest context,
a comunica ceva înseamnă ca acel ceva trebuie să aibă formă
propoziţională.
Noţiunea de spaţiu logic al raţiunii pare să fi fost concepută ca
urmare a unui argument transcendental, un argument care
porneşte de la circumstanţe prezente la condiţiile necesare pentru
acele circumstanţe. Prima premisă a argumentului este că există un
anumit domeniu, al activităţii conceptuale, care „cauzează”

2
În această lucrare voi folosi termenul „propoziţie” drept corespondent pentru
„proposition”, şi nu pentru „statement”
3
Sellars consideră că în final, gândirea derivă din limbaj
 10

comportamentul într-un sens al lui cauzează care este diferit de

„cauza” comportamentului care rezultă din răspunsuri dispoziţionale
la schimbările mediului. Modul în care comportamentul este
determinat poate fi conceptual sau behaviorist. Diferenţa dintre
acestea este că primul implică faptul că există temeiuri pentru acel
comportament. Aceste temeiuri sunt derivate din inferenţele făcute
între diferite concepte. În cel de-al doilea caz, nu putem găsi astfel
de inferenţe. De aici rezultă că mişcările în cadrul unei reţele
conceptuale, atunci când sunt descrise făcând apel la inferenţe, pot
da seama pentru un anumit comportament. Aceasta ne permite să
postulăm episoade care să aparţină spaţiului raţiunii, al justificării.
A doua premisă a argumentului este că, dacă un anumit
comportament este întemeiat în cadrul unei reţele conceptuale
(este conceptual şi nu behaviorist), atunci va fi posibil să dăm o
explicaţie pentru acel comportament într-o formă propoziţională,
care să reprezinte cu acurateţe acel comportament şi întemeierea
lui. Astfel, subiectul trebuie să dispună de limbaj pentru a putea
considera comportamentul lui ca bazându-se pe un fundament
raţional. Temeiul pentru aceasta este că dobândirea abilităţii
lingvistice presupune achiziţia de concepte şi mijloacele de a le
structura.

2.1.2 Activităţile epistemice

Activitatea de a răspunde la ceva atunci când răspunsul are la

bază temeiuri, scopuri şi concepte şi nu este doar o simplă
 11

raportare a unei senzaţii, ci este numită de către Sellars

„asumare”.4 Direrenţa dintre a da un raport şi a-ţi asuma acel
raport este că, în cazul celui din urmă, agentul conceptualizează
condiţiile necesare pentru a face ca un raport să fie corect. Atunci
când cineva îşi asumă un raport devine responsabil pentru ceea ce
spune. El trebuie să ofere temeiuri pentru care acel raport ar trebui
acceptat. Atunci când un raport nu este asumat, nu pot fi cerute
temeiuri pentru care ar trebui acceptat acel raport. Deoarece cel ce
face raportul nu îşi asumă acel raport. Mai mult, cel ce face un
raport, spre deosebire de cel ce îşi asumă un raport, poate avea
temeiuri să respingă acel raport. Astfel, raporturile simple sunt
activităţi non-inferenţiale, în timp ce asumările sunt asertări de
fapte epistemice. Să clarificăm acest punct.
Atunci când nu ne asumăm o afirmaţie, comportamentul
nostru poate fi privit atât ca fiind non-conceptual, cât şi ca fiind
conceptual. Acesta pare la prima vedere o contradicţie. O activitate
non-epistemică care are conţinut propoziţional, precum aceea de a
raporta, are o natură duală. Sellars reuşeşte să clarifice această
natură duală făcând distincţia între cunoaştere non-inferenţială şi
cunoaştere inferenţială. Raporturile au un caracter non-inferenţial în
timp ce asumarea unui raport are un caracter inferenţial. Acesta din
urmă este obţinut ca o concluzie a unei inferenţe. Raportul cu
caracter noninferenţial este obţinut ca răspuns la stimuli ai
mediului. Aceste două tipuri de activităţi sunt ambele mutări în
cadrul reţelei conceptuale. Activităţile de acest tip au legătură cu
faptele deoarece au conţinut propoziţional. Au conţinut

4
În engleză „endorsement”
 12

propoziţional deoarece pot fi mutări în cadrul unei reţele

conceptuale. Conţinutul propoziţional este comun atât activităţii
care produce cunoaştere noninferenţială, cât şi activităţii care
produce cunoaştere inferenţială. Diferenţa este că prima este
produsă ca răspuns la stimuli ai mediului putând funcţiona doar ca
premisă în inferenţe. În schimb cunoaşterea inferenţială este
obţinută ca o concluzie a unei inferenţe.
Cel care face un raport trebuie să cunoască care ar fi
condiţiile adecvate pentru a face un astfel de raport. Aceasta se
întâmplă chiar dacă a face un raport revine la a nu-ţi asuma acel
raport. În acest caz se oferă o opinie despre cum par să fie
lucrurile, chiar dacă putem descoperi că lucrurile nu stau astfel.
Totuşi pentru a considera ceva ca fiind roşu, trebuie să avem
conceptul de roşu. De exemplu, pentru a raporta că ceva este roşu,
trebuie să cunoaştem condiţiile adecvate pentru ca acel ceva să fie
roşu. Înainte de a putea discrimina între ceva ce doar pare roşu şi
ceva ce chiar este roşu, trebuie mai întâi să fi considerat ceva ca
fiind roşu. De aceea, raportarea presupune să fim pregătiţi să ne
asumăm acel raport. Deci, pentru a putea face un raport, trebuie să
avem mai întâi abilitatea de a ne asuma un raport.
Deşi Sellars acceptă activităţi noninferenţiale cum ar fi
raportarea, în cazul căreia enunţurile sunt făcute ca răspunsuri la
diferenţe ale mediului, el nu acceptă posibilitatea ca o activitate să
aibă în acelaşi timp conţinut propoziţional şi să fie în afara spaţiului
conceptual. Chiar dacă asemenea activităţi precum cea de raportare
au un caracter noninferenţial, ele trebuie să se petreacă în spaţiul
logic al raţiunii, dacă vrem să le putem construi ca având conţinut
 13

propoziţional. Prin urmare, nimic nu reprezintă cunoaştere factuală

dacă nu putem oferi bune temeiuri pentru acea cunoaştere. Dacă
am fi întrebaţi cum cunoaştem un anumit lucru, în cazul în care
acea presupusă cunoaştere are un loc în cadrul reţelei noastre
conceptuale, am putea răspunde oferind o explicaţie în care să
spunem de ce credem că lucrurile stau în acest fel. Pentru ca
această cunoaştere să se afle în spaţiul logic al raţiunii, trebuie să
putem oferi bune temeiuri pentru a ajunge la acea concluzie.
Prin urmare, a justifica cunoaşterea unui fapt constă în a oferi
temeiuri despre care credem că ar justifica acea cunoaştere.
Această justificare nu constă într-o simplă reacţie nonconceptuală.
Ea are un caracter conceptual şi nu poate fi redusă la ceva non-
conceptual.

2.1.3 Respingerea Mitului Datului

Sellars critică noţiunea Datului experienţei, susţinând că

senzaţiile nu pot avea acest rol justificator. Conform lui Sellars, în
mod tradiţional, filosofii au fost convinşi:
“that there is an immediate experience of facts, a knowing of
facts—a limited domain of facts involving only ‘sense qualities’ to be
sure, but facts none the less—which is anterior to the development
of symbolic systems, and which, even when a symbolic system has
been acquired, is what justifies or provides the authority for
occupying a position in a language game. There is, of course, no
 14

such thing…Sensations are no more epistemic in character than are

trees or tables.”5

Mitul Datului poate fi respins arătând în primul rând că

senzaţiile sunt fie nonepistemice, fie epistemice. În al doilea rând
trebuie arătat că, în timp ce activităţile epistemice pot avea un
conţinut factual, nu este posibil ca un astfel de conţinut să fie
independent de alte fapte. Pentru primul punct este suficient să
arătăm că, chiar dacă senzaţiile sunt anterioare din punct de vedere
cauzal activităţilor epistemice, ele nu sunt anterioare din punct de
vedere logic. Dacă senzaţiile au un caracter nonepistemic, atunci nu
ne pot oferi un fundament pentru cunoaşterea empirică. Dacă au un
caracter nonepistemic ele nu pot fi despre fapte, în aşa fel încât să
aibă conţinut conceptual. Dacă senzaţiile au un caracter epistemic,
atunci nu mai are sens să vorbim despre ele ca şi cum ar fi atât
neanalizabile cât şi conceptuale. Dacă senzaţiile sunt activităţi
epistemice, atunci putem oferi temeiuri pentru conceptele pe care
le conţin, oferind astfel o analiză în termeni de relaţii inferenţiale
faţă de alte conţinuturi. De aceea, senzaţiile nu pot fi în acelaşi timp
neanalizabile şi conceptuale.
În ceea ce priveşte noţiunea unui conţinut factual
noninferenţial care este obţinut independent de alte fapte sau
temeiuri, trebuie spus că acesta încalcă tocmai ideea angajării în
activităţi conceptuale. Într-un anumit sens această noţiune este
autocontradictorie. Atât timp cât o activitate epistemică se produce
în cadrul spaţiului logic al raţiunii, afirmaţia că un conţinut factual

5
Sellars, “Some Reflections on Language Games”, Philosophy of Science, 1954
 15

este independent de alte fapte implică ori că acel conţinut nu este

un conţinut al unei activităţi epistemice, ori că trebuie să aibă un
statut special. Dacă ar fi să insistăm că o anumită cunoaştere
noninferenţială apare în cadrul reţelei conceptuale într-un mod
independent, nu este clar ce parte a reţelei ar ocupa sau în ce sens
ar fi parte a acestei reţele conceptuale. Un presupus fapt care este
independent de alte fapte nu poate funcţiona ca premisă, din
moment ce restul cunoaşterii noninferenţiale care funcţionează ca
premise, trebuie întemeiată şi astfel trebuie să apară într-o
inferenţă validă în locul concluziei. Pe de altă parte, dacă am
susţine că un fapt noninferenţial atomic ar putea funcţiona ca o
concluzie, atunci s-ar pierde tocmai scopul pentru care am introdus
datul experienţei. Anume acela de a găsi un fundament cert pentru
cunoaşterea empirică.

2.2 McDowell şi noua problemă a Mitului Datului

În Mind and world, McDowell pune problema modului în care

gândirea empirică este constrânsă din punct de vedere raţional de
către lume. Pentru ca teoriile noastre să fie despre lume (să fie
empirice), felul în care lumea este trebuie să impună constrângeri
raţionale asupra teoriilor noastre. Teoriile noastre trebuie să
răspundă lumii. Dar, McDowell susţine că anumite curente din
filosofia contemporană fac dificil de văzut cum lumea ar putea
constrânge raţional gândirea. Filosofia contemporană este prinsă în
următoarea dilemă: ori acceptă mitul Datului experienţei, ori
 16

trebuie să accepte o rotire în gol a minţii, neconstrânsă în nici un fel

de către lume.
Dacă acceptăm argumentul lui Sellars împotriva Mitului
Datului, atunci vom cădea pe cealaltă ramură a dilemei: dacă
senzaţiile sunt nonepistemice şi nonintenţionale, atunci cum este
posibil ca ele să ne spună ceva despre lume? După cum spune
Davidson: „nothing can count as a reason for holding a belief
except another belief.”6 Altfel spus, doar ceva conceptual poate sta
într-o relaţie raţională cu o opinie şi deci, doar ceva conceptual
poate sta ca temei pentru o opinie. Cum senzaţiile nu au un
caracter conceptual s-ar părea că nu pot constrânge din punct de
vedere raţional gândirea. Respingând mitul Datului, devine
imposibil de văzut cum teoriile noastre ar putea fi constrânse
raţional de către lume şi cum gândurile noastre ar putea avea
conţinut. Am putea apela la senzaţii pentru a explica de ce avem
opiniile pe care le avem, la fel cum cineva ar putea apela la
temperamentul său coleric pentru a explica de ce a agresat fizic o
altă persoană. Dar în aceste cazuri explicaţia nu are un caracter
justificator, nu se oferă temeiuri. În cel mai bun caz are un caracter
dezvinovăţitor.
Deci, conform lui McDowell, ne aflăm în faţa a două soluţii la
fel de neatrăgătoare:

6
Donald Davidson, “A Coherence Theory of Truth and Knowledge,” in
Ernest LePore, ed., Truth and Interpretation: Perspectives on the Philosophy of
Donald Davidson (Basil Blackwell: 1986), 307-319, 310.
 17

“It can seem that if we reject the Given, we merely reopen

ourselves to the threat to which the idea of the Given is a response,
the threat that our picture does not accommodate any external
constraint on our activity in empirical thought and judgment…We
come under pressure to recoil back into the Given, only to see all
over again that it cannot help. There is a danger of falling into an
interminable oscillation.”7

Conform lui McDowell soluţia este să recunoaştem că

percepţia are deja un caracter conceptual. Dacă senzaţiile sunt
conceptuale, atunci ele pot sta într-o relaţie raţională, justificatorie,
cu opiniile.
Privitor la acest punct este necesar de făcut un mic
comentariu: McDowell precizează că soluţia nu este o variantă a
mitului Datului. El spune:
“The idea of the Given is the idea that the space of reasons,
the space of justifications or warrants, extends more widely than
the conceptual sphere.”8

Mitul Datului spune că ceva nonconceptual ar putea întemeia

sau justifica o opinie. McDowell nu spune acest lucru, nu spune că
spaţiul raţiunii se extinde mai mult decât spaţiul conceptelor. El
spune că domeniul conceptelor nu cuprinde numai domeniul
opiniilor, ci şi pe cel al senzaţiilor.

7
McDowell, Mind and World, 8-9.
8
McDowell, Mind and World, 7.
 18

2.3 Analiza soluţiei lui McDowell

Putem elimina dilema atacând a doua parte a ei. Aceasta

neagă că ceva pur cauzal poate avea vreo forţă raţională asupra
domeniului conceptual. Conform lui McDowell, problema
recunoscută de către Sellars este că:
“the logical space of reasons is sui generis, as compared with
the logical space in which Sellars sees ‘empirical description’ as
functioning, which I have identified on Sellars’s behalf with the
logical space of nature.”9
Relaţiile cauzale sunt relaţii cauzale, iar relaţiile raţionale sunt
relaţii raţionale. Nu va exista niciodată o legătură între aceste două
tipuri de relaţii. McDowell încearcă să reconcilieze spaţiul logic al
naturii şi spaţiul logic al raţiunii făcându-l pe primul mai puţin sui
generis în comparaţie cu cel de-al doilea, asimilând parţial lumea
domeniului minţii şi susţinând că lumea este ea însăşi conceptuală.
McDowell spune:
“Once we remember second nature, we see that operations of
nature can include circumstances whose descriptions place them in
the logical space of reasons, sui generis though that logical space
10
is;” şi,

9
McDowell, Mind and World, xviii.
10
Ibid., xx.
 19

“reality is…not to be pictured as outside an outer boundary

that encloses the conceptual sphere.”11
Astfel, a doua parte a dilemei poate fi atacată asimilând
lumea domeniului minţii. McDowell pare să facă tocmai acest lucru.
McDowell încearcă să construiască lumea ca fiind
asemănătoare minţii, pentru ca aceasta din urmă să o poată
reprezenta pe prima. Problema principală, conform lui McDowell,
este că dacă o senzaţie este nonconceptuală atunci ea nu poate
constrânge în mod raţional gândirea. Dar ar trebui observat că
lanţul cauzal care porneşte de la obiecte şi ajunge la judecăţile
empirice, nu include doar senzaţii şi judecăţi. El include, de
asemenea, obiectele însele şi (în cazul percepţiei vizuale), un flux
de fotoni care traversează spaţiul.
Problema care apare în acest moment este următoarea: dacă
ideea conform căreia capacităţile conceptuale ale judecăţii
prelucrează senzaţiile nonconceptuale nu ne poate ajuta să
explicăm cum suntem constrânşi raţional de către lume, atunci cum
poate reprezenta o îmbunătăţire ideea că puterile conceptuale ale
senzaţiei prelucrează fluxul de fotoni, acesta din urmă fiind
nonconceptual. Dacă problema este că spaţiul logic al raţiunii este
sui generis în comparaţie cu spaţiul logic al naturii, atunci problema
nu poate fi rezolvată mutând graniţa între aceste două spaţii, de la
A (dintre judecată şi spontaneitate) la B (dintre spontaneitate şi
fluxul de fotoni).
Dacă McDowell vrea să-şi urmeze strategia de a explica cum
pot teoriile avea conţinut empiric, atunci trebuie să susţină nu doar

11
Ibid., 26.
 20

că percepţia este conceptuală, ci şi că fluxul de fotoni emis de

obiecte, ca şi obiectele însele, au un caracter conceptual. Acestea
din urmă se găsesc tot în spaţiul logic al raţiunii. McDowell este de
acord cu această concluzie:

„According to the Myth of the Given, the obligation to be

responsibly alive to the dictates of reason lapses when we come to
the ultimate points of contact between thinking and reality; the
Given is a brute effect of the world, not something justified by it.
But in fact the obligation must be in force all the way out to reality.
The world itself must exert a rational constraint on our thinking. If
we suppose that rational answerability lapses at some outermost
point of the space of reasons, short of the world itself, our picture
ceases to depict anything recognizable as empirical judgment; we
have obliterated empirical content altogether.”12

Astfel, lumea este asimilată minţii, realitatea se află în spaţiul

raţiunii. Mintea reuşeşte să reprezinte lumea deoarece lumea,
precum mintea, se dovedeşte a avea un caracter conceptual.
Realitatea este ea însăşi conceptuală. Dar ce înseamnă să susţinem
că mesele şi copacii au un caracter conceptual? Dacă susţinem
acest lucru ar părea că aderăm la o poziţie idealistă. Poziţia lui
McDowell nu trebuie neapărat asimilată unei poziţii idealiste.
În schimb, putem observa că McDowell este el însuşi prins
într-o dilemă. Pe de o parte, el poate adopta o poziţie plauzibilă în
privinţa conţinutului conceptual. Şi anume, poziţia adoptată de

12
Ibid., 42-3.
 21

către Sellars sau Brandom13. Conform acestei poziţii proprietatea de

a fi conceptual este mai degrabă, una relaţională, decât una
intrinsecă. Astfel ceva este conceptual în virtutea faptului că este
prins într-o reţea adecvată de multe alte concepte. A spune că o
senzaţie este conceptuală nu revine la a spune că are o anumită
proprietate magică sau că acea senzaţie are o proprietate intrinsecă
care o face să difere de senzaţii nonconceptuale (cum ar fi cele ale
animalelor). Revine doar la a spune că senzaţia apare într-un
context de capacităţi conceptuale deja dobândite şi că în virtutea
acestui context, senzaţia poate avea o importanţă epistemică
pentru teoria emprirică a celui care experimentează acea senzaţie.
Dar dacă McDowell vrea să susţină această poziţie atunci nu
este într-o postură mai bună cu privire la constrângerea raţională a
percepţiei, decât cei ale căror poziţii le critică.
Dacă luăm în considerare conţinutul conceptual ca fiind o
proprietate relaţională, extrinsecă, pare clar că ceea ce determină
conţinutul conceptual al unui item (senzaţie, opinie etc) nu este
ceva intrinsec acestuia, ci mai degrabă o relaţie cu alţi itemi (opinii,
abilităţi etc). Astfel, rămâne posibilitatea ca în cazul în care aceste
relaţii ar fi fost diferite, atunci importanţa conceptuală a itemului
luat în considerare ar fi diferită. Dar, în acest caz, trebuie pusă
următoarea întrebare: cum ştim dacă sistemul de relaţii pe care îl
deţinem este corect? Cum ştim dacă avem o teorie corectă despre
lume? Senzaţiile avute în vedere nu ne pot spune ce conţinut
conceptual ar trebui să aibă, nu ne pot spune în ce relaţii ar trebui
să stea faţă de opiniile noastre, abilităţile perceptuale etc. Până la
„For one to have a concept, first he must have many concepts”, R.Brandom,
13

Making it Explicit
 22

urmă, McDowell indică în mod corect că mitul Datului este “the idea
that the space of reasons, the space of justifications or warrants,
extends more widely than the conceptual sphere.” 14 Prin urmare, un
item, cum ar fi o senzaţie, nu ne poate spune care ar trebui să fie
natura sa conceptuală, deoarece ne poate spune ceva doar după ce
are deja o natură conceptuală. De aceea, suntem aruncaţi din nou
în dilema lui McDowell: senzaţiile pot avea o natură conceptuală,
dar lumea nu ne poate spune ce sistem conceptual este cel corect.
Obiectele nu pot determina conceptele pe care le folosim pentru a
gândi acele obiecte. Dacă am fi avut un alt set de concepte
perceptuale, atunci senzaţiile noastre ar fi avut o importanţă
conceptuală diferită. Dar, acum putem observa că începem să ne
învârtim în gol. Lumea nu ne poate arăta ce sistem conceptual
folosim.
În cazul în care conţinutul conceptual al unei senzaţii este
determinat de către teoria pe care o avem, atunci lumea nu ne
poate constrânge în felul în care doreşte McDowell. Legătura dintre
lume şi minte este mult prea slabă deoarece trebuie să ne întrebăm
dacă deţinem sau nu teoria corectă. Nimic extrateoretic nu ne poate
spune ce teorie să alegem. Legăturile noastre cu lumea au o formă
conceptuală, dar ele au această formă în virtutea teoriei pe care o
deţinem conform teoriei relaţionale a conţinutului conceptual. Prin
urmare, dacă McDowell vrea să adopte viziunea relaţională asupra
conţinutului conceptual, atunci poziţia sa nu ar fi cu mult mai bună
decât cu cea pe care o atacă, cea a lui Davidson.

14
McDowell, Mind and World, 7.
 23

McDowell poate să susţină că a avea conţinut conceptual

revine la a avea o proprietate intrinsecă, nu una relaţională. O
senzaţie conceptuală nu în virtutea în relaţiilor pe care le are cu alţi
itemi, ci în virtutea unei caracteristici intrinseci. Dar aceasta este a
doua latură a dilemei, deoarece această poziţie este în mod clar
neadecvată. În primul rând, această poziţie este incompatibilă cu
ideea holismului conceptual. În al doilea rând, poate intra pica sub
atacul pe care Sellars îl aduce mitului Datului. Concluzia lui Sellars
este că o senzaţie nu poate avea prin ea însăşi conţinut conceptual.
Această concluzie este negată de susţinerea că posesia conţinutului
conceptual este o proprietate intrinsecă a diferitor itemi. În al
treilea rând, ţinând cont de afirmaţia lui McDowell că lumea este ea
însăşi conceptuală, această poziţie pare să vadă conţinutul
conceptual ca pe o proprietate magică. Ce înseamnă a spune
„copacii sunt în mod intrinsec conceptuali”? Este aceasta o
proprietate fizică? Aceasta nu este cu siguranţă o teorie adecvată a
conceptualului.
În concluzie dilema lui McDowell este următoarea: dacă
adoptă o poziţie relaţională în privinţa conţinutului conceptual,
atunci nu reuşeşte să explice mai bine decât Sellars sau Davidson
cum poate lumea să ne constrângă teoriile empirice. Dacă, pe de
altă parte, adoptă o poziţie nonrelaţională a conţinutului conceptual,
atunci are de rezolvat cele trei probleme expuse mai sus (negarea
holismului conceptual, confruntarea cu argumentul lui Sellars
împotriva mitului Datului şi viziunea asupra conceptualităţii văzută
ca o proprietate magică).
 24

Capitolul III

3.1 Wittgenstein şi Normativitatea stărilor intenţionale

Wittgenstein este primul susţinător important al tezei că

stările şi actele intenţionale au în mod esenţial un caracter
normativ. El pleacă de la observaţia că înţelegerea actelor precum
înţelesul, intenţia sau opinia, este o înţelegere a acestora ca acte
care ne angajează sau ne obligă să acţionăm şi să gândim în
diferite feluri. Pentru a-şi îndeplini rolul tradiţional, înţelesul unei
expresii lingivistice trebuie să determine cum ar fi corect să fie
folosită în diferite contexte. A înţelege sau a capta un astfel de
înţeles, revine la a fi capabil să distingi folosiri corecte de folosiri
incorecte. Această imagine nu este restrânsă doar asupra
înţelesului, ci şi asupra stărilor intenţionale precum opinia sau
intenţia. O anumită opinie poate să se raporteze în diferite feluri la
modul în care lucrurile sunt, dar conţinutul ei determină cum ar fi
adecvat pentru aceasta să raporteze, în acord cu acea opinie - şi
anume, conţinutul a ceea ce luăm ca adevărat ar trebui să fie
adevărat. O anumită intenţie poate sau nu să stabilească cum va
acţiona cineva dar conţinutul ei determină cum este adecvat ca
cineva să acţioneze, în acord cu acea intenţie - şi anume, făcând
adevărat acel conţinut. A spune aceasta nu înseamnă a nega că
ocurenţele stărilor intenţionale au semnificaţie cauzală. Înseamnă
 25

doar a arăta că pentru a le înţelege ca având conţinut trebuie să le

înţelegem ca având importanţă normativă.
3.2 Caracterul social al normelor

Stările intenţionale aparţin spaţiului logic al raţiunii. Ele îşi

capătă conţinutul in cadrul unei practici, şi anume în „the game of
giving and asking for reasons” 15. Această practică are o structură
inferenţială.16 Dacă acceptăm că stările intenţionale au un caracter
esenţial normativ, atunci spţiul logic al raţiunii va avea un caracter
esenţial normativ. Când ne situăm în practica definitorie a acestui
spaţiu, „the game of giving and asking for reasons”, ne găsim într-
un domeniu normativ. Dacă vom elucida caracterul normelor care
guvernează această practică, este posibil să elucidăm relaţia dintre
minte şi lume.

3.2.1 Normele ca principii explicite

Această poziţie identifică normele cu anumite formulări

explicite ale unor reguli. O normă socială va fi înţeleasă prin
analogie cu un semn dintr-un parc pe care este scris „Nu călcaţi
iarba!”. Aprecierea normativă a acţiunilor poate fi făcută deoarece
putem lua în considerare o anumită acţiune, pe care să o apreciem
facând apel la o regulă care să specifice cum ar trebui realizată

15
R.Brandom, Making it Explicit, pg.97
16
Nu sunt importante detaliile acestei practici. Putem folosi modelul lui Sellars,
descris în capitolul anterior, sau modelul mai complex al lui Brandom sau orice alt
model. Este important faptul că conţinuturile conceptuale sunt conferite în urma
acestei practici.
 26

acea acţiune. Astfel, putem determina dacă acea acţiune a fost

realizată în mod corect sau incorect.
În acest tip de teorie, normativitatea are un caracter derivat:
”Proprieties of performance that are governed by explicit rules do
not form an autonomous stratum of normative statuses, one that
could exist though no other did”17
Problema cu acest tip de abordare a normelor a fost
identificată de către Kant, însă a fost formulată mult mai tranşant
de către Wittgenstein. Obiecţia lui constă intr-un argument de tipul
regresului la infinit. O regulă explicită nu poate determina, singură,
statutul normativ pentru nimic altceva. Mai întâi, regula trebuie
aplicată. Dar, aplicarea unei reguli poate fi făcută la rândul ei, în
mod corect sau incorect. Vom avea nevoie de o regulă de ordinul
doi care să specifice cum trebuie aplicate regulile de odinul unu.
Pentru a aplica regulile de ordin doi vom avea nevoie de reguli de
ordin trei. Astfel, obţinem un regres la infinit.
Ce ne arată acest argument? Conform lui Wittgenstein: „what
this shows is that there is a way of grasping a rule which is not an
interpretation, but which is exhibited in what we call 'obeying the
rule' and 'going against it' in actual cases.”18 Sau, după cum spune
Brandom: „there is a need for a pragmatist conception of norms – a
notion of primitive correctnesses of performance implicit in practice
that precede and are presupposed by their explicit formulation in
rules and principles”19. Regresul apare datorită asumpţiei că
normele se găsesc mai întâi la nivelul principiilor, fiind aplicate

17
R.Brandom, Making it Explicit, Pg.21
18
Ludwig Wittgenstein, Philosophical Investigations,
19
R.Brandom, Making it Explicit, Pg.21
 27

practicilor doar secundar. Problema este că nu putem trece de la

principii la practici. Întotdeauna vom avea nevoie de principii
suplimentare. Soluţia este să aratăm ce înseamnă să avem norme
implicite în practică.

3.2.2. Normele ca regularităţi

Argumentul lui Wittgenstein ne reaminteşte să nu confundăm

regulile cu formulările lor explicite. Însă, pe această linie se poate
merge prea departe. Putem considera că regulile pot fi identificate
intr-un mod complet independent cu privire la atitudinile noastre
către acele reguli. O asemenea strategie ar duce la identificarea
normelor sociale cu simple regularităţi ale comportamentului.
Această strategie este numită de către Brandom regularism.
Problema regularismului este că nu mai poate face distincţia
între ceea ce este făcut şi ceea ce ar trebui făcut. Pierde tocmai
caracterul dimensiunea normativă a normelor sociale. Această
dificultate poate fi redată în felul următor. Pentru orice linie finită de
comportament, se pot imagina oricâte reguli pentru care acel
comportament să fie o instanţiere a acelor reguli. Prin urmare, când
avem un comportament care pare să fie obţinut plecând de la o
anumită regulă, va fi întotdeauna posibil să generăm o altă regulă,
cu care acel comportament să fie consistent.
Eroarea pe care o fac regulariştii este de a crede că, deoarece
normele nu constau în reprezentările explicite pe care li le dăm, nu
mai trebuie să ţinem cont de atitudinile noastre faţă de aceste
norme. Regularistul incearcă să sesizeze prezenţa normelor prin
 28

observarea regularităţilor comportamentale. El ignoră total

atitudinile agenţilor, ceea ce aceştia consideră că fac. De aici apare
problema. Dacă nu ţinem cont de ceea ce agentul consideră că
face, atunci vom avea prea multe reguli care vor fi consistente cu
un anumit comportament. Mai mult, orice este o instanţă a unei
reguli. Astfel, distincţia între îndepliniri corecte sau incorecte ale
unor norme dispare.
Conform lui Brandom: "for the simple regularist's
identification of impropriety with irregularity to get a grip, it must
be supplemented with some way of picking out, as somehow
privileged, some out of all the regularities exhibited. To say this is
to say that some regularities must be picked out as the ones that
ought to be conformed to, some patterns as the ones that ought to
be continued. The simple regularity view offers no suggestion as to
how this might be done and therefore does not solve, but merely
puts off, the question of how to understand the normative
distinction between what is done and what ought to be done" 20
Prin urmare, trebuie să găsim o modalitate de a acţiona care
să poate fi înţeleasă în mod adecvat ca o instanţă de a „considera
ceva ca fiind corect”, dar care să nu fie o formulare explicită a ideii
că ceva este corect. Pentru a găsi norme implicite în practică,
trebuie să găsim mai întâi evaluări normative ale acţiunilor, care să
fie implicite în practică.

3.2.3. Evaluări normative ale acţiunilor

20
R.Brandom, Making it Explicit,, Pg.28
 29

Candidatul cel mai plauzibil pentru un tip de comportament

care să manifeste evaluări normative este sancţiunea. Răspundem
la acţiuni corecte prin sancţiuni pozitive; la acţiuni incorecte prin
sancţiuni negative. O sancţiune pozitivă funcţionează ca o
recompensă, întărind dispoziţia agentului de a avea acel tip de
comportament. O sancţiune negativă funcţionează ca o pedeapsă,
condiţionând agentul să nu repete acest tip de comportament.
Cea mai simplă cale de a da seama de normele sociale
plecând de la această concepţie despre sancţiuni, este de a defini o
normă ca o regularitate sancţionată în conduită. Brandom atribuie o
astfel de teorie lui John Haugelant. Conform acestei poziţii, agenţii
se conformează anumitor tipare de conduită deoarece acel tipar
este sancţionat pozitiv sau pentru că orice deviere de la acel tipar
este sancţionată negativ. În felul acesta, acţiunile lor sunt în mod
implicit subiectul evaluărilor normative. O acţiune este privită
implicit ca fiind corectă atunci când i se răspunde cu o sancţiune
pozitivă şi este privită ca fiind incorectă atunci când i se răspunde
cu o sancţiune negativă. Aceste sancţiuni sunt cele care privilegiază
un anumit tipar de conduită, ridicându-l deasupra nivelului unei
simple regularităţi.
Această teorie este atractivă deoarece sancţiunea poate fi
înţeleasă fără a fi nevoiţi să presupunem alte concepte normative.
În plus, funcţionează în mod clar ca un tip de evaluare normativă
implicită. Totuşi, Brandom consideră această poziţie ca fiind
neadecvată. Această teorie este tot de tip regularist. Introducerea
sancţiunilor ne permite să alegem un tipar privilegiat la nivelul
comportamentului. Dar însăşi sancţionarea este un alt tipar de
 30

comportament şi poate fi înţeleasă ca întărind un număr arbitrar de

reguli:
„Just as there is no such thing as the regularity of
performance vinced by some actual course of conduct... so there is
no such thing as the regularity that is being reinforced by a certain
set of responses to responses, or even dispositions to respond to
responses. The issue of gerrymandering, of how to privilege one
specification of a regularity over equally qualified competitors,
arises once more at the level of the reinforcing regularity”. 21

Conform acestei poziţii, nu putem spune dacă persoana care

sancţionează face ceea ce ar trebui să facă. Acţiunile celui ce
sancţionează sunt doar un tipar comportamental, care poate fi
întotdeauna înţeles ca o instanţă a unei reguli. Astfel, distincţia
dintre ce ar trebui făcut şi ce este făcut dispare la acest nivel.
O strategie de a rezolva această problemă ar putea fi
adăugarea unui alt nivel al sancţiunilor – tratarea comportamentului
de a sancţiona ca fiind la rândul său subiectul altor sancţiuni.
Aceasta ar însemna să recunoaştem că sancţionarea este la rândul
său ceva ce poate fi făcut în mod corect sau incorect. Însă, această
strategie duce la un regres la infinit. Indiferent cât de multe nivele
ale sancţionării am introduce, întotdeauna tiparul de la nivelul
superior va fi arbitrar. Conform lui Brandom:

„if actual reinforcement of dispositional regularities is all that

is available to appeal to in making sense of this regress, it might

21
R.Brandom, Making it Explicit, Pg. 36.
 31

still be claimed that what is instituted by this hierarchy of

regularities of responses to regularities of responses ought not to
count as genuinely normative”22

Care este soluţia lui Brandom? Rezolvarea constă în a renunţa

la ideea că sancţionarea trebuie înţeleasă în termeni naturalişti.
Când sancţiunile sunt înţelese în termeni precum recompense şi
pedepse, scopul este de a explica evaluările normative făcând apel
la un set de acţiuni care pot fi înţelese în termeni nonnormativi. Dar
conform lui Brandom angajamentul faţă de o astfel de reducere
este opţional.
Există o altă posibilitate de a sancţiona pe cineva. Aceasta
constă în schimbarea statutului normativ al celui pedepsit.
Realizarea în mod corect sau incorect a unei acţiuni poate afecta
setul de acţiuni pe care acea persoană este îndreptăţită să le
realizeze. Astfel sancţiunea care urmează unei acţiuni poate consta
doar într-o schimbare a statutului normativ:
„As pointed out above, the assessing response constituting
the community's acknowledgement of such a norm (the attitude
corresponding to the status) might in some cases be describable in
nonnormative terms – one who violates the norm is beaten with
sticks, the norm-violating behavior is negatively reinforced. But
other cases are possible, for instance ones in which the assessing
response is to punish by making other actions inappropriate – one
who violates the norm is not permitted to attend the weekly
festival. In such a case, the normative significance of transgression

22
R.Brandom, Making it Explicit, Pg. 36
 32

is itself specified in normative terms (of what is appropriate, of

what the transgressor is entitled to do”.23

Brandom se referă la o sancţiune care doar schimbă statutul

normativ al cuiva ca la o sancţiune internă, iar la o sancţiune
precum cea de a bate cu băţul, ca o sancţiune externă.
Introducerea sancţiunilor interne nu ar face nici o diferenţă dacă
aceste sancţiuni ar fi doar intermediari pentru sancţiunile externe.
Se poate spune că doar sancţiunile externe contează cu adevărat şi
că fiecare lanţ de sancţiuni interne trebuie să se finalizeze prin
sancţiuni externe. Spre exemplu, în timp ce cineva nu va fi bătut
pentru că a lipsit de la vânătoare, ci doar îi va fi interzis să participe
la festival, el va fi bătut dacă încearcă să participe la festival. În
acest caz, putem redescrie acest exemplu, astfel încât să evităm
apelul la sancţiuni interne, spunând că oricine lipseşte de la
vânătoare şi încearcă să participe la festival va fi bătut. Prin urmare
acest tip de construcţie ar fi în esenţă asemănător cu cel al lui
Haugeland.
Diferenţa dintre modelul lui Brandom şi cel al lui Haugeland
constă în faptul că sancţiunile interne nu trebuie să fie ancorate în
final în sancţiuni externe. Nu este nimic incoerent într-un sistem
normativ ale cărui sancţiuni să fie toate interne.
Sancţiunile interne sunt tocmai acele evaluări normative,
implicite in practici, pe care le căutam. Mai trebuie arătat cum pot fi
instituie aceste norme, implicite in practică.
3.2.4. Instituirea normelor
23
R.Brandom, Making it Explicit, Pg. 43
 33

Putem înţelege normele ca fiind instituite de atitudinile

practice ale acelora care le recunosc in practica lor. În lispa acestei
recunoaşteri practice – considerarea activităţilor ca fiind corecte sau
incorecte, răspunzându-le ca atare în practică – activităţile au
proprietăţi naturale, dar nu normative. Ele nu pot fi înţelese ca fiind
corecte sau incorecte, fără a face referire la evaluările lor sau la
recunoaşterea lor ca atare de către participanţii la practica
respectivă.
Un criteriu important de adecvare pentru o teorie cu privire la
normele conceptuale implicite în practicile discursive este acela de a
da seama de obiectivitatea acestor norme. Obiectivitatea normelor
conceptuale presupune ca orice atitudine de a evalua ca o aplicare
corectă a unui concept, atunci când ne formăm o opinie sau
asertăm ceva, să poată fi inţeleasă ca putand fi greşită. Aceasta,
datorită felului în care stau lucrurile în privinţa obiectelor despre
care acele opinii sunt.
În privinţa normelor conceptuale, ca fiind instituite social
putem adopta două strategii. Prima este de a vedea relaţiile sociale
ca fiind de tipul eu-noi24. Acestea sunt relaţii între individ şi
societate. Comunitatea evaluează acţiunile individului, raportându-
se la ceea ce consideră a fi corect. Într-o astfel de abordare,
distincţia dintre ceea ce comunitatea consideră corect şi ceea ce
este corect dispare. Normele conceptuale nu vor putea răspunde
Lumii, pentru că rămân la nivelul acordului comunitar.

24
Terminologia eu-noi, eu-tu este preluată de la R.Brandom
 34

A doua posibilitate este de a concepe relaţiile sociale ca fiind

de tipul eu-tu. Aceste relaţii nu se opresc la nivelul acordului
comunitar. Ele au un caracter deschis. Va fi întotdeauna posibil ca o
altă persoană să intre în aceste relaţii şi să critice standardele
acceptate. Mai mult, orice personă işi poate modifica evaluările. O
persoană poate critica atât opiniile altei persoane, dar şi pe cele ale
întregii comunităţi. Ea poate susţine că aceste opinii nu reprezintă o
conceptualizare adecvată a Lumii. Din perspectiva unor noi
experienţe, opiniile împărtăşite de către toţi membrii comunităţii se
pot dovedi a fi incorecte. Mai mult, atitudinile de a trata ceva ca
fiind corect sau incorect pot fi subiectul unei evaluări normative. O
abordare de tipul eu-tu nu ne obligă să identificăm la un moment
dat ceea ce este corect cu ceea ce este considerat a fi corect.
În concluzie o abordare a normelor conceptuale de tipul eu-tu
poate da seama de modul în care avem acces epistemic la Lume.
Din moment ce aceste relaţii nu au o finalitate, precum cele de tipul
eu-noi, putem concepe această finalitate ca fiind tocmai accesul
epistemic la lume. După aceea, depinde de felul în care este Lumea
care dintre gândurile noastre despre Lume sunt corecte şi care nu.
Putem descoperi această corectitudine sau incorectitudine doar în
cadrul practicilor sociale, în cadrul cărora ne evaluăm unul altuia
atitudinile normative. Dar, avem la dispoziţie o distincţie
conceptuală între procesul social de a afla dacă ceva este corect sau
nu si faptul că acel ceva este corect sau nu. Iar această distincţie
ne oferă, în principiu, posibilitatea să cunoaştem lumea. Să avem
opinii sau intenţii despre ea.
 35

BIBLIOGRAFIE:

1. Brandom, Robert B. (1994) Making It Explicit: Reasoning, representing,

and discursive commitment. Cambridge: Harvard University Press;

2. Brandom, Robert B. (1997) "Study guide" in Sellars, Empiricism and the

Philosophy of Mind: Study guide. Cambridge: Harvard University Press;

3. Brandom, Robert B. (1995b): Knowledge and the Social Articulation of the

Space of Reasons, in, Phil. Phen. Res. 55, pp. 895 – 908.

4. Brandom, Robert B. (1997b): Précis of Making it Explicit, in, Phil Phen

Res. 57(1), pp.153 – 162.

5. Brandom, Robert B. (1997c): Replies, in, Phil Phen Res. 57(1), pp. 189 –
204.

6. Brandom, Robert B. (2000): Articulating Reasons. An Introduction to

Inferentialism, Cambridge Mass (HUP).

7. Davidson, Donald (1986c): A Coherence Theory of Truth and Knowledge,

in, E. LePore, B. P. McLaughlin (eds.): Actions and Events. Perspectives on the
Philosophy of Donald Davidson, Cambridge, Mass., Oxford: Blackwell, pp. 307 –
319.
 36

8. Gibbard, Allan (1996): Thought, Norms, and Discursive Practice:

Commentary on Robert Brandom, Making it Explicit, in, Phil Phen Res. 56, pp. 699 –
717.
9. Kripke, Saul (1982): Wittgenstein on Rules and Private Language,
Cambridge, Mass., Oxford: Blackwell.

10. McDowell, John (1995b): Knowledge and the Internal, in, Phil. Phen. Res.
55, pp. 877 –893.

11. McDowell, J. Brandom on Inference and Representation , Philosophy and

Phenomenological Research Vol. LVII, No.1, March 1997, pp. 157ff McDowell, J.
(1994): Mind and World, Harvard University Press, Cambridge (Mass.);

12. Rorty, Richard (1997) What do you do when they call you a relativist?
Philosophical and Phenomenological  Research,   LVII, 1, p.177-186;

13. Rosen, G. (1997) Who makes the rules around here? Philosophical and
Phenomenological  Research,   LVII, 1, p.163-171;

14. Sellars, Wilfrid. (1997) Empiricism and the Philosophy of Mind: Study
guide. Cambridge: Harvard University Press;

15. Sellars, Wilfrid (1948): Concepts as Involving Laws and Inconceivable

without Them, in, Philosophy of Science 15, pp. 287 – 315.

16. Wittgenstein, Ludwig (1958) Philosophical Investigations, Basil

Blackwell Ltd;
37