Punctele 1 și 2 din plan le vei dezvolta singură, cum v-a îndrumat doamna profesoară (Tu o

cunoști mai bine și îi știi gusturile, pretențiile, exigențele...)

3.
În ceea ce privește acțiunea, ca procedeu al caracterizării indirecte, se poate sesiza evoluția
personajului de la postura unui fiu de crai, un tânăr fără o anume identitate: „Fiul craiului cel mai
mic”, „crăișorul”, la unui om matur, integru, vrednic moștenitor al împărăției unchiului său.
Într-adevăr, Harap-Alb corespunde unui Făt-Frumos din basmele populare, viteazul ce
parcurge un drum de inițiere, dar Creangă realizează un personaj complex, cu o serie de calități,
dar și cu defecte, ce se corectează pe parcursul procesului de maturizare.
El nu este înzestrat cu însușiri excepționale, dimpotrivă, sunt împrejurări care dezvăluie
naivitatea, superficialitatea, descurajarea, adică scăderile firii omenești. Spre exemplu, dă dovadă
de superficialitate în momentul în care judecă lumea după aparențe. El o respinge, inițial, pe
bătrâna care îi oferă ajutorul: „Ce vorbești în dodii, mătușă? Tocmai de la una ca d-ta ți-ai găsit
să aștept eu ajutor?” și îl îndepărtează cu brutalitate pe calul slab ce se apropie de tava cu jăratec:
„Fiul craiului îi și trage atunci cu frâul în cap, zicând: — Ghijoagă urâcioasă ce ești! din toți caii,
tocmai tu te-ai găsit să mănânci jăratic?” Se dovedește a fi naiv atunci când intră în fântână, la
îndemnul Spânului: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului și
se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla.” În momentul când își
dă seama de capcana întinsă de adversarul său, se descurajează și refuză căutarea unei soluții,
preferând moartea: „Spânul vrea să-mi răpună capul cu orice preț. Și de-aș muri mai degrabă, să
scap odată de zbucium: decât așa viață, mai bine moarte de o mie de ori!” și se pot sesiza și alte
momente în care se lamentează: „Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău, sau nu știu cum
să mai zic, ca să nu greșesc înaintea lui Dumnezeu.”
Dar Harap-Alb se individualizează și dobândește identitate pe parcursul acțiunii. De la
început se dovedește a fi un om sensibil, de vreme ce suferă pentru nereușita fraților mai mari și
pentru dojana părintelui lor: „Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roș cum îi gotca, iese
afară în grădină și începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele
cuvinte ale părintelui său.” De asemenea, manifestă generozitate față de bătrâna zdrențuroasă:
„Fiul craiului, fermecat de vorbele babei, scoate atunci un ban și zice: — Ține, mătușă, de la
mine puțin și de la Dumnezeu mult.”
El știe să aprecieze și să urmeze sfaturile bune ale celor care îi sunt apropiați: tatăl, Sfânta
Duminică sau calul năzdrăvan, și astfel își demonstrează înțelepciunea. Datorită lor, reușește să
înfrunte obstacolele și să depășească probele la care este supus: aduce la curtea împăratului salată
din grădina ursului, aduce pielea cerbului bătut în diamante și, în cele din urmă, câștigă admirația
fetei lui Roșu-Împărat. Inteligent, este capabil să orienteze forțele neobișnuite ale prietenilor –
Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă – în atingerea scopului pentru care aplecat
la drum. Confruntat cu aceste situații deosebit de riscante, el învață răbdarea, compasiunea și
înțelege valoarea prieteniei. Totodată, împrejurările în care acționează, evidențiază fermitatea și
perseverența eroului. Dobândind încredere în sine, îi cere tatălui permisiunea de a merge spre
împărăția unchiului său: „— Dă-mi voie ca să mă duc și eu pe urma fraților mei, nu de alta, dar
ca să-mi încerc norocul. Și ori oi putea izbuti, ori nu, dar îți făgăduiesc dinainte că, odată pornit
din casa d-tale, înapoi nu m-oi mai întoarce, să știu bine că m-oi întâlni și cu moartea în cale.”
Sau, mai târziu, când se întoarce cu pielea prețioasă a cerbului, respinge toate tentațiile care îi
apar în cale: „Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap-Alb, și care dincotro îl ruga, unul
să-i dea bănărit, cât a cere el, altul să-i dea fata și jumătate de împărăție; altul să-i dea fata și
împărăția întreagă pentru asemene odoare. Dar Harap-Alb ca de foc se ferea și, urmându-și calea
înainte, la stăpânu-său le ducea.” Și aici impresionează onestitatea eroului și faptul că este un om
de cuvânt, capabil să respecte jurământul făcut Spânului, vicleanul care i-a furat identitatea.
Dar trăsătura de caracter esențială este bunătatea. Sunt multe împrejurări care dezvăluie
noblețea sufletului său și grija pentru ființele aparent neajutorate: îi dăruiește un ban bătrânei
cerșetoare, ocolește mușuroiul de furnici, pentru a ocroti viața făpturilor mărunte: „Dar tot mai
bine să dau prin apă, cum a da Dumnezeu, decât să curm viața atâtor gâzulițe nevinovate” și
ajută roiul de albine: „Harap-Alb, văzându-le așa, i se face milă de dânsele și, luându-și pălăria
din cap, o pune pe iarbă la pământ, cu gura-n sus, și apoi el se dă într-o parte. Atunci, bucuria
albinelor; se lasă jos cu toatele și se adună ciotcă în pălărie.”. Iar pe această trăsătură de bază, se
grefează toate celelalte însușiri: precauția, grija, generozitatea, cinstea.
4.
Conflictele și relațiile cu alte personaje sunt alte modalități ale caracterizării indirecte.
Însușirile eroului se evidențiază și prin antiteza cu Spânul, antiteză creată pe baza opoziției:
bunătate-răutate, modestie-lăcomie, grijă-dispreț. Există o secvență sugestivă pentru contrastul
dintre cele două concepții despre lume, pe de o parte, aceea a lui Harap-Alb și a verișoarelor sale,
pe de altă parte, aceea a Spânului: „Fetele împăratului întâmplându-se de față când a lovit Spânul
pe Harap-Alb, li s-a făcut milă de dânsul și au zis Spânului cu binișorul:
— Vere, nu faci bine ceea ce faci. Dacă este că a lăsat Dumnezeu să fim mari peste alții, ar
trebui să avem milă de dânșii, că și ei, sărmanii, sunt oameni!
— Hei, dragele mele vere, zice Spânul cu viclenia lui obicinuită; d-voastră încă nu știți ce-i
pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om. Și trebuie să știți
că și între oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuiesc ținuți din frâu, dacă ți-i voia
să faci treabă cu dânșii.....
Fetele atunci au luat altă vorbă, dar din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a
Spânului, cu toate îndreptările și înrudirea lui, pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea.”
Dar prezența Spânului trebuie interpretată ca un rău necesar, fără de care n-ar fi fost posibilă
maturizarea fiului de crai, idee concentrată și în una dintre replicile calului năzdrăvan: „Ce
gândești? Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă
la minte...” Și să nu uităm că tânărul nu l-a acceptat pe Spân imediat, neglijând sfatul părintesc,
dimpotrivă, l-a respins de două ori, însă a treia oară a trebuit să-i ceară ajutorul într-o lume pe
care nu o cunoștea: „Din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată și, tocmindu-te pe tine,
parcă-mi vine nu știu cum. Dar, fiindcă mi-au mai ieșit până acum înainte încă doi spâni, și cu
tine al treilea, apoi mai-mi vine a crede că asta-i țara spânilor și n-am încotro; mort-copt, trebuie
să te iau cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici.”
Relațiile cu celelalte personaje scot în evidență calitățile lui Harap-Alb. El manifestă un
respect deosebit față de tatăl său și față de Sfânta Duminică, dar este și un prieten devotat:
„Numai Harap-Alb nu aducea nici o supărare. Însă, ca tovarăș, era părtaș la toate: și la pagubă, și
la câștig, și prietenos cu fiecare...”
Se remarcă și alte mijloace ale caracterizării indirecte, cum ar fi redarea gândurilor
personajului pe baza monologului interior: «Stă el oleacă și se sfătuiește cu gândul: „Să trec
peste dânsele, am să omor o mulțime; să dau prin apă, mă tem că m-oi îneca, cu cal cu tot.”» sau
descrierea aspectului exterior: „Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roș cum îi gotca,....
Harap-Alb, cufundat în gânduri și galben la față, de parcă-i luase pânza de pe obraz... ” Astfel,
prin procedeele menționate, se dezvăluie profunzimea personajului, trăirile și frământarea
lăuntrică.
 5.
Complexitatea eroului se evidențiază și prin mijlocele specifice caracterizării directe
formulate de narator: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului și
se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla.”, formulate de
personajul însuși: „Din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată...” sau de alte personaje.
Împăratul își încurajează fiul, considerându-l potrivit să stăpânească o împărăție: „Mergi de-
acum tot înainte, că tu ești vrednic de împărat.”, Sfânta Duminică îi apreciază bunătatea: „Fii
încredințat că nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb...” Verde-
Împărat îi admiră priceperea și devotamentul: „Ia, să am eu o slugă așa de vrednică și
credincioasă ca Harap-Alb, aș pune-o la masă cu mine, că mult prețuiește omul acesta!”,
dimpotrivă, Spânul, îl consideră îndărătnic: „Hei, hei! Nu știți d-voastră ce poam-a dracului e
Harap-Alb aista! Până l-am dat la brazdă, mi-am stupit sufletul cu dânsul.”, în timp ce
verișoarele observă noblețea sufletului său, în opoziție cu lipsa de omenie a Spânului: „Și din
ceasul acela au început a vorbi ele înde ele, că Spânul defel nu samănă în partea lor, nici la chip,
nici la bunătate; și că Harap-Alb, sluga lui, are o înfățișare mult mai plăcută și seamănă a fi mult
mai omenos.”

Îți las ție să dezvolți și următoarele două puncte din plan!