DREPTUL TRAC

Odată cu formarea statului trac s-a format și dreptul trac, alcătuit din normele juridice care iau
locul obiceiurilor sau cutumelor nejuridice din perioada prestatală. Dreptul trac s-a constituit pe 3
căi:

• Sancționarea unora dintre vechile obiceiuri ale epocii prestatale, și anume cele
care se dovediseră a fi convenabile și utile clasei dominante și despre care se
pretindea că ele sunt expresia unui interes social general, devenind obiceiuri sau
cutume juridice

• În paralel, prin impunerea unor noi comportamente corespunzătoare cerințelor vieții

economico-sociale de tip statal, au fost sancționate de către puterea politică noi
obiceiuri sau cutume juridice.

• Pe lângă dreptul nescris, exprimat în forma obiceiurilor, în statul trac al lui Burebista,
s-a elaborat și un sistem de legi scrise care nu ne-au parvenit pe cale directă, dar pe
care autorii antici îl menționează. Spre pildă, Strabo și Iordanes afirmă că în vremea
lui Burebista au fost adoptate legile tracilor despre care Burebista pretindea că i-au
fost inspirate de către zei, iar aceste legi, spun autorii antici, s-au transmis din
generație în generație până în secolul al VI-lea d.Hr. Prin aceste legi nu s-a realizat o
simplă codificare a obiceiurilor, așa cum a avut loc la Roma prin Codul Decemviral,
ci s-au introdus norme de drept noi, căci potrivit istoricilor menționați, aceste legi
conțin porunci ale regelui. (Belagines)

În mod deliberat, regele trac, ajutat de Marele Preot Deceneu, a recurs la autoritatea
religiei pentru a se face ascultat de către popor și pentru a dubla autoritatea de stat cu autoritatea
religioasă în aplicarea și asigurarea aplicării și respectării legilor.

Instituțiile juridice ale dreptului trac nu ne sunt cunoscute în amănunt pentru că textele
vecilor legi nu ne-au parvenit pe cale directă. Cu toate acestea, le putem constitui în linii
generale, pe baza unor izvoare istorice indirecte, precum și pe baza urmelor pe care aceste
instituții le-au lăsat asupra dreptului de mai târziu.
 Instituția proprietății

Cea mai importantă instituție a dreptului trac, ca de altfel al oricărui sistem de drept este
instituția proprietății, întrucât dimensiunea esențială a libertății individuale și a libertății unui
popor este aceea de a fi proprietar. Oamenii care nu sunt proprietari nu sunt oameni liberi, decât
de iure (uneori), nu și de facto. Așa cum popoarele care nu sunt proprietare nu sunt popoare
libere, nu au și nu pot fi un factor decizional.

Oamenii și popoarele care nu sunt proprietari, nu sunt liberi.

În materia proprietății, tracii au cunoscut 2 forme de proprietate: proprietatea privată a

taraboștilor, și proprietatea comună devălmașă a obștilor sătești sau teritoriale.

Proprietatea privată.

Proprietatea privată este atestată de Criton, un autor antic, care menționează că în statul
trac există mari proprietari de pământuri și vite. Pe de altă parte, vânzarea sclavilor traci pe
piețele de sclavi ale statului roman era o practică frecventată a triburilor trace. Rezultă deci că
obiectul proprietății private îl reprezentă pământul, vitele și sclavii, iar titulari acestui drept de
proprietate sunt taraboștii.

Proprietatea obștească.

Fizionomia acesteia au putut fi reconstituite pe baza unor versuri din odele poetului
roman Horațiu. Din aceste versuri rezultă că pământurile obștilor nu erau hotărnicite, nu erau
împărțite, ci se aflau în proprietatea comună devălmașă a membrilor acesteia, ca de altfel și
recoltele strânse de pe aceste terenuri. Cultivarea pământului obștilor se realiza însă în sistemul
asolamentului, în sensul că pământul de cultură al obștii era împărțit în loturi atribuite prin
tragerea la sorți spre folosirea individuală fiecărei familii din obște, pe termen de un an. În anul
următor, loturile de cultură erau redistribuite în familiile din obște prin același sistem de tragere
la sorți.

Instituția căsătoriei

Herodot arată că la traci căsătoria se realiza printr-un contract de cumpărare a soției de la

părinții ei de către bărbat, femeia aflându-se în cadrul căsătoriei într-o stare de inferioritate față
de bărbatul său. Acest lucru este confirmat și de poetul roman Ovidiu, care vorbește de muncile
grele ale soției la traci. De asemenea,în odele sale, poetul roman Horațiu, referindu-se și el la
familia tracă, arată în odele sale că tracii erau monogami și păzeau cu strășnicie monogamia.

Totodată, Horațiu menționează și practica zestrei pe care romanii o denumeau dotă,

instituție care este confirmată de păstrarea în vocabularul juridic al limbii române al acestui
termen de sorginte tracă, alături de termenul latin, zestre. Totuși Horațiu arată că la traci,
principala zestre a femeii nu consta în bunurile ei, ci în virtutea acesteia.

Dreptul penal

În domeniul dreptului penal, principalele instituții ale dreptului trac vizează apărarea
statului și a proprietății private, însă mențiuni concrete referitoare la instituțiile de drept penal
avem numai în privința adulterului, despre care poetul latin Horațiu spunea că este sancționat
cu moartea.

Dreptul procesual

În ceea ce privește dreptul procesual, deși din punct de vedere formal juridic, atribuțiile
realizării justiției au fost preluate de organele statului trac, în anumite situații, în special în
cazurile de vătămare corporală, a continuat să se aplice vechiul sistem al răzbunării sângelui.

Organizarea activității de judecată era una dintre preocupările centrale în statul trac, sens
în care Iordanes , referindu-se la regele Commosicus, arată că el se ocupa de organizarea și
judecarea proceselor în calitate de judecător suprem, iar poetul Ovidiu arată că tracii utilizau
duelul judiciar ca mijloc de soluționare a litigiilor.

Dreptul internațional

În domeniul relațiilor internaționale, autorii antici semnalează rolul pe care preoții traci,
asemănător preoților romani, îl aveau în cadrul ceremonialului încheierii tratelor cu celelalte
popoare.

Organele centrale de conducere ale provinciei dace

 Provinciile imperiului roman erau de două feluri, și anume pacificate/senatoriale
(conduse de Senatul roman) și nepacificate/imperiale (administrate de către împărat).

Legatus Augusti Pro Praetore.

Dacia era o provincie imperială administrată direct de către împărat, printr-un reprezentant al
său, un guvernator, care purta titulatura de Legatus Augusti Pro Praetore. Acesta era recrutat
dintre membrii Ordinului Senatorial și avea rang consular (era fost consul la Roma, astfel
încât el dispunea de imperium pro consulare (puterea de comandă a consulului, în sensul că
putea comanda mai multe legiuni romane). El exercita la nivelul provinciei puterea supremă
militară, administrativă și judecătorească. Reședința legatului imperial și capitala provinciei se
afla la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa.

Această situație se menține și după prima reorganizare administrativă a provinciei în

Dacia Superioară, cu deosebirea că legatul imperial al Daciei Superior era recrutat din Ordinul
Senatorial, dar avea rang pretorian, fost pretor la Roma și ca atare comanda o singură legiune;
este vorba despre Legiunea a XIII-a Gemina, care rezidă în castrul de la Apullum, unde își avea
reședința și guvernatorul Daciei Superioare, deși capitala provinciei rămâne la Colonia Ulpia
Traiana.

Dacia Inferioară era o provincie procuratoriană, condusă de un procurator Augusti

numit și procurator presidial (sau praeses), care era recrutat din Ordinul Ecvestru, adică
dintre cavaleri. El se bucura de ius gladii, dreptul sabiei, care îi conferea depline puterii
judiciare și militare. Capitala acestei provincii și reședința guvernatorului se aflau la Drobeta.

O poziție asemănătoare o avea și Dacia Porolissenis, sediul guvernatorului și capitala

acestei provincii fiind la Napoca, cu deosebirea că el făcea parte din categoria ducenarilor.

După ultima reorganizare întreprinsă de împăratul Marcus Aurelius, Dacia Malvensis

este o provincie procuratoriană, condusă de un procurator Augusti sau procurator presidial cu
reședința la Malva.

În Dacia Porolissensis, atribuțiile de guvernator sunt preluate de generalul comandant al

Legiunii a V-a Macedonica, care a fost transferată de Marcus Aurelius din Dobrogea în castrul
de la Porolissum, pentru a asigura apărarea limesului de nord al imperiului.
 Guvernatorul Daciei Apulensis redobândește importanța de odinioară, în sensul că el
coordonează conducerea celor 3 provincii Dacia, pe plan militar, administrativ și judiciar,
purtând titulatura de Legatus Augusti Pro Praetore Daciarum Trium. Este din nou de rang
consular, în sensul că poate comanda mai multe legiuni. Este recrutat ca odinioara dintre
membri ordinului Senatorial.

Unitatea provinciei Dacia este asigurată și de faptul că , începând din vremea împăratului
Alexandru Sever, Colonia Ulpia Traiana devine metropolis a celor 3 Dacii.

Concilium provinciae.

Tot la nivelul central funcționa, se pare din timpul domniei lui Marcus Aurelius, un Concilium
provinciae denumit și Concilium Daciarum Trium (o adunare provincială, alcătuita din
delegați ai orașelor din Dacia, care se întruneau o dată pe an la Colonia Ulpia Traiana, în Palatul
Augustalilor). Membrii acestei adunări aparțineau Ordinului Ecvestru și Ordinul
Decurionilor. De asemenea, alegeau dintre membrii lor un președinte al adunării, care cumula și
funcția de preot al cultului imperial în Dacia (Sacerdos arae Augusti).

În realitate, Concilium provinciae este un organ consultativ cu atribuțiuni restrânse,

limitate la discutarea problemelor de interes general ale orașelor și provinciilor și susținerea
acestor interese în fața administrației imperiale, sens în care membrii adunării puteau adresa
plângeri împăratului față de eventualele abuzuri ale magistraților și funcționarilor provinciali. De
facto, principala menire a consiliului celor trei dacii era a asigura întreținerea cultului imperial și
a Romei, în scopul întăririi unității provinciilor, precum și creșterea loialității și a devotamentului
provincialilor față de puterea romană.

Procuratorul financiar.

În ceea ce privește organizarea financiară, administrarea finanțelor provinciei Dacia revenea unui
procurator financiar, cu sediul la Colonia Ulpia Traiana, acolo unde se centralizau toate datele
privind impozitele și celelalte surse de venituri ale întregii Dacii (tabularum provinciae).

Procuratorul financiar făcea parte din rândul Ordinului Ecvestru și era subordonat
legatului imperial, având în subordinea lui un întreg aparat fiscal alcătuit din contabili
(tabularii), registratori (librarii) și casieri (dispensatores). Această organizare financiară a
continuat și după reorganizările succesive ale provinciei și în Dacia Superioară și apoi în Dacia
Apulensis, cu mențiunea că în Dacia Apulensis, în cazul în care locul guvernatorului consular al
Daciei Apulensis, interimatul conducerii celor trei Dacii era organizat de procuratorul financiar
al acestei provincii, competent să acționeze ca vice-praeses. În Dacia Inferioară, Dacia
Porolissensis, Dacia Malvensis atribuțiunile financiare erau deținute de procuratorii presidiali ai
provinciei respective.

În Porolissensis, după ce a fost cucerită, a fost preluată de generalul comandant al

Legiunii a V-a Macedonica, iar atribuțiunile financiare au revenit unui procurator financiar
special, care însă nu mai avea calitatea de praeses.

În vederea stabilirii impozitelor, se realizau de magistrați specializați (numiți duumvirii

quinquenales) efectuau recensămintul bunurilor și persoanelor o dată la 5 ani. Impozitele erau
de două categorii, și anume impozite directe (tributa) și impozite indirecte (vectigalia).

Impozitele directe erau:

• Tributum soli (stipendium) care este un impozit funduar, nu funciar, care se

plătea atât pe fondurile de pământ, cât și pe fondurile de locuințe.(clădiri)

• Tributum capitis (capitația) care este un tribut personal, plătibil atât de

cetățenii romani, cât și de peregrini, adică de către necetățeni.(de toți locuitorii
liberi ai imperiului)

Impozitele indirecte erau:

• Impozitul de 5% pe moșteniri și eliberări de sclavi

• Impozitul de 4% pe vânzările de sclavi

• Impozitul de 2,5% pe circulația mărfurilor și persoanelor (cel mai

important impozit indirect)(taxa vamală)

• Impozitul de 1% pe celelalte mărfuri

Procuratorul vamal.

Pentru impozitului de 2,5 au fost organizate pe întregul teritoriu al Daciei atât în

interiorul provinciei, cât și la granițe, oficii vamale numite stationes, conduse de sclavi imperiali,
iar supravegherea încasării taxelor vamale a fost încredințată, la origine unor arendași numiți
conductores, organizați în societățile de publicani (societas publicanorum), iar după reforma lui
Marcus Aurelius(169 d. Hr), această activitate a fost încredințată unor procuratori vamali
recrutați dintre membrii Ordinului Ecvestru.

ORGANIZAREA LOCALĂ A DACIEI

În Dacia romană au existat atât așezări urbane, cât și așezări rurale.

Cele urbane erau de două categorii:

(a) Colonii

Coloniile erau centre urbane puternic romanizate, locuitorii lor, în majoritate, erau
cetățeni romani, bucurându-se de plenitudinea drepturilor civile și politice, întocmai ca la Roma.
Unele dintre colonii se bucurau de ficțiunea juridică ius italicum (adică solul lor era asimilat cu
pământul italic, astfel încât cetățenii romani din aceste colonii puteau exercita asupra pământului
dreptul de proprietatea quiritară, în sensul că nu plăteau impozitul funduar asupra solului,
denumit tributum soli sau stipendium).

(b) Municipii

Centre urbane mai puțin romanizate. În ierarhia urbană a Imperiului Roman, municipiile
aveau un statut juridic inferior coloniilor, locuitorii lor beneficiind de un statut juridic
intermediar (între cetățeni și peregrini), deși în epoca stăpânirii romane, în Dacia, distincția
odinioară foarte netă dintre colonii și municipii, tinde acum să se estompeze cât mai mult.
 Cu excepția coloniei Ulpia Traiana, care este un oraș nou, creat de romani după cucerirea
Daciei, toate orașele din provincia Dacia au fost vechi așezări trace autohtone, ridicate succesiv
la rangul de municipii, apoi la rangul de colonii (doar unele dintre ele). În plus, toate orașele din
Dacia, cu excepția Romulei, poartă vechile denumiri ale așezărilor trace.

Orașele din Dacia , ca de altfel cele din toate provinciile trace și din celelalte provincii ale
statului roman, se bucurau de o conducere autonomă, exercitată numai de către cetățenii romani,
iar organizarea și conducerea orașelor din Dacia și din întregul Imperiu era asemănătoare cu a
celorlalte orașe din imperiu, toate având ca model unic (organizarea și conducerea cetății eterne
(Roma)). Aceasta l-a făcut pe un autor latin, pe numele său Aulu Gelliu, să afirme în lucrarea
Noctes Attice că orașele imperiului roman erau,, mici efigii ale poporului roman " efigies parvae
simulacraque populi Romani.

Consiliul municipal.

Conducerea supremă în colonii și municipii era exercitată de un consiliu municipal,

numit și senat municipal, care era organizat și funcționa după modelul senatului roman.
Membrii acestui consiliu alcătuiau ordinul decurionilor (ordo decurionum). (cel de-al treilea
ordin al imperiului) Numărul decurionilor din consiliul municipal era cuprins între 30 și 50, fiind
stabilit în actul de întemeiere a orașului, în funcție de numărul cetățenilor romani din orașul
respectiv. Membrii senatelor municipale erau desemnați din 5 în 5 ani de magistrații însărcinați
cu efectuarea recensământul bunurilor și persoanelor (duumviri quinquenales) be baza datelor
dn recesăminte. Pentru a avea acces la decurionat, o persoană trebuia să îndeplinească cumulativ
următoarele condiții(3):

• Să aibă minim vârsta de 25 de ani

• O avere de cel puțin 100 000 de sesterți

• Să fie cetățean roman ingenuu. Ingenuii sunt cei născuți de părinți care au fost
întotdeauna oamenii liberi. Ulterior, în categoria ingenuilor erau incluși și cei care
erau născuți din părinți care au fost la un moment dat sclavi, dar la data nașterii
copiilor erau oameni liberi.
 Erau preferați aceia care au îndeplinit mai multe magistraturi sacerdotale și municipale.
Ordinul decurionilor se bucura de un mare prestigiu în epoca stăpânirii romane a Daciei, epocă la
care acest ordin atinsese apogeul puterii sale politice și economice în statul roman, dovadă în
acest sens fiind o inscripție descoperită la Drobeta în care acest ordin era desemnat prin sintagma
latină ordo splendissimus.

Principalele atribuțiuni ale senatelor municipale erau:

• Atribuirea de terenuri

• Soluționarea problemelor edilitare

• organizarea spectacolelor și a jocurilor publice

• Coordonarea activității administrative și fiscale

• îndeplinirea obligațiilor de cult

• Cinstirea persoanei împăratului și a conducătorilor provinciei

• Alegerea magistraților municipali și sacerdotali(preoții municipali)

Magistrații.

În colonii, magistrații superiori erau denumiți duumiviri iure dicundo (cei doi bărbați
care spun dreptul), iar în municipii erau denumiți quattuorviri iure dicundo (cei patru bărbați
care spun dreptul). Ei erau aleși pe termen de un an dintre decurioni și aveau atribuțiuni
executive și judiciare.

Alți magistrați civili erau edilii (aediles), însărcinați cu poliția orașelor, aprovizionarea
piețelor, întreținerea străzilor și clădirilor, apoi cvestorii (quaestores) care se ocupau de
administrarea finanțelor și a bunurilor orașului. În subordinea magistraților civili exista un
întreg aparat de funcționare și slujbași mărunți denumiți apparitores.

Magistrații sacerdotali erau preoții municipali aleși de către ordinul decurionilor.

Aceștia erau organizați într-un sistem ierarhic în vârful căruia se afla pontifex (ales dintre
decurioni), apoi flamines (preoții cultelor zeilor principali, aveau sarcina de a efectua sacrificii
publice) și augurii.
 Ordinul augustalilor.

Al doilea eșalon al conducerii orașelor era alcătuit din ordinul augustalilor. În acest ordin
intrau persoanele care, din diverse motive, nu aveau acces la decurionat și, pe cale de
consecință , nici la magistraturile municipale. Augustalii erau aleși pe viață de către decurioni și
aveau principală misiunea de a întreține cultul Romei și al împăratului în viață, trebuind în acest
sens, să răspundă cu donații bănești față de oraș și contribuții pecuniare pentru construcțiile
civile și religioase. Augustalii se alcătuiau într-o asociație la nivelul întregii provincii cu sediul la
Colonia Ulpia Traiana unde-și avea reședința și conducătorul lor suprem Sacerdos arae Augusti
(cel care îndeplinea și calitatea de președinte al consiliului celor 3 Dacii – concillium Daciarum
trium).

Colegiile.

La al treilea nivel al conducerii orașelor se aflau colegiile, care sunt asociații cu caracter
profesional, religios și funerar sau al anumitor comunități etnice, având ca scop ajutorarea
reciprocă a membrilor lor, de pildă: colegiul meșteșugarilor (fabri), colegiul luntrașilor
(utricularii), colegiul postăvarilor (centonarii), colegiul purtătorilor de bagaje (lecticarii)
colegiul negustorilor. Colegiile profesionale erau organizate după model militar în centurii și
decurii, fiind conduse de un praefecus sau magister și aflându-se sub protecția unei personalități
influente a provinciei, denumit patronus sau defensor.

Așezările rurale

Așezările rurale sau satele cuprindeau cea mai mare parte a populației din provincii și
erau de două categorii: așezări rurale organizate în forma tradițională a obștilor sătești sau
teritoriale ale tracilor(după model autohton) și așezări rurale organizate după modelul
administrației romane. Acestea din urmă, erau la rândul lor de două categorii: pagus (pagi) și
vicus (vici). Pagus este satul alcătuit pe teritoriul unei colonii locuit în majoritate de cetățeni
romani, iar vicus este un sat mai mic situat în afara teritoriului unei colonii, locuit, în special, de
necetățeni, coloniști sau autohtoni. Vici sunt organizate în teritorii rurale, cu reședința într-un sat
mai important, sub conducerea unui consiliu compus din curiales (delegați ai satelor
componente).
 Mai existau și alte două categorii de așezări rurale, și anume stationes și canabae.
Stationes sunt puncte fiscale, vamale și poștale, de pază și control, aflate de-a lungul drumurilor,
precum și de-a lungul graniței provinciei Dacia. Aici era perceput impozitul indirect de 2,5% pe
circulația bunurilor și persoanelor. Canabaele sunt așezări rurale organizate în jurul castrelor
romane, locuite de meșteșugari, negustori, rude și familii ale soldaților, veteranii romani și alte
persoane care aveau interese și legături cu trupele romane.

O categorie specială de așezări erau stațiunile balneare cu ape termale. ( Ad Mediam,

Germisara, Aquae, Baia de Jos etc)

Existau totodată și teritorii cu organizare specială între care menționăm domeniile

imperiale (patrimonium Caesaris) care cuprindeau minele, salinele, pășunile și carierele de
piatră. Spre pildă, exploatările aurifere din m-ții Apuseni erau administrate de un procurator
aurarium, iar celelalte domenii imperiale erau exploatate prin procuratori imperiali și apoi prin
arendași, denumiți conductores ferarium, pascui et salinarum. Totodată, și legiunile romane
dispuneau de un teritoriu propriu utilizat pentru nevoile lor economice.

DREPTUL APLICABIL ÎN PROVINCIILE TRACE ALE IMPERIULUI ROMAN

Dreptul aplicabil în aceste provincii, ca de altfel, dreptul aplicabil în toate provinciile

romane are, ca și dreptul aplicabil la Roma și în peninsula Italică, un profund caracter statuar, în
sensul că el consacra un statut juridic diferit pentru diversele clase și categorii sociale, în raport
de poziția lor în cadrul ierarhiei sociale.

Cetățenii romani.

În vârful ierarhiei sociale se aflau cetățenii romani care se bucurau, în provinciile trace,
ca și la Roma, de plenitudinea drepturilor civile și politice, cu excepția dreptului de proprietate
quiritară, pe care îl aveau doar cetățenii romani care locuiau în coloniile învestite cu ius Italicum.
(nu plateau impozitul funduar asupra pământului)
 Cetățenii romani aveau următoarele drepturi politice:

• Ius sufragii – dreptul de a alege;

• Ius honorum – dreptul de a candida la o magistratură (cu precizarea că magistraturile

romane erau desemnate prin termenul generic de honores, deoarece erau onorifice,
adică magistrații romani nu erau remunerați pentru activitatea pe care o desfășurau);

• Ius militiae – dreptul de a face parte din legiunile romane;

De asemenea, cetățenii romani aveau următoarele drepturi civile:

• Ius commercii/commercium – dreptul de a încheia acte juridice valabile, potrivit

dreptului civil roman;

• Ius connubii/connubium – dreptul de a încheia o căsătorie valabilă, potrivit dreptului

civil roman;

• Legis actio – dreptul de a utiliza mijloacele procedurale ale procedurii civile romane
pentru valorificarea drepturilor subiective și a pretențiilor lor legitime;

În raporturile dintre ei, cetățenii romani utilizau normele lui ius civile, iar în raporturile cu
latinii și peregrinii utilizau normele lui ius gentium.

Latinii.

A doua categorie socială o reprezentau latinii. Aceștia aveau un statut juridic

intermediar, între cetățenii romani și peregrini, și se bucurau doar de o parte dintre drepturile
civile și politice al cetățenilor romani. Astfel, latinii aveau ius commercii, uneori ius connubii și
legis actio, iar dintre drepturile politice aveau ius sufragii. Nu se bucurau însă de ius honorum și
de ius militae. Latinii din provinciile trace erau latini fictivi, în sensul că ei aveau statutul juridic
al latinilor coloniari, dar nu erau rude de sânge cu romanii. De altfel, începând din secolul al II-
lea d.Hr., statutul de latin devine o excepție, aplicându-se unui număr tot mai restrâns de
persoane, aceasta și pe fondul tendinței de generalizare a cetățeniei romane, tendință concretizată
în decretul împăratului Antonius Caracalla din dinastia Severilor, care printr-o constituțiune
imperială dată în anul 212 a stabilit că toți locuitorii liberi ai imperiului, cu excepția latinilor
iuniani și a peregrinilor dediticii, devin cetățeni romani.
 Latinii utilizau în raporturile dintre ei, precum și în raporturile cu cetățenii și peregrinii,
normele dreptului ginților.

Peregrinii.

Cea de-a treia categorie socială era alcătuită din peregrini. Aceasta reprezenta cea mai
importantă categorie socială în provinciile trace ale statului roman, întrucât în această categorie
socială intră marea masă a tracilor cucerită de romani. Mulți dintre ei erau peregrini dediticii, o
categorie inferioară de peregrini, care s-au opus cu forța armelor cuceririi roamne. Ca atare, fiind
în această categorie inferioară de peregrini, ei nu uteau veni niciodată la Roma sub sancțiunea
căderii în sclavie și nu puteau dobândi niciodată cetățenia romană, dovadă că și edictul lui
Caracalla îi exceptează de la acordarea cetățeniei romane și nu puteau veni niciodată la Roma,
sub sancțiunea căderii în sclavie.

De asemenea, acești peregrini dediticii nu mai puteau utiliza în raporturile dintre ei

dreptul lor național, adică dreptul trac, aplicabil anterior cuceririi romane. Erau obligați să
utilizeze dreptul ginților care este o diviziune a dreptului privat roman. În raporturile cu cetățenii
romani și cu latinii, peregrinii, atât cei obișnuiți, cât și peregrinii dediticii utilizau normele
dreptului ginților. În plus peregrinii obișnuiți puteau utiliza în raporturile dintre ei atât normele
dreptului ginților, cât și dreptul trac, adică dreptul lor național, cutumele locale, pe care romanii
le denumeau cu un termen generic aplicabil tuturor sistemelor de drept naționale ale peregrinilor
din imperiu leges moresque peregrinorum (legile și cutumele peregrinilor), recunoscute numai
în măsura în care nu contraveneau regulilor de drept și principiilor juridice romane, adică dreptul
roman.

Din examinarea statutului juridic al categoriilor sociale din imperiu, rezultă că dreptul
ginților este un drept comun al cetățenilor, latinilor și peregrinilor, utilizat de toate clasele și
categoriile sociale din imperiu pentru reglementarea raporturilor juridice dintre ele. Formele
juridice bazate pe ius gentium, deși diferite de cele bazate pe ius civile, produceau totuși efecte
juridice valabile, chiar dacă acestea erau imperfecte în raport cu cele ale dreptului civil. Spre
pildă, un cetățean roman se putea căsători în mod valabil cu o peregrină, însă nu avea manus
(puterea maritală asupra soției) și nici patria potestas deplină (puterea părintească deplină asupra
copiilor rezultați dintr-o astfel de căsătorie). Un alte exemplu, contractele încheiate dintre
cetățeni și peregrini puteau utiliza și ele forma scrisă, însă această formă este ad probationem și
nu ad validitatem. Un alt exemplu, litigiile civile dintre cetățeni și peregrini erau deduse spre
soluționare tribunalelor romane din provincie pe baza ficțiunii introduse de magistrat în formula
acțiunii, în sensul că peregrinul este cetățean roman (si civis romanus esset).

Ius gentium, ca diviziune a dreptului privat roman, este mult mai evoluat în raport cu ius
civile, deoarece nu presupune forme solemne și gesturi rituale și se întemeiază în principal pe
elementul subiectiv al voinței umane. Aceasta înseamnă că dreptul ginților se caracterizează
printr-un înalt grad de subiectivizare și abstractizare. În procesul conviețuirii tracilor cu romanii,
cele 3 rânduieli juridice, adică dreptul civil, dreptul ginților și cutumele locale (dreptul trac), s-au
apropiat până la contopire, dând naștere, în condițiile specifice provinciilor trace, unui sistem de
drept nou numit sistemul dreptului traco-roman. În cadrul acestui proces de sinteză, evident că
influența dominantă a revenit dreptului roman, dar și dreptul trac a exercitat la rândul său o
anumită influență asupra dreptului roman, în special pe două direcții: în direcția înlăturării
formalismului din actele juridice și în direcția generalizării principiului bunei-credințe.

Instituția proprietății

Popoarele și indivizii care dispun de proprietate sunt liberi. În analiza instituției juridice a
proprietății în proviinciile trace, prin urmare și în Dacia, trebuie să facem o distincție între
proprietatea pământului(principalul mijloc de producție) și proprietatea celorlalte lucruri.

În ceea ce privește proprietatea pământului, aceasta a îmbrăcat două forme: proprietatea

quiritară (aparține doar cetățenilor romani din coloniile învestite cu ius Italicum) și
proprietatea provincială (aparține locuitorilor, mai puțin cetățenilor romani din coloniile
învestite cu ius italicum). Teritoriile cucerite erau considerate res nullius și treceau, prin efectul
ocupațiunii, în proprietatea statului roman cu titlul de ager publicus (ogorul public), întrucât,
spuneau romanii, dușmanii lor nu au niciun drept, astfel încât bunurile acestora sunt bunurile
nimănui și intră în stăpânirea Romei prin efectul ocupațiunii. Însă aceste terenuri erau date în
folosință de statul roman provincialilor, iar provincialii plăteau în schimb statului roman o
redevență numită tributum soli sau stipendium, adică acel impozit funduar.
 Deoarece această stăpânire era dificil de încadrat din punct de vedere juridic,
jurisconsulții romani ai epocii clasice au căutat să o definească pe baza ideilor și instituțiilor
juridice existente la acea dată, considerând că locuitorii din provincii exercită asupra terenurilor
primite în folosință de la statul roman posesia sau uzufructul și că pot fi asimilați până la un
punct cu titularii de drepturi reale. În realitate, provincialii exercitau asupra acestor terenuri un
veritabil drept de proprietate pe care doctrina modernă l-a desemnat prin sintagma proprietate
provincială. Provincialii, în calitate de proprietari, puteau transmite bunurile atât prin acte inter
vivos (acte între vii), cât și prin cauză de moarte , adică le puteau lăsa moștenire prin testament,
care este un act juridic mortis causa. La transmiterea inter vivos, provincialii utilizau tradițiunea,
care era un act de drept al ginților.

În privința proprietății provinciale, după modelul uzucapiunii din dreptul civil, este creată
pentru această proprietate o prescripție specială numită praescriptio longi temporis sau așa cum
era denumită ea de jurisconsulții Paul și Modestin, praescriptio longae possessions. Această
prescripție specială se deosebește de uzucapiunea din dreptul civil sub următoarele aspecte:

(1) Sub aspectul termenelor. Praescriptio longi temporis, așa cum îi arată și denumirea
are termene de prescripție lungi, și anume 10 ani între prezenți și 20 de ani între absenți. Între
prezenți înseamnă între persoane care se află în aceeași localitate, ulterior în aceeași provincie,
iar între absenți înseamnă între persoane care se află la început în localități diferite, ulterior în
provincii diferite. Uzucapiunea din dreptul civil are termene scurte: 1 an pentru bunurile mobile
și 2 ani pentru bunurile imobile.

(2) Sub aspectul efectelor. Uzucapiunea din dreptul civil este o prescripție achizitivă
(un mod de dobândire a proprietății), ceea ce înseamnă că la împlinirea termenului de prescripție,
uzucapantul posesor devine proprietar. În cazul lui praescriptio longi temporis, la împlinirea
termenului de prescripție, uzucapantul posesor poate respinge în caliatete de pârât cu succes
acțiunea în revendicare, exercitată de către proprietar (care este reclamant), însă dacă pierde
posesia bunului, chiar și după împlinirea termenului de prescripție, el nu mai poate revendica.
Aceasta înseamnă că praescriptio longi temporis nu este o prescripție achizitivă ca uzucapiunea,
ci o prescripție extinctivă.
 (3) Spre deosebire de uzucapiune, în cazul lui praescriptio longi temporis, datorită
termenelor îndelungate, este admisă joncțiunea posesiilor și totodată nu se cer nici justa cauză
sau justul titlu (iusta causa possessionis) și nici buna-credință.

Tot în sprijinul proprietarilor provinciali a fost creată și o praescriptio longissimi

temporis, adică prescripția celei mai lungi durate, care avea un termen general de prescripție de
40 de ani (în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare), redus la 30 de ani (în timpul
domniei împăratului Theodosiu al II-lea). Ca și praescriptio longi temporis, și praescriptio
longissimi temporis era o prescripție extinctivă, însă, în plus, ea se aplică și bunurilor imperiale
(patrimonium Caesaris) și bunurilor bisericii creștine.

Împăratul Justinian, în ultima fază de evoluție a statului roman, și a dreptului roman, a

suprimat deosebirea dintre fondurile italice și cele provinciale, în sensul că și pământul Italiei a
fost supus impozitului funciar și, pe cale de consecință, a unificat uzucapiunea cu praescriptio
longi temporis, creând următorul sistem:

Bunurile mobile se uzucapau printr-o posesie de 3 ani, denumită usus capio, iar bunurile
imobile se uzucapau printr-o posesie de 10 ani între prezenți, 20 de ani între absenți, denumită
praescriptio longi temporis. În toate cazurile se cereau justul titlu (iusta causa possessionis) și
buna-credință, iar prescripția avea un caracter achizitiv. Justinian menține praescriptio
longissimi temporis, însă printr-o constituțiune imperială din anul 528 d.Hr. el stabilește
următoarea fizionomie a acestei instituții:

(a) Dacă posesorul este de bună-credință și nu a intrti în stăpânirea bunului prin mijloace
violente, atunci printr-o posesiune de 30 de ani, el dobândește proprietatea acelui bun, altfel spus
în această situație, praescriptio longissimi temporis dobândește un caracter achizitiv.

(b) Dacă posesorul nu este de bună-credință sau a intrat în posesia lucrului prin mijloace
violente, atunci, după o posesiune de 30 de ani poate respinge cu succes acțiunea în revendicare a
proprietarului, dar nu poate deveni el însuși proprietar, ceea ce înseamnă că dacă pierde posesia,
după împlinirea termenului de prescripție, el nu mai poate revendica. În acest caz, praescriptio
longisiimi temporis rămâne cu caracterul extinctiv.

Formă juridică a proprietății provinciale a dat naștere, pe planul tehnicii de reglementare

juridică, unor atribute și determinative care au putut fi utilizate cu succes mai târziu în vederea
reglementării și consacrării proprietății divizate de tip feudal, în Imperiul Bizantin, care este
statul succesor al Imperiului Roman.

Proprietatea peregrină.

Pe lângă cele două forme de proprietate aplicabile pământului (proprietatea quiritară și

proprietatea provincială), locuitorii liberi ai provinciilor trace ale statului roman au cunoscut și
proprietatea peregrină aplicabilă altor bunuri. Această formă de proprietate a fost creată de către
romani, care erau un popor profund pragmatic din considerente de ordin economic, căci
peregrinii erau principalii parteneri de comerț ai romanilor. Însă, neavând ius commercii,
peregrinii nu puteau exercita dreptul de proprietate quiritară. Proprietatea peregrină a fost
protejată prin mijloace juridice create după modelul celor aplicate și aplicabile proprietății
quiritare. Spre pildă, acțiunea în revendicare (actio rei vindicatio) a fost acordată și peregrinilor
fie cu suprimarea din formula acțiunii a sintagmei ex iure quiritium, fie prin introducerea în
formula acțiunii a ficțiunii că peregrinul este cetățean roman (si civis romanus esset). Cu aceeași
ficțiune a calității de cetățeni romani le-au fost acordate peregrinilor și acțiunile actio furti și
damnnum iniura dati, care sancționau delictul de furt, respectiv delictul pagubei cauzate pe
nedrept.

Instituția căsătoriei

O altă instituție reglementată de dreptul aplicabil în provinciile trace este instituția

căsătoriei, materie în care erau admise căsătoriile între coloniștii romani și peregrinii traci și
totodată căsătoriile între peregrinii. Alte instituții aplicate de dreptul aplicabil în provinciile trace
sunt instituțiile adopțiunii fraterne și tutelei, cea fraternă stând la baza viitoare instituții feudale
a înfrățirii.

Instituția succesiunii

O altă instituție reglementată de dreptul aplicabil în provinciile trace este instituția

succesiunii, moștenirea putea fi deferită potrivit legii și atunci se numea succesiune ab intestat
sau putea fi deferită potrivit testamentului, peregrinii testând în forma specifică testamentului
oral, denumit mai târziu în feudalism testament cu limbă de moarte. În plus, peregrinii aveau
testamenti factio pasiva, astfel încât puteau veni la succesiunea cetățenilor romani.
 Instituția obligațiilor

Această materie cunoaște o reglementare amănunțită și evoluată, întrucât această epocă se

caracteriza printr-o puternică dezvoltare a producției și a schimbului de mărfuri. Obligațiile, și cu
precădere, obligațiile contractuale, au fost supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat
din îmbinarea, împletirea unor elemente de drept civil cu elemente de drept al ginților și cu
elemente de drept autohton trac, adică dreptul populației cucerite de romani. Forma, elementele
și efectele contractelor care s-au aplicat cel mai frecvent în provinciile trace, și anume vânzarea,
locațiunea și împrumutul ne indică faptul că o serie de reguli și principii ale dreptului roman au
fost deviate de la menirea lor inițială, dobândind în noile condiții funcții și finalități, Aceste
aspecte sunt evidențiate într-unul din cele mai importante documente ale dreptului roman,
intitulat Tripticele din Transilvania sau tăblițele cerate din Transilvania.

TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA

Acest document de o însemnătate covârșitoare pentru dreptul roman face parte din
categoria textelor epigrafice. Tăblițele au fost descoperite între 1786 și 1855 într-o mină de aur
părăsită de la Alburnus Maior, adică Roșia Montană de astăzi. Ele se prezintă sub forma unor
tăblițe de lemn de brad, grupate câte 3, de unde și denumirea de triptice. Fețele interioare ale
tăblițelor 1 și 3 și ambele fețe ale tăbliței 2 sunt ușor scobite, iar adâncitura este acoperită cu un
strat subțire de ceară pe care s-a scris cu ajutorul unui stilet. De aceea, ele se mai numesc și
tăblițe cerate. Dintre cele 25 de tăblițe cerate descoperite la Alburnus Maior, doar 14 sunt lizibile
și au putut fi descifrate și traduse, restul de 11 aflându-se într-o stare avansată de degradare, care
nu a permis citirea și traducerea lor. Tăblițele cerate din Transilvania dețin actele juridice ale
comunității din Alburnus Maior, și anume 4 contracte de vânzare, 3 contracte de muncă, 2
contracte de împrumut, 1 contract de societate, 1 contract de depozit, obligația unei persoane de a
plăti o datorie, 1 proces-verbal (prin care se constata desființarea unui colegiu funerar) și lista
cheltuielilor ocazionate de organizarea unui banchet.

Tripticele din Transilvania au fost traduse și publicate de către marele romanist german
Theodor Mommsen într-o ediție critică apărută la Viena și intitulată Corpus Inscriptiorum
Latinarum. În ceea ce privește istoricul acestor tăblițe, T. Mommsen, plecând de la data ultimului
act conținut în triptice, și anume 29 mai 167 d Hr., perioada în care romanii se aflau în război cu
quazii și macromanii, a susținut că populația localității Alburnus Maior s-a refugiat din calea
războiului, ascunzând actele comunității în mina de aur și nu s-a mai întors. Această opinie nu
poate fi împărtășită, întrucât exploatările aurifere din zona munților Apuseni nu au fost
abandonate niciodată de romani pe întreaga durată în care Dacia a făcut parte din Imperiul
Roman, fiind o constantă a stapanirii romane, realizându-se neîntrerupt până la retragerea
aureliană. Ca atare, este mai ușor de presupus că doar persoana care a ascuns actele în mină nu s-
a mai întors, și ca atare actele acelea au rămas abandonate până la descoperirea lor în Epoca
Modernă.

Din cercetarea actelor cuprinse în triptice, a formei, a elementelor și efectelor lor, precum
și a condiției juridice sau statutului juridic a persoanelor care l-au încheiat rezultă că ele nu sunt
întru totul conforme nici exigențelor dreptului roman și nici fizionomiei dreptului civil roman,
nici fizionomiei dreptului ginților și nici cutumelor locale, ci au o natură specifică aparte, în
măsură să le confere o identitate proprie ca acte juridice de drept traco-roman.

Contractele de împrumut.

Într-unul dintre contractele de împrumut, creditor este o femeie peregrină (Anduena lui
Bato). Ea încheie acest act singură, deși este o femeie sui iuris, ori în dreptul roman, întrucât
femeile erau considerate obstaculate din punct de vedere intelectual, erau puse sub tutela
perepetuă a agnațiilor lor, adică a rudelor lor civile sau, altfel spus, a prezumtivilor moștenitori.
Această tutelă era administrată în cazul femeii sui iuris printr-un mod de administrare a tutelei
denumit auctoritatis interpositio, în cadrul căruia tutorele asista femeia în momentul încheierii
actelor juridice cu scopul de a-i completa personalitatea. Actul încheiat de această femeie sui
iuris fără auctoritatis tutoris este, potrivit exigențelor dreptului roman, nevalid, ceea ce însemnă
că actul respectiv a fost încheiat nu potrivit dreptului roman, ci potrivit unei cutume locale
asimilate de noul sistem de drept aflat în curs de constituire.

Într-un alt contract de împrumut, obligația debitorului (împrumutatului) de a plăti dobinzi

rezultă dintr-o simplă convenție de bună-credință, însă în epoca pe care o avem în vedere,
potrivit dreptului roman, simpla convenție de bună-credință nu putea genera obligația de a plăti
dobinzi, întrucât dobinzile erau percepute în două forme: printr-o stipulatio sortis et usurarum (o
stipulațiune a capitalului și a dobinzilor) sau printr-o stipulatio usurarum (stipulațiune a
dobinzilor alăturată lui mutuum, adică împrumutului de consumațiune). De aceea, putem
presupune ca acest act a fost încheiat sub influența dreptului grec, care la rândul său reprezintă
un aspect al sintezei traco-greco-persane, care a dat naștere civilizației elenistice.

Contractul de depozit.

Un alt contract din tripticele din Transilvania este contractul de depozit, acesta conținând
operațiunea juridică a unui depozit neregulat prin care un bancher, în calitate de depozitar, se
obliga să remită deponentului, adică clientului său, o sumă de bani egală cu cea primită spre
păstrare plus o dobândă. De subliniat faptul că acest contract este încheiat ad probationem, adică
în scopul de a proba o operațiune juridică născută dintr-un alt contract încheiat, cel mai probabil
potrivit unei cutume locale.

Contractul de muncă.

În textul unei alte tăblițe cerate sunt menționate 3 stipulațiuni: una referitoare la capital, a
doua referitoare la dobinzi și a treia referitoare la garanții. Știm că în dreptul roman stipulațiunea
este un act de drept al ginților, având un caracter abstract și, prin urmare, o funcție generală care
a permis de-a lungul timpului utilizarea cu succes a stipulațiunii pentru realizarea unei
multitudini de operațiuni juridice printre care și operațiunile juridice pe care le-am precizat. Însă
în epoca pe care o avem în vedere (secolul al II-lea d.Hr.), dreptul roman crease deja acte
speciale distincte de stipulațiune, prin care aceste operațiuni juridice se realizau.

Totuși, părțile din triptice preferă să utilizeze stipulațiunea pentru realizarea lor.

1. Contractului încheiat între patronul unei mine și un miner, care a acceptat prin contractul
încheiat să nu fie plătit pentru perioada în care nu-și poate desfășura activitatea în mină,
întrucât aceasta este inundată. Contractul de muncă este o specie de locatio operarum
(locațiunea de servicii), care la rândul său este una dintre formele pe care le poate îmbrăca
locațiunea. Părțile contractului de locatio operarum sunt locatorul și conductorul. Locator
este cel care ia inițiativa încheierii contractului, în sensul de a-și închiria serviciile sale sau
forței sale de muncă, iar conductor este cel care plătește prețul locațiunii, adică prețul
serviciilor închiriate. Raportând această terminologie la contractul nostru de muncă din
triptice, spunem că muncitorul (minerul) este locator, iar proprietarul minei este conductor.
Problema de drept care se punea în cazul acestui contract de muncă este problema suportării
riscului în contract. Prin definiție, riscul în contract este sistemul potrivit căruia una dintre
 părțile contractante trebuie să-și execute obligația, deși cealaltă parte contractantă nu și-o mai
poate executa fără vina ei, adică ca urmare unui caz fortuit sau a unui caz de forță majoră.
După ce acest locațiunea de servicii a fost sancționată în dreptul roman, riscul în contract
revenea, potrivit regulii generale, care joacă în materia contractelor sinalagmatice,
debitorului obligației imposibil de executat, adică locatorului, muncitorul. Ulterior, perioada
de referință(sec 2d Hr) riscul în contract este preluat de creditorul obligației imposibil de
executat, adică conductorul. Cu toate acestea observăm că în contractul din Triptice,
muncitorul acceptă acea clauză specială potrivit căreia suporte riscul în contract, prin aceea
că acceptă să nu fie plătit pentru perioada în care nu-și poate desfășura activitatea în mină,
întrucât aceasta este inundată . Aceasta este o importantă derogare de la fizionomia dreptului
roman clasic, care se explică prin discrepanța majoră de poziție socială și economică dintre
proprietarul minei și muncitor. În acest context, muncitorul este nevoit să accepte orice
clauză impusă în contract de către proprietar, inclusiv preluarea riscului în contract, în cazul
său, contractul îmbrăcând forma unui contract de adeziune, adică un contract pe care îl poți
încheia sau nu la libera alegere, dar ale cărui clauze nu le poți negocia (cum este cazul
contractelor bancare contemporane).

Contractele de vânzare.

Dintre cele 4 contract de vânzare conținute în triptice, trei au ca obiect sclavi, iar unu are
ca obiect o parte dintr-o casă. Cu privire la aceste contracte, se impun o serie de observații, prima
observație fiind că unul dintre contractele conținute în triptice cuprinde o formă atipică față de
forma contractului consensual de vânzare.( are fizionomie diferită)

Contractul consensual de vânzare din dreptul roman este o simplă înțelegere a părților cu
privire la două aspecte: obiectul vânzării și prețul vânzării. Acel contract de vânzare din Triptice
conține o clauză de cumpărare, o declarație referitoare la preț, o declarație a garantului, precum
și clauze distincte privind garanția pentru evicțiune și garanția pentru viții. Și deși are această
formă atipică, acest contract de vânzare din Triptice produce aceleași efecte juridice ca și
contractul consensual de vânzare din dreptul roman.

Tot cu privire la forma contractului de vânzare, unele dintre aceste contracte este semnat
atât de către părți, cât și de către martori și chiar de către garanți. Din această perspectivă, actele
din dreptul roman erau de două categorii: acte redactate în formă obiectivă, semnate numai de
către martori (forma specifică vechiului drept roman) și acte redactate în formă subiectivă,
semnate numai de către părți (formă specifică dreptului clasic, preluată de romani din Orient).
Împrejurarea ca în triptice actele juridice de vânzare sunt semnate și de către părți, și de către
martori uneori și de către garanți, este o derogare de la fizionomia dreptului roman clasic sau
reprezenta pur și simplu o formă intermediară de tranziție de la forma obiectivă la forma
subiectivă.

(O curiozitate greu de explicat, după cum consideră unii autori) Una dintre operațiunile
juridice de vânzare se realizează în Triptice prin două forme juridice distincte: mancipațiune
(care este un act de drept civil, supus unui riguros formalist juridic) și contract consensual (de
drept al ginților, liber de forme). Examinând mancipațiunea, se constată că ea este nulă absolut,
întrucât niciuna dintre condițiile sale de formă extrem de stricte nu este îndeplinită. Această
împrejurare a generat vii controverse în literatura de specialitate. Explicațiile erau legate cu
privire la rațiunea de a ști de ce au fost utilizate două forme juridice distincte pentru realizarea
aceleiași operațiuni juridice, în contextul în care oricum una dintre acestea este lovită de nulitate
absolută datorită neîndeplinirii condiției sale de formă. Unii autori au considerat că deși
mancipațiunea este nulă, operațiunea juridică a vânzării se realizează în virtutea contractului
consensual, însă această opinie este mai mult o constatare, decât o explicație. Alți autori au
considerat că suntem în prezența unei substituiri accidentale de termeni, în sensul că părțile, în
mod eronat, ar fi utilizat termenul de mancipațiune în locul termenului de tradițiune. Au existat
opinii potrivit cărora, pentru mai multă siguranță, părțile ar fi utilizat și mancipațiunea și
contractul consensual pentru realizarea aceleași operațiunii juridice, fără însă a lămuri de ce într-
o asemenea circumstanță, formele atât de stricte ale mancipațiunii nu au fost observate, adică nu
au fost îndeplinite de către părți.

În ceea ce ne privește plecăm de la următoarea constatare: în dreptul roman clasic,

vânzarea consensuală este un act juridic generator de obligații, în dreptul bizantin, și apoi în
dreptul medieval românesc nescris, adică în dreptul nostru național, numit și Legea Țării,
contractul consensual de vânzare este un contract translativ de proprietate. Prin urmare,
alăturarea în Triptice a contractului consensual mancipațiunii, care este un mod de dobândire a
proprietății de drept civil, are semnificația unei tranziții de la contractul consensual de vânzare
generator de obligații, la contractul consensual de vânzare translativ de proprietate, specific
dreptului medieval.

Din toate aceste lucruri legate de actele din triburi, se desprind o serie de concluzii.
Actele cuprinse în triptice au atât elemente conforme dreptului roman, pe care autorii le pun în
evidență ca atare, cât și elemente care contrazic dreptul roman (vin în contradicție cu normele
juridice romane) și pe care mulți autori într-o interpretare mecanică de timp metafizic, mărginită
la domeniul aparențelor într-un simplu exercițiu de tehnică juridică, le-au considerat
curiozități ,,inexplicabile sau foarte greu de deslușit". Analizând însă această problemă din
punctul de vedere al legilor(dialecticii) hegeliene și mai ales din perspectiva legii fundamentale a
dialecticii, cea legii determinismului care reglează, stabilește, explică raportul dintre cauză și
efect, constatăm așadar că nu suntem în prezența unor ,,curiozități" , ci suntem în prezența unor
instituții juridice noi, în care elementele de drept civil se împletesc în chip firesc cu elemente de
drept al ginților și cu elemente cutumiare ale dreptului trac, iar în acest proces, unele instituții ale
dreptului roman dobândesc o formă, o funcție și o finalitate nouă. Astfel, părțile actelor din
Triptice utilizează și îmbină instrumente de tehnică juridică dintre cele mai variate, aparținând
celor 3 rânduieli de drept pe care le-am invocat, în scopul satisfacerii intereselor lor concrete, dar
cu consecința corectării caracterului rigid și formalist al unor instituții de drept roman, cu
precădere de dreptului civil și de asemenea cu consecința estompării până la dispariție a
incapacității peregrinilor, cu mult înainte de generalizarea cetățeniei romane, realizate prin
edictul împăratului Caracalla din anul 212. Aceasta demonstrează că după cucerirea romană,
tracii nu au abandonat cu totul dreptul lor național, continuând să-l aplice în paralel cu dreptul
roman. Coexistența elementelor de drept roman și a elementelor de drept autohton în actele
conținute în Triptice dovedește tendința de unificare a celor două sisteme juridice, în cadrul
procesului de sinteză juridică traco-romană, care a însoțit sinteza etnică, sinteza lingvistică și
sinteza instituțională a celor două civilizații.

Astfel spus dreptul traco-roman este expresia și totodată rezultanta condițiilor materiale
de existență și a realităților sociale ale lumii traco-romane, lume în care tracii și romanii erau
nevoiți să conviețuiască și să muncească împreună după cucerirea romană.
 Conținutul etnogenezei românești.

Sub acest aspect, etnogeneza românească are două componente: romanizarea și

creștinizarea.

Romanizarea

La rândul ei, romanizarea are semnificația unei triple sinteze dintre civilizația romană
(adică limba latină, cultura și instituțiile romane) și cele ale tracilor. Ea a dus, în primul rând, la
crearea unei populații omogene traco-romane, continuatoarea tradițiilor cetățenilor Imperiului
Roman, populație distinctă de lumea barbară și superioară acesteia prin nivelul său de civilizație
materială și spirituală.

Un alt rezultat al romanizării tracilor este formarea unei limbi noi prin îmbinarea limbii
autohtone (limba tracă) cu cea latină. Această sinteză lingvistică deosebește provinciile trace de
provinciile occidentale ale Imperiului, unde nu putem discuta despre o sinteză lingvistică, ci
discutăm doar despre o latină vulgară,vorbită de către provinciali. Avem și mărturii ale
caracterului latinofon al limbii vorbite de populația traco-romană. Spre pilda, pentru zona din
nordul Dunării, Auxentiu din Durostor arată că în secolul al IV-lea d. Hr., Ulfila predica
populației din stânga Dunării și în limba latină, adică limba cunoscută de acea populație. Istoricul
și diplomatul bizantin, Priscus Panites sublinia același caracter latinofon al limbii vorbite de
populația nord-dunăreană, pe care l-a constatat cu ocazia traversării acestui teritoriu în drum spre
Panonia.

Creștinizarea.

În paralel cu procesul romanizării, s-a desfășurat chiar de la jumătatea secolului I d.Hr. s-

a desfășurat pe întregul spațiu al etnogenezei românești, procesul creștinării populației traco-
romane, trăsătură care distinge această populație creștină de populațiile barbare păgâne.
Descoperirile arheologice au pus în evidență existența în spațiul etnogetic românesc a numeroase
centre creștine. Cea mai veche așezare creștină a fost descoperită în spațiul etnogenetic
românesc, ea este datată în anul 59 d. Hr. și este vorba despre centrul de la Cremides. Totodata,
literatura patristică, adică lucrările părinților bisericii, consemnează numele unor martiri ai
credinței creștine care au trăit în spațiul traco-roman. Creștinismul în spațiul traco-roman
prezintă, spre deosebire de creștinismul apusean, două trăsături fundamentale, care îi sunt
proprii:

(1) Faptul că evanghelizarea (creștinarea) a fost la origine apostolică. Deci creștinismul

traco-roman este de origine apostolică. Ea s-a realizat în spațiul de la nordul Dunării de către
Sfântul Apostol Andrei, Cel Întâi Chemat și de Sfântul Apostol Filip. În sudul Dunării,
evanghelizarea a fost realizată de către Sfântul Apostol Pavel din Tars.

(2) Al doilea caracter al creștinismului traco-roman este acela că după perioada

apostolică, evanghelizarea s-a realizat în cadrul comunităților rurale ale obștilor sătești sau
teritoriale și de la om la om, și nu prin misionari veniți din centrele urbane la sate pentru a
propovădui noua credință sau prin impunerea religiei creștine de către o autoritate statală, așa
cum s-a realizat în provinciile apusene ale Imperiului Roman. De aceea, în lexicul teologic
românesc, există termeni specifici romanității orientale, pe care nu-i întâlnim în celelalte limbi
romanice. Două exemple:

• termenul de păgân în limba română vine din latinescul paganus, care vine din
latinescul pagus, pagi. Limba română este singura limbă romanică în care aceste
cuvinte latinești(paganus, pagus) au intrat cu înțelesul de necreștin. În celelalte
limbi romanice, aceste cuvinte latinești au intrat cu înțelesul de țăran, om de la sat
și cu înțelesul de sat, localitate rurală, pentru că, în Occident, spre deosebire de
Orient, zonele rurale, satele au fost ultimele zone supuse creștinării, fie prin
misionari veniți din centrele urbane puternic creștinate, fie prin forța instituțională
a statului. => creștinismul la traco-romani este un creștinism rural.

• Un alt cuvânt esențial în demonstrarea acestei teze este cuvântul biserică; numai
în limba română, adică în romanitatea orientală, cuvântul biserică vine din latină
de la basilica, în toate celelalte limbi romanice, cuvântul biserică vine din
grecescul eclesi, deoarece, odată cu instaurarea dinastiei severilor, în Imperiul
Roman, partea orientală devine preeminentă din punct de vedere politic și cultural
asupra părții occidentale. Altfel spus, în Occident, creștinismul este unul târziu,
 realizat sau impus de sus în jos, în timp ce în Orient, creștinismul este timpuriu și
s-a realizat de jos în sus.

Pătrunderea timpurie a învățăturii creștine în spațiul traco-roman, adică chiar de la

începutul secolului I d.Hr., este demonstrată atât de aceste argumente de ordin lingvistic, cât și
de faptul că noțiunile de bază ale religiei creștine sunt redate în limba romană prin cuvinte de
origine latină: Dumnezeu, biserică, înger, cruce, creștin, preot, sînt (sfânt), rugăciune,colindă, a
boteza, a se închina, a cumineca, a colinda, Paște, Crăciun, Florii, Rusalii. De asemenea, în
rugăciunea împărătească, intitulată Tatăl nostru, precum și în Crez, adică în simbolul de credință
niceo-constantinopolitan, peste 90% dintre cuvinte sunt de origine latină.

Dimpotrivă, termenii care privesc organizarea bisericii și ierarhia bisericească sunt de

sorginte slavonă, întrucât organizarea ierarhică propriu-zisă a bisericii creștine a poporului român
a început relativ târziu, mai exact în secolul al XIII-lea, continuându-se în secolul al XIV-lea,
epocă la care romanitatea nord-dunăreană fusese oarecum izolată de Bizanț prin pătrunderea
slavilor la sudul Dunării și de asemenea de romanitatea vestică prin pătrunderea ungurilor în
Câmpia Panonică și a slavilor în zona Dunării mijlocii. Însă, a existat un început de organizare
ierarhică a bisericii creștine și la traco-romani, dovadă în acest sens fiind prezenșa unor episcopi
traco-romani la lucrările primelor primele 4 sinoade ecumenice: sinodul ecumenic de la Niceea
(325 d. Hr.), sinodul ecumenic de la Constantinopole (381 d. Hr.), sinodul ecumenic de la
Efes (431 d. Hr.), sinodul ecumenic de la Calcedon (451 d. Hr.), precum și le cele 4 sinoade
locale desfășurate la Sirmium.

La scurt timp după constituirea lor, episcopiile și epatriarhiile traco-romane au intrat sub
jurisdicția Patriarhiei de la Constantinopole, ceea ce a permis poporului român să păstreze ritul
ortodox (dreapta credință), fiind sigurul popor romanic ortodox legat de Roma prin limba latină
și prin Constantinopole (adică de a doua Romă), prin credința sa.

Deoarece creștinarea este o componentă a etnogenezei românești, poporul român este

singurul popor european care s-a născut creștin pentru că, la români, evanghelizarea a coincis
cu creștinizarea. El nu s-a creștinat ulterior, așa cum s-a întâmplat cu celelalte popoare ale
Europei: slavii, ungurii, populația din nordul Europei, francii etc. Astfel, se explică sinonimiile
existente în limba română: lege românească – lege creștinească și român-creștin.
 CAPITOLUL VI

FORMAREA ȘI CARACTERELE LEGII ȚĂRII

(DREPTULUI NAȚIONAL)

În perioada etnogenezei românești, în cadrul obștilor și al uniunilor de obști ale traco-

romanilor a existat un sistem de reguli de conduită, care reglementau relațiile sociale dintre
membrii acelor comunități, iar conducerea colectivă a acestor structuri de organizare socială
supraveghea aplicarea și respectarea normelor de conduită elaborate de comunitate în cadrul și în
interesul ei general și care, în linii mari, erau respectate de comun acord de către toți membrii
obștii pe baza deprinderii și a obișnuinței. Aceste norme de conduită nu aveau caracter juridic,
deoarece ele nu erau dotate cu o sancțiune statală, ci o sancțiune obștească. Transformarea unora
dintre aceste norme de conduită, fără caracter juridic, în norme juridice a presupus întâlnirea
cumulativă a două trăsături caracteristice: un conținut de clasă și o sancțiune specifică impusă
printr-un aparat statal de constrângere. Conținutul de clasă este consecința directă și imediată
a stratificării sociale de tip feudal, a formării claselor și categoriilor sociale ale feudalismului, iar
aparatul de constrângere este subsecvent constituirii formațiunilor prestatale de tip feudal, acesta
preluând, în calitate de apparatus bellicus, atribuțiunile judiciare ale organelor de conducere ale
obștilor. Astfel, unele dintre normele de conduită din cadrul obștilor devin norme juridice,
formând ceea ce Nicolae Iorga denumea, într-o manieră metaforică, dreptul popular propriu
unor comunități sătești libere.

Totodată, apar noi norme juridice corespunzătoare noilor realități ale lumii feudale în
curs de formare. Mai exact, corespunzătoare noilor relații de producție ale feudalismului
timpuriu, care se vor dezvolta și amplifica în epoca feudalismului dezvoltat. Din această a două
categorie de norme juridice fac parte:

• Normele care reglementează privilegiile feudalilor;

 • Normele care reglementează obligațiile țăranilor dependenți față de feudali,
exprimate prin cele 3 forme ale rentei de tip feudal;

• Normele care reglementează sistemul relațiilor juridice de vasalitate;

• Normele care reglementează noua organizare politică a societății și, mai exact,
caracterul ereditar al instituției cnezatului, precum și caracterul electiv și apoi
electivo-ereditar al instituției voievodatului;

Sub aspectul formei lor, aceste norme erau obiceiuri sau cutume juridice, adică un drept
obișnuielnic,cutumiar, nescris. Dimitrie Cantemir, referindu-se la dreptul acestei perioade,
preciza că el era un ius non scriptum, iar Nicolae Bălcescu arată că românii de la întemeierea
ambelor principate nu au avut legi scrise. În acest context, cunoașterea dreptului național
românesc, care este un drept nescris, cutumiar, a fost posibilă pe baza dovezilor scrise atât
interne, cât și externe din perioada în care acest sistem de drept a fost în vigoare.

În ceea ce privește sursele interne de informații, cea mai importantă categorie o

reprezintă hrisoavele domnești, actele emanând de la cancelaria domnească . Aceste hrisoave
fac constant referire la dreptul nostru național, care, deși era nescris, era cunoscut de întregul
popor român. În ceea ce privește sursele externe de informații, ele sunt reprezentate de
documentele emanate de cancelariile străine, care menționează existența dreptului național al
românilor, pe care îl denumesc voloski zakon (cancelaria polonă), zakon vlaski (cancelaria
sârbă), ius valahicum/lex olachorum (documentele în limba latină, ale cancelariei ungare).
Toate aceste denumiri arată că străinii priveau normele juridice ale românilor, cum este și firesc,
ca pe un drept personal, plecând de la etnia poporului care a creat acele norme (având în vedere
caracterul latin al poporului român). Însă, spre deosebire de străini, românii și-au denumit
întotdeauna dreptul lor național cu sintagma Legea Țării sau sintagma obiceiul pământului,
termenul de pământ fiind sinonim cu termenul de țară. Acestea întrucât în conștiința poporului
român, Legea Țării era socotită un drept vechi, summa obiceiurilor din bătrâni de la alcătuirea
țării și chiar anterioare acesteia.

! Până la apariția pravilelor, adică a dreptului feudal scris, Legea Țării a fost singurul
nostru sistem de drept, dar chiar și după aceea a rămas până la sfârșit dreptul comun în toate
materiile, în sensul că domeniile de reglementare socială, nesupuse reglementării prin pravile,
continuau a fi reglementate de Legea Țării.

Procesul de constituire și de evoluție istorică a Legii Țării a cuprins 4 etape:

(1) Prima etapă – etapa obștii arhaice, cuprinsă între retragerea aureliană și încheierea procesului
etnogenezei românești, etapă în care Legea Țării conține normele de conduită fără caracter
juridic ale obștilor și confederațiilor de obști.

(2) A doua etapă – etapa feudalismului timpuriu, desfășurată între secolele IX și XIV, când o
parte a vechilor cutume nejuridice devin obiceiuri juridice, întregindu-se cu noile cutume juridice
referitoare la organizarea cnezială și voievodală, sistemul relațiilor juridice de vasalitate,
privilegiile feudalilor și obligațiile țăranilor dependenți exprimate sub cele 3 forme ale rentei
feudale.

(3) A treia etapă – debutează după întemeierea statelor feudale românești de sine-stătătoare, iar
în cadrul ei, Legea Țării se afirmă ca un sistem de drept complet, reunind întreaga materie a
dreptului public și privat.

(3) A patra etapă – debutează cu apariția primelor pravile (dreptului feudal scris), din secolul al
XV-lea, când sfera de aplicare și importanța Legii începe să se restrângă treptat, păstrând însă
caracterul de drept comun, așa cum am văzut, în toate domeniile de reglementare juridică.

Trăsăturile dreptului național românesc

Legea Țării prezintă 3 caracteristici principale: caracterul unitar, caracterul teritorial

și caracterul original.

Caracterul unitar.

Semnificativ în acest sens este utilizarea termenului generic de țară pentru a o desemna, deși
atât formațiunile prestatale de tip feudal, cât și apoi statele feudale românești de sine-stătătoare
purtau diverse denumiri prin care erau identificate. Caracterul unitar de conținut al Legii Țării
este, în primul rând, expresia pe planul determinismului de tip dialectic a condițiilor economico-
sociale identice, în care s-a format poporul român. În al doilea rând, caracterul unitar al Legii
Țării este reflexia la nivelul suprastructurii instituționale a unității etnice și lingvistice a
românilor din toate țările românești. Acest caracter s-a păstrat și după întemeierea statelor
feudale românești de sine-stătătoare, așa cum s-a păstrat și denumirea utilizată pentru
desemnarea dreptului național românesc. (Mai exact, noi nu avem o Lege a Țării Moldovei, o
Lege a Țării Munteniei, o Lege a Țării Transilvaniei, o Lege a Cnezatului lui Ioan și Farcaș, o
Lege a Voievodatului lui Litovoi, avem o Lege a Țării identică, cu mici particularități regionale,
pe tot spațiul românesc)

Caracterul teritorial.

Așa cum rezultă din însăși denumirea ei, Legea Țării prezintă un caracter teritorial, imobiliar,
pentru că este legea unei țări, adică este dreptul unei societăți organizate din punct de vedere
politic în țări. Altfel spus, este legea unei țări sau dreptul unui teritoriu care este organizat în stat.
Sub acest aspect, Legea Țării se deosebește fundamental de dreptul popoarelor migratoare, care
este un drept personal, căci migratorii nu erau organizați într-un cadru politico-statal. Această
trăsătură a dreptului nostru național, caracterul teritorial, este evidențiată și de faptul că instituția
juridică centrală a Legii Țării este instituția dreptului de proprietate și, cu precădere,
proprietatea asupra pământului, care este amplu, riguros și minuțios reglementată.

Caracterul original.

Legea Țării este o creație originală a poporului român, izvorâtă din valorile reflectate în cultură,
obiceiuri, tradiții și din modul de viață al strămoșilor noștri, preluate în cadrul procesului
etnogenezei românești la nivelul obștilor și al uniunilor de obști, iar ulterior, la un nivel superior,
și anume la nivelul formațiunilor politice de tip feudal. Influențele străine asupra instituțiilor
juridice românești nu au știrbit cu nimic originalitatea Legii Țării, deoarece aceste influențe s-au
exercitat abia în ultima etapă a etnogenezei românești (secolele VII-VIII), când procesul
romanizării era deja încheiat. În al doilea rând, aceasta este expresia coabitării traco-romanilor cu
migratorii, în special slavii, până la asimilarea acestora din urmă. Ca atare, aceste influențe nu au
afectat cu nimic fondul instituțiilor juridice românești, limitându-se la planul terminologic, unde
termenii străini, cu precădere cei slavi, au dublat termenii originari, de origine latină și de origine
tracă. (fără ca termenii originali să fie abandonați)

Teoriile cu privire la formarea Legii Țării

În literatura de specialitate au fost formulate de-a lungul timpului mai multe opinii sau teorii,
privind formarea Legii Țării: teoria originii pur române, teoria originii pur trace, teoria originii
traco-romane și alte teorii în care se include teoria originii slave și teoria originii germanice.

Critica acestor teorii: toate aceste teorii păcătuiesc prin exclusivismul lor și neglijează creația
juridică originală a poporului român,care dacă ne-am lua după adepții acestor teorii, și-ar fi
construit un sistem de drept bazat numai pe moșteniri și pe împrumuturi(influențe) din dreptul
altor popoare. Deficiențele acestor construcții teoretice își au izvorul în viciul fundamental al
concepției filosofice pe care autorii o folosesc în cercetarea fenomenului istoric. Este vorba
despre metafizică. Ei privesc dreptul din perspectiva metafizică și îl reduc la un conținut de idei
juridice, o sumă de idei și urmăresc, prin comparație și deducție, să stabilească o filiație a ideilor
și primordialitatea unora în raport cu altele. Dacă aplicăm această concepție în studiul originii
dreptului nostru național, vedem că autorii respectivi, ori de câte ori constată asemănări între
dreptul național românesc și dreptul altor popoare, inclusiv popoare cu care românii nu s-au aflat
în contact direct de-a lungul istoriei, consideră, în mod invariabil, că este vorba despre un
împrumut din sistemul juridic respectiv. Un mare profesor de istoria dreptului, George Fotino,
spunea că dreptul românesc este original numai în ceea ce nu prezintă vreo asemănare cu vreo
instituție juridică străină, pentru că în cazul unei asemănări, suntem în mod incontestabil în
prezența unui împrumut. Mergând pe această linie de gândire, în literatura noastră juridică s-a
concluzionat în preajma celui de-al Doilea Război Mondial că instituțiile dreptului nostru
național sunt de 3 categorii: instituții moștenite, instituții împrumutate, instituții originale
(categorie în care autorii români ai acelei epoci includeau numai acele instituții care nu puteau fi
încadrate într-una din primele două categorii).

În ceea ce îl privește pe prof. Jean și, de asemenea, și pe mine, analizăm originea Legii
Țării din perspectiva unei alte metode de cercetare științifică a fenomenului istoric, și anume
metoda dialectică. Ca atare, avem în vedere, în primul rând, raportul de determinare de tip
dialectic dintre baza economică a societății și suprastructura instituțională a acesteia, în care se
include și sistemul de drept. În virtutea acestui raport, putem explica cu ușurință, spre pildă,
asemănările dintre instituțiile juridice, aparținând unor popoare care nu s-au afalt ntr-un contact
nemijlocit de-a lungul istoriei. Altfel spus, condițiile materiale de existență similare generează
reglementări juridice apropiate, atât sub aspectul conținutului, cât și sub aspectul formei. Tot
astfel putem explica și împrejurarea că și atunci când suntem în prezența unui împrumut,
instituția juridică împrumutată este adaptată la condițiile concrete de viață economică și socială
în care trăiește poporul care a făcut împrumutul. Din această perspectivă a metodei dialectice,
existența unor similitudini de reglementare juridică între sistemele juridice ale unor popoare
diferite nu însemnă necesarmente un împrumut, după cum, împrumutul nu poate fi doar univoc,
el poate fi și biunivoc, adică putem vorbi de un împrumut din Legea Țării în dreptul național al
poporului respectiv, și nu neapărat invers.

În concluzie, aplicând metoda dialectică la studiul originii dreptului nostru național,

constatăm că Legea Țării s-a constituit în cadrul procesului istoric complex al etnogenezei
românești, fiind o creație originală a poporului român care a elaborat un sistem propriu de norme
juridice, având ca fundament sinteza juridică traco-romană, și influențe terminologice din partea
adstratului slav în ultima etapa a procesului etnogenezei românești.

Teoriile cu privire la conținutul sau sfera de aplicare a Legii Țării

Și în această materie au fost elaborate mai multe teorii, care în prejma celui de-al Doilea
Război Mondial, au fost sintetizate într-o concepție, potrivit căreia Legea Țării cuprinde normele
care reglementează relațiile sociale referitoare la proprietate și normele care reglementează
organizarea de stat începând cu primele formațiuni politice prestatale, și anume cnezate și
voievodate și țările. Această concluzie este criticabilă, întrucât cercetările sociologice efectuate
în perioada interbelică asupra unor obști de către profesorul Dimitrie Gusti și continuate, după
cel de-al Doilea Război Mondial, de profesorii Henri Stahl și Petre P. Panaitescu au evidențiat
existența la nivelul obștilor sătești sau teritoriale a mai multor categorii de norme de conduită
decât cele puse în evidență de autorii respectivelor teorii, astfel încât aceste cercetări sociologice
confirmă practic justețea tezei celui mai mare istoric român, Nicolae Bălcescu, care spunea
multă vreme, obiceiul pământului a ținut locul și de constituție politică și de condică țivilă și de
condică criminală. Prin urmare, sub aspectul conținutului sau a sferei de reglementare, Legea
Țării este un sistem de drept atotcuprinzător, care conține întreaga materie a dreptului public și
privat. O a doua critică pe care o aducem acestor teorii, este faptul că ele înfățișează dreptul
nostru obișnuielnic, ca pe un drept fără caracter de clasă, dezvoltat la nivelul democratismului
obștilor. Or, această opinie este contrară realității. Tocmai transformările structurale de la nivelul
obștilor sătești sau teritoriale, transformări de natură economică și transformări de natură socială
au dus la evoluția Legii Țării, aflată în prlin proces de constituire. Discutăm aici în primul rând
de stratificarea socială de tip feudal, și discutăm în al doilea rând de formarea relațiilor de
producție de tip feudal. (deci această viziune este una idilică și nu mai corespundea realităților
sociale, căci transformările structurale de natură economică și socială de la nivelul obștii și-au
pus amprenta și asupra Legii Țării, aflate în plin proces de constituire.) Și aici, Bălcescu are
opinia justă, corectă. El spune: societatea întreagă se afla atunci alcătuită pe un șir de clase și
individualități, fiecare cu privilegiul său, mare și monstruoasă clădire de tiranii, puse una
asupra alteia și toate rezemând și apăsând pe popor.

În al treilea rând, în mod eronat, acești autori consideră încheiată formarea Legii Țării înainte de
ăntemeiere și spun că instituțiile noi preluate în Legea Țării după întemeiere, adăugate vechiului
drept românesc, sunt împrumuturi din dreptul altor popoare, deci ele ar fi străine de dreptul
național românesc, ceea ce nu este așa, pentru că acest proces istoric de constituire și de evoluție
s-a prelungit și mult timp după întemeiere, astfel încât instituțiile adăugate sunt, în realitate,
instituții originale românești. (toate instituțiile Legii Țării au un profund caracter original)

Concluzie: Legea Țării s-a constituit în cadrul unui proces istoric complex, prin care
poporul român a elaborat un sistem original de norme juridice, reglementând toate domeniile
vieții sociale feudale, sistem în care a integrat, alături de instituțiile de drept originale, și
elemente juridice moștenite (de la traci și de la romani), precum și elemente juridice
împrumutate, adaptate însă necesităților, particularităților și psihologiei poporului român.

INSTITUȚIILE DE DREPT PUBLIC DIN LEGEA ȚĂRII

ORGANIZAREA DE STAT A MUNTENIE ȘI A MOLDOVEI ÎN

EPOCA FEUDALISMULUI DEZVOLTAT

Organele centrale de conducere ale statului feudal românesc erau în număr de 3:

Domnul, Sfatul Domnesc și Dregătorii.

DOMNUL
 Domnul este organul suprem al puterii de stat și vârful ierarhiei feudale în cadrul
sistemului relațiilor feudale de vasalitate. Domnia este o instituție românească originală, care a
apărut în strânsă legătură cu întemeierea statelor românești de sine-stătătoare, ca o treaptă
superioară de evoluție a formațiunilor prestatale de tip feudal, din perioada feudalismului
timpuriu (cnezatele, voievodatele și țările). Această instituție nu are un corespondent nici în țările
vecine, nici în celelalte state europene, fiind o instituție originală.

Termenul care desemnează instituția Domn este de origine latină dominus, domini
(stăpân), adică, potrivit concepției feudale românești, titlul de domn semnifică independența,
neatârnarea, poziția unui șef de stat care nu recunoaște nicio autoritate superioară străină.

Relațiile feudale de vasalitate sunt raporturile care se stabilesc între suzeran și vasal, în
conținutul lor intrând obligații reciproce ale părților participante la aceste raporturi juridice.
Vasalul are față de suzeran obligațiile auxilium (de a-l ajuta pe suzeran atunci când acesta
solicită sprijin), concillium (de a-l sfătui pe suzeran) și de a asculta și îndeplini poruncile
suzeranului. La rândul său, suzeranul are față de vasal obligația de defensio (de a apăra bunurile
și familia vasalului) și de a-l răsplăti pe vasal pentru justa și credincioasa slujbă.

Instituția domniei s-a cristalizat prin preluarea unor elemente din 3 locuri(cele 3
rădăcini):

(1) Prin preluarea unor elemente ale organizării politice romane din epoca post-clasică de
după instaurarea dominatului, când tracii au dominat sistemul roman, majoritatea împaraților
fiind de origine tracă, când împăratul roman este dominus et deus (stăpân și zeu). După ce
creștinismul devine religie acceptată, singura religie oficială a statului roman, împăratul devine,
precum și în imperiul Bizantin, dominus de gratia (domn prin mila lui Dumnezeu).

(2) Instituția domniei împrumută elemente fundamentale ale monarhiei bizantine, care, la
rândul ei, păstra amintirea organizării politice romane, adaptată desigur la realitățile lumii
feudale, avea ca fundament ideologic și identitar creștinismul ortodox și conținea premisele
necesare pentru centralizarea puterii și apărarea independenței de stat, astfel încât și împăratul
bizantin, și domnul sunt autocrator și locțiitor al lui Dumnezeu pe pământ.

(3) Instituția domniei preia elemente și valorifică elemente tradiționale, constituite la

nivelul formațiunilor prestatale de tip feudal, în senul că domnul păstrează și titulatura de mare
voievod pentru a sublinia continuitatea, exercitând, ca mare voievod, prerogativele de conducător
al armatei și de judecător suprem. În plus față de marele voievod, el este și domn, adică stăpânul
țării în sens teritorial.

În calitatea sa de șef al statului feudal, Domnul are 4 atribuțiuni: atribuții politico-

administrative, atribuții militare, atribuții judecătorești și atribuții legislative. Aceste
atribuțiuni erau îngrădite, pe de-o parte, de normele Legii Țării, iar, pe de altă parte, de către
marii boieri, care în primele timpuri după întemeiere au jucat un rol extrem de important în
conducerea statului feudal, datorită considerabilei puteri economice și politice de care dispuneau.

Pe plan administrativ.

Pe acest plan, Domnul:

• Stabilea împărțirea teritorială a statului;

• Stabilea modul de încasare a dărilor și de efectuare a celorlalte prestații de

orice fel pentru domnie;

• Îi numea și revoca pe dregători;

• Bătea moneda;

• Exercita tutelă asupra Bisericii, având dreptul de a-i confirma pe mitropolit,

episcop și egumen;

• Încheia tratatele de alianță și tratatele comerciale cu alte state

• Declara starea de război sau de pace;

Pe plan militar.

Domnul conducea armata în calitate de conducător(comandant) suprem, însă, la

origine, rolul său militar a fost unul modest. La început, rolul său se limita la coordonarea în
luptă a steagurilor marilor boieri. Ulterior, domnul devine comandant al oștii celei mici (o
armată proprie, condusă din slujbași ai curții domnești, dregători și vasali direcți). Apoi, domnul
devine comandantul oștii celei mari (compusă din toți bărbații capabili să poarte armă, inclusiv
din țăranii dependenți de pe domeniile boierești, domnești și mânăstirești, în cazul în care
primejdia era foarte mare).
 Pe plan judecătoresc.

Domnul avea atribuțiuni extinse, el fiind judecătorul suprem al tuturor locuitorilor,

calitate în care putea judeca orice pricină și putea pronunța orice fel de hotărâre, inclusiv
pedeapsa cu moartea și confiscarea averii. Domnul putea să delege atribuțiile sale de judecată
dregătorilor domnești sau putea conferi aceste atribuții feudalilor (boierilor și mânăstirilor)
asupra populației de pe domniile acestora, cu ocazia învestirii lor cu imunități feudale.

Hotărârile judecătorești pronunțate de Domn se bucurau însă de forță juridică sau

autoritate de lucru judecat doar pe timpul vieții domnului, ceea ce însemna că domnii următori
puteau rejudeca procesele și puteau modifica hotărârile pronunțate de domnii anteriori. De
regulă, Domnul judeca procesele împreună cu Sfatul Domnesc, care își dădea părerea cu privire
la fondul pricinii și acordul cu privire la soluția pronunțată de domn.

Pe plan legislativ.

Pe plan legislativ, voința Domnului era considerată lege, iar activitatea de legiferare a
Domnului îmbracă forma hrisoavelor legislative, ce cuprindeau norme juridice cu caracter
prescriptiv general, spre deosebire de hrisoavele individuale, formate din norme de aplicare a
Legii Țării la cazurile individuale și care a debutat destul de târziu, mai exact la sfârșitul
secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea.

Atribuțiuni în materia reprezentării statului.

În ceea ce privește reprezentarea internațională a statului, domnul încheia tratate

comerciale sau de alianță și declara stare de război sau de pace în relațiile cu celelalte state.

Atribuțiuni în domeniul dreptului privat.

În materie privată, domul încuviința toate actele juridice având ca obiect transferul
proprietății asupra pământului și a robilor, ocazie cu care părțile contractante făceau ceea ce
Legea Țării denumea darea calului sau darea cupei, adică dădeau domnului un cal de rasă sau o
cupă dintr-un metal prețios pentru a încuviința respectivul transfer al proprietății.

Din examinarea atribuțiunilor domnului rezultă ă institutia domniei se caracterizează, ca

și celelalte instituții ale statului feudal, prin confuziunea de atribuțiuni, pe care domnul le deține
în cele mai diferite domenii.
 Sistemul succesiunii la tron

Așa cum instituția domniei este o instituție originală, și sistemul succesiunii la tron,
consacrat de Legea Țării, este un sistem original, și anume sistemul mixt electivo-ereditar, pe
care nu-l întâlnim la celelalte state europene, dar care are o străveche tradiție în poporul român.

Astfel, latura electivă (principiul alegerii) își are izvorul la nivelul obștilor sătești și al
uniunilor de obști, unde a funcționat întotdeauna principiul alegerii celor cu sarcini de conducere
(aleșii obștii erau desemnați de adunarea obștii). După apariția formațiunilor prestatale de tip
feudal, principiul alegerii s-a menținut prin alegerea voievodului de către Adunarea cnejilor.

Latura ereditară (principiul eredității) se afirmase și ea la nivelul obștilor sătești prin

tendința unora dintre aleșii obștii de a-și permanentiza funcțiile și de a le transmite cu titlu
ereditar urmașilor lor, iar acest principiu s-a afirmat și la nivelul formațiunilor prestatale de tip
feudal, prin consacrarea caracterului ereditar al instituției cnezatului.

Din îmbinarea celor două principii, s-a conturat acest sistem mixt electivo-ereditar,
potrivit căruia putea fi ales Domn cel care îndeplinea cumulativ următoarele condiții:

• Era din os domnesc (Grigore Ureche), adică să fie rudă legitimă sau nelegitimă pe
linie directă sau pe linie colaterală până la orice grad cu oricare dintre domnii
anteriori;

• Să fie român creștin-ortodox(să nu fie străin de neam);

• Să nu fie însemnat fizicește,mutilat (dacă fusese sclav, să nu fi fost însemnat de

proprietar și să nu aibă un defect fizic vizibil);

Prin alegere, se vota care dintre cei cu vocație succesorală la domnie devine efectiv
Domn. Această procedură a alegerii cuprinde două etape, și anume învestitura (alegerea
propriu-zisă care se făcea de către Țară – boierii și înaltul cler conducător, oamenii de rând
neavând niciun rol) și încoronarea (mirungerea domnului ales în Biserică de către mitropolit
Tării și oferirea însemnelor domniei). Așadar, poporul nu avea niciun rol în alegerea Domnului,
el fiind doar înștiințat și ia act de alegerea făcută.
 Sistemul electivo-ereditar a fost considerat de către clasele societății medievale românești
ca fiind legiuit , deoarece era consacrat prin dreptul național al poporului român și, prin urmare,
cei care accedeau la tron, potrivit acestui sistem, erau considerați domni din mila lui Dumnezeu
și unșii lui Dumnezeu. Dimpotrivă, cei care acaparau tronul cu încălcarea regulilor prescrise de
dreptul obișnuielnic, erau considerați uzurpatori, fiind desemnați peiorativ cu apelativul de
domnișori.

Mijloace de influențare a sistemului.

De-a lungul funcționării sistemului electivo-ereditar, s-au conturat anumite mijloace de

influențare fie a laturii elective, fie a laturii ereditare. De exemplu, pe latura electivă, avem
sistemul recomandării pe care domnul în scaun o adresa către sfârșitul vieții sale țării (boierilor
și înalților clerici), cu privire la persoana indicată să-i fie ales ca urmaș. Pe latura ereditară,
avem sistemul asocierii la tron, adică asocierea la domnie, care era o cale pașnică și legală
pentru a restrânge cercul mult prea larg al rudelor cu pretenții la tron, prin proclamarea, de către
domnul în scaun, al unui asociat la tron și urmaș la domnie.

Instituția regenței.

Legea Țării reglementa și instituția regenței, care era exercitată pe timpul minorității
domnului de către mama sa și unul dintre Marii boieri.

Sistemul electivo-ereditar prezintă atât avantaje, cât și neajunsuri. El prezintă avantajul

că permite urcarea pe tron și a unor rude mai îndepărtate, dar cu reale calități de conducător, în
dauna unor rude mai apropiate, dar care pot fi nevârstnice sau nevolnice, incapabile să conducă
un stat. De asemenea, sistemul este dezavantajos, întrucât concurența celor îndreptățiți să aspire
la domnie ducea, de multe ori, la ciocniri violente între candidații la tron, fiecare fiind sprijinit de
o fracțiune boierească, iar unii dintre ei, și mai grav, având sprijinul unor puteri străine. Aceste
lupte interne pentru tron au slăbit Țările Române și au alterat sistemul tradițional al succesiunii la
domnie.

Instaurarea dominației otomane și stingerea marilor familii domnești au permis boierilor

să aleagă domn pe aceia dintre boieri care erau cei mai devotați intereselor lor, condiționând
chiar alegerea Domnului de acceptarea de către candidatul la tron, a unui angajament de
respectare a privilegiilor boierești, pe care cronicarul Miron Costin îl denumea tocmeală sau
legătură. Treptat, alegerea Domnului a devenit formală, pe primul plan trecând învestitura dată
de sultan, care preceda, de multe ori, așa-zisa alegerea, deși, în capitulații încheiate de Țărilor
Române cu Înalta Poartă, adică tratatele de vasalatitate, prin care este consacrată de iure
instaurarea dominației otomane, se prevede în mod expres că Domnul va fi ales potrivit
rânduielilor consacrate de Legea Țării și, doar apoi, confirmat, întărit sau recunoscut de către
sultan. Mai mult decât atât, atunci când alegerea se făcea cu încălcarea dispozițiilor Legii Țării
(de exemplu Despot Vodă a fost ales domn, deși nu era român creștin-otodox, Alexandru Cornea
a fost ales domn, deși nu era din os domnesc), se socotea că acordarea confirmării de către Poartă
acoperea viciul juridic al unei astfel de alegeri.

Toate aceste nefericite precedente au deschis calea numirii directe a domnilor țărilor
române de către sultan, în timpul regimului fanariot, perioadă în care sistemul tradițional
electivo-ereditar al succesiunii la tron a fost, de facto, abrogat.

SFATUL DOMNESC

Sfatul era, din punct de vedere formal-juridic, un organ de stat cu caracter consultativ,
funcționând pe lângă domn și prin intermediul căruia se realiza participarea boierilor la
conducerea statului feudal și executarea de către aceștia a obligației de concillium, care intra în
conținutul raportului juridic de vasalitate.

Sfatul domnesc era alcătuit din reprezentanți ai marilor boieri și ai Înaltului Cler și era
convocat la datele și în locurile stabilite de către domn, fiind prezidat de acesta. Numărul
membrilor Sfatului domnesc era variabil, fiind cuprins între 12 și 25 de membri. Principalele
atribuțiuni ale Sfatului domnesc sunt:

(1) Întărirea, alături de domn, a tuturor actelor juridice, având ca obiect transferul
proprietății feudale, dând garanție părților contractante cu privire la respectarea drepturilor și
executarea obligațiilor prevăzute în acele acte;

(2) Asistarea domnului la judecarea pricinilor penale și civile, dându-și părerea asupra
fondului pricinii și acordul cu soluția pronunțată de domn;
 (3) Garantarea, împreună cu domnul, a respectării actelor externe și, cu precădere, a
tratelor de vasalitate;

(4) Sfătuirea domnului în orice alte probleme ale vieții de stat atunci când era consultat;

(5) Posibilitatea cenzurării domnului ca unică instituție învestită cu această competență;

Atât componența, cât și rolul Sfatului domnesc au cunoscut de-a lungul Evului Mediu o
anumită evoluție. Astfel, până la jumătatea secolului al XV-lea, Sfatul domnesc era compus
numai din boieri de țară (marii stăpâni de domenii feudale, învestite cu imunități feudale,
dispunând de curți cu slujitori și armate proprii). Ei erau denumiți în hrisoavele vremii drept
jupani (în Țara Românească) sau pani (în Moldova). În această perioadă, puterea Sfatului
domnesc era atât de mare, încât el cenzura, de facto, întreaga activitate a domnului, fiind un
organ decizional. Astfel, domnul lua hotărârile numai împreună cu boierii din Sfat, dovadă că în
hrisoavele din perioada la care ne referim, numele boierilor din Sfat erau menționate în formula
introductivă a hrisovului domnesc, alături de numele domnului.

Rolul Sfatului domnesc se extindea și la vegherea asupra aplicării hotărârilor luate

împreună cu domnul, boierii din Sfat angajându-se să-l silească pe domn să execute hotărârile
luate, precum și pe urmașii acestora să respecte hotărârile luate. Această garanție era atestată prin
prezența, în partea finală a hrisovului domnesc, a peceților personale ale marilor boierilor din
Sfat, alături de pecetea domnească. Acest statut al Sfatului domnesc era firesc în primele
timpuri de după întemeiere, deoarece în memoria boierilor, era încă vie amintirea faptului că
sfatul feudal se constituise prin unirea feudelor lor, astfel încât prin prezența lor în Sfat, boierii
de țară înțelegeau să-și apere vechile poziții economice și politice consacrate pe plan juridic, prin
sistemul imunităților feudale.

Ulterior, din a doua jumătate a sec al XV lea, odată cu procesul de centralizare a satului
feudal, realizat prin creșterea puterii domnești și a dregătorilor domnești și prin restrângerea
imunităților feudale acordate boierilor și mânăstirilor, se modifică componența Sfatului
domnesc, în sensul că locul boierilor de țară în Sfat este luat treptat de către boierii de slujbe
(dregătorii care sunt numiți și revocați de către domn și se află sub controlul direct al acestuia),
astfel încât, la finele veacului al XV-lea, Sfatul domnesc este alcătuit numai din dregători
domnești. De asemenea, se modifică și rolul Sfatului, în sensul că boierii din Sfat participă nu
ca factor decizional, ci ca simpli martori chemați să ia act de voința domnului.

După instaurarea dominației otomane asupra țărilor române, boierii profită din nou de
slăbirea imunității domnești și promovează teza conform căreia domnul trebuie să asculte de
sfatul domnesc, condiționând alegerea prin desemnarea unui angajament privind recunoașterea și
respectarea privilegiilor boierești (tocmeală, legătură), ceea ce a însemnat instaurarea, în Țările
Române, a unui veritabil regim nobiliar, asemănător celui din Polonia.

DREGĂTORII

Dregătorii sunt înalți demnitari ai statului feudal, numiți și revocați de domn și care
exercitau atribuțiuni administrative, judiciare și militare în cadrul aparatului de stat feudal.
La învestirea în funcție, dregătorii depuneau un jurământ de credință față de domn. Dregătoriile
erau onorifice, în sensul că dregătorii nu erau remunerați, însă beneficiau de danii domnești
pentru dreaptă și credincioasă slujbă, li se concedeau veniturile unor moșii și, de asemenea,
puteau primi daruri de la subalternii lor.

La origine, dregătorii erau slujbași domnești care îndeplineau în cadrul Curții atribuțiuni
legate de persoana domnului, așa cum sugerează denumirile lor. Treptat, însă, pe măsura întăririi
puterii domnești și a îngrădirii imunităților feudale, în cadrul procesului centralizării de stat,
dregătorii pătrund în Sfatul domnesc și preiau, în numele domnului, conducerea efectivă a vieții
de stat.

Sistemul dregătoriilor feudale s-a cristalizat în Țara Românească în timpul domniei lui
Mircea cel Bătrân, iar în Moldova, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Sistemele sunt
asemănătoare, datorită tradițiilor similare și modelului comun avut în vedere, anume sistemul
dregătoriilor din Imperiul Bizantin.

Marii dregători

Din categoria marilor dregători (membri ai Sfatului domnesc) făceau parte următorii:
 (1) Banul de Severin (la origine, apoi Banul Craiovei) – primul dregător în ierarhia
feudală a Țării Românești; avea în competența sa atribuțiuni militare, administrative și
judiciare exercitate în zona din dreapta Oltului (Oltenia). La fel ca domnul, banul Craiovei putea
pronunța inclusiv pedeapsa cu moartea sau confiscarea averii; în subordinea sa, se aflau dregători
de rang inferior, denumiți bănișori.

(2) Vornicul – conducătorul slujitorilor Curții domnești și cel care asigura protecția
granițelor și judeca unele pricini penale. Un element specific pentru Moldova este acela că
existau doi vornici (vornicul Țării de Sus și vornicul Țării de Jos – primul dregător din ierarhia
feudală din Moldova), ce comandau și oștirea din zonele respective; în ceea ce privește Țara
Românească, competența vornicului era similară cu cea a banului și se exercita asupra zonei din
stânga Oltului (Muntenia).

(3) Logofătul – șeful cancelariei domnești și deținătorul sigiliului domnesc, cu care

erau întărite hrisoavele domnești; el judeca și procesele care aveau ca obiect domeniile domnești
ereditare.

(4) Postelnicul – tălmaciul, sfetnicul de taină al domnului, având în competență

gestionarea relațiilor externe ale țării și judecarea anumitor pricini privind funcționarii
inferiori ai Curții domnești.

(5) Spătarul – purtătorul spadei domnești și comandantul cavaleriei; uneori, în timp de

război, spătarul comanda întreaga armată. În Moldova, domnul Ieremia Movilă a înființat, după
modelul polonez, o dregătorie similară denumită hatman, care a preluat atribuțiile militare ale
vornicilor.

(6) Vistiernicul – conducătorul activității financiare, se ocupa de coordonarea strângerii

impozitelor și a celorlalte prestații către domnie, dar și de efectuarea cheltuielilor pentru
întreținerea armatei și a Curții domnești. După instaurarea dominației otomane, vistiernicul
asigura plata haraciului și a celorlalte obligații fiscale față de Poartă.

(7) Cămărașul – dregătorul însărcinat cu întreținerea cămării domnești, adică a

veniturilor și a cheltuielilor domnului, întrucât, începând cu secolul al XVIII-lea, veniturile țării
se separă de veniturile domnului.
 (8) Paharnicul – avea în grijă pivnițele domnești.

(9) Stolnicul – avea în grijă grădinile și pescăriile domnești.

(10) Comisul - avea în grijă grajdurile domnești.

Micii dregători

Din categoria micilor dregători (nu erau membri ai Sfatului domnesc) făceau parte
următorii:

• Armașul – se ocupa de executarea hotărârilor penale pronunțate de domn.

• Șătrarul – avea în grijă corturile domnești.

• Aga – comandantul pedestrimii, devenit apoi comandantul gărzii personale a

domnului.

• Clucerul – se ocupa de aprovizionarea curții cu grâne.

• Sulgerul – se ocupa de aprovizionarea curții cu carne.

Din examinarea atribuțiunilor dregătorilor domnești, rezultă că, la fel ca în cazul

domnului, aceste dregătorii se caracterizează prin confuziune de atribuții, specifică instituțiilor
feudale ale statului, întrucât societatea feudală nu a cunoscut o clară delimitare a formelor de
activitate în cadrul statului.

INSTITUȚIA PROPRIETĂȚII ÎN LEGEA ȚĂRII

Caracteristic Evului Mediu este că proprietatea, în general, și proprietatea asupra

pământului, în special, au o structură divizată, ierarhizată și complexă, caracterizată prin
îmbinarea stăpânirii devălmașe cu stăpânirea personală, precum și prin coexistența mai multor
forme de proprietate în funcție de titularul dreptului de proprietate, fiecare dintre aceste forme
având un regim juridic distinct în raport de poziția socială a titularului dreptului de proprietate.
 În Evul Mediu, proprietatea nu este absolută ca în dreptul roman, ci este o proprietate
divizată de tip feudal. În acest sens, Legea Țării consacră un dominium eminens (proprietatea
care aparține domnului) și dominium utile (proprietatea care aparține boierilor, mânăstirilor și
celorlalți proprietari) și un drept de folosință al țăranilor aserviți asupra loturilor de teren pe care
aceștia le cultivau.

Dominium eminens

Este dreptul de proprietate supremă al domnului pe care acesta îl exercită asupra

întregului teritoriu al țării, în calitatea de reprezentant, șef și reprezentant al statului feudal și vârf
al ierarhiei feudale. Cu alte cuvinte, este domeniul public al statului feudal și nu se confundă cu
domeniul privat al domnului, care se numește proprietate domnească, adică moșiile pe care
domnul, care el însuși era un mare boier, le stăpânește ca mare proprietar feudal, asemenea
celorlalți boieri.

În virtutea lui dominium eminens, domnul avea următoarele prerogative:

(1) Domnul exercită un drept superior de supraveghere și control asupra întregului

teritoriu al țării, putând stabili pe cale de consecință și împărțirea teritorial-administrativă a țării.

(2) Domnul este cel care exercita stăpânirea asupra marilor ape curgătoare și a marilor
lacuri care erau date în folosință comună pentru navigație, pescuit și adăpat.

(3) Domnul culege moștenirile vacante, adică pământurile și robii rămași fără stăpân, ca
urmare a decesului proprietarului lipsit de moștenitori.

(4) Domnul este cel care lua în stăpânire așa-numitele în latină res nullius (bunurile fără
stăpân, bunurile nimănui), care erau de două categorii: terenuri pustii (cele care nu au aparținut
niciodată vreunui proprietar) și terenurile pustiite (au avut odinioară un stăpân, dau au fost
părăsite sau abandonate de de către acesta, bunuri pe care romanii le denumeau res derelicte).

(5) Domnul putea încuviința feudalilor desprinderea unor părți din terenurile pustii sau
pustiite și întemeierea de noi așezări denumite slobozii, datorită scutirilor de taxe pe care domnul
le acorda cu acel prilej.
 (6) Domnul lua în stăpânire terenurile și celelalte bunuri confiscate de la boierii
condamnați pentru hiclenie (trădare) și totodată putea acorda donații sau danii domnești boierilor
pentru dreapta și credincioasa slujbă, adică pentru îndeplinirea, executarea obligațiilor de
auxilium, concilium și ascultare, ce intrau în conținutul raportului juridic de vasalitate. De
asemenea, putea face donații mânăstirilor în scopuri pioase.

(7) Domnul acorda anumitor feudali, boieri, mânăstiri imunități feudale asupra
proprietăților pe care le stăpâneau.

(8) Toate actele juridice de transfer al proprietății feudale, având ca obiect pământuri și
robi se cereau a fi încuviințate de domn, ocazie cu care părțile contractante făceau darea calului
sau darea cupei, adică îi dadeau domnului un cal bun sau o cupă din metal prețios.

(9) Dreptul de prădalică sau preadalică, adică dreptul de retract sau revocare a donațiilor
făcute. Însă domnul putea renunța la acest drept, introducând în formula hrisovului de danie
domnească formula solemnă prădalică sa nu fie. În schimbul acestei renunțări, beneficiarul
daniei domnești făcea darea calului sau darea cupei.

(10) Domnul avea dreptul de a percepe dijme, biruri și slujbe în folosul domniei, adică
cele 3 forme ale rentei de tip feudal în produse, în bani și în muncă.

Marea proprietate feudală.

Este o proprietate completă asupra pământului și robilor și incompletă asupra țăranilor aserviți.
Ea s-a constituit anterior întemeierii statelor feudale românești de sine-stătătoare prin acapararea
de către Aleșii obștii a pământurilor obștilor și exploatarea muncii țăranilor deveniți țărani
dependenți. Din punct de vedere istoric, marea proprietate feudală este continuatoarea stăpânirii
exercitate de jupani, cneji și voievozii din epoca feudalismului timpuriu asupra formațiunilor
prestatale de tip feudal.

În sens juridic, modul originar de dobândire a marii proprietăți feudale a fost moștenirea,
căreia, după întemeiere, i s-au adăugat și moduri juridice derivate: dania domnească pentru
dreapta și credincioasa slujbă, dania particulară, vânzarea, schimbul și înfrățirea pe moșie.
 În paralel, feudalii și-au extins proprietățile și pe căii nejuridice, violente, adică prin
cotropire sau prin silă, prin acapararea cu forța a pământurilor țăranilor și încălcarea dreptului
străvechi de proprietate al acestora.

După titularii ei, mare proprietate feudală îmbrăca 3 forme:

1. Proprietatea domnească – are ca obiect, în primul rând, bunurile personale ale domnului pe
care acesta le stăpânește asemenea oricărui alt membru al clasei feudalilor și pe care le dobândise
încă înainte de a accede la tron. La aceste bunuri se adaugă cele dobândite pe timpul domniei, pe
diverse căi juridice, precum și îmbunătățirile realizate din inițiativă și pe cheltuială proprie
asupra unor terenuri care, la origine, fuseseră incluse în dominium eminens. Mai aparțineau
domnului cu titlul de cămara domnească și anumite venituri care i se cuveneau pe timpul
exercitării domniei, venituri care erau separate de veniturile generale ale statului, adică de
visteria țării.

2. Proprietatea boierească – își avea temeiul juridic în moștenire și în danie. După întemeiere,
moștenirile au fost întărite prin hrisov domnesc, fiind desemnate prin termenii de origine slavonă
ocină, baștină, dedină, care nu au înlăturat termenii de sorginte tracă (moșie) și de sorginte
latină (proprietate moștenită). Aceste bunuri puteau fi vândute numai cu respectarea dreptului de
protimis al rudelor pentru a se asigura păstrarea acestor bunuri în cadrul aceleași familii. Dreptul
de protimis este dreptul de precumpărare și răscumpărare exercitat de rude.

Dania domnească(miluirea domnească) se oferea pentru serviciile militare aduse

domnului, îndeplinirea unei slujbe sau dregătorii în aparatul de stat și avea la bază (temei juridic)
raportul de vasalitate între domnul (donator) și boierii gratificați (sau donatari). Până în prima
jumătate a secolului al XV-lea, beneficiarul daniei domnești avea asupra moșiei donate un drept
temporar, limitat la durata vieții domnului donator și, uneori, și a fiilor acestuia dacă i-ar fi urmat
la tron. Din a doua jumătate a secolului al XV-lea, beneficiul donației domnești devine ereditar,
astfel încât dreptul de prădalică (sau de retract) se păstrează doar pentru cazurile de hiclenie,
adică pentru încălcarea de către boier a obligațiilor care îi reveneau în cadrul juridic de vasalitate.

3. Proprietatea bisericească/mânăstirească – această formă a proprietății feudale s-a constituit

după întemeiere din daniile făcute Bisericii creștin-ortodoxe de către credincioși (domni, boieri,
prelați, orășeni și țărani) pentru scopuri pioase, dar și pentru ca numele donatorilor să fie trecute
în pomelnice, să fie pomeniți la slujbe și să li se facă rugăciuni după moarte. Aceste danii aveau,
de regulă, caracterul unor donații cu sarcină, în sensul că mânăstirile donatare aveau obligația de
a nu înstrăina daniile primite și de a utiliza veniturile moșiilor donate, în scopuri de binefacere,
sub sancțiunea întoarcerii daniei, adică a revocării donației pentru neîndeplinirea sarcinii.

Indiferent de titularul său, domeniul feudal avea o structură bipartită, fiind alcătuit din
rezerva feudală, cultivată prin munca țăranilor dependenți și loturile date țăranilor aserviți spre
folosință, acestea purtând denumirea de delnițe (în Muntenia), jirebii (în Moldova) sesii (în
Transilvania). Administrarea domeniilor feudale se realiza cu ajutorul aparatului de slujitori al
stăpânului feudal.

Sistemul imunităților feudale.

O instituție care însoțea adeseori dreptul de proprietate al feudalilor asupra domeniilor lor
era imunitatea feudală denumită ohabă (în Muntenia) și uric (în Moldova). Ea se acorda prin
hrisov domnesc și conferea titularului său drepturi de administrare politică, drept de judecată și
drept de comandă militară asupra populației de pe domeniul respectiv și, în plus, dreptul de a
face comerț, scutirea de plată oricărei dări către domnie și dreptul de a percepe diferite venituri
de la populația de pe domeniul respectiv. Feudalii învestiți cu imunități se bucurau așadar de o
anumită independență politică, în sensul că dregătorii domnești nu aveau competență pe moșiile
acestora, funcțiile statului pe domeniile respective realizându-se prin intermediul aparatului
propriu de slujitori ai feudalilor.

Imunitățile feudale oglindesc la nivelul suprastructurii sociale, izolarea specifică

economiei naturale de tip feudal. Imunitățile au apărut imediat după întemeierea statelor feudale
românești de sine-stătătoare, atunci când puterea economică și politică a feudalilor era superioară
domnului, iar aceștia doreau consacrarea și pe plan juridic, prin sistemul imunitățiilor, a
drepturilor și privilegiilor lor de a conduce și din punct de vedere politic populația de pe
domeniile pe care le stăpâneau. Sistemul imunităților feudale a putut fi introdus și extins în
perioada respectivă și datorită împrejurării că aparatul de dregători domnești era slab dezvoltat,
aproape inexistent, astfel încât pentru realizarea funcțiilor statului se impunea, cu necesitate,
folosirea aparatului propriu de care dispuneau boierii și mânăstirile.
 Hrisoavele domnești de acordare a imunităților feudale utilizau două tipuri de formule:
hrisoave care folosesc o formulă concentrată și hrisoave care folosesc o formulă detaliată.

Hrisoavele care folosesc o formulă concentrată. Unele hrisoave foloseau o formulă

concentrată pentru acordarea imunităților – să-i fie de ocină și de ohabă (Țara Românească) și
să-i fie de uric cu tot venitul (în Moldova). Formula concentrată a fost utilizată la începuturile
statului feudal, atunci când imunitățile aveau un caracter aproape general, în sensul că ele
reprezentau reguli în viața politică și economică.

Hrisoavele care folosesc o formulă detaliată. (în amănunt conținutul imunității) Formula
dezvoltată a fost utilizată mai târziu, cu precădere în hrisoavele prin care se acordau imunități
feudale mânăstirilor, întrucât proprietatea mânăstirească s-a constituit mai târziu decât cea
boierească, într-o epocă în care începuse deja centralizarea statului feudal, iar imunitățile nu mai
aveau un caracter general, ca la început, ci aveau un caracter excepțional, astfel încât era
necesară o precizare amănunțită a conținutului lor pentru ca privilegiile și activitățile respective
să fie scoase din competența generală a dregătorilor domnești. Din examinarea formulei
dezvoltate, rezultă că imunitățile feudale nu erau uniforme, ci mai largi sau mai restrânse, de la
un boier la altul, de la o mânăstire la alta, după gradul în care domnul înțelegea să-l învestească
pe titularul acelei imunități, cu exercițiul unor atribuțiuni politice și să-l gratifice cu anumite
foloase economice.

Centralizarea puterii de stat în mâna domnului și a aparatului dregătorilor domnești a dus

treptat la restrângerea imunităților feudale și la preluarea de către dregători de la marii proprietari
feudali a exercițiului drepturilor politice pe domeniile acestora din urmă. În acest context, dreptul
de judecată al boierilor și al mânăstirilor a fost limitat la pricini mărunte, drepturile militare ale
boierilor au fost îngrădite, dezvoltarea producției a restrâns, până la desființare, dreptul boierilor
și al mânăstirilor de a percepe taxe pe circulația bunurilor și persoanelor, precum și anumite
venituri de la populația aflată pe domeniile lor. Marea proprietate feudală învestită cu imunități
care oglindea confuzia între public și privat, specifică societății feudale de la începuturile ei, face
locul unei separări a drepturilor publice de drepturile private și constituirii treptate a unui drept
de proprietate absolut.

O altă caracteristică a proprietății feudale, mai cu seamă a proprietății boierești, este

stăpânirea pe scara largă în comun a moșiilor de către cetele de boieri, aparținând aceleiași
familii, în vederea păstrării unității economice a domeniului feudal și a imunității politice a
imunităților feudale prin evitarea ieșirii din indiviziune.

Proprietatea țărănească.

Prezintă caracteristici diferite, după cum era vorba, pe de-o parte, de proprietatea
țăranilor grupați în obști, prin raportarea la cea a țăranilor ce nu fac parte din obști și, pe de altă
parte, după cum vorbim de proprietatea țăranilor liberi, prin raportarea la proprietatea țăranilor
aserviți.

a. Proprietatea țăranilor liberi grupați în obști

Obștea liberă avea un hotar împărțit în:

1. Vatra satului unde se aflau gospodăriile sătenilor, proprietatea personală a acestora;

2. Câmpul de cultură unde se aflau loturile de cultură aparținând membrilor obștilor și de

asemenea proprietatea personală a acestora;

3. Celelalte terenuri aflate în hotarul obștii, stăpânite în devălmășie – pădurile, pășunile, apele,
izlazurile, la care se adaugă și turmele comune, fondul de rezervă pentru anii cu recoltă slabă,
moara satului și bogățiile subsolului.

Fiecare membru al obștii avea dreptul, cu aprobarea conducerii obștii, să desprindă

anumite suprafețe de teren din cele aflate în devălmășie și să le amenajeze prin muncă proprie,
dându-le o nouă valoare și o nouă destinație economică. Temeiul juridic al trecerii acestor
terenuri din devălmășie în proprietate personală a titularului și a familiei sale îl reprezintă muncă
încorporată în terenul respectiv. Cea mai veche desprindere din devălmășie a fost vatra casei de
locuit și curtea, au urmat apoi loturile de cultură din țarină, adică pământul de arătură al fiecărui
membru al obștii și al familiei sale. De-a lungul timpului, tendința a fost aceea de extindere a
suprafețelor aflate în stăpânire personală a membrilor obștii în detrimentul suprafețelor rămase în
devălmășie.

Cu toate acestea, până la sfârșitul Evului Mediu, obștea a păstrat un drept superior de
supraveghere și control asupra tuturor terenurilor aflate în hotarele ei, inclusiv a terenurilor aflate
în proprietatea personală a membrilor obștii. Expresia procedurală a acestui drept se numește
dreptul de protimis, adică dreptul de precumpărare și răscumpărare; dacă un țăran dorea să
vândă un teren aflat în proprietatea sa personală, trebuia să-și facă cunoscută intenția la 3 târguri
succesive (triunghium). Ceilalți membri ai obștii, rudele și vecinii, în această ordine legală de
preferință, aveau drept de preempțiune (precumpărare) la preț egal. Dacă niciunul dintre membrii
obștii nu-și exercita dreptul de preempțiune, terenul putea fi vândut unui străin de obște, însă
această vânzare nu este o vânzare pură și simplă, ci este afectată de o condiție rezolutorie,
constând în aceea că, în termen de un an de la data vânzării, oricare dintre membrii obștii (rudele
și vecinii), în aceeași ordine legală de preferință, poate exercita dreptul de răscumpărare,
întorcând cumpărătorului prețul plătit și devenind astfel titularul dreptului de proprietate asupra
acelui teren. Se asigură, în acest fel, unitatea economică și teritorială a obștilor sătești și
teritoriale.

b. Teritoriul obștii aservite

Teritoriul obștii aservite aparținea stăpânului feudal. Totuși, în virtutea tradiției românești
de prețuire a muncii personale, țăranii aserviți își păstrau dreptul de proprietate asupra
gospodăriei și asupra uneltelor de muncă, aveau dreptul de folosință asupra lotului de cultură,
precum și dreptul de a face diferite îmbunătățiri personale unor terenuri, plătind însă stăpânului
feudal zeciuiala pentru că aceste operațiuni erau efectuate pe pământul feudalului.

c. Proprietatea țăranilor liberi care nu trăiau în obști

Proprietatea țăranilor liberi care nu trăiau în obști se exercita asupra gospodăriei, vitelor
și uneltelor de muncă și asupra unei mici suprafețe de cultură.

Legea Țării consacră și meșteșugarilor dreptul de proprietate asupra uneltelor și

atelierelor lor, precum și robilor dreptul de proprietate asupra sălașelor și uneltelor care
proveneau din munca personală.
 ! ÎNFRĂȚIREA PE MOȘIE

Înfrățirea pe moșie era reglementată în Legea Țării ca o instituție complexă, reunind

trăsături ale rudeniei, ale testamentului și ale contractelor.

Înfrățirea a fost răspândită la multe popoare încă din perioada descompunerii comunei
primitive și a ființat până în feudalismul târziu. Apariția înfrățirii pe ultima etapă de evoluție a
orânduirii gentilice a fost strâns legată de slăbirea rudeniei bazată pe legătura de sânge ceea ce a
dus la izolarea tot mai accentuată a indivizilor de colectivitățile lor, astfel încât, lipsiți de ajutorul
ginții, aceștia încearcă să-l înlocuiască prin înfrățire (înlocuiesc rudenia de sângecu înfrățirea),
care este concepută ca o învoială formală de ajutor reciproc, realizată în cadrul unei proceduri
care presupunea amestecarea artificial al câtorva picături din sângele celor care se înfrățeau.
Acest procedeu are o anumită simbolistică, dorind să semnifice faptul că înfrățirea înlocuiește și
imită rudenia de sânge). De-a lungul timpului, concepția despre înfrățire, ritualul și efectele
acesteia au cunoscut o anumită evoluție sub influența apariției statului și a răspândirii religiei
creștine. În statul sclavagist roman și, pe cale de consecință, în provincia romană Dacian, era
practicată înfrățirea între peregrini, interzisă însă de împăratul Diocletian printr-o constituțiune
imperială dată în anul 285 î.Hr.

În statul feudal, apare înfrățirea de arme între cavaleri, creată în scopul de a-și acorda
sprijin reciproc pentru săvârșirea faptelor de arme. Ritualul înfrățirii se spiritualizează sub
influența creștină, astfel încât formele păgâne sunt înlocuite cu forme creștine, o înfrățire de
cruce. Spre pildă, în cazul înfrățirii dintre boieri, amestecul sângelui este înlocuit cu o slujbă
religioasă în biserică, iar în cazul înfrățirii dintre țărani, era urmată forma înfrățirii haiducești, în
care amestecul sângelui se păstrează, dar crestătura pentru sânge se face în formă de cruce.

Înfrățirea pe moșie apare după întemeierea statelor feudale românești de sine-stătătoare,

ea realizându-se printr-un act scris emanând de la Cancelaria domnească, în care se consemnează
declarația de înfrățire a părților pe care acestea o dădeau în fața domnului și a Sfatului domnesc.
Spre deosebire de formele anterioare de înfrățire, înfrățirea pe moșie produce nu numai efecte
personale nepatrimoniale între cei înfrățiți, adică nu generează numai relația de rudenie, ci
generează și relații patrimoniale între cei înfrățiți cu privire la anumite bunuri asupra cărora
înfrățiții își constituiau anumite drepturi, aceasta fiind, de fapt, scopul principal al înfrățirii pe
moșie. Teoretic, orice fel de bunuri puteau constitui obiectul relației patrimoniale între cei
înfrățiți, dar, în principal, înfrățirea se făcea asupra pământului, asupra moșiilor sau ocinilor, de
unde și denumirea acestei instituții.

Așadar, condiția de a fi proprietar era o condiție obligatorie (necesară) pentru realizarea

unei înfrățiri pe moșie, iar, în actul de înfrățire se stabilea de la bun început cui aparțin(e) moșia
sau moșiile asupra căreia (cărora) se realizează actul înfrățirii.

Legea Țării consacră două forme de înfrățire pe moșie:

• O formă în care toți înfrățiții își uneau moșiile – aceasta se realiza prin unirea ocinilor
sau moșiilor tuturor celor înfrățiți și presupunea două momente: momentul unirii
ocinilor și momentul așezării celor înfrățiți pe ocinele astfel unite.

• O formă în care înfrățirea se făcea doar pe moșia unuia – aceasta se realiza doar pe
ocina sau pe moșia unei părți și presupunea un singur moment: momentul așezării
celor înfrățiți pe moșia pe care aceștia erau înfrățiți.

Din punctul de vedere al constituirii raporturilor de înfrățire, înfrățirea putea fi:

• Directă – raporturile de înfrățire se constituiau între toți participanții la actul înfrățirii;

• Indirectă – persoana care constituie înfrățirea (constituitorul înfrățirii) nu intra în

raporturi de înfrățire cu ceilalți, ci doar așeza ca frați alte persoane pe moșia sa.

! Înfrățirea prin unirea ocinilor este întotdeauna o înfrățire directă, generând o stare de
coproprietate între cei înfrățiți, care anterior înfrățirii stăpâniseră moșiile în proprietate exclusivă,
iar, după înfrățire, devin coproprietari ai moșiilor unite, dar nu în cote-indivize proporționale cu
suprafața moșiilor aduse în înfrățire, ci în cote-indivize egale.( de ex dacă se înfrățeau 3 boieri,
unul aducea o moșie de 25 ha, altul tot de 25, iar altul 50 ha. ei erau coproprietari de 1/3 și nu
1/4, 1/4 și respectiv 1/2, dacă am lua în considerare suprafața).

Înfrățirea prin așezarea ocinilor putea fi directă sau indirectă. Dacă era indirectă, numai
cei așezați ca frați pe moșia constituitorului înfrățirii dobândeau cote-indivize egale din dreptul
de proprietate asupra acestei moșii.

Efectele.
 Înfrățirea pe moșie se realiza din considerente de ordin economic. Spre exemplu, crearea
unei moșii mari, mai întinse, mai puternice, însă această instituție generează și importante efecte
juridice în materia succesiunilor și în materia proprietății.

Pe plan succesoral, în Muntenia, spre pildă se înfrățeau fetele cu băieții pentru a li se

asigura și fetelor o vocație succesorală la ocini, adică la moșiile moștenite. De asemenea,
proprietarul unei moșii, care nu aveau moștenitori sau care era în Muntenia și avea numai fete,
recurgea la o înfrățire directă cu alte persoane pe moșiile unite sau doar pe moșia sa sau la o
înfrățire indirectă a fetelor pe moșia lui cu băieții unei alte persoane. Prin intermediul înfrățirii
puteau fi chemați la moștenire, în concurs cu fiii, și alte persoane pe care aceștia din urmă le
excludeau, rezultatul fiind modificarea ordinii succesorale prevăzută de lege în favoarea unor
persoane pe care constituitorul înfrățirii avea intenția de a le favoriza.

În materia proprietății, înfrățirea este unul dintre modurile de transmitere a proprietății

consacrate de Legea Țării, pe lângă contractele translative de proprietate. Astfel, în actele
înfrățirii se putea prevedea că transmiterea dreptului de proprietate asupra moșiilor către cei
înfrățiți se realizează ipso iure (de îndată) fie pur și simplu, fie cu sarcină, stabilindu-se în acest
caz, anumite obligații ale celor înfrățiților față de cei care au constituit înfrățirea. În actul de
înfrățire se putea stipula transmiterea pentru cauză de moarte (mortis causa) a proprietății
bunurilor care formau obiectul înfrățirii, utilizându-se, în acest sens, clauza de rezervă a
proprietății (pactum reservatio domini), conform căreia proprietatea bunurilor asupra cărora s-a
realizat înfrățirea, trece la cei înfrățiți la data morții proprietarului constituitor al înfrățirii.

Înfrățirea a fost utilizată de către boieri ca un instrument juridic de aservire a obștilor

sătești sau teritoriale prin înfrățirea boierului cu țăranii din obște pe moșiile acestora din urmă,
astfel încât boierul nu doar că dobândea coproprietatea acestor pământuri ale țăranilor, ci le
devenea și rudă și vecin cu ceilalți membri ai obștii, putând exercita în calitate de rudă dreptul de
protimis la vânzarea oricăror altor terenuri aflate în hotarul obștii.

DISPOZIȚIILE LEGII ȚĂRII CU PRIVIRE LA DREPTUL PENAL

Dreptul nostru feudal nescris păstrează o serie de reminiscențe ale vechiului sistem al
răzbunării private, însă asistăm la o creștere treptată a intervenției statului în soluționarea
pricinilor penale, pe fondul consolidării și centralizării sistemului feudal. Statul feudal caută să
descurajeze aplicarea vechiului sistem al legii talionului, prin sancționarea cu amenzi, denumite
zavească a acelora care îndrăzneau să recurgă la răzbunarea privată.

Totodată, Legea Țării consacră expres și discriminarea în fața legii penale în funcție de
categoria socială căreia îi aparțineau făptuitorul și victima, în sensul că aceleași fapte și aceleași
pedepse erau apreciate și aplicate diferit, în funcție de poziția socială a părților.

Legea Țării consacră și sistemul răscumpărării în bani a pedepselor, în sensul că, cu

excepția pedepsei cu moartea pentru viclenie, toate celelalte pedepse puteau fi răscumpărate prin
plata unei sume de bani sau unor vite, sistem care îi favoriza pe cei bogați. Cei săraci erau nevoiți
să-și vândă arenda sau libertatea pentru a avea bani de răscumpărare, de unde decurge faptul că
acest sistem a devenit un mijloc de aservire a țăranilor liberi. Infracțiunile erau denumite vini și
erau împărțite în două categorii, în funcție de gravitatea lor: vini mari (fapte mai grave) și vini
mici (fapte mai puțin grave).

Infracțiunile împotriva statului și orânduirii feudale. O primă infracțiune de acest gen

era hicleniea (viclenia). Aceasta putea fi comisă numai de boieri și însemna încălcarea de către
aceștia a obligației de dreaptă și credincioasă slujbă pe care o aveau față de domn și care intră în
conținutul raportului juridic de vasalitate. Hicelnia era invariabil sancționată cu moartea și
confiscarea averii boierului viclean, iar bunurile confiscate erau atribuite boierilor credincioși și
mânăstirilor. Mai mult, era incriminată și neascultarea, denumită osluh, adică nerespectarea
poruncilor domnești și neîndeplinirea de către țăranii aserviți a obligației de plată a rentei
feudale. Neascultarea era sancționată cu moartea sau o amendă în vite și confiscarea ocinilor.

Infracțiunile împotriva persoanei. În această categorie erau incluse omuciderea (vină

mare, sancționată cu moartea) și lovirea, rănirea (vină mică, amendată în vite).

Infracțiunile împotriva proprietății. Tâlhăria era pedepsită prin spânzurare, la fel ca

flagrantul delict. Furtul simplu era sancționat cu o dușegubină (ispășirea sufletului), adică o
amendă. Toate acestea erau considerate vine mari.

Infracțiunile împotriva concepției feudale cu privire la religie și morală. Infracțiunile

de aceste gen, considerate vine mari, constau în: sacrilegiul, violul, adulterul, bigamia, sodomia,
erezia, ionosidia, răpirea de fecioare. Toate aceste infracțiuni erau sancționate cu moartea, iar, în
caz de adulter, zestrea femeii adulterine intra în proprietatea soțului, ca o pedeapsă
complementară.

Infracțiunile împotriva înfăptuirii justiției. Toate infracțiunile împotriva înfăptuirii

justiției erau vini mici. Mărturia mincinoasă (limba strâmbă, adică sperjurul) era sancționată cu
însemnarea fierului roșu, însă numai dacă era realizată de 4 ori pentru acoperirea furtului.
Denunțatul calomnios (sudalma cea mare) era sancționat cu aceeași pedeapsă care ar fi fost
aplicată celui denunțat dacă denunțul s-ar fi dovedit adevărat. Sfada, ce includea insultele,
delictul de încălcare a hotarului și distrugerea semnului de hotar, era pedepsită cu amendă.

Sistemul sancționator cuprindea următoarele categorii de pedepse: pedepse fizice

(includeau și diversele forme ale pedepsei cu moartea), pedepsele privative de libertate,
pedepsele pecuniare (amenzile – gloaba, dușegubina, zaveasca), pedepsele infamante (de
natură a aduce oprobiul comunității – darea prin uliță, darea prin târg).

DISPOZIȚIILE LEGII ȚĂRII CU PRIVIRE LA DREPTUL PROCESUAL

Categoriile de instanțe.

Și în materia procedurii, Legea Țării are un caracter unitar, astfel încât în toate cele 3
țări române, la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, existau aceleași instanțe de judecată, care
aveau o competență generală atât în materie civilă, cât și în materie penală pentru nivelul lor de
jurisdicție, și anume judele și Sfatul oamenilor buni și bătrâni.

La nivelul târgurilor, în Muntenia și Moldova, funcționau ca instanțe de judecată

județul, respectiv șoltuzul și ajutat cei 12 pârgari.

La nivelul județelor Munteniei și ținuturilor Moldovei, acționau ca instanțe de judecată

vornicii, pârcălabii și banii. La nivelul marilor unități administrativ-teritoriale, în Muntenia
(zona din stânga Oltului, respectiv din dreapta Oltului), iar în Moldova (Țara de Sus și respectiv
Țara de Jos), jurisdicția era exercitată în Muntenia de către vornic pentru zona din stânga Oltului
și Marele Ban pentru zona din dreapta Oltului, iar în Moldova, vornicul pentru Țara de Sus,
respectiv Marele vornic pentru Țara de Jos. Astea sunt instanțe cu o competență generală.
 Existau și instanțe care aveau o competență specială în anumite materii, respectiv
dregătorii, precum și boierii și mânăstirile învestite cu imunități feudale a căror competență
jurisdicțională era precizată în actele de acordare a imunității. Părțile litigante puteau recurge și
la arbitraj, alegând de comun acord, unul sau mai mulți boieri judecători.

Procesele mai grele se judecau de către Sfatul domnesc, în competența căruia se afla și
soluționarea plângerilor celor nemulțumiți de judecata dregătorilor. Aceste plângeri nu aveau
însă caracterul unor căi de atac, ci erau mai degrabă reclamații împotriva acelora pe care îi
judecaseră.

Instanța supremă era domnul, care avea deplină competență în materie jurisdicțională, în
sensul că el putea judeca orice proces, de orice natură, în prima și în ultima instanță, după cum
putea rejudeca procesele soluționate de către dregători și de celelalte instanțe. Părțile litigante
puteau recurge și la „arbitraj”, adică alegeau ele însele de comun acord unul sau mai mulți boieri
judecători care să soluționeze litigiul dintre ele.

Domnul, ca instanță supremă, putea judeca singur sau împreună cu Sfatul domnesc. El își
desfășura activitatea jurisdicțională în capitala țării, dar și în orice altă localitate, unde se afla la
un moment dat, întrucât justiția feudală are un caracter itinerant.

Așa cum precizam incidental, în Legea Țării, spre deosebire de dreptul modern, nu
existau trepte sau grade de jurisdicție, astfel încât hotărârea unei instanțe putea fi atacată la
aceeași instanță sau la o instanță superioară, după cum considerau de cuviință părțile litigante. De
asemenea, nu exista autoritate de lucru judecat, adică hotărârile judecătorești nu se bucurau de
forță juridică, ceea ce genera o stare de nesiguranță în relațiile judiciare. Pentru a pune capăt
prelungirii la nesfârșit a proceselor și pentru a îngrădi posibilitatea redeschiderii lor, astfel încât
să se asigure pe cale indirectă autoritatea de lucru judecat, Legea Țării consacră 3 instituții, și
anume:

• Zaveasca (legătura) – nu împiedica în mod direct redeschiderea procesului, însă

obliga partea care dorește să-l redeschidă să depună în visteria statului o sumă de
bani. De altfel, unele hotărâri judecătorești erau pronunțate de domni cu această
prevedere.
 • Ferâia – este procedeul prin care acea parte litigantă care a câștigat procesul depune
ab initio o în visteria statului o sumă de bani, iar domnul îi garantează că nu va aproba
redeschiderea procesului.

• Amenzile judiciare – apar în secolul al XVIII-lea și prin intermediul lor este

sancționată ceea ce noi numim culpa procesuală a părții care redeschisese procesul și
îl pierduse după rejudecare. Aceste amenzi judiciare erau denumite gloabe (Muntenia
și Moldova) și birșag (în Transilvania).

O altă caracteristică a justiției feudale este posibilitatea răscumpărării pedepselor

aplicate, sancțiunilor aplicate, astfel încât orice instanță era învirtuită să stabilească înlocuirea
pedepsei inițiale prin plata celui găsit vinovat a unei sume de bani sau predarea unui număr de
vite. De asemenea, procesul în vechiul nostru drept feudal se caracterizează prin aceea că unele
instanțe, cum ar fi dregătorii, cumulau atribuțiunile jurisdicționale cu atribuțiuni administrative,
existând din această perspectivă o confuziune de atribuții, specifică multora dintre organele de
stat feudal.

În al doilea rând, justiția feudală avea la bază principiul judecătorului unic, cu două
excepții, și anume Sfatul oamenilor buni și bătrâni și Sfatul domnesc, care erau organe colegiale.
Atunci când domnul judeca împreună cu Sfatul, nu suntem în prezența unui organ colegial,
pentru că hotărârea este pronunțată de domn, chiar dacă în adoptarea acestei hotărâri el primește
conseierea, sau consiliul Sfatului domnesc. O altă caracteristică este că monopolul justiției
aparținea feudalilor cu o singură excepție, și anume cea a instanțelor care funcționau la nivelul
obștilor sătești și teritoriale, care erau alcătuite din membri obștei, adică din țărani.

! Concepția fundamentală care stătea la baza procedurii de judecată în Evul Mediu este
aceea că judecata se realiza după lege și dreptate sau după dreptate și obiceiul țării, prin
sintagmele lege și obiceiul țării era desemnată Legea Țării, iar prin sintagma dreptate era
desemnată morala epocii, adică conștiința juridică care trebuia să vegheze la respectarea
bunurilor morave ale societății.
 MATERIA PROBELOR

În dreptul nostru obișnuielnic, întâlnim atât reguli și mijloace de probă formate în timpul
feudalismului, cât și forme probatorii vechi, rămășițe ale orânduirii gentilice, care au dobândit
însă în Evul Mediu un conținut nou de clasă și o formă nou, în sensul că aplicarea lor era
asigurată de forța coercitivă a statului. Supraviețuirea acestor forme anterioare feudalismului se
explică, pe de-o parte, prin caracterul natural al economiei feudale (cel puțin la începutul Evului
Mediu), iar pe de altă parte prin preluarea unor vechi structuri economice, cum ar fi, spre pildă,
stăpânirea devălmașă asupra pământului. După forma lor, probele din procesul feudal se împart
în două categorii: probe orale și probe scrise. Cele mai utilizate au fost probele orale, întrucât
ele reprezentau mijlocul comun de probațiune, iar anumite situații (spre exemplu, proprietatea
feudală constituită anterior întemeierii nu putea fi dovedită decât prin probe orale, nu exista un
stat independent care să emită înscrisuri), iar, pe de altă parte, slaba răspândire a științei de carte
făcea la epoca respectivă din probele orale o necesitate; probele orale reglementate de Legea
Țării sunt: proba fierului roșu (ordalia fierului roșu), jurământul cu brazda în cap, proba cu
jurători și mărturia sau proba testimonială.

Proba cu jurători.

Este cel mai important mijloc de probă în procesul feudal, de unde și denumirea ce i se
dădea în vechiul nostru drept obișnuielnic, și anume acea de lege. De asemenea, proba cu jurători
este mijlocul de probă cu cea mai mare forță probantă prin care se puteau dovedi orice situație
de drept sau de fapt, adică regina probelor în procesul Evului Mediu, pentru că prin această
probă putea fi combătut orice alt mijloc de probă, inclusiv înscrisuri. Până la apariția dreptului
feudal scris, proba cu jurători a fost în statele românești cel mai utilizat mijloc de probă, cel mai
răspândit folosită fiind utilizat în statele românești pentru soluționarea proceselor de orice
natură.
 Instituția jurătorilor este un mijloc de probă, care, prin particularitățile sale, contrazice
ideile moderne cu privire la dovezi. În procesul penal, prin jurământul lor, jurătorii îl susțineau
pe cel (jurământul) al unuia dintre părți, arătând că acea parte este demnă de crezare, ceea ce
însemnă că în procesul penal, acest mijloc de probă are un caracter pur subiectiv, fiind un
jurământ de credibilitate, pentru că el nu tinde la stabilirea adevărului situației de fapt, ci a bunei
reputații a persoanei pentru care era depus respectivul jurământ. Dimpotrivă, în procesul civil,
jurătorii cercetau personal faptele, precum și drepturile părților, astfel încât jurământul lor este
unul obiectiv sau, cum spunem noi, un jurământ de veridicitate, nu de credibilitate ca în penal. Pe
de altă parte însă, unii istorici și juriști români au socotit proba cu jurători fie o probă
misterioasă și stranie, fie o procedură grosolană și curioasă, fie un principiu absurd de
dovedire.

Instituția jurătorilor este o creație originală a poporului român, care își are originea în
ceea ce am învățat la traci, adică la jurământul pe vetrele regale sau pe zeitățile palatului regal.
Ca și la traci, jurământul depus de un număr de jurători putea fi combătut printr-un număr dublu
de jurători. La origine, în epoca gentilică, grupul jurătorilor era alcătuit din rudele celui pentru
care era prestat jurământul, ulterior din grupul jurătorilor puteau face parte nu doar rudele, ci și
vecinii, adică ceilalți membrii ai obștii. Ulterior s- a statornicit principiul potrivit căruia jurătorii
trebuiau să fie de-o seamă cu cel pentru care jurau, adică să aparțină aceleiași categorii sociale,
pentru ca în final proba cu jurători să dobândească un caracter de clasă, în sensul că numai
boierii puteau fi jurători. (ceea ce reprezintă un aspect negativ pentru țărani în procesele în care
aceștia aveau ca parte adversă un boier)După întemeierea statelor feudale românești
independente, acordarea probei cu jurătoru de către domn era exprimată printr-o sintagmă, pe
care o notez, i-am dat lege. (pentru că proba cu jurători se numea lege). Partea căreia i s-a
încuviințat proba putea să ia legea, adică să accepte administrarea proba sau putea să se lepede
de lege, adică să defere proba care fusese încuviințată celeilalte părți litigante. Atunci când
domnul încuviința administrarea probei cu jurători, stabilea și numărul jurătorilor, iar în unele
situații ei erau indicați nominal (numele acestora) și atunci se numeau jurători pe răvașe. Dacă la
slavi numărul jurătorilor nu era limitat, la români numarul maxim de jurători era 48, astfel încât
dacă domnul dorea să favorizeze pe una dintre părțile litigante îi acorda de la început numărul
maxim de jurători astfel încât, cealaltă parte să nu poată face contra probei cu jurători, unde se
cerea un număr dublu.
 Depunerea jurământului avea un caracter solemn atât din punct de vedere religios, în
sensul că jurământul era depus pe Sfânta Evanghelie, cât și din punct de vedere juridic, în sensul
că era rostit în fața împuternicitului domnesc cu administrarea acestei probe. Conținutul și forma
jurământului trebuiau să fie identice cu cele ale jurământului depus de către partea litigantă din
proces pentru care jurau, iar schimbarea sau omiterea unui singur cuvânt ducea la anularea
probelor. Cu toate acestea, în Transilvania exista o particularitate locală care permitea utilizarea
unor formulări echivalente și repetarea cuvintelor rostite inițial greșit.

Dacă jurământul fusese depus respectând formalitățile privind Legea Țării, împuternicitul
domnesc consemna desfășurarea administrării probei într-o așa-numită carte de jurământ, care
purta semnăturile și pecețile jurătorilor și pe care o înainta domnului pentru ca acesta să
hotărască asupra soluționării procesului. Domnul trebuia să pronunțe hotărârea în sensul celor
arătate în jurământ, iar partea care fusese sprijinită de jurători câștiga procesul (se spunea că s-a
apucat de lege sau s-a direptat).

Partea adversă însă, cea care pierduse procesul, putea cere lege peste lege, adică
contraproba cu jurători, aducând un număr dublu de jurători. Dacă această contraprobă era
administrată respectându-se formele prescrise de Legea Țării, atunci hotărârea inițială era anulată
și se pronunța o nouă hotărâre, în acord cu noul jurământ. Cel anterior era socotit fals, iar primii
jurători erau sancționați sau globiți, adică amendați. Dacă proba cu jurători încuviințată nu putea
fi administrată, partea căreia i se acordase rămânea de lege, adică pierdea procesul.
 Pravilele bisericești.

Datorită organizării sale ierarhice și rolului ei de principal factor ideologic în societatea

feudală, Biserica Ortodoxă Română a fost în măsură să elaboreze norme de conduită cu caracter
general aplicate pe întregul teritoriu al țării, prin utilizarea autorității sale spirituale, dar și cu
sprijinul nemijlocit al statului feudal. La rândul lor, domnii, în scopul consolidării statului și al
centralizării puterii de stat, erau interesați să introducă noi reglementări juridice cu caracter
uniform spre deosebire de obiceiul juridic, pentru a putea depăși neajunsurile particularități
regionale ale Legii Țării.

Pravilele bisericești au avut un caracter oficial, întrucât au fost întocmite din ordinul
domnului sau al mitropolitului și pe cheltuiala acestora. Dispozițiile din pravilele bisericești erau
obligatorii atât pentru clerici, cât și pentru mireni, adică pentru laici, atât în domeniul religios
propriu-zis, cât și în domeniul juridic. De altfel, potrivit concepției autorilor de pravile,
dispozițiile de drept civil, penal și procesual țineau tot de domeniul religios, întrucât, după
întemeiere, dar chiar și înainte de acest moment, mai exact încă din momentul organizării sale
ierarhice instituționale, Biserica Ortodoxă română s-a aflat sub autoritatea spirituală a Patriarhiei
de la Constantinopole. Domnii și mitropoliții au respectat cu strictețe o regulă demult consacrată,
conform căreia toate pravilele Bisericii Ortodoxe se întocmesc numai după izvoare bizantine.
Pe cale de consecință, pravilele noastre bisericești au fost elaborate avându-se în vedere
următoarele monumente ale legislației bizantine și următoarele lucrări juridice bizantine:

• Legislația împăratului Justinian, care cuprinde Codul (Codex), Digestele (Digesta),

Institutele (Institutiones) și Novelele (Novellae).
 • Legislația dinastiei isauriene, care cuprinde Nomos Gheorghikos, legiuirea agrară
bizantină adoptată între 685 și 695 și Ecloga, adoptată în anul 726 de împărații
bizantini Leon al III-lea Isaurul și Constantin al V-lea Copronimul.

• Legislația dinastiei macedonene, care cuprindea Prohironul (Manualul de Legi),

adoptat între 870 și 878 de împăratul Vasile I Macedoneanul, apoi Epanagoga, care
este, de fapt, a doua ediție a Prohironului, adoptată între 886 și 911 de împăratul
Vasile I Macedoneanul și de fii săi, împărații Leon și Aleandru. Precum și
Basilicalele, adoptate de împăratul Leon al VI-lea Filozoful.

• Manualele de drept bizantine – aici notăm Sintagma alfabetică a lui Matei

Vlastares, elaborată în anul 1335, Hexabiblul lui Constantin Harmenopoulos
(Armenopol), judecător la Salonic, elaborat în 1345 și Nomocanonul lui Mihail
Malaxos, o culegere de legi, cu caracter religios dar și profan elaborată în 1561-1562.

Din feudalismul timpuriu, receptarea dreptului bizantin s-a făcut pe filieră slavă, ca
urmare a pătrunderii masive a slavilor la Sudul Dunării și ruperii contactului direct al umanității
nord-dunărene cu Bizanțul. În acest context, slavona devine limba Cancelariei domnești și limba
cultului religios, precum și limba în care au fost adoptate primele pravile. Însă la jumătatea
secolului al XVI-lea, slavona a fost abandonată pentru că era străină poporului și chiar clasei
conducătoare, fiind cunoscută doar de un număr redus de clerici, în special de înalții prelați,
astfel încât limba română și-a recăpătat locul firesc în viața politică și religioasă și a devenit și
limba pravilelor care au început să fie elaborate în română.

Toate pravilele atât cele în limba slavonă, cât și cele în limba română au fost inițial
multiplicate sub formă de manuscrise pentru ca din secolul al XVII-lea să apară și pravilele
tipărite. Cele mai importante pravile în limba slavonă sunt:

• Pravila de la Târgoviște (1452) – elaborată de grămăticul Dragomir din porunca

domnului Vladislav al II-lea al Munteniei

• Pravila de la Mânăstirea Neamțului (1474) – elaborată de către ieromonahul

Ghervasie

• Pravila de la Mânăstirea Bisericani (1512)

 • Pravila de la Mânăstirea Neamțului (1567)

• Pravila de la Mânăstirea Putna (1581) – această este o pravilă bilingvă (un rând în
slavonă, un rând în română)

• Pravila de la Mânăstirea Bistrița a Moldovei (1618)

• Pravila de la Mânăstirea Bistrița a Olteniei (1636)

Pravilele în limba română:

• Pravila Sfinților Apostoli (1560-1562) – tipărită de diaconul Coresi la Brașov în

perioada 1560 -1562. Este prima pravilă bisericească în limba română, denumită și
Pravila de la Ieud, după numele localității Ieud din Maramureș unde a fost descoperit
în podul unei biserici în 1921 singurul exemplar al acestei pravile care ni s-a păstrat.

• Pravilea Aleasă (1632) – elaborată în Moldova de logofătul Eustratie la 1632.

• Pravila de la Govora sau Pravila cea Mică (1640) – întocmită la 1640 din porunca
domnului Munteniei Matei Basarab în două ediții identice: o ediție pentru Muntenia
prefațată de mitropolitul Teofil al Munteniei și o ediție pentru Transilvania cu o
predoslovie scrisă de mitropolitul Ghenadie al Transilvaniei.

Conținutul și aplicarea pravilelor bisericești

Conținutul pravilelor bisericești este eterogen, deoarece, alături de textele cu caracter

juridic propriu-zis, regăsim texte din cele mai variate domenii:

• Extrase din lucrări religioase;

• Date istorice despre sinoadele bisericești și despre Sfinții Părinți ai Bisericii, autori de
pravile;

• Tabele de calculare a timpului;

• Cronici;
 • Diferite formulare pentru întocmirea unor acte;

La rândul lor, dispozițiile juridice propriu-zise nu erau redate într-o formă sistematizată
pe ramuri și instituții de drept, astfel încât normele de drept civil alternează cu normele de drept
penal și cu normele de drept procesual, iar normele de drept laic alternează cu cele de drept
canonic. Ca o particularitate, pe planul dreptului penal, infracțiunile erau socotite păcate, iar
pedepsele, clasificate în pedepse fizice și pedepse duhovnicești, erau socotite forme de ispășire a
păcatelor.

Prin conținutul lor mistic și prin discriminările pe care le conțin, pravilele bisericești au
avut un rol semnificativ și o contribuție decisivă la consolidarea relațiilor de producție de tip
feudal. Totodată, având în vedere izvoarele bizantine care au stat la baza elaborării lor, pravilele
bisericești au marcat a statului și dreptului românesc începutul procesului de receptare a ideilor
și instituțiilor juridice romane pe filiera mediată, indirectă a dreptului bizantin, adică așa cum
fuseseră adaptate aceste instituții la relațiile feudale bizantine.

Din acest moment și până la elaborarea Codului civil al lui Alexandru Ioan I, influența
dreptului roman asupra dreptului românesc s-a realizat pe filieră bizantină. De asemenea, dreptul
nostru scris exprimat în forma pravilelor bisericești a avut un conținut asemănător, mergând
până la identitate (Pravila de la Govora) în toate cele 3 țări românești, ceea ce ne arată unitatea
conceptuală și axiologică a dreptului nostru medieval scris, ca o continuare firească a unității
reglementate de Legea Țării.

Pravilele bisericești au cunoscut și o finalitate practică, fiind destinate a se aplica în

activitatea instanțelor de judecată, însă există puține documente care să ateste faptul că
hotărârile judecătorești erau date pe baza pravilelor, iar acest fenomen este explicabil prin
faptul că hotărârile date în materie penală sau în materia dreptului familiei, de cele mai multe ori
îmbrăcau forma orală, iar atunci când erau totuși pronunțate în scris, nu indicau textul din pravilă
pe care se întemeiau și nici părțile nu erau interesate să păstreze asemenea hotărâri, dovadă că
majoritatea lor nu s-au păstrat. Dimpotrivă, litigiile referitoare la proprietate erau soluționate
prin hotărâri pronunțate în scris și motivate cu texte din pravile (indicarea capului din pravilă),
iar părțile aveau tot interesul să păstreze asemenea hotărâri, întrucât ele reprezentau titluri de
proprietate pentru cei implicați în procesele respective, dovadă că asemenea hotărâri ni s-au
păstrat, iar în cuprinsul motivării soluției este indicat și textul din pravila pe care se bazează
hotărârea respectivă. Un exemplu celebru este un hrisov din vremea domnului Alexandru Iliaș,
cuprinzând hotărârea pronunțată în procesul dintre Florica și Maria. Florica este fiica legitimă a
lui Mihai Viteazul, iar Maria era fiica sa naturală. Acest litigiu a fost câștigat de Florica, iar în
cuprinsul hotărârii este indicat în mod expres capul de pravilă, adică textul din pravilă pe care se
întemeiază hotărârea respectivă.

Hrisoavele legislative.

Hrisoavele domnești erau la origine acte cu caracter individual de aplicare a dispozițiilor

Legii Țării la cazuri particulare, însă la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al
XVII-lea, au început să apară hrisoavele legislative, adică hrisoavele domnești care conțin
norme juridice, altfel spus, reguli cu caracter general aplicabile tuturor supușilor și pe întregul
teritoriu al țării.

Printre primele hrisoave legislative se numără și așezământul lui Mihai Viteazul din
1595, amplu cercetat și analizat în literatura noastră de specialitate și despre care mulți autori au
afirmat că este actul prin care s-a dispus legarea de glie a țăranilor dependenți în Muntenia.
Acesta, în realitate, nu a realizat legarea de glie a țăranilor dependenți, ci a modificat dispozițiile
Legii Țării, care, printr-o practică anterioară, statornicită cutumiar probabil la mijlocul secolului
al XVI-lea, îi legase de glie pe țăranii dependenți. În acest context, dat fiind caracterul
imprescriptibil al rumâniei (stării de dependență de tip feudal), Legea Țării prevedea că rumânul
fugit de pe moșia pe care era alipit (legarea de moșie în latină se numește glebae ad scripti )
putea fi urmărit de stăpânul lui și readus cu forța pe moșie, iar cei pe ale căror moșii fugiseră
respectivii rumâni aveau obligația corelativă de a-i preda stăpânilor lor. În contextul în care, în
1595, Muntenia fusese invadată de armatele otomane, Mihai Viteazul, pentru a-i favoriza pe
boierii craiovești și pe ceilalți boieri olteni care reprezentau principalii lui susținători atât din
punct de vedere financiar, cât și din punct de vedere politic, stabilește prin acest așezământ
fiecare pe unde va fi, să fie rumâni pe/în veci. Altfel spus, dreptul de urmărire nu se mai putea
exercita față de țăranii dependenți fugiți din calea invaziei otomane de pe moșiile din stânga
Oltului pe moșiile din dreapta Oltului (adică în Oltenia), ei rămânând legați de moșie pe gliile
moșierilor olteni, și nu mai pot fi readuși cu forța pe moșia pe care fuseseră inițial legați.

Tot în scopul favorizării boierilor olteni, Mihai Viteazul a creat o nouă categorie de țărani
dependenți, așa-numiții rumâni de legătură. Este vorba despre țăranii liberi care au fugit tot pe
moșiile din dreapta Oltului și care, prin efectul acestui așezământ, devin țărani dependenți și sunt
legați de glie pe acele moșii din dreapta Oltului.

Dispoziții asemănătoare au fost adoptate și în Moldova în timpul domniilor lui Ștefan

Tomșa și Miron Barnovschi. Intervențiile domnilor în materie legislativă s-au înmulțit în secolul
al XVII-lea- XVIII pe măsura întăririi puterii domnești și centralizării statului feudal.

Pravilele laice.

Ele au fost adoptate la mijlocul secolului al XVII-lea, aproape simultan în Moldova și

Muntenia, ca o necesitate pentru domni de a interveni rapid, reglementând diversele domenii ale
vieții sociale, în raport de cerințele practice. De asemenea, așa cum ne arată cronicarul Grigore
Ureche, pentru boieri pravilele laice au reprezentat mijloace (instrumente) juridice de limitare a
puterii domnești (și zice Grigore Ureche: acolo unde nu sunt pravile, din voia domnilor multe
strâmbătăți se fac; de asemenea, Grigore Ureche mai zicea doar un ignar putea să scrie Cursul
cu zâmbete și să creadă că surprinde întreaga amplă și vastă esență a materiei de ISDR).

În Moldova la 1646, din porunca domnului Vasile Vodă Lupu, logofătul Eustratie a
elaborat Cartea românească de învățătură care este prima legiuire cu caracter laic din istoria
dreptului românesc. Titlul acestei lucrări este semnificativ din cel puțin două aspecte. În primul
rând, el arată că acest demers legislativ este o inițiativă românească, iar izvoarele străine care au
fost avute în vedere la întocmirea pravilei au fost apropriate într-o viziune proprie, astfel încât
această lucrare nu are caracterul unei compilații după legiuiri și manuale de drept străin, ci este o
operă de sinteză cu numeroase trăsături originale. În al doilea rând, termenul de învățătură din
cuprinsul titulaturii acestei lucrări nu are sens didactic, ci are un sens juridic, adică învățătura
înseamnă porunca domnească, dispoziție cu caracter obligatoriu care atrage o sancțiune (urgia)
domnească, aplicată tuturor acelor care nu ascultă de astfel de învățături.

Izvoarele pravilelor lui Vasile Lupu au fost Nomos Ghiorghikos (legiuirea agrară
bizantină, adoptată, așa cum v-am mai spus, între 685 și 695 în timpul domniei împăratului Leon
al III-lea Isaurul) și apoi o lucrare celebră în epocă, intitulată Praxis et teoriae criminalis, scrisă
de un vestit penalist italian, pe numele lui Prospero Farinacci, latinizat Francicus.

În Muntenia (Țara Românească) , din porunca domnului Matei Basarab, un călugăr erudit
pe numele lui Daniil Panoneanul, care, urcând treptele ierarhiei bisericești, avea să ajungă
mitropolit al Transilvaniei, a elaborat în 1652 Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare, tipărită la
Târgoviște și cu o predoslovie (cuvânt-înainte) a mitropolitului Ștefan al Munteniei. Și titlul
acestei pravile este semnificativ, pentru că exprimă același scop, și anume influențarea
comportamentului uman prin dispoziții legale noi. Conținutul pravilei lui Matei Basarab este
mai amplu decât acela al pravilei din Moldova, întrucât el cuprinde o versiune adaptată a Cărții
românești de învățătură, la care se adaugă traducerea în limba română a Nomocanonului lui
Mihail Malaxos, iar în partea finală, Îndreptarea legii conține o serie de probleme de interes
general din cele mai diverse domenii (medicină, gramatică, filosofie), alături de probleme de
ordin canonic.

Pravilele au o structură bipartită, iar cuprinsul lor juridic sunt asemănătoare și se referă cu
precădere la două domenii: reglementarea relațiilor sociale din agricultură și sancționarea
faptelor penale. Instituțiile de drept civil și de drept procesual ocupă un loc restrâns în economia
acestor pravile. Totodată, dispozițiile juridice din pravile sunt structurate în pricini (secțiuni),
glave (capitole) și zaciale (articole).

Partea întâi a pravilelor reglementează relațiile feudale de agricultură, consacrând

următoarele aspecte:

• Legarea de pământ a țăranilor dependenți

• Dreptul stăpânilor feudali de a-i urmări pe țăranii fugiți și a-i readuce pe moșii

• Interdicția pentru ceilalți boieri și mânăstiri de a-i primi pe fugari și obligația de a-

i preda stăpânilor lor

• Obligațiile de plată ale rentei feudale pe care țăranii dependenți le aveau față de
boieri și față de mânăstiri și dreptul acestora din urmă de a-i pedepsi pe țăranii
aserviți care nu-și executau respectivele obligații

• Norme care reglementau paza hotarelor, a recoltelor și a bunurilor agricole

• Norme privind creșterea vitelor, împărțirea recoltelor și a bunurilor agricole,

schimburile de terenuri și construirea pe terenul unei alte persoane, evident cu
acordul acelei persoane

Partea a doua a pravilelor reglementează instituțiile de drept civil, penal și procesual.

 CAPITOLUL VIII

ORGANIZAREA DE STAT ȘI DREPUL

ÎN TIMPUL REGIMULUI FANARIOT

-Informații cu caracter general-

Regimul fanariot a fost instaurat în 1716 în Muntenia și în 1711 în Moldova și a durat

până la revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821. Evoluția istorică a acestui regim fanariot are
două etape: prima etapă de la 1711/1716 până la 1774 (Pacea de la Kuciuk-Kainargi) și a doua
etapă de la 1774 până la 1821.

Prima etapă a regimului fanariot reprezintă apogeul dominației otomane asupra țărilor
române, marcat de un monopol otoman strict asupra comerțului exterior al acestora, în sensul că
țările române nu puteau exporta produse agricole (acestea erau principalul obiect de export)
decât pe piețele Imperiului Otoman și numai la prețuri mult sub valoarea acelor mărfuri care erau
exportate. Această etapă a regimului fanariot se caracterizează printr-o fiscalitate excesivă și prin
creșterea exponențială a obligațiilor fiscale pe care țările române le aveau față de Poartă, cu
precădere haraciul (tributul) și tuturor celolalte contribuții.
 Cea de-a doua etapă a regimului fanariot se caracterizează printr-o relaxare a dominației
otomane datorită declinului accentuat al Imperiului Otoman, coroborat cu creșterea influenței
ruse asupra țărilor române, acestea urmărind, sub pretextul apărării ortodoxiei, instaurarea
propriei dominației asupra Moldovei și Munteniei. Cea de-a doua etapă a regimului fanariot se
caracterizează prin înlăturarea monopolului otoman asupra comerțului exterior al țărilor
române, astfel încât acestea pot exporta la prețurile pieței oriunde în Europa și la prețul pieței.
Exporturile de cereale și alte produse agricole cunosc o creștere exponențială, iar țările române
devin astfel grânarul Europei. Aceasta însă i-a determinat pe boieri, care erau principalii
producători de produse agricole, să urmărească creșterea producției, care însă, le epoca
respectivă, nu se putea face decât pe căi extensive, adică prin creșterea suprafeței cultivate sau a
volumului de muncă desfășurat în agricultură.

Evoluția dreptului în prima etapă a regimului fanariot.

În această perioadă, activitatea de legiferare a fost redusă pentru că perioada în cauză a

fost apogeul dominației otomane și totuși în această perioadă sunt adoptate pravile noi:

1) Nomocanonul lui Gheorghe Trapezunt sau Trebizonda (1730) – a fost elaborat în

limba neogreacă în Muntenia din porunca domnului Nicolae Mavrocordat, o lucrare de drept
canonic.

2) Manualul de legi – din porunca domnului Ștefan Nicolae Racoviță, Mihail Fotino
întocmește așa-numitul Manual de legi, o lucrare proiectată în 3 volume, conținând drept laic și
drept canonic și ale cărei dispoziții sunt sistematizate într-o manieră modernă pe ramuri și
instituții de drept. La elaborarea manualului, Mihail Fotino a avut ca izvoare Legea Țării, precum
și izvoare bizantine, precum Nomos Gheorghikos, Bazilicalele, Sintagma alfabetică a lui Matei
Vlastares și Hexabiblul lui Constantin Harmenpoulos (Armenopol). În ceea ce privește
conținutul, lucrarea lui Fotino este prima pravilă din istoria dreptului românesc care conține
dispoziții de drept comercial.

Pe fondul creșterii influenței rusești asupra țărilor române, este tradusă și publicată în
ambele țări române legiuirea Ecaterinei a II-a cea Mare, împărăteasa Rusiei, însă, sub aspectul
evoluției dreptului, în prima etapă a regimului fanariot este dominată de activitatea reformatoare
a celui mai important domn fanariot, și anume Constantin Mavrocordat, o persoană extrem de
erudită, care a condus cele două țări române alternativ, având în total 10 domnii (6 în Muntenia
și 4 în Moldova), totalizând 32 de ani de domnie într-o epocă în care durata medie a unei domnii
era de 2 ani și jumătate. El a guvernat în spiritul absolutismului iluminat după modelul celorlalți
monarhi europeni și a întreprins în ambele țări române importante reforme care au dus la
modernizarea instituțiilor statului și trecerea de la relațiile de producție de tip feudal, la relațiile
de tip capitalist în agricultură cu mult timp înainte ca reforme similare să se realizeze în celelalte
state europene.

Reformele cuprinse de Mavrocordat până în 1740 au fost sintetizate de acesta într-un

așezământ adoptat în același an, pe când era domn al Munteniei, și publicat în 1742 în revista
Mercure de France. Principalele dispoziții ale așezământului sunt următoarele:

1) o reformă în materia bisericii constând în scutirea de dări a preoților și a mânăstirilor,

limitarea dreptului de judecată a clerului și înființarea epitropiilor, însărcinate cu administrarea
averilor mânăstirești.

2) o reformă privind boierii și astatutul lor juridic, adică adoptarea unui nou statut al
boierimii, potrivit căruia calitatea de boier decurgea exclusiv din îndeplinirea unei slujbe în
cadrul aparatului de stat și nu mai era condiționată de stăpânirea unei moșii. În raport cu slujba
deținută, boierii erau împărțiți în două categorii: boieri veliți (marii dregători și urmașii lor,
denumiți neamuri, care erau scutiți de plata tuturor dărilor) și boieri mazili (ceilalți dregători
care erau scutiți de plata unor dări).

3) O reformă administrativă – introducerea la conducerea județelor și a ținuturilor a 2

ispravnici: un ispravnic cu atribuțiuni administrative, celălalt cu atribuțiuni judecătorești
(începutul separării puterii în stat) și introducerea sistemului remunerării tuturor dregătorilor
pentru slujbele lor, dintr-un fond special denumit casa răsurilor. În acest fel, se preveneau
abuzurile dregătorilor.

4) O reformă fiscală – consta în suprimarea unor dări și unificarea tuturor celorlalte dări
într-un impozit unic, denumit sama obștească, plătibil în 4 sferturi. Ulterior, cuantumul acestui
impozit a crescut până la 12 sferturi, adică practic impozitul s-a triplat.

5) O reformă socială – interzicerea strămutării țăranilor dependenți de pe moșii și

obligația acestora de a lucra pentru boieri în executarea rentei în muncă, fără a se preciza însă
numărul de zile de muncă, ceea ce a generat grave și numeroase abuzuri din partea stăpânilor de
moșii, și anume a boierilor și a mânăstirilor. Consecințele acesteia au fost dramatice, în sensul că
s-a declanșat un fenomen de bejenie în masa țăranilor dependenți care fug de pe moșii,
refugiindu-se, mulți dintre ei, la Sudul Dunării în Imperiul Otoman, unde, surprinzător, regimul
fiscal era mai blând.

În perioada 1741-1746 s-a ajuns în Muntenia la înjumătățirea numărului țăranilor

(birnicilor), ceea ce amenința baza fiscală a statului și atunci, la 1 martie 1746, pe când era domn
tot în Muntenia, Constantin Mavrocordat a dat un nou așezământ care prevedea iertarea de
rumânie a țăranilor dependenți, pe baza unor certificate de iertare de rumânie eliberate de către
Divan (mă refer la țăranii dependenți care se întorceau în țară) și li se acordau o serie de facilități
sau înlesniri. Mai întâi, scutirea de dări timp de 6 luni, ulterior, plata unei dări în cuantum de 5
taleri, plătibilă în 4 sferturi. În al treilea rând, posibilitatea de a se așeza pe orice moșie, nu
neapărat pe aceea de pe care fugiseră,fără ca foștii lor stăpâni să-i mai poată urmări, apoi
obligația de a-i munci 6 zile de an pentru boieri sau mânăstire, în funcție de moșia pe care se
așeza și de a dijmă boierilor pe a căror moșie s-au așezat.

Aceasta însă are un viciu juridic, despre care unii autori au spus că ar fi fost voit, și
anume nu se preciza data până la care țăranii dependenți fugiți trebuiau să se întoarcă pentru a
beneficia de prevederile așezământului, ceea ce a accentuat fenomenul bejeniei în loc să-l
diminueze, pentru că țăranii fugeau mai abitir de pe moșii pentru a se întoarce și de a beneficia
de prevederile acestui așezământ, motiv pentru care la 5 august 1746, Mavrocordat a emis un alt
așezământ (acesta conține dispoziții clare)vprin care a dispus desființarea rumâniei în Muntenia,
stăpânii fiind invitați să-i elibereze pe țăranii dependenți fără plată. În caz contrar, aceștia din
urmă, având posibilitatea de a-și răscumpăra libertatea, plătind o sumă fix de 10 taleri.

Un așezământ asemănător a dat Mavrocordat și în Moldova la 1 iunie 1749, prin care se

prevedea liberarea gratuită, necondiționată a veciniilor, adică a țăranilor dependenți din
Moldova.

Importața reformelor

Reformele instituționale ale lui Mavrocordat au contribuit în mod esențial la

modernizarea statului, în cadrul procesului de trecere al țărilor române de la societatea feudală
la societatea capitalistă, iar reforma sa socială a dus la desființarea relațiilor de producție de tip
feudal din agricultură. Este una dintre primele reforme de acest gen întreprinse în Europa. Sub
acest aspect, Mavrocordat a devansat pe mulți alți conducători europeni, care, în spiritul
absolutismului iluminat, au desființat în țările respective relațiile de producție de tip feudal.

Înainte de Mavrocordat, raporturile dintre boieri și mânăstiri pe de-o parte și țăranii

dependenți pe de altă parte, aveau o bază legale, adică își aveau temeiul juridic în Legea Țării și
în pravile, dar prin așezămintele din 1746 și 1749, starea de dependență feudală a rumânilor,
respectiv a vecinilor a fost desființată, foștii țărani dependenți devenind țărani clăcași. Statutul
juridic al clăcașilor rezulta dint contractele pe care aceștia le încheiau cu boierii și cu mânăstirile,
ca urmare statutul juridic al acestora nu mai are o bază legală, ci o bază contractuală. Prin
urbariile succesive care i-au urmat lui Mavrocordat, s-a prevăzut că numărul zilelor de clacă
urma a fi stabilit prin învoirile dintre stăpânii de moșii (boieri, mănăstiri) și clăcași. Clăcașii nu
mai erau legați de glie, dar erau legați de sat, pe care nu-l puteau părăsi până când nu-și
îndeplineau obligațiile contractuale, decât cu încuviințarea stăpânului moșiei pentru care lucrau.
În caz contrar, acesta avea dreptul de a-i readuce în sat manu militari (cu forța armelor). Unele
urbarii, precum și pravilele adoptate în cea de-a doua fază a epocii fanariote, stabileau un număr
minim, respectiv un număr maxim de zile de clacă, adică zile de muncă, dar și nartul (cantitatea
de muncă care urma a fi prestată într-o zi de calcă).

În ciuda acestei reforme sociale, statutul țăranilor dependenți, deveniți clăcași nu a

cunoscut decât o îmbunătățire de iure, în sensul că eu nu mai erau dependenți. De facto, situația
lor s-a înrăutățit, căci dacă anterior lui Mavrocordat, Legea Țării și altele prevedeau un număr fix
de zile de muncă în cadrul rentei, după Mavrocordat, boierii și mânăstirile puteau impune
clăcașilor prin contractele încheiate cu aceștia (care erau ceea ce numim noi astăzi contracte de
adeziune – contracte pe care clăcașii nu le puteau negocia) un număr excesiv de zile de clacă,
ceea ce se și întâmpla, întrucât boierii și mânăstirile erau interesate să crească producția agricolă
pe căi extensive (prin creșterea numărului de zile de muncă). Mai mult, după reformele lui
Mavrocordat, starea de dependență de tip feudal nu a încetat complet, rămânând două categorii
sociale, și anume scutelnicii și poslușnicii, care se aflau în stare de dependență personală în
raport cu boierii și mânăstirile și care aveau obligații fiscale numai față de aceștia, nu și față de
stat. Scutelnicii erau ce care îndeplineau în cadrul curților boierești și mânăstirești meserii, adică
servicii, având ca obiect munca fizică, care necesitau o anumită calificare, iar poslușnicii erau
aceia care îndeplineau munci necalificate.

Evoluția dreptului în cea de-a doua fază a regimului fanariot.

Legiuirile adoptate în această perioadă prezintă, în raport cu cele anterioare, o serie de

importante particularități atât sub aspectul conținutului, cât și pe planul formei lor. Sub aspectul
conținutului, izvoarele bizantine au pierdut în favoarea codurilor burgheze moderne ale Europei,
ponderea importanței pe care au avut-o odinioară în elaborarea pravilelor. Totodată, noile legiuiri
au realizat o codificare a Legii Țării și sistematizarea dispozițiilor acesteia, pe ramuri și instituții
de drept.

De asemenea, pe planul formei, în procesul de elaborare a acestor acte normative se

înregistrează progrese semnificative în ceea ce privește tehnica de reglementare juridică. O altă
caracteristică este redactarea acestor pravile în versiuni bilingve, adică atât în limba română cât
și în limba neogreacă.

O atenție specială a fost acordată procedurii de judecată, fapt explicabil prin consecințele
pe care le-a avut asupra țărilor române tratatul de la Kuciuk-Kainargi care, a înlăturat monopolul
otoman asupra comerțului exterior al Moldovei și al Munteniei, acestea fiind atrase în circuitul
economic european, devenind cele mai mari exportatoare de grâne și de produse agricole din
Europa. În raporturile comerciale ale țărilor române cu statele Europei, a crescut exponențial și în
acest context au apărut litigii comerciale între autohtoni și resortisanții acelor țări din Europa.
Aceștia din urmă ar fi putut, așa cum o făceau în Imperiul Otoman, care aflat într-un proces de
decădere politică și economică ireversibil, devenise bolnavul Europei, intrând sub dominația
marilor puteri europene , să invoce și în țările române imunitatea de jurisdicție (adică cereau ca
judecarea proceselor să nu se facă de către instanțele otomane după procedura otomană) și să
soluționeze litigiile pe care le aveau cu autohtonii de către misiunea diplomatică a statului căruia
îi aparțineau, pe motiv că procedura de judecată era înapoiată, iar instanțele erau religioase, ceea
ce însemna o gravă știrbire adusă suveranității Imperiului Otoman. Pentru a nu se proceda așa în
țările române în 1775, printr-o condică denumită Pravilniceasca Condică, intrată în vigoare în
1480, a fost institut un sistem de organizare a instanțelor modern, și o procedura civilă
modernă, comparabile cu cele ale statelor europene, evitându-se astfel aplicarea imunității de
jurisdicție. Totodată, prin acest demers legislativ, s-a dorit a se sublinia că Muntenia și Moldova
sunt țări creștine, nu musulmane, și că sunt entități statele distincte și nu părți integrante ale
Imperiului Otoman.

Pravilele adoptate în cea de-a doua parte a regimului fanariot sunt susceptibile de mai
multe clasificări. Prima clasificare este acea în nomocanoane și legiuiri laice bizantine și
respectiv legiuiri laice(pravile) noi. Legiuirile noi, la rândul lor, se clasifică în legiuiri care nu
au fost oficial promulgate, rămânând la stadiul de lucrări cu caracter privat, dar care s-au
aplicat în practica instanțelor de judecată, datorită valorilor juridice și legiuiri care au fost
promulgate de către domn. La rândul lor, aceasta din urmă categorie de legiuiri se clasifică în
legiuiri cu caracter de cod și legiuiri cu caracter de legi speciale.

Nomocanoanele și legiuirile laice bizantine.

În această categorie intră Nomocanonul lui Antim Ivireanul, intitulat Capetele de porunci,
având două ediții: una apărută în 1714 și una apărută în 1785.

A doua legiuire este o traducere în limba română a Hexabiblului lui Constantin

Harmenopoulos, realizată de către marele paharnic și pravilist Toma Carra.

Legiuirile noi care nu au fost promulgate oficial.

Aici se includ două lucrări. Prima, Pandectele lui Toma Carra, o lucrare elaborată în
1806 din ordinul domnitorului Alexandru Moruzi, proiectată în 3 părți: prima parte este intitulată
Despre persoane, a doua parte este intitulată Despre lucruri, iar a treia parte este intitulată
Despre Acțiuni, după modelul institutelor lui Gaius, însă, din păcate, din cauza morții sale
premature, marele paharnic nu a reușit să elaboreze din această lucrare decât prima parte (Despre
persoane).

A doua lucrare o reprezintă Manualul juridic al lui Andronache Donici, elaborat la 1814
(la foarte scurt timp după codul napoleon-1804- și codul civil austriac-1811-) de către unul dintre
cei mai mari praviliști români; lucrarea nu a fost însă sancționată, promulgată oficial

Legiuirile noi promulgate oficial și care au avut caracter de cod

Sunt în număr de trei: Pravilniceasca Condică, Codul Callimach (Condica țivilă a Moldovei) și
Legiuirea Caragea.

Pravilniceasca Condică

A fost elaborată în 1775 din ordinul domnului fanariot Alexandru Ipsilanti, însă din cauza
opoziției Imperiului Otoman, a intrat în vigoare abila la 1780. Această legiuire este o lucrare
bilingvă cu două variante: varianta în limba română denumită Mica rânduială juridică și
varianta în limba neogreacă, intitulată Sintamation Nomikon. Izvoarele acestei pravile au fost
Legea Țării, Basilicalele, Povețele (jurisprudența), precum și doctrina juridică modernă, cu
precădere lucrările lui Montesquieu și Beccaria. Nu se cunoaște cu exactitate autorul aceste
pravile, însă autorul prezumat este Ienăchiță Văcărescu, singurul cărturar al acelei epoci în
măsură să cunoască atât dreptul obișnuielnic, cât și dreptul bizantin, jurisprudența, precum și
doctrina modernă. Pravilniceasca Condică s-a aplicat în Muntenia, fiind abrogată de facto prin
intrarea în vigoare a Legiuirii Caragea și de iure prin intrarea în vigoare a Codului civil al lui
Alexandru Ioan I

Codul Callimach

Codul Callimach, denumit și Condica țivilă a Moldovei, întocmită, așa cum arată și
numele, din inițiativa domnului fanariot Scarlat Callimachi, care în 1813 a alcătuit două comisii
de juriști ce urmau a redacta cele două variante ale codului (în limba română și în limba
neogreacă), după cum urmează. Prima comisie de juriști pentru elaborarea variantei în limba
română a fost alcătuită din Christian Flechtenmacher, Petrache Asachi și Damaschin Bojiincă, iar
a doua comisie a fost constituită pentru redactarea variantei în limba neogreacă și era alcătuită
din Christian Flechtenmacher, Anania Cuzanos și Andronache Donici. Izvoarele pravilei au fost
Legea Țării, dreptul bizantin, Codul civil francez al lui Napoleon I de la 1804 și Codul civil
austriac de la 1811, care la rândul său era inspirat tot din Codul civil francez.

Codul Callimach cuprinde 2032 de articole, fiind structurat într-o parte introductivă cu 24
de articole și alte 3 părți intitulate Dritul persoanelor, Dritul lucrurilor, Înmărginirile ce
privesc dritul persoanelor, dimpreună cu al lucrurilor. La acestea se mai adaugă două anexe,
conținând regulile aplicabile concursului creditorului și licitațiile. În partea introductivă a
pravilei, există o prevedere extrem de importantă, prin care Legea Țării, adică dreptul nostru
obișnuielnic, era declarată dreptul comun în toate materiile, adică, în acele domenii care nu erau
supuse reglementării prin pravilă, se aplică dispozițiile Legii Țării.

Legea Caragea

A fost elaborată în 1818 din porunca domnului Munteniei, Ioan Gheorghe Caragea de
către doi juriști eminenți: Atanasie Cristopol și logofătul Nestor. Acesta din urmă era mare
logofăt al dreptății, adică un fel de ministru al justiției (chiar asta era) și primul român profesor
de drept la școala domnească. Proiectul acestei pravile întocmite de cei 2 juriști, pe care i-am
menționat, a fost revizuit apoi de către stolnicii Constantin și Ionița Bălăceanu și a intrat în
vigoare în 1819. Spre deosebire de Codul Callimach, care are un caracter omogen, Legiuirea
Caragea are un caracter eterogen, fiind structurată în 6 părți:

• Partea I – Despre obraze, conține reglementările privind materia persoanelor

• Partea a II-a – Despre lucruri, conține reglementările materiei bunurilor

• Partea a III-a – Despre tocmeli, conține reglementările privind materia contractelor

• Partea a IV-a – Despre daruri și moșteniri, conține reglementările despre materia

succesiunilor și a liberalităților

• Partea a V-a – Despre vini, conține reglementări de drept penal

• Partea a VI-a – Despre ale judecăților, conține reglementări de drept procesual.

De aceea are un caracter eterogen, pentru că primele 4 părți alcătuiesc un Cod civil,
partea a V-a reprezintă un Cod penal, iar partea a VI-a reprezintă un Cod de procedură.

Legiuirile noi promulgate oficial și având un caracter special.

Menționăm aici cu titlu de exemplu Sobornicescul hrisov, adoptat în 1785 de către

domnul Alexandru Mavrocordat, care cuprinde în realitate două hrisoave: unul dat la 14 august,
prin care domnul invită boierii să nu mai folosească cu silnicie acte meșteșugite, adică falsificate
de danie, vânzare sau schimb, pentru acapararea pământurilor țăranilor, însă utilizarea anterioară
a acestor acte nu era pedepsită, ele fiind pe cale de consecință în mod implicit validate. Al doilea
hrisov dat pe 12 septembrie, care interzicea vânzarea separată a membrilor familiilor de robi
țigani, în scopul menținerii unității acestor familii.
 Un alt exemplu de legiuiri speciale sunt ponturile sau urbariile, acte promulgate de către
domnii fanarioți pentru reglementarea relațiilor dintre țăranii clăcași și stăpânii de moșii, cel mai
important fiind Pontul Boierescului, adoptat de către domnul fanariot Alexandru Moruzi, în anul
1805.

PRINCIPALELE INSTITUȚII REGLEMENTATE DE PRAVILELE

DIN CEA DE-A DOUA PERIOADĂ A REGIMULUI FANARIOT

Instituția proprietății.

Dreptul de proprietate a evoluat în cadrul unui proces istoric de trecere de la proprietatea

divizată de tip feudal la proprietatea absolută, specifică epocii capitaliste moderne. Primul pas în
acest proces fusese făcut încă din prima etapă a regimului fanariot de către domnul Constantin
Mavrocordat, care, prin reforma sa socială, a suprimat dreptul legal de folosință al țăranilor
dependenți asupra unei părți din moșii, astfel încât dreptul de proprietate al stăpânilor de moșii
devine un drept absolut. Ulterior, legiuirile adoptate în cea de-a doua etapă a regimului fanariot
au statuat în mod expres că atributele dreptului de proprietate (usus, fructus, abusus) puteau fi
împărțite, potrivit vechiului sistem, între două persoane din care una să aibă dritul ființei
lucrului, adică abusus, iar cealaltă să aibă dritul folosului lucrului, adică usus și fructus, dar
atributele proprietății pot fi reunite și asupra aceleiași persoane, situație în care dreptul de
proprietate este desăvârșit sau absolut.

În același sens, Legiuirea Caragea prevedea că raporturile dintre boierii și țăranii clăcași
se stabileau în baza unui contract de emfiteoză, ceea ce înseamnă o reconfirmare a faptului că
aceste raporturi nu mai aveau o bază legală, ci o bază contractuală și însemna totodată o
recunoaștere indirectă a dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra moșiilor lor. În aceste
circumstanțe, transmiterea folosinței unei părți din moșie către clăcași prin contractele de
emfiteoză nu aducea nicio atingere acestui drept (dreptului absolut de proprietate al boierilor și
mânăstirilor asupra moșiilor lor). Dreptul absolut de proprietate al boierilor și mânăstirilor s-a
extins și asupra pădurilor, întrucât potrivit așezământului pentru păduri și dumbrăvi al domnului
Alexandru Moruzi, țăranii erau obligați să plătească zeciuiala, adică o taxă pentru folosirea
pădurilor, în vederea satisfacerii unor trebuințe personale (de exemplu de a culege lemne pentru
foc). Prin interpretarea cu rea-credință a unor instituții juridice, unii dintre domnii fanarioți și-au
propus să desființeze străvechile drepturi de proprietate asupra pământului atât ale țăranilor
liberi, cât și ale boierilor pământeni, în vederea împroprietăririi clientelei lor politice alcătuită din
boieri alogeni (străini, greci).

! Astfel, domnul Scarlat Callimachi, în cadrul discuțiilor purtate în Sfatul de obște al țării
asupra proiectului Codului Callimach, a pretins că toate terenurile la origine ar fi aparținut
domnului în virtutea calității sale de titular a lui dominium eminens și deci nu putea exista o
proprietate privată asupra pământului fără hrisov de danie domnească. În consecință, terenurile
stăpânite de țărani și de boieri fără hrisov de danie trebuiau să treacă automat în proprietatea
domnului ca titular al lui dominium eminens. Însă, Sfatul de obște al Moldovei a respins această
interpretare, arătând că potrivit dreptului obișnuielnic erau domnești (stăpânite de domn în
virtutea lui dominium eminens) nu toate terenurile, ci numai terenurile pustii și pustiite. Și
totodată a precizat Sfatul de obște că și dacă am admite că la origine toate terenurile au fost
domnești și au ajuns în stăpânirea boierilor și țăranilor fără hrisov de danie, oricum aceste
terenuri au devenit proprietatea boierilor și mânăstirilor prin efectul uzucapiunii de 40 de ani,
prevăzută de Basilicale, și care izvora din vechiul praescriptio longissimi temporis, aplicabil și
imobilelor care făceau parte din patrimonium Caesaris, deci mutandi mutandis (prin analogie)
era aplicabilă și imobilelor domnești.

Materia persoanelor.

Clasificarea persoanelor se făcea după noroc, în 3 categorii: slobozi, robi, sloboziți.

Țăranii care munceau pe moșiile boierești și mânăstirești erau denumiși clăcași sau locuitori.
Întreaga legislație adoptată în această perioadă cu privire la statutul juridic al clăcașilor era
expresia interesului boierilor de creștere a producției agricole destinate exportului prin mijloace
extensive, unul dintre acestea fiind sporirea numărului zilelor de clacă. În acest sens,
Pravilniceasca Condică stabilea un număr minim de zile de clacă pe an de 6 și un număr maxim
de 12, iar Legiuirea Caragea înăsprește regimul juridic al clăcașilor minim 12 zile de clacă și cu
un nart sporit (nartul este cantitatea de muncă pe care țăranul clăcaș era obligat să o presteze
într-o zi de clacă). Constatăm în această perioadă o creștere impresionantă a numărului
scutelnicilor și a poslușnicilor, persoane de dependență personală față de boieri (nu aveau
obligații fiscale față de stat, ci doar față de boieri și mănăstiri). Aceasta ducea la văduvirea
visteriei satului de o sursă importantă de resurse financiare, motiv pentru care în anul 1814, s-a
stabilit în Muntenia ca în niciun județ numărul scutelnicilor și poslușnicilor nu putea să fie mai
mare decât numărul birnicilor.

În ceea ce privește robii, ca și anterior, ei erau asimilați lucrurilor, recunoscându-li-se

totuși o capacitate juridică limitată, în măsura satisfacerii intereselor economice ale proprietarilor
lor. Astfel că, spre pildă, robii puteau să fie reprezentanți ai stăpânilor lor în raporturile
comerciale ale acestora din urmă cu alte persoane.

Constantăm că în această materie au fost preluate multe dintre dispozițiile Legii Țării,
unele spunem noi, talec-valec, adică ca atare, altele cu anumite modificări.

Datorită dezvoltării relațiilor de producție de tip capitalist, apar primele societăți

comerciale și, în acest context, pravilele încep să reglementeze în capitole distincte regimul
juridic al persoanei juridice. În Pravilniceasca Condică și în Legiuirea Caragea, persoana
juridică era denumită tovărășie, iar în Codul Callimach persoana juridică era denumită persoană
moralicească. Atât Legiuirea Caragea, cât și Codul Callimach reglementau o serie de aspecte
privind regimul juridic al societăților comerciale, care erau denumite tovărășii negustorești.
Aspectele avute în vedere sunt: formarea capitalului social, administrarea societății, răspunderea
asociaților, participarea acestora la câștiguri și la pierderi și încetarea sau stingerea societății.

Instituțiile familiei, rudeniei și căsătoriei.

Erau în mare măsură inspirate din dreptul bizantin. Rudenia putea fi duhovnicească,
adică prin botez sau rudenie de sânge. Rudenia de sânge la rândul ei putea fi, potrivit Codului
Callimach, sub întreită linie: suitoare-dreaptă linie (ascendent), coborâtoare-dreaptă linie
(descendent) și lăturalnică linie (colateral), iar în Legiuirea Caragea, rudenia se spunea că este
de sus, de jos și de alături.
 În ceea ce privește căsătoria, erau stipulate o serie de interdicții (impedimente)specifice
acelei epoci. De exemplu, nu erau admise căsătoriile între creștini și necreștini, precum și între
slobozi și robi. Cu toate acestea, potrivit Codului Callimach, copilul rezultat din relația unei
persoane slobode cu un rob era un om liber.

În ceea ce privește zestrea (dota), Codul Callimach consacră regula prețuirii (evaluării)
bunurilor mișcătoare, adică a bunurilor mobile, cu excepția bunurilor de sieși mișcătoare, care
sunt robii și animalele, cu efectul, în cazul înapoierii zestrei, soțul trebuie să răspundă față de
soție în limitele acestei evaluări. Dimpotrivă, Pravilniceasca Condică statua că soțul era obligat
să restituie soției toți atâția robi de zestre cât a primit, potrivit foii de zestre.(nu se mai făcea
nicio prețuire, evaluare) . Obligația de înzestrare, aceasta potrivit Codului Callimach revenea
părinților sau, dacă aceștia nu erau în viață, bunicilor, iar Pravilniceasca Condică și Legiuirea
Caragea prevedeau că sarcina înzestrării fetelor revine fraților acestora prin aplicarea
privilegiului masculinității.

Ca regulă, adulterul soției ducea la pierderea zestrei, aceasta trecând în proprietatea

bărbatului, iar femeia vinovată putea fi închisă la mânăstire. Cu toate acestea, Codul Callimach
prevede că dacă din căsătorie nu au rezultat copii, întreaga zestre revine soțului, iar dacă acesta
nu-și întorcea soția de la mânăstire în termen de 2 ani de la închiderea acesteia în mânăstire, ea
rămânea acolo pentru tot restul vieții. Legiuirea Caragea restrângea dreptul soțului femeii
adulterine la jumătate din zestre, iar soția nu mai putea fi închisă la mânăstire. Și mai mult, în
aceeași termeni era sancționat și soțul vinovat de adulter.

Pravilele acestei epoci reglementau totodată și instituții juridice noi preluate din cele mai
avansate legiuiri europene (coduri burgheze), precum epitropia sau tutela, curatoria sau
curatela, utilizate pentru administrarea bunurilor minorilor și orfanilor. În acest sens, domnul
Moldovei Scarlat Callimachi a înființat judecătorii epitropicești, pe lângă episcopiile din Roman
și Huși, coordonate de o comisie epitropicească de pe lângă Mitropolia Iașului.

Este consacrată totodată și instituția adopției, denumită înfiere, iar cu privire la această
instituție, Codul Callimach, spre deosebire de celelalte două legiuiri, are o viziune originală,
deoarece consideră copii de suflet nu ca pe adoptați, ci ca fiind aceia care se primesc pentru
hrană și creșterea lor.
 Pe principii moderne sunt așezate și răspunderea în materie civilă, respectiv în materie
penală, care își are temeiul în răspunderea personală. Spre pildă, Pravilniceasca condică arată că
soția nu răspunde pentru datoriile și alișverișurile (faptele de comerț) ale soțului ei și nici pentru
faptele penale ale acestuia săvârșite fără participarea ei, după cum nici părinții nu răspundeau
pentru negoțul și faptele penale ale copiilor care nu mai erau nevârstnici (nu mai sunt minori) și
nu se mai aflau în grija lor.

Instituția succesiunilor.

Moștenirea putea fi deferită potrivit legii și atunci se numea moștenirea legală, legitimă,
ab intestat, adică fără testament, după cum moștenirea se putea deferi și pe baza testamentului
lăsat de defunct, și atunci se numește moștenire testamentară. În materia moștenirii legale,
aveau vocație succesorală următoarele categorii de rude de sânge: descendenții, ascendenții, (la
infinit), colateralii până la gradul VIII și totodată soțul supraviețuitor. După modelul roman, dacă
soțul supraviețuitor și descendenții veneau în concurs la moștenire, atunci soțul supraviețuitor
dobândea o parte virilă cât a unui copil, dar nu în proprietate, ci în uzufruct, iar dacă soțul
supraviețuitor vine la moștenire în concurs cu alte rude sau cu copiii defunctului dintr-o căsătorie
anterioară, atunci soțul supraviețuitor dobândea în proprietate (și nu uzufruct) o cotă-indiviză de
o șesime până la o tremie din moștenire. În sfârșit, în lipsa altor rude în grad succesiv civil,
atunci soțul supraviețuitor dobândea întreaga moștenire, iar dacă nu exista nici soț supraviețuitor,
atunci moștenirea era declarată vacantă, urmând a fi culeasă de către stat.

Succesiunea robului mort fără a lăsa moștenitori revenea stăpânului acestui rob. Toate
legiuirile acestei perioade consacrau instituția rezervei succesorale, denumită partea legitimă,
precum și trimiria, denumită partea sufletului, adică treimea din moștenire destinată cheltuierilor
de înmormântare și de pomenire a defunctului. Între legiuirile din Muntenia și Moldova existau
și anumite deosebiri. Spre pildă, Codul Callimach, după modelul francez, prevedea că
deschiderea succesiunii are loc și în cazul morții politicești, adică moartea civilă a persoanei, iar
Pravilniceasca Condică și Legiuirea Caragea consacrau privilegiul masculinității și dreptul de
protimis al bărbaților la moștenirea căminului, adică a casei părintești. De asemenea, potrivit
Codului Callimach, copii naturali aveau drept de moștenire la averea părinților, în concurs cu cei
legitimi, în timp ce Legiuirea Caragea urma modelul roman, conferind vocație succesorală
copiilor naturali doar la moștenirea mamei lor. Toate legiuirile prevedeau însă că fetele înzestrate
nu puteau cere collatio dotis, adică sinisfora (raporturile bunurilor dotale) pentru a veni la
moștenire, însă nici nu puteau fi obligate să facă sinisfora, adică collatio dotis. (să aducă la masa
succesorală bunurile dotale)

Moștenirea testamentară se deferea prin testamentul oferit de defunct fie în formă scrisă
(atunci se numește diată), fie în formă orală și atunci se realiza în prezența a 5 martori. Ei puteau
consemna în scris ultima voință a testatorului. Nu puteau fi martori, spune Codul Callimach, la
întocmirea testamentului: femeile, robii, săracii, desfrânații și creștinii fățarnici. Totodată,
pravilele admiteau și exheredarea (dezmoștenirea) pentru anumite cauze, spre pildă în caz de
neîngrijire în caz de boală sau nerăscumpărarea în cazul căderii în robie , necinstire sau acuzare
pe nedrept în plângeri penale(acestea sunt cauze pe care le prevede Legiuirea Caragea) sau
nerespectarea dreptei credințe creștine și vătămarea reputației familiei prin comportamentul
imoral (motive enumerate de Codul Callimach).

Instituția obligațiilor.

În această materie, spre deosebire de legiuirile anterioare, Legiuirea Caragea prevedea

multe dintre principiile de bază ale contractelor, în timp ce Codul Callimach dezvolta o
adevărată teorie generală a obligațiilor, consacrând ca izvoare de obligații legea, tocmeala
(contractul) și vătămarea pricinuită altuia (delictul). În privința clasificărilor, ambele coduri
împărțeau tocmelile după forma lor în tocmeli scrise și tocmeli nescrise (prin viu grai). În plus,
Codul Callimach mai face o clasificare a tocmelilor în tocmeli unilateral (cele care generează
obligații doar în sarcina uneia dintre părți) și tocmeli bilaterale (sinalagmatice – cele care
generează obligații în sarcina ambelor părți contractante).

Potrivit legiuirilor, condițiile de validitate ale contractelor erau:

1) Capacitatea – era denumită vrednicia persoanelor, fiind amănunțit reglementată în

Codul Callimach, afirmându-se că tot omul se socotește vrednic de a-și câștiga dritul, însă după
rânduielile făcute de legi. Aceste legi însă restrângeau capacitatea juridică a unor categorii
sociale, în conformitate cu discriminările de tip feudal, atât pentru drepturile civile, cât și pentru
drepturile politice. Erau considerați incapabili și cei condamnați pentru săvârșirea unei
infracțiuni grave, pe toată durata executării pedepsei, drept o pedeapsă complementară alăturată
pedepsei principale.
 2) Consimțământul – Legiuirea Caragea arată că el trebuie să fie lipsit de silă și
vicleșug, adică să nu fie vițiat prin violență sau dol.

3) Obiectul – Codul Callimach arată că obiectul contractului trebuie să fie în comerț,

adică în circuitul juridic civil.

4) Cauza – Legiuirea Caragea reproduce, după modelul Codului Napoleon, principiul

cauzei licite și morale, arătând că tocmeala împotriva pravilelor și a năravurilor celor bune (un
contract încheiat cu încălcarea legii și moralei) nu se întocmește.

În ceea ce privește contractele speciale, Pravilniceasca Condică reglementează

contractul de împrumut, iar Legiuirea Caragea și Codul Callimach cuprind prevederi referitoare
a o mare varietate de contracte: de vânzare, donație, schimb, arendă, împrumut, depozit și de
comodat, de mandat, chezășia și zălogul și antihreza.

Contractul de vânzare.

Era amănunțit reglementat în ambele legiuiri, ca urmare a nivelului ridicat de dezvoltare

pe care îl atinseseră relațiile de producție de tip capitalist. Cu toate acestea, se respecta în
continuare dreptul de protimis.

Din punctul de vedere al formei, vânzarea se putea realiza în formă scrisă sau în formă
orală. Potrivit Legiuirii Caragea, forma scrisă era cerută ad validitatem la vânzarea bunurilor
imobile și a robilor.

De asemenea, Codul Callimach reglementa anumite interdicții, și anume incapacitățile

de înstrăinare (egumenii nu puteau vinde bunurile ce compuneau averile mânăstirilor pe care le
administrau) și incapacități de dobândire (necreștinii, armenii și evreii nu puteau dobândi
moșii).

Totodată, era prevăzută stricarea sau anularea vânzării pentru leziune, dacă prețul era
mai mic de jumătate din valoarea de circulație a bunului. Dacă însă cumpărătorul dorea să
păstreze bunul, trebuia să completeze prețul până la limita minimă prevăzută de lege.

Contractul de donație.
 Era reglementat asemănător în Legiuirea Caragea și în Codul Callimach, fiind prevăzute
în mod expres cauzele de revocare a donațiilor și fiind totodată reglementate și darurile de
logodnă, cele de dinainte nunții și cele de a doua zi după nuntă.

Contractul de împrumut.

Contractul de împrumut este amănunțit reglementat în Pravilniceasca Condică, care

stabilește obligativitatea înscrisului, mențiunile pe care înscrisul trebuie să le cuprindă și faptul
că, alături de înscris, la încheierea contractului, trebuiau să fie prezenți cel puțin 3 martori,
pentru ca debitorul să nu poată tăgădui ulterior respectivul înscris.

În caz de neplată scadentă, creditorul se adresa instanței care stabilea vânzarea la mezat
(licitație publică) a bunului zălogit, dacă împrumutul era garantat cu o garanție în aur, astfel
încât creditorul să se îndestuleze din prețul obținut. Dacă împrumutul era garantat cu garanți
personali (chezași), atunci pravilele consacrau în favoarea chezașilor două beneficii:

• Beneficiul de diviziune – dreptul chezașului urmărit în justiție de creditor de a cere

divizarea datoriei între toți chezașii (când sunt mai mulți chezași).

• Beneficiul de discuțiune – dreptul chezașului (debitor accesoriu) urmărit în justiție

de către creditor de a-i cere creditorului să îl urmărească mai întâi în justiție pe
debitorul principal și, numai dacă acesta se dovedește a fi insolvabil și în limitele
insolvabilității sale, să îl urmărească pe chezaș.

După modelul Codului Napoleon, Legiuirea Caragea introducea în materia împrumutului

conceptul nou de cambie, denumită și poliță sau carte de împrumutare (titlu de credit, obligație
abstractă între trei persoane – trăgător, tras și beneficiar). Pentru polița neplătită la termen se
admitea o dobândă dublă.

Toate legiuirile admiteau și existența împrumutului cu dobândă, dobânda fiind fixată la

maximum 10% pe an, cu interzicerea anatocismului (dobânda la dobândă) și a cametei (dobândă
mai mare decât cea maximă admisă de lege). Totuși, aceste reglementări nu au oprit fenomenul
acordării de împrumuturi cu dobânzi cămătărești, dovadă că era încetățenită practica ținerii la
muncă a țăranilor debitori de către boierii creditori în contul dobânzilor la sumele împrumutate.

Contractul de arendă.
 Este reglementat detaliat, în special în două forme ale sale (arendarea moșiilor și
închirierea locuințelor), drept varietăți ale contractului de locatio rei. În plus, era prevăzut
dreptul de protimis al copărtașilor. Erau reglementate și alte varietăți ale arendei: contractul de
emfiteoză și contractul de clacă.

Contractul de închiriere.

Dispozițiile privitoare la contractul de închiriere erau amănunțite și stabileau drept obiect

imobilele cu destinație de locuință. Sunt prevăzute și obligațiile țăranilor clăcași față de moșie:
plata dijmei la tarla, numărul zilelor de clacă, interdicția de a aduce îmbunătățiri, de a clădi și a
defrișa fără acordul moșierului, dreptul stăpânului moșiei de a moșteni casa, gospodăria și
îmbunătățirile funciare realizate de către clăcașii fugiți de pe moșie ori care au murit fără
moștenitori.

Materia dreptului penal.

Dreptul penal clasifică infracțiunile în vini mari și vini mici și nu desprinde cu totul
conceptul de infracțiune de persoana făptuitorului. Legiuirile reglementează mai multe categorii
importante de infracțiuni:

1) Infracțiunile referitoare la abuzurile slujbașilor domnești – Pravilniceasca

Condică incriminează abuzurile de putere ale judecătorilor față de împricinați și ale ispravnicilor
față de locuitorilor județelor, precum și faptele de corupție ale judecătorilor și ale celorlalți
slujbași ai instanțelor de judecată.

2) infracțiunile referitoare la fapte îndreptate împotriva noului sistem probator în

justiție – plastografia de acte (pedeapsa este mai gravă dacă înscrisul este unul domnesc),
mărturia mincinoasă (martorii mincinoși condamnați erau înscriși într-o condică a șireților) și
traficul de influență.

3) infracțiunile referitoare la activitatea comercială – este incriminată bancruta

frauduloasă, cei în cauză fiind denumiți mofluzi mincinoși, adică acei comercianți care, în mod
fals, pretindeau că sunt în faliment pentru a se sustrage de la plata datoriilor către creditorii lor.

De asemenea, este accentuată răspunderea personală atât în materia despăgubirilor

penale, cât și a celor civile, fiind sancționat atât pe plan civil, cât și pe plan penal încălcarea
dreptului de protimis. În plus, se mențin pedepsele fizice și judecătorul se bucură în continuare
de o largă posibilitate de apreciere, deoarece pravilele nu stabilesc limite minime și maxime
pentru pedepse, ci conțin formule destul de echivoce, de genul să se pedepsească sau să se
pedepsească grav. Se realizează totuși un progres în direcția dozării pedepsei în funcție de
poziția subiectivă a făptuitorului, în sensul că Legiuirea Caragea distinge între omorul cugetat
(infracțiunea de omor) și omorul necugetat (infracțiunea de ucidere din culpă).

Organizarea judecătorească.

Instanțele judecătorești se constituie ca organe colegiale, ierarhizate și specializate, în

cadrul unui sistem stabilit de Pravilniceasca Condică, sistem care cuprinde următoarele categorii
de instanțe.

• Judecătoriile după la județ

Judecătoria după la județ era compusă dintr-un judecător, un logofăt pentru ținerea
condicilor de judecată (grefier) și doi slujbași mai mărunți ai instanței (aprozi și agenți
procedurali), Cu toate acestea, ispravnicii județelor păstrează atribuțiunile de judecată fie singuri,
fie împreună cu judecătorul din cadrul acelei instanțe.

• Departamenturile

Departamenturile erau următoarele:

• În materie civilă:

La București – 2 departameturi (unul compus din 8 judecători, altul din 7 judecători)

La Craiova – o judecătorie cu 4 boieri judecători

La Iași – Departamentul al doilea (pentru pricinile civile mai mărunte) și Divanul

judecătoresc (pentru pricinile mai mari)

• În materie penală:

La București – un Departament al vinovățiilor, denumit în neogreacă criminalion

La Craiova – o instanță asemănătoare, compusă din 3 boieri judecători

 La Iași – un Departament al afacerilor criminale

• În materia litigiilor cu un element de extraneitate:

În Muntenia (Țara Românească) – Departamentul străinelor pricini

În Moldova – Departamentul treburilor străine

• Pentru infracțiuni și contravenții cu caracter polițienesc – se deschid la București

agia (pentru zona centrală) și spătăria (pentru zonele periferice și mahalalele)

• Departamentul veliților boieri și Divanul Olteniei de la Craiova – aceste instanțe

judecau în primă instanță litigiile dintre boieri, precum și apelurile formulate de
împricinați împotriva hotărârilor judecătorilor pronunțate de celelalte departamenturi.

• Divanul domnesc – era prezidat de către domn, în Muntenia și în Moldova, și avea

rol de instanță supremă.

Materia procesuală.

În același timp, pravilele introduc și o serie de reforme menite să modernizeze activitatea

de judecată. Astfel:

• Se introduc condicile de judecată

• Devine obligatorie redactarea în scris a motivării hotărârilor, cu arătarea capului de

pravilă

• Devine posibilă reprezentarea în justiție prin mandatari (vechili) sau prin avocați (vechili
de judecată)

• Se înființează registre de publicitate imobiliară și se introduce obligativitatea înscrierii în

aceste registre a tuturor operațiunilor imobiliare conținute în zapise, diate, seneturi și foi
de zestre
 • Se introduce condica șireților (un început de cazier judiciar)

• Este introdus sistemul recuzării judecătorilor

• Se introduc termene de prescripție pentru dreptul material la acțiune și pentru exercitarea

opțiunii succesorale

• Legiferarea unor proceduri speciale, cu este cea a falimentului sau a arbitrajului

• Introducerea unor înscrisuri speciale (cambii, adică polițe), precum și a procedurii

subsecvente acestora (procedura cambială).

CAPITOLUL IX

ORGANIZAREA DE STAT ȘI EVOLUȚIA DREPTULUI ÎN TRANSILVANIA

Transilvania a cunoscut de-a lungul evoluției sale istorice mai multe forme de organizare
statală, și anume:

• Voievodatul Transilvaniei

• Principatul Transilvaniei dependent de Imperiul Otoman

• Principatul Transilvaniei dependent de Sfântul Imperiu Roman de națiune

germană și apoi din 1806 de Imperiul Habsburgic

• Transilvania care și-a pierdut caracterul de entitate statală, devenind o simplă

provincie a Transleitaniei în cadrul Imperiului Austro-Ungar.

La venirea lor în Transilvania, ungurii au găsit deja constituite de către românii autohtoni
stratificarea socială și relațiile de producție de tip feudal, apoi formele de proprietate specifice
feudalismului, precum și instituțiile politice feudale în cadrul cărora, pe primul plan, se afla
instituția voievodatului. În Transilvania, toate aceste realități au cunoscut însă o evoluție
specifică ca urmare a instaurării dominației ungurești. Întrucât ungurii se aflau încă în comuna
primitivă, fiind organizați din punct de vedere social în triburi, pe criteriul gentilic (al relațiilor
de rudenie) și, deci, nu aveau instituții proprii de tip feudal, le-au preluat pe cele ale românilor,
utilizându-le apoi ca instrumente de reprimare socială și națională a românilor din Câmpia
Panonică și din Transilvania. Totodată, constatând că „datorită” numărului lor redus nu pot
exercita o dominație efectivă asupra Transilvaniei, ungurii au procedat la colonizări masive cu
sași și secui în anumite puncte ale Transilvaniei, în punctele periferice ale voievodatului, fără a
putea însă să schimbe structura etnică a populației din Transilvania, astfel încât românii
autohtoni au continuat să reprezinte până Marea Unire majoritatea absolută atât în Transilvania,
cât și în Țara Ungurească (Panonia până la Fluviul Tisa).

Așa cum rezultă chiar din documentele cancelariei ungurești, încă din secolul al IX-lea,
în întreaga Câmpie Panonică și în Transilvania, erau constituite formațiuni românești prestatale
de tip feudal (cnezatul, voievodatul, țări), existența lor fiind confirmată nu doar documentar, ci și
arheologic precum și prin urmele pe care aceste instituții le-au lăsat în organizarea administrativă
a Transilvaniei până la sfârșitul voievodatului.

În cadrul procesului de supunere a Panoniei și a Transilvaniei de către unguri, s-a dat o

luptă puternică între feudalii români și nobilii proveniți din rândul cotropitorilor, aceștia fiind
desenați prin termenul generic de nemeși. Treptat, nemeșii au reușit să-i deposedeze pe feudalii
români de feudele, de drepturile și de privilegiile lor. Supunerea Transilvaniei de către unguri s-a
realizat în două etape:

Prima etapă desfășurată între secolul al XII-lea și jumătatea secolului al XV-lea, în care
feudalii români sunt încă menționați alături de nemeși, precum și de conducătorii sașilor și
secuilor, în documentele emise de cancelaria Regatului Ungariei, astfel încât acești feudali
români au continuat să exercite pe teritoriile pe care le conduceau și pe care le aveau în
proprietate atribuțiuni administrative, judiciare, fiscale și militare, întrucât, pe de-o parte, românii
își apărau cu îndârjire propriile instituții, iar, pe de altă parte, aparatul central și local al
Voievodatului Transilvaniei nu era pe deplin consolidat.

A doua etapă în supunerea Transilvaniei de către unguri a fost marcată de Răscoala de la

Bobâlna (1437) și de constituirea după răsfrângerea acestei răscoale a unei alianțe politice între
unguri, sași și secui, denumită Unio Trium Natiorum. Aceștia și-au arogat calitatea de națiuni
privilegiate ale Transilvaniei și au exclus de la viața politică a voievodatului pe românii care erau
autohtoni și majoritari, negându-le în acest fel însăși naționalitatea. În acest context, și-au păstrat
pozițiile politice și economice doar un număr foarte mic de feudali români, și anume cei care au
acceptat să fie deznaționalizați prin trecerea la catolicism și prin ungurizare, ei fiind preluați în
rândul nemeșilor. Ceilalți feudali români care nu au acceptat, au decăzut treptat în rândurile
micilor feudali și apoi chiar în rândurile țărănimii dependente. Atribuțiile juzilor, cnejilor și
voievozilor români au fost treptat îngrădite până la anulare fie de reprezentanții regelui ungar, fie
de conducătorii comitatelor, fie de nobilimea ungurească laică și ecleziastică.

Organizarea de stat în timpul voievodatului

Din punct de vedere istoric, Voievodatul Transilvaniei se întinde de la 1176 (data la care
este menționat Leustachius, primul voievod al Transilvaniei) și până la 1541 (Ungaria este
desființată ca stat, o parte devenind Pașalâcul lui Buda, cealaltă parte intrând în stăpânirea
habsburgilor, iar Transilvania devenind un principat autonom dependent de Imperiul Otoman).

În întreaga epocă a voievodatului, Transilvania a fost o entitate politică și statală distinctă

de Regatul Ungariei, având o organizare proprie. Până la sfârșitul secolului al XII-lea, dominația
ungurească se exercita doar asupra Câmpiei Panonice și asupra unei părți mici din suprafața
Transilvaniei (partea de Nord-Vest a Transilvaniei, care se afla sub conducerea unui principe,
acesta avându-și sediul la curtea regelui Ungariei). Restul teritoriului intracarpatic era condus de
cnejii, juzii și voievozii români. Întrucât nu puteau supune Transilvania numai prin forță, ungurii
au fost inițial nevoiți să accepte formele tradiționale de organizare ale românilor și să colaboreze
inițial cu feudalii români. În acest context istoric, s-a constituit Voievodatul Transilvaniei prin
extinderea la scara întregului spațiu intracarpatic și o parte a Câmpiei Panonice până la Tisa a
acestei instituții care este o creație originală a poporului român.

Organele de conducere ale voievodatului.

Sunt în număr de 3, și anume voievodul, dregătorii Transilvaniei și Congregația

Generală a Nobililor.

Voievodul.

Primul conducător efectiv al Transilvaniei, amintit la 1176, este Leustachius. Mulți

dintre voievozii Transilvaniei erau de origine română, formând adevărate dinastii (dinastia Borja
sau dinastia huniazilor). Acești voievozi au fost întotdeauna reprezentanții intereselor feudalilor
locali și, pe cale de consecință, au căutat mereu să-și lărgească atribuțiile și să înlăture
suzeranitate coroanei ungare, unii dintre ei reușind chiar să transforme Transilvania într-un
regnum distinct de Regnum Hungariae și chiar să se amestece în luptele pentru tron din cadrul
Regatului Ungariei. Voievodul avea atribuții de ordin administrativ, judiciar și militar.

Pe plan administrativ, voievodul îl numea pe vicevoievod, pe conducătorii comitatelor și

pe marii dregători ai Transilvaniei. Totodată, voievodul prezida și convoca Congregația Generală
a Nobililor.

Pe plan judiciar, voievodul era judecător suprem. Atât pe plan administrativ, cât și pe
plan judiciar, atribuțiile sale erau limitate de autonomia unităților administrativ-teritoriale
(comitate, scaune săsești, scaune secuiești), de privilegiile acordate Bisericii Catolice, de faptul
că voievodul este vasalul regelui maghiar, precum și de împrejurarea că domnii Moldovei și ai
Țării Românești dețineau feude importante în Transilvania (Almașul, Făgărașul, Rodna, Ciceul,
Cetatea de Baltă).

Pe plan militar, voievodul era conducătorul armatei Transilvaniei, poziție pe care a

păstrat-o neștirbită datorită rolului pe care Transilvania l-a jucat în apărarea statului maghiar
împotriva turcilor și a maghiarilor.

Încercările regilor maghiari de a limita atribuțiunile voievozilor Transilvaniei s-au lovit

de o puternică împotrivire, iar, de-a lungul timpului, balanța raportului de forță dintre regele
maghiar și voievozii Transilvaniei a înclinat în favoarea voievozilor Transilvaniei. De exemplu,
voievodul Transilvaniei devine din secolul al XV-lea și comite al secuilor, extinzându-și astfel
jurisdicția și asupra scaunelor secuiești.

Dregătorii Transilvaniei.

În exercitarea atribuțiilor sale, voievodul Transilvaniei era ajutat de un aparat central de

dregători asemănător celui din Moldova și Muntenia, însă mai puțin dezvoltat (din punct de
vedere numeric, structural, de exemplu), „datorită” faptului că voievodul Transilvaniei era vasal
Regatului Ungariei, precum și „datorită” largii autonomii de care se bucurau în Transilvania
unitățile administrativ-teritoriale. Abia din epoca principatului dependent de Imperiul Otoman se
va realiza un sistem complet de dregători. Cei mai importanți dregători erau vicevoievodul,
notarul voievodal (șeful cancelariei voievodale, avea atribuții asemănătoare cu cele ale
logofătului) și judele curții voievodale (avea atribuții asemănătoare cu cele ale vornicului).

Congregația Generală a Nobililor.

Este un organ de stat care nu avea o activitate permanentă, el era convocat de către
voievod în mod periodic, de regulă la Turda. Această congregație generală a nobililor
(Congregatio Generalis Nobilium) este o adunare reprezentativă pe stări, cuprinzând
reprezentanți ai nobilimii, ai clerului, ai unităților administrativ-teritoriale (comitate, scaune,
orașe), precum și ai țărănimii libere proprietară de pământ. La origine, în compunerea acestei
congregații au intrat și feudalii români, ultima congregație la care ei sunt amintiți fiind cea din
1291, însă după constituirea lui Unio Trium Natiorum, din congregație făceau parte doar
reprezentanții celor 3 națiuni, așa-zis privilegiate, autointitulate privilegiate, cu excluderea de
iure totală a românilor, deși aceștia erau și autohtoni și majoritari. Nicio măsură legislativă luată
de Dieta regatului ungar nu se aplica în Transilvania dacă nu era însușită de Congregația
Generală a Nobililor.

Organizarea financiară.

Țăranii liberi aveau obligații fiscale numai față de stat, pe când cei aserviți aveau, în plus,
obligația de a presta cele trei forme ale rentei feudale față de nemeși și față de Biserică. Sarcinile
fiscale datorate regelui erau inferioare celor datorate nobililor, ceea ce învederează autonomia
Transilvaniei. În plus, voievodul, care strângea dările pentru rege, avea dreptul să rețină o mare
parte din ele.

Principala obligație față de stat se numea lucrum camerae și era prestată inițial în natură,
apoi în bani. Această dare, fixată prin diplome regale, a sporit necontenit. Țăranii aveau și
obligația de a plăti o dare funciară, denumită terraginus. Cu timpul, ea a fost extinsă și asupra
orașelor, transformându-se într-o dare generală. În situații deosebite, regele impunea dări
suplimentare, denumite subsidia. Țăranii aveau și obligația de a plăti quinquagessima ovium (o
oaie cu un miel din 50).

Întrucât îndeplineau îndatoriri militare, secuii erau scutiți de dări, însă, cu ocazia
încoronării regelui, a prime sale căsătorii și a nașterii primului său copil, erau obligați la darea
boilor (un bou de fiecare familie). Regimul fiscal al sașilor era distinct, ei având îndatorirea de a
plăti anual o dare specială, denumită darea Sfântului Martin, constând în 500 de mărci de argint,
prin contribuția tuturor gospodăriilor.

Organizarea armatei.

În Transilvania, dată fiind organizarea autonomă, exista atât o armată a regelui, aflată
sub conducerea voievodului, cât și o armată a feudalilor locali. Din armata regelui făceau parte
marii dregătorii, cei aflați în slujba acestora (iobagiones, castri), precum și unele contingente
întreținute de orășeni și de categorii sociale privilegiate, la care participau și un număr de iobagi,
stabilit prin reglementări succesive de regii Ungariei. În general, feudalii laici și bisericești
participau la oastea regelui cu un număr de ostași proporțional cu întinderea proprietăților
funciare pe care le dețineau și cu numărul iobagilor pe care îl stăpâneau. La începutul secolului
al XV-lea, armata Transilvaniei a fost reorganizată pe principiul banderiilor (steagurilor). Potrivit
acestui sistem, marii dregători, nobilii, comitatele, orașele, secuii, sașii întrețineau banderii
proprii. Această reorganizare este expresia consolidării puterii și a autonomiei dregătorilor și
nobililor din Transilvania față de regele Ungariei. Fapt este că oastea din Transilvania a
constituit în întreaga epocă a voievodatului un corp de armată distinct.

Armata proprie a feudalilor era formată din slujbașii acestora. Pe când armata regelui
avea obligația de a participa la toate războaiele, inclusiv la cele purtate în afara granițelor
statului, armata feudalilor participa numai la războaiele de apărare.

Dreptul în Transilvania în epoca Voievodatului

Evoluția dreptului în Transilvania până la 1541 a fost marcată de două tendințe: pe de-o
parte, tendința factorilor locali de a consolida autonomia voievodatului, pe de altă parte, politica
centralizatoare promovată de regii ungari și în al treilea rând, tendința populației românești de a-
și apăra tradiția și instituțiile juridice consacrate de Legea Țării, inclusiv prin codificări ale vechi
obiceiuri realizate de autorități la presiunea românilor și recunoscute oficial și de statul suzeran
ungar al Transilvaniei (domnul prof. Jean a spus că a fost marcată de două tendințe, urmând a
enumera 3. Probabil o greșeală de neatenție, oricui i se poate întâmpla). În contextul acestor
tendințe, dreptul din Transilvania s-a constituit în cadrul a două sisteme juridice paralele, care
nu aveau nicio legătură una cu cealaltă, și anume dreptul românilor transilvăneni (Legea Țării,
precum și codificările realizate pe baza Legii Țării, care au reprezentat sistemul de drept
preponderent, cel puțin în epoca voievodatului) și sistemul de drept discriminatoriu pentru
români impus de reprezentanții celor 3 națiuni așa-zise privilegiate și de statul ungar suzeran,
începând de la jumătatea secolului al XV-lea, prin care populația română autohtonă și majoritară
a fost pe nedrept și în mod abuziv exclusă de la viața politică și juridică din Transilvania.

Dreptul scris al voievodatului cuprinde următoarele elemente: decretele regale, Unio

Trium Natiorum, Tripartitul lui Werboczy și, cel mai important element, Statutele Țării
Făgărașului.

Tripartitul lui Werboczy.

Este o culegere de drept elaborată de juristul Werboczy Istvan între anii 1514 și 1517 la
ordinul regelui Ungariei Vladislav al III-lea, această lucrare nu a fost niciodată promulgată
oficial, având în vedere faptul că la scurt timp, regatul ungar dispare de pe harta Europei în urma
bătăliei de la Mohacs (Mohaci), însă s-a aplicat de instanțele de judecată din Transilvania până la
1848, utilizarea ei fiind confirmată după ce Transilvania devine principat autonom de Imperiul
Otoman și reconfirmată prin Diploma Leopoldină din 1691, când Transilvania devine principat
autonom dependent de Sfântul Imperiu roman de națiune germană, adică Austria.

Statutele Făgărașului (1369-1452).

Țara Făgărașului a fost o feudă a domnilor munteni, inclusă în mod abuziv la sfârșitul
secolului al XV-lea în obștea sașilor, ceea ce a avut drept consecință o încălcare a străvechilor
drepturi ale populației românești din această parte a Transilvaniei. Reacția românilor s-a
concretizat într-o serie de răscoale, care au avut loc între 1503 și 1508, printre revendicările
răsculaților fiind și aceia de a se codifica vechile obiceiuri ale românilor, revendicare care a fost
satisfăcută de autorități în 1508 prin întocmirea, redactarea Statutelor Țării Făgărașului. Ele au
fost redactate în limba latină, făcându-se mențiune expresă atât în preambul, cât și în partea
finală că și-au dat la propunerea românilor din Transilvania.

Textul statutelor redă într-o formă fidelă, dar concentrată conținutul Legii Țării. De ce
este forma concentrată? Pentru că s-a plecat de la ideea că oricum aceste instituții erau cunoscute
de către români din vechime, aceștia aplicându-le din generație în generație.
 TRANSILVANIA CA PRINCIPAT AUTONOM

SUB SUZERANITATEA IMPERIULUI OTOMAN

(1541-1683)

Este vorba despre perioada cuprinsă între 1541 și 1683 (an în care armatele otomane
cunosc o usturătoare înfrângere la asediul Vienei). După dispariția regatului ungar, Dieta
Transilvaniei, întrunită la Turda în 1542, consfințește transformarea Transilvaniei în principat
vasal Imperiului Otoman.

Organele centrale ale Transilvaniei în epoca principatului erau în număr de 3: principele,

Dieta Transilvaniei și Consiliul intim al principelui.

Principele.

Principele Transilvaniei era ales pe viață de Dietă și apoi confirmat de sultan, însă, așa
cum a procedat și în cazul Munteniei și Moldovei, Poarta nu a respectat pe deplin această regulă,
ci l-a numit direct pe principele Transilvaniei fără a mai aștepta o alegere din partea Dietei.

Dieta de la Turda din 1542 a condiționat alegerea principelui de obligația acestuia de a

respecta privilegiile conducătorilor celor 3 națiuni așa-zis privilegiate și ale celor 4 religii
recepte. De asemenea, obligația de a respecta Unio Trium Natiorum, precum și legile
Transilvaniei. Aceasta a însemnat instaurarea în Transilvania a unui autentic regim nobiliar.
Atribuțiile principelui erau mult mai largi decât cele ale voievodului, pentru că dependența
Transilvaniei față de otomani nu era atât de strictă precum cea de coroana ungurească. De
asemenea, spre deosebire de voievod, principele Transilvaniei era titular al unui dominium
eminens. Principele avea dreptul de a convoca Dieta, dreptul la inițiativă legislativă, precum și
dreptul de a aproba sau de a respinge legile votate de Dietă.

Dieta Transilvaniei.

Spre deosebire de vechea Congregație Generală a Nobililor, Dieta Transilvaniei a fost un

organ de stat cu activitate permanentă, ședințele Dietei se țineau, de regulă, la Alba Iulia, dar și
în alte localități unde era convocată de către principe, iar la lucrările Dietei participau dregătorii
Transilvaniei, reprezentanții nobilimii, reprezentanții autorității administrativ-teritoriale
(comitate, scaune secuiești și săsești, orașe), precum și reprezentanții celor 4 religii recepte ale
Transilvaniei. Membrii Dietei erau recrutați exclusiv din cadrul celor 3 națiuni așa-zis
privilegiate, românii fiind în continuare excluși de la viața politică a Transilvaniei.

Consiliul intim al principelui.

Este un organ de stat nou, creat în timpul principatului, cu scopul formal de a-l sfătui pe
principe în toate problemele curente ale vieții de stat. În realitate, nu era atât un organ cu caracter
consultativ (cum ar părea din atribuțiile lui), ci este o creație a regimului nobiliar instaurat în
Transilvania, în vederea supravegherii și exercitării unui control permanent asupra activității
principelui. Acesta era alcătuit din 10 până la 12 membri recrutați din vârfurile nobilimii
transilvănene, așa-numiții magnați. În consiliu se afla și un reprezentant al Bisericii Catolice, iar
consilierii erau remunerați pentru activitatea pe care o desfășurau.

Organizarea fiscală.

Veniturile statului se împărțeau în două mari categorii:

• Veniturile provenite de pe urma operațiunilor monetare, taxelor și exploatărilor de mine

și de saline. Principele putea dispune de aceste venituri după bunul plac.

• Veniturile provinciale, provenite din impozitele plătite de fiecare gospodărie. Pe măsura

creșterii tributului către Poartă, aceste impozite au sporit.

Deși a cunoscut o permanentă tendință de creștere, tributul plătit de Transilvania nu a fost la

fel de apăsător ca cel plătit de Țara Românească și Moldova. Pe de altă parte, majoritatea
populației formată din țărănimea aservită avea grele obligații față de feudali. Situația românilor
s-a înrăutățit și mai mult în această epocă, prin generalizarea impozitului plătit de către față de
Biserica Catolică.

Organizarea armatei.

Dieta Transilvaniei s-a preocupat în mod constant de organizarea armatei și de adoptarea

unor reglementări cât mai precise cu privire la sistemul de recrutare la oaste. Din cuprinsul
acestor hotărâri, se desprind unele reguli generale:
 • Toate categoriile sociale aveau obligația de a participa la oase;

• Fiecare nobil trebuia să se prezinte la oaste, împreună cu un număr de ostași

proporțional cu numărul de iobagi pe care îi avea în stăpânire;

• Orașele, secuii și sașii aveau obligații militare specifice;

• Țăranii din regiunile de margine se bucurau de unele înlesniri , în schimbul obligației

de a asigura paza hotarelor.

În această epocă, a crescut considerabil numărul mercenarilor dependenți de principe.

Organizarea Bisericii.

Biserica oficială a rămas cea catolică, dar, pe fondul reformei religioase ce a cuprins
toată Europa, au fost recunoscute în Transilvania Bisericile reformată, calvină și luterană, ce
alcătuiau, împreună cu Biserica Catolică, cele 4 religii recepte ale Transilvaniei.

Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a fost considerată schismatică în continuare,

dar, pe fondul reformei religioase și sub influența celorlalte două țări române, ea începe să
cunoască un proces de organizare ierarhică. În cadrul acestui proces, au fost create o serie de
episcopii ortodoxe, în localitățile Vad, Ineu, Gioagiu și Silvas, precum și o Mitropolie de
Transilvania, cu sediul la Alba Iulia. La început, mitropoliții erau hirotonisiți în Serbia, apoi în
Târgoviște, în Țara Românească. În scurta perioadă cât a fost principe al Transilvaniei, acționând
în direcția consolidării Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Mihai Viteazul a creat o nouă
mitropolie ortodoxă, intitulată Mitropolia Bălgradului, Vadului, Sivasului, Maramureșului,
Făgărașului și Țării Ungurești.

Dreptul scris al Transilvaniei în epoca principatului

dependent de Imperiul Otoman

După înfrângerea ungurilor la Mohacs, Dieta Transilvaniei întrunită la Timișoara la 1540

a hotărât că pe viitor Transilvania urma a se conduce după legi proprii, iar legile fostului Regat al
Ungariei nu se mai aplicat în Transilvania, cu excepția Tripartitului lui Werboczy și a lui Unio
Trium Natiorum, care rămâne fundamentul dreptului public al principatului, discriminatoriu
pentru populația românească autohtonă și majoritară.
 În epoca principatului dependent de Imperiul Otoman, Dieta Transilvaniei a adoptat un
număr impresionant de legi pentru a acoperi vidul de legislație creat prin înlăturarea legilor
create de Dieta ungară, astfel încât s-a simțit nevoia sistematizării acestor legi după criteriul
cronologic și încorporării lor în colecții de legi; este vorba despre două asemenea colecții:

• Aprobatae Constitutionis Regni Transilvanie et Patrium Hungariae eidem Anexarum.

Au fost elaborate în timpul domniei celor doi principi Gheorghe Racokzi I și al II-lea și
cuprind legile adoptate de Dieta Transilvaniei între 1540 și 1653.

• Compilatae Constitutionis Regni Transilvanie et Partium Hungariae eidem Anexarum.

Au fost elaborate în timpul domniei principelui Mihai Apafi I și cuprind legile adoptate
de Dieta Transilvaniei între 1654 și până la sfârșitul principatului dependent de Imperiul
Otoman.

Cele două colecții au fost unite apoi într-una singură, intitulată Aprobatae et Compilatae
Constitutionis Regni Transilvanie et Partium Hungariae eidem Anexarum. Toată legislația
principatului este pătrunsă de tendința de promovare a intereselor celor 3 națiuni pretins
privilegiate și ale celor 4 religii recepte ale Transilvaniei. Țăranii români erau considerați
tolerați și suportați pro tempore, iar preoții români erau asimilați țăranilor aserviți,
impunându-li-se îndatoriri iobăgești. Pe de altă parte, toate aceste legi au fost expresia
intereselor nobilimii din cadrul unei entități statale de sine-stătătoare (de aici cuvântul
regnum din titulatura acestor colecții de legi, întrucât regnum înseamnă stat suveran, care nu
recunoaște o autoritate superioară, deși din punct de vedere formal, și chiar de facto
Transilvania era sub dominația Imperiului Otoman).

În afara acestor legi au mai fost codificate norme de drept scris și cutumiar ale sașilor, în
așa-numitele Statute municipale săsești și de asemenea avem Statutele Odorheiului și
Statutele Zarandului, care au fost adoptate în virtutea autonomiei admistrtativ-teritoriale de
care se bucurau aceste zone ale Transilvaniei.

PRINCIPATUL TRANSILVANIEI AFLAT SUB SUZERANITATEA

IMPERIULUI AUSTRO-UNGAR, SFÂNTUL IMPERIU ROMAN
 1683-1806 și apoi sub suzeranitatea Imperiului Austriac
(1806-1866).

În 1683, Imperiul Otoman a suferit o importantă înfrângere la asediul Vienei, declanșându-se

contraofensiva hasburgilor, în cadrul căreia armatele austriece au invadat și anexat fostul
Pașalâc de Buda și au pătruns în principatul Transilvaniei. În acest context, în 1688, Dieta
Transilvaniei întrunită la Făgăraș consacra vasalitatea Transilvaniei față de Sfântul Imperiu
Roman de națiune germană, sub condiția ca alegerea principelui Transilvaniei să se facă și pe
mai departe conform vechilor reguli, adică de către Dietă.

Prin Diploma Leopoldină din 1691, împăratul Sfântului Imperiu Roman se obligă să respecte
autonomia Transilvaniei. În 1699, ultimul principe al Transilvaniei a renunțat la drepturile
princiare în favoarea împăratului pentru două ducate în Silezia și împăratul devine și principe al
Transilvaniei, realizându-se astfel o uniune personală între Sfântul Imperiu Roman de națiune
germană și Transilvania. Acest statut al Transilvaniei este recunoscut prin Pacea de la Karlowitz
în același an.

În 1722, se adoptă Pragmatica sancțiune prin care se stabilește că alegerea principelui

Transilvaniei se face după aceleași reguli care guvernează succesiunea la tronul Sfântului
Imperiu. De asemenea, Transilvania este supusă de către austrieci unei reorganizări, creându-se
un guvern provincial (guberniul) și înființându-se funcția de guvernator al Transilvaniei, însă
toate aceste organe de conducere ale principatului se aflau sub supravegherea strictă a
Cancelariei Aulice de la Viena, în cadrul căreia, prin așa-numita Rezoluție alvițiană, după
numele mareșalului Alvinti, a fost creată în 1695 o Cameră Aulică Transilvăneană.

Unirea unei părți a Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Roma

Imediat după ocuparea Transilvaniei de către austrieci, habsburgii catolici, aceștia au

început o activitate energică și susținută de consolidare a stăpânirii lor, iar în cadrul acestei
lucrări un rol însemnat a fost acordat Bisericii Romano-Catolice, care a întreprins o serie de
acțiuni în favoarea catolicismului, în vederea schimbării raportului de forțe între această religie și
celelalte 3 religii recepte ale Transilvaniei (protestantă, calvină și unitariană). Astfel, au fost
înființate episcopii catolice la Oradea în 1692 și la Alba Iulia în 1715. De asemenea moșiile
pierdute după dezastrul de la Mohacs și după ce Transilvania a intrat în orbita de influență a
Imperiului Otoman au fost restituite și de asemenea (un lucru negativ pentru românii din
Transilvania) a revenit în principat ordinul iezuiților.

Catolicii au urmărit neîncetat sporirea numărului de credincioși însă nu pe seama

membrilor celorlalte religii recepte, acest lucru fiind imposibil pentru că celelalte religii recepte
nu erau altceva decât erezii ale catolicismului, ci pe seama românilor ortodocși care erau mai
numeroși decât membri celorlalte 3 religii recepte luate la un loc. Dar prin atragerea românilor
ortodocși la unirea cu Roma se urmărea nu doar creșterea numărului credincioșilor catolici, ci și
deznaționalizarea românilor din Transilvania și ruperea legăturilor de credință ale românilor
transilvăneni cu frații lor din Muntenia și Moldova. În acest context are loc așa-zisa unire a
românilor ortodocși din Transilvania cu Roma, care, potrivit surselor oficiale, s-ar fi realizat în
1796 prin acceptarea de către o parte a preoților ortodocși din Transilvania a celor 4 puncte
florentine:

• Recunoașterea primatului episcopului Romei în calitate de papa;

• Adăugarea cuvântului filioque în crez (filioque = și de la fiu), în credința catolică Sf. Duh
purcede nu numai de la Tată, ci și de la Fiu;
• Folosirea la euharistie a azimei (pâinea nedospită);
• Recunoașterea existenței purgatoriului

Documentul din 1697 prin care se pretinde ca o parte a preoților din Transilvania ar fi
acceptat unirea cu Roma nu este altceva decât un fals întocmit de călugării din Transilvania,
dovedit de cercetători. Altfel, nu ar mai fi avut sens încercările din 1698 și 1701 ale iezuiților de
a realiza această uniune. Așa-zisul act de unire din 1697 nu a fost adoptat în cadrul unui sinod
bisericesc, iar pe acest document au fost aplicate ulterior semnăturile individuale ale unor preoți
ortodocși. Totuși, abia în 1701 în urma presiunilor iezuiților, Atanasie Anghel, mitropolitul
Transilvaniei, a acceptat și a consacrat printr-o Diplomă Leopoldină, actul de unire a unei părți a
unei Biserici Ortodoxe cu Roma. Acest act e adevăratul act de unire. Abia în 1701 s-a reușit ca o
parte dintre proții ortodocși din Transilvania, amăgiți de anumite promisiuni să accepte unirea cu
Roma. Promisiunile erau: românii care se uneau cu Roma erau recunoscuți ca o națiune a
Transilvaniei, alături de celelalte 3 națiuni privilegiate, preoții urmau a fi scutiți de îndatoririle
iobăgești, însă nici una dintre aceste promisiuni nu s-a concretizat.

De aceea în 1759-1761 a avut loc o puternică răscoala a românilor din Transilvania având
în frunte doi preoți ortodocși (Stan din Glâmboaca și Sofronie de la Cioara). Sinodul de la Alba
Iulia din 1761 a fost punctul culminant al acestei răscoale, în cadrul lui luându-se o serie de
măsuri concrete în vederea refacerii organizării Bisericii Ortodoxe din Transilvania. Atunci
guvernul imperial a trimis un general, pe Adolf Bucow care a reprimat în mod brutal răscoala
românilor transilvăneni distrugând cu tunul zeci de schituri și de mănăstiri ortodoxe românești
din Transilvania.

Astfel, Sinodul de la Alba Iulia din 1697, convocat de Episcopul Teofil a hotărât, în
principiu, unirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica Catolică. Această hotărâre a fost
luată ca urmare a promisiunilor împăratului Austriei, în sensul că preoții uniți vor fi scutiți de
obligații iobăgești, obligații care reveneau preoților ortodocși. Unirea cu Roma a unei părți a
Bisericii Ortodoxe din Transilvania a avut o mare importanță, în sensul că a permis accesul
fruntașilor Bisericii Unite la arhivele de la Roma, precum și la arhivele imperiale de la Viena,
aceștia realizând o intensă muncă de documentare, în sprijinul argumentării drepturilor națiunii
române din Transilvania. Activitatea depusă de ei a contribuit la formarea fundamentului
ideologic al mișcării de eliberare națională a românilor din Transilvania.

Același împărat, printr-o diplomă dată în 1701, extinde scutirile și asupra țăranilor uniți,
însă această Diplomă Leopoldină nu a fost acceptată de Dieta Transilvaniei și, ca atare, nu s-a
aplicat aici. În 1744, printr-un rescript imperial dat de împărăteasca Maria Tereza, națiunea
română a fost recunoscută ca a patra națiune a Transilvaniei, însă nici acest rescript nu s-a aplicat
în Transilvania, deoarece Dieta l-a interpretat în sensul că el se aplică doar nobililor și clericilor,
iar aceștia nu formează a patra națiune, ci sunt „lipituri” la cele trei națiuni privilegiate.

În ceea ce privește Transilvania după 1848, au existat trei regimuri politice care s-au
succedat:

• Neo-absolutist - 1848-1860
• Liberal al Dietei de la Sibiu 1860-1867
Deciziile luate de Dieta de la Sibiu Legislația Dietei de la Sibiu a constat în:
 • Anularea legii din 1848 prin care se hotăra unirea Transilvaniei cu Ungaria;
• Recunoașterea confesiunilor prin articulare, modalitate practică de participare a
românilor la viața de stat;
• Recunoașterea limbii române ca limbă oficială, alături de maghiară și germană
• constituirea, în 1865, a Tribunalului Suprem al Transilvaniei, instanță ce urma să
exercite următoarele competențe:
• să decidă în al treilea grad de jurisdicție în procesele civile și penale:
• să soluționeze conflictele de competență între Tabla Regească de la Târgu
Mureș și Tribunalul de la Sibiu sau dintre autoritățile din Transilvania și
cele din afara ei;
• să soluționeze conflictele dintre organizațiile politice și cele judecătorești
din Transilvania;
• să se pronunțe cu privire la modificarea sau adoptarea legilor.
• Schimbarea sistemului electoral, prin adoptarea ca lege a regulamentului provizoriu
pe baza căruia se întrunise Dieta de la Sibiu.
Au mai exista o serie de probleme care au stat în atenția Dietei, dar care n-au fost
soluționate din pricina dualismului austro-ungar. Dintre acestea, amintim problema agrară,
construirea unei căi ferate care să facă legătura cu România, modernizarea sistemului
impozitelor, constituirea unui buget provincial și reforma administrativă, prin înlocuirea
comitatelor, scaunelor și a districtelor cu 12 unități administrativ-teritoriale.

• Regimul dualist 1867 - în urma unui compromis între Austria și Ungaria, creându-se o
instituție statală monstruoasă numita Imperiul Austro-Ungar ce avea doua părți
(Cisleithania - controlată de austrieci (cuprindea Bucuvoina) și Transleithania - controlată
de unguri(Transilvania și Banatul)). Aceasta era o uniune personală între Austria și
Ungaria (Împăratul Austriei era și rege apostolic al Ungariei și existau 3 ministere
comune- război, externe și finanțe).

În 1866, Dieta de la Cluj votează anexarea Transilvaniei la Ungaria, recunoscută și de

guvernul de la Viena- 1868. Până în 1918, este perioada de apogeu a dominației ungare, singura
perioadă în care Transilvania și-a pierdut autonomia statală, devenind o simplă provincie în
cadrul Transeithanii (nu exista nici atunci Ungaria), perioada caracterizată printr-o legislație
constantă de reprimare a românilor din Transilvania. Cea mai importantă lege a fost dată în
1868, legea naționalităților, prin care se făcea o confuzie voită între naționalitate și cetățenie,
introducându-se cuvântul maghiar. Se spunea că exista o singură națiune maghiară, unică și
indivizibilă, care cuprinde toate popoarele aflate în cadrul Transleithaniei. Or, cuvântul maghiar
desemnează triburile care au venit la origine în Ucraina subcarpatica. Aceștia au dispărut în anul
955, în urma batăliei unde împăratul Otto I cel Mare i-a exterminat pe maghiari. Cronica spune
că după bătălia de la Lechfeld au mai rămas 30 de maghiari. Deci cuvântul maghiar desemnează
o ficțiune, triburile maghiare au dispărut, o parte dintre ele au intrat în procesul de etnogeneză a
poporului ungar și de aceea prin această lege se încerca, pe de-o parte o confuzie extrem de
nocivă pentru românii transilvăneni între cetățenie și naționalitate și, pe de altă parte introducerea
unui termen (concept) care nu avea niciun suport în realitatea socială a Transilvaniei.

Succesoarea țarinei Iovanovnaei, țarina Ecaterina a II-a cea Mare, a lichidat în 1769
autonomia cazacilor, care la origine erau români, împingându-i către rusificare. Trebuie să
înțelegem și să știm că domnii Moldovei erau și atamani sau hatmani ai Ținutului de la margine
(al Ucrainei), exercitând, în această calitate, o autoritate efectivă asupra cazacilor români din acel
teritoriu. (a nu se confunda cu cazacii ruși, de pe Don)

(Etapa a II-a). Între 1787 – 1792, are loc un nou război ruso-turc, soldat și de această
dată cu victoria Rusiei. Printr-un tratat încheiat la 31 decembrie 1791 care a precedat Tratatul de
Pace de la Iași din 1792, Imperiul Țarist a anexat al doilea teritoriu romanesc; prof. Andrei se
referă la cel dintre Bug și Nistru (nu confundăm Nistru cu Nipru), având o suprafață de 69 000
de km pătrați, teritoriu care se numește și astăzi Transnistria.

(Etapa a III-a). Subsecvent războiului ruso-turc desfășurat între 1806-1812, prin Pacea
de la București din 1812, Imperiul Țarist a răpit Moldovei cu acordul Franței Napoleoniene, cel
de-al treilea teritoriu, adică cel dintre Nistru și Prut, cu o suprafață de 44 399 de km pătrați.
Inițial, Rusia dorise anexarea întregii Moldove până la Carpați, însă împăratul Napoleon I a
refuzat acest lucru, motiv pentru care Ocrana, adică serviciul secret al țarului, a pretins că
teritoriul dintre Nistru și Prut nu este o parte a Moldovei și a inventat pentru acest teritoriu
denumirea de Basarabia. În realitate, trebuie să știm că Basarabia nu este acest teritoriu dintre
Prut și Nistru, ci este o fâșie de pământ foarte îngustă, adiacentă litoralului Dunării maritime,
care se întinde de la vărsarea Siretului în Dunăre și până la Chilia. Această fâșie de pământ este
pomenită de autorii bizantini între sec. IX și XII și a fost luată în stăpânire de domnul Munteniei
Basarab I Întemeietorul, de unde si denumirea ei de Basarabia, pentru că acest domn a alipit fâșia
de pământ de care vă pomeneam noului stat feudal al Munteniei, și atunci acea fâșie a păstrat
denumirea de Basarabia.

Etapele organizării Moldovei dintre Prut și Nistru

În analiza acestui aspect, trebuie să precizăm de la bun început că obiectivele principale

ale politicii țariste față de noua provincie anexată imperiului au fost în număr de două:
deznaționalizarea românilor și transformarea acestei părți a Moldovei într-o simplă gubernie a
Imperiului Țarist, asemenea celorlalte provincii guberniale, locuite de către ruși. În realizarea
acestor obiective, administrația imperială a acționat pe 3 căi:

• Colonizări masive ale rușilor și a altor popoare alogene în această parte a Moldovei,
coroborată cu deportări ale românilor din această provincie, în alte provincii rusești
(cu precădere în Siberia);

• Introducerea limbii Rusiei în administrație și justiție, mai întâi alături de limba

română, apoi ca singură limbă oficială în locul limbii române;

• Introducerea treptată a legislației imperiale, care a înlocuit vechiul drept românesc;

După anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru, în primele sale legi cu privire la teritoriul
cucerit, Imperiul Rus a fost nevoit să țină seama de caracterul național românesc al acestei
provincii, acceptând la început atât în domeniul dreptului public, cât și în domeniul dreptului
privat continuarea aplicării Legii Țării, precum și a pravilelor Moldovei. Prin urmare, în primii
ani ai ocupației rusești, în Moldova dintre Prut și Nistru, au fost menținute formele de organizare
tradițională și instituțiile juridice românești. Recurgerea la acest compromis a fost de ordin intern
și de ordin extern, nefiind manifestarea unei generozități a Imperiului Țarist față de români, așa
cum au susținut unii autori în epoca sovietică. Pe de-o parte, țarul trebuia să țină seama de
situația internă dramatică a acestei provincii, ruinată de războiul ruso-turc dintre 1806 și 1812,
iar pe de altă parte, din perspectiva politicii sale expansioniste către Peninsula Balcanică, Rusia
considera anexarea acestei părți din Moldova ca o etapă de mare importanță strategică, prin
urmare încerca evitarea unei eventuale reacții a românilor din dreapta Prutului, dacă ar fi
promovat prea rapid măsuri rigide și dure de deznaționalizare a conaționalilor lor de dincolo de
Prut.

Astfel, în 1812, a fost data o lege provizorie prin care românilor dintre Prut și Nistru li s-a
acordat cetățenia rusă în bloc, aceștia trebuind să depună un jurământ de credință față de Rusia,
însă acest jurământ de credința a fost depus însă mai târziu abia în 1816. De asemenea, pentru a
preîntâmpina frământări sociale și naționale, aceeași lege prevede pentru cetățenii noii provincii
o serie de aparente privilegii: scutirea de dări și prestații față de stat pe o perioada de 3 ani și
scutirea de serviciu militar în armata țaristă. (aparente privilegii deoarece) În realitate, în ceea ce
privește prima dispoziție, în cei 6 ani de război și de ocupație militară rusă, impozitele directe și
dările și prestațiile de orice altă natură față de autorități crescuseră de 3 ori față de epoca
anterioară ocupației rusești, iar perceperea impozitelor fusese concesionată unor negustori
ucraineni și ruși. În ceea ce privește a doua înlesnire, chiar autoritățile țariste considerau că
aproape după 200 de ani de dominație otomană, românii și-ar fi pierdut spiritul războinic și
deprinderile militare, ca atare serviciul lor militar nefiind necesar.

Prima etapă a organizării Moldovei dintre Prut și Nistru

sub dominația țaristă (Oblastia Basarabiei – 1812-1828).

Prin Legea din 23 iulie 1812, pentru înființarea administrării provizorii în Oblastia
Basarabiei (aici folosim termenul Basarabia pentru că așa se numea legea). Această lege a fost
elaborată de Contele Kapodistrias, primul ministru al Imperiului Țarist și sancționată de Țarul
Alexandru I, ea fiind completată prin Legea din 2 februarie 1813. Prin aceste două legi s-a
stabilit prima organizare centrală și administrativ-teritorială a noii provincii. Așa cum rezultă
chiar din titlul legii, autoritățile țariste au recunoscut Moldovei dintre Prut și Nistru încă de la
început statutul de oblastie (regiune, teritoriu nerus din cadrul Imperiului Țarist).

Organizarea executivă centrală ale acestei oblsatii erau Guvernatorul Civil și Guvernul,
acesta alcătuit din două departamente, fiecare cu câte 3 colegii. Printr-un decret imperial din 26
mai 1816, acestor două organe centrale li s-au adăugat și un alt organ creat nou, și anume
Rezidentul Imperial (în subordinea acestuia fiind puse toate instituțiile administrative ale
provinciei). Primul și singurul Guvernator Civil al Moldovei dintre Prut și Nistru, de origine
română, a fost boierul Scarlat Sturza.

În ceea ce privește administrația locală, a fost menținută vechea organizare teritorială a

Moldovei, introdusaă de Mavrocordat, și anume ținuturi conduse de ispravnici, împărțite în
ocoale. Ca un element important, această organizare a fost extinsă și în partea de Sud a
provinciei, adică în fostele raiale turcești, precum și in Bugeacul tătărăsc.

Un aspect foarte important pe care vreau sa vi-l subliniez: chiar de la început, legile
adoptate pentru această parte a Moldovei au denumit, în scop propagandist și ideologic în
vederea deznaționalizării, populația românească și limba română, cu apelativul de populație
moldovenească și limbă moldovenească, tocmai pentru a acredita ideea că pretinsul popor
moldovenesc și pretinsa limbă moldovenească ar fi distincte de populația și limba română.
Aceste apelative sunt creații ale Ocranei. De menționat, că alături de limba română, denumita de
țariști limbă moldovenească a fost introdusă și limba rusă în administrație și justiție, creându-se
astfel premisele înlăturării treptate a limbii române din toate sferele vieții sociale și de stat.

La 29 aprilie 1818, țarul Alexandru I a promulgat așezământul constituirii oblastiei

Basarabia, prin care s-a confirmat statutul de teritoriu nerus pentru Moldova dintre Prut și
Nistru. Potrivit acestui act normativ, conducerea militară a provinciei a fost încredințată
generalului guvernator al Podoliei care acționa și în Moldova ca rezident plenipotențiar, iar
conducerea civilă revenea guvernatorului, vice guvernatorului, Consiliului suprem și Guvernului
provincial.

Consiliului suprem sau Statul suprem al Moldovei era expresia autonomiei acestei
oblastii în cadrul Imperiului țarist. El era compus din 11 membrii (6 români numiți dintre nobilii
locali și 5 ruși numiți de autoritățile țariste).

Guvernul era structurat în două departamente, departamentul executiv și departamentul

economic din cadrul Guvernului făcând parte guvernatorul care acționa în calitate de președinte,
viceguvernatorul, 4 consilieri, administratorul financiar și 2 asesori. Întreaga activitate a
Guvernului se desfășura bilingv, adică atât în limba română sau moldovenească (precum o
denumeau țariștii), cât și în limba rusă.
 Un alt aspect de noutate este că la nivelul centrelor urbane, asupra cărora autoritățile
țariste și-au îndreptat în primul rând politica de rusificare, au fost înființate, după modelul rusesc,
dume orășenești ca organe alese de comunitățile locale. Tot prin acest așezământ a fost stabilit
statutul juridic al categoriilor sociale din provincie, identificându-se, în acest sens, următoarele
categorii sociale: boierii, clerul, boiernașii, mazilii, ruptașii, negustorii și târgoveții, țăranii,
țiganii și evreii.

Cea de-a doua etapa sub dominația țaristă, și anume

trecerea de la oblastie la gubernie.

Ea s-a desfășurat între 1828 și 1873. La 29 februarie 1828, a fost adoptată o noua lege,
intitulată Instituția pentru conducerea regiunii Basarabia, care a abrogase așezământul din
1818 și chiar dacă amenținut statutul de oblastie a Moldovei dintre Prut și Nistru a suprimat, în
mare parte, autonomia oblastiei în cadrul Imperiului Țarist, introducând în Moldova dintre Prut
și Nistru instituțiile guberniale rusești, precum și legile rusești și consacrând totodată limba
rusă ca singura limbă oficială.

Regiunea era condusă, potrivit noii organizări, de Guvernatorul general al Novo-Rusiei

și al Basarabiei. În subordinea acestuia se aflau celelalte organe ale administrației centrale, și
anume Guvernatorul Civil numit de țar, Consiliul Regional, Direcția Regională, Camera de
vistierie, precum și noile instanțe de judecată ale provinciei, pe care le notăm: Tribunalul penal
regional, Tribunalul civil regional și Tribunalul conștiinței. Instituțiile Rezidentului Imperial și
Consiliului Suprem au fost desființate.

Această etapă a evoluției istorice dintre Prut și Nistru în cadrul Imperiului Țarist coincide
în mare parte cu domnia Țarului Alexandru al II-lea, țar care a desfășurat o intensă activitate
reformatoare în Imperiul Rus. Pe de-o parte sub presiunea frământărilor sociale tot mai
accentuate și pe de altă parte, ca o consecință a formării și dezvoltării relațiilor de producție de
tip capitalist, însă aceste reforme nu au schimbat esențial caracterul autocrat și feudal al
statului rus. Întrucât aceste reforme ale lui Alexandru al II-lea au vizat și oblastia Basarabiei,
trebuie sa le prezentăm.
 Au fost 3 reforme: agrară(socială), administrativ-teritorială și judecătorească.

Prima reforma este reforma socială. Prin manifestul țarului din 1861 și prin legislația
subsecventă acestuia, a fost realizată reforma agrară în Imperiul Rus, manifestul prevedea
eliberarea țăranilor din starea de dependență de tip feudal și împroprietărirea lor cu terenul pe
care îl aveau în folosință în momentul eliberării. În Moldova dintre Prut și Nistru, această
reformă agrară a fost introdusă mult mai târziu, prin Decretul imperial din 14 iulie 1868 prin care
a fost adoptat regulamentul despre relațiile agrare ale țăranilor regiunii Basarabia, stabilită pe
pământul proprietăților private, ai mânăstirilor și ai altor instituții ecleziastice.

Acest regulament prevedea desființarea stării de dependență de tip feudal, însă, vă rog
să observați, că, în Moldova dintre Prut și Nistru, această dispoziție avea o aplicabilitate
restrânsă, limitată la țiganii și slugile nobililor ruși pentru că, știind că în Moldova, vecinia, adică
starea de dependență de tip feudal fusese desființată de Constantin Mavrocordat prin așezământul
de la 1 iunie 1749, deci ea era oarecum lipsită de obiect. Prin același regulament s-a prevăzut
împroprietărirea țăranilor și stabilirea prestațiilor pentru terenul primit și, de asemenea,
răscumpărarea loturilor țărănești.

A doua reformă este reforma administrativ-teritorială. La 1 ianuarie 1864, țarul

Alexandru al II lea, a semnalat Regulamentul cu privire la instituțiile județene și guberniale de
zemstvă (în acest moment al cursului, prof. Jean Andrei a luat o pauză să roage o persoană să
bage pisica în casă). Conform acestui regulament, la nivelul acestor unități administrativ-
teritoriale se constituiau următoarele organe de zemstvă care aveau un caracter electiv și un
caracter colegial:

• Adunările de zemstvă județene și guberniale – erau organe decizionale

• Consiliile de zemstvă județene și guberniale – erau organe executive.

Membrii zemstvelor se numeau consilieri, fiind aleși pentru un mandat de 3 ani.

Adunările de zemstvă se întruneau anual și examinau activitatea Consiliilor de zemstvă, iar
Consiliile de zemstvă aveau o activitate permanentă, membrii lor fiind remunerați pentru
activitatea desfășurată. În Moldova de la Est de Prut, această reformă administrativă a fost
introdusă mai târziu, mai exact în 1869, prin Decretul imperial cu privire la înființarea organelor
de zemstvă din Basarabia.
 Ce a de-a treia reformă a țarului Alexandru al II-lea este reforma judecătorească în
cadrul căreia, la 20 noiembrie 1864, țarul a semnat 4 regulamente sau statute privind reforma
judecătorească în Imperiul Rus, reformă extinsă și în Moldova dintre Prut și Nistru printr-o
hotărâre a Consiliului de stat cu privire la realizarea reformei judecătorești în Basarabia. Potrivit
acestei reforme, instanțele judecătorești generale erau Tribunalul de la Chișinău și Curtea de
Apel de la Odessa, iar instanțele judecătorești locale erau judecătoriile de împăciuire și
Congresul județean al judecătoriilor de împăciuire. De asemenea s-au păstrat și unele jurisdicții
speciale, precum ar fi acelea exercitate de judecătoriile duhovnicești, militare și țărănești, dar s-
au introdus si noi jurisdicții speciale, corespunzătoare noilor relații de producție de tip capitalist,
precum ar fi jurisdicția exercitată de judecătoria comercială a regiunii Basarabia, care a fost
înființată în 1898.

Cea de-a treia etapă a evoluției Moldovei de la E de Prut, în cadrul Imperiului Țarist,
după anexarea din 1812, această numindu-se se gubernia Basarabiei și s-a derulat între 1873 și
1918. În 1873, Moldova dintre Prut și Nistru a fost transformată de Guvernul imperial rus dintr-o
oblastie (regiune nerusă), într-o simplă gubernie organizată din punct de vedere administrativ
asemenea celorlalte gubernii locuite de ruși. Această perioadă a reprezentat apogeul dominației
țariste asupra acestei părți a Moldovei, precum și apogeul procesului de deznaționalizare a
românilor.

Câteva cuvinte despre statutul categoriilor sociale din Moldova în timpul dominației
țariste. Statutul juridic al categoriilor sociale din teritoriul cuprins între Nistru și Prut a fost
reglementat într-o manieră detaliată prin așezământul înființării regiunii Basarabia din 1818,
fiind modificat printr-o lege dată la 10 martie 1847. Potrivit așezământului, în Basarabia existau
următoarele categorii sociale: boierii, clerul, boiernașii, mazilii, ruptașii, negustorii și târgoveții,
țăranii, țiganii și evreii. Doua trei cuvinte despre fiecare.

Boierii. Boierimea română din stânga Prutului a fost asimilată, după anexare, nobilimii
ereditare ruse sub condiția prezentării unor acte justificative pentru atestarea rangului de boier.
Astfel, 102 familii boierești române din această regiune au fost înscrise în așa-numita Carte de
Catifea, adică cartea heraldică a Imperiului Rus, bucurându-se de toate privilegiile nobilimii
ereditare ruse. Ca atare, cea mai mare parte a acestor boieri români au acceptat rusificarea.
Boierii erau scutiți de dări și prestații față de stat și li se recunoșteau toate privilegiile de care se
bucuraseră până la 1812.

Clerul. Preoțimea și-a păstrat și ea atât drepturile și privilegiile acordate prin actele
domnilor Moldovei la care s-au acordat și privilegiile acordate de legislația rusească, inclusiv
dreptul de proprietate asupra pământurilor, deși în restul imperiului, pământurile mânăstirilor
fuseseră secularizate de Țarina Ecaterina a II-a cea Mare. De asemenea, era scutit de dări și plăți
față de stat.

Boiernașii. Intrau în această categorie, potrivit lui Mavrocordat, descendenții boieriilor

de rangul I și II, însă așezământul din 1818, îi caracteriza în mod eronat pe boiernași ca fiind o
stare socială care nu avea o obârșie nobilă. Totuși ei erau scutiți de dări și de prestații publice,
precum și de unele impozite agricole. Copii boiernașilor nu-și păstrau statutul, ci intrau într-o
altă categorie socială, și anume categoria socială a mazililor. Printr-o lege din 10 martie 1847,
boiernașii au fost asimilați boierilor personali ruși, statut pe care îl păstrau și descendenții lor sub
condiția ca până la vârsta de 22 de ani să intre într-o slujbă la stat. Ca și boierii, și boiernașii au
fost supuși unui proces de deznaționalizare, contopindu-se cu clasa boierilor personali ruși mulți
dintre ei.

Mazilii. La început acestora li s-au recunoscut privilegiile de care se bucurau până la

anexarea Moldovei de dincolo de Prut, însă ulterior, printr-o lege din 1847, au fost asimilați
țăranilor, însă unii mazili înstăriți au reușit să pătrundă în rândurile nobilimii, depășindu-și astfel
condiția socială. Însă politica țarismului față de mazili, a fost aceea de desființare a acestor
categorii sociale necunoscute în Rusia și includerea lor în alte categorii sociale.

Ruptașii. Sunt menționați în așezământ ca o categorie socială privilegiată. Din această

categorie făceau parte coloniștii străini, precum și descendenții clerului care nu urmau calea
duhovnicească. Această categorie socială a dispărut și ea, întrucât, prin Legea din 1847, copii
ruptașilor erau încadrați, după caz, fie în categoria țăranilor, fie în categoria orășenilor.

Țăranii. În ceea ce privește țăranii, ei constituiau masa principală a populației Moldovei

dintre Prut și Nistru, adică peste 60% din această populație. Existau țăranii dependenți numiți
țăranii statului (dependent însă nu în sensul de dependența de sens feudal, ci un fel de țărani
clăcași care plăteau zeciuiala, îndeplineau prestații publice, dar nu aveau dreptul la libera
strămutare, iar daca pământurile pe care le cultivau intrau în proprietate particulară, trebuiau să
opteze între a părăsi aceste terenuri sau de a continua munca pentru noul proprietar)(este voba
despre țăranii care au fugit sau s-au strămutat). În 1834 a fost adoptat Regulamentul cu privire la
sătenii liberi din Basarabia care stabilea că relațiile dintre moșieri și țărani aveau o bază
contractuală, însă acest regulament nu s-a aplicat în practică, deoarece țăranii refuzau să semneze
contractele care conțineau condițiile înrobitoare propuse de moșieri. În 1846, s-a introdus așa-
numitul contract normal. Însemnă că în cazul divergenței dintre țărani și moșieri cu privire la
conținutul contractelor care urmau a fi încheiate, condițiile contractuale erau stipulate de
contractul normal. El prevedea numărul zilelor de clacă, precum și nartul (volumul de muncă ce
trebuie prestat într-o zi de clacă). Nartul era așa de mare, întrucât volumul stabilit în 12 zile de
clacă se putea realiza doar în 40 de zile de clacă și dacă adăugăm și prestațiile suplimentare,
țăranul trebuia să muncească 52 de zile de clacă pe an, deși el avea din punct de vedere formal
doar 12 zile. Cu toate acestea, situația țăranilor români dintre Prut și Nistru era incomparabil mai
buna față de situația țăranilor ruși aflați în dependență față de nobilii ruși.

Răzeșii. Sunt o categorie socială tradițională, sunt țăranii liberi proprietari de pământ,
care la jum. sec al XIX-lea, reprezentau 12% din totalul populației. Așezământul din 1818
confirma drepturile acordate răzeșilor prin Sobornicescul hrisov din 1785, iar printr-o hotărâre a
Consiliului de stat al Imperiului Rus din 1849, a fost reconfirmat statutul juridic al răzeșilor, așa
cum fusese el statornicit de-a lungul timpului prin hrisoavele domnilor Moldovei.

Țiganii. Erau fie țiganii statului, fie țiganii persoanelor particulare. Numărul lor a crescut
continuu. Țiganii statului plăteau o dare, țiganii particulari erau scutiți de orice dări, însă erau
supuși unei exploatări crunte din partea stăpânilor lor, iar prin Legea din 1847, intitulată Despre
drepturile populației regiunii Basarabia, se stabilea că toți țiganii trebuiau să plătească bir către
stat.

Evreii. Incluși în așezământ după ocupația lor fie în categoria negustorilor, fie în
categoria meseriașilor, fie în categoria agricultorilor. Negustorii evrei dețineau monopolul celor
mai importante activități comerciale, profitând și de disprețul nobililor față de activitatea
industrială și comercială. Ca atare, ei au fost interesați să anihileze, să inhibe condiția de
instituire a unei burghezii naționale din Basarabia. Evreii nu aveau ca și țiganii funcții în sistemul
țarist.
 Coloniștii străini. Este o categorie socială care a dobândit în Basarabia un statut special,
favorabil, acordându-li se cetățenia rusă, împrumutări bănești, scutirea de serviciu militar,
precum și plata impozitului personal și funciar. Autoritățile țariste au procedat imediat după
anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru la colonizări masive(184-1819) în scopul schimbării
componenței etnice a provinciei, în special în mediul rural, întrucât coloniștii străini se ocupau