PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A UNUI PERSONAJ ÎN

”MOROMEȚII”

Marin Preda este un reprezentant de seamă al literaturii române de după Al

Doilea Război Mondial, din perioada contemporană. Important romancier postbelic
el se impune în literatură ca o adevărată conștiință, ca un autor care a rezistat în
epoca amenințată de cenzura comunistă, prin romane precum ” Moromeții”,
„Derirul „Cel mai iubit dintre pământeni”, care certifică rezistența prin cultură a
autorului lor.
Primul volum al romanului a apărut în 1955, iar al doilea , la diferență de 12
ani, în 1967, fiind una dintre puținele realizări estetice ale deceniului al șaselea.
Moromeții este un roman realist, postbelic, tradițional, care are în centru, în primul
volum, personajul Ilie Moromete. Ca protagonist, acesta își asumă totodată rolul
de reflector în primul volum, completând perspectiva obiectivă a naratorului.
Denumit de critica literară ” cel din urmă țăran” ( Manolescu), Ilie Moromete
întruchipează reprezentantul tipic al țărănimii patriarhale. Ca personaj exponențial,
I. Moromete este singurul țăran cu înclinații filozofice din literatura română.
Înzestrat cu inteligență nativă, cu spirit meditativ și contemplativ, Moromete știe
cum să transforme realitatea în spectacol. Spre deosebire de țăranul însetat de
pământ din ”Ion”, Ilie Moromete nu este preocupat de valorile materiale ; el nu
trăiește în ordinea existențială a lui „ a avea”, ci „a fi”.
Statutul social a lui Ilie Moromete este de țăran mijlocaș; el deținea 14
pogoane de pământ comparativ cu T. Bălosu , unul dintre bogătașii satului, posesor
a 40 de pogoane. Fire autoritară, Ilie Moromete este capul familiei sale numeroase,
greu de ținut în frâu, alcătuită din Catrina, cea de-a doua soție, Paraschiv, Achim și
Nilă , fii din prima căsătorie și Tita, Ilinca și Niculae , copii din căsătoria cu
Catrina. Membru al Partidului Liberal, Moromete fusese consilier comunal și este
perceput de comunitatea din Siliștea Glumești ca o autoritate. Nici o adunare din
poiana lui Iocan nu începe în absența protagonistului. Lui Moromete îi place să
discute cu prietenii lui Cocoșilă și Dumitru a lui Nae, iar acest lucru o deranjează
pe Catrina, considerându-l o pierdere de timp (” Toată ziua stai de vorbă”). Chiar
dacă în volumul al doilea , firea autoritară i se diminuează, Moromete rămâne
constant concepției tradiționale față de pământ și față de familie.
 Fire contemplativă, comportamentul disimulant, inteligență nativă, ironia
felului său de a face haz de necaz, conturează un profil psihologic aparte. Lui
Niculae care întârzie să vină la masă îi spune ” Te duseși în grădină să te odihnești,
că până acum stătuși!”. Adevărata fire a personajului este greu de intuit, deoarece
gesturile și reacțiile lui sunt derutante. La constatarea lui Cocoșilă că partea la care
lucra Paraschiv e gata, Moromete răspunde supărat : ” Nu mai trebuie un vițel să
se uite la ea”. In privința relației cu familia este introvertit, iși cenzurează orice
gest de afecțiune , deși, în felul său, ține la toți. Este, de asemenea, caracterizat și
de impulsivitate, prin atitudinea sa și prin limbajul plin de injurii și invective, pe
care acesta îl utilizează constant.
Statutul moral este evidențiat prin plăcerea de a contempla și de nevoia de a
înțelege lumea.Chiar dacă nu merge la biserică precum Catrina, Moromete își
păstrează verticalitatea, știe să sancționeze lăcomia de avere a lui Paraschiv sau să
critice educația greșită oferită de vecinul Traian Pisică celor 13 copii ai săi.
Una dintre trăsăturile personajului este disimularea ce reiese din prima scenă
a romanului, a dialogului dintre Ilie Moromete și vecinul său T. Bălosu, fiind
vorba mai degrabă de un dialog al surzilor. Moromete, aflat pe stănoaga podiști
așteaptă un partener de discuție. Cel care sosește spre nemulțumirea personajului
este vecinul său Bălosu, care conduce discuția spre un subiect care nu este pe
placul lui Moromete: vânzarea salcâmului. Moromete se preface a nu auzi
întrebările insistente și formulează considerații metaforice: ” să știi că la noapte o
să plouă”. Moromete se autoiluzionează crezând că ploaia îi va aduce o recoltă
bogată la toamnă și astfel își va achita din datorii. Salcâmul pe care Bălosu vrea să-
l cumpere de la Moromete este un simbol al stabilității , iar tăierea lui ar echivala
cu acceptarea de către Moromete a faptului că are probleme financiare. Altfel spus,
Moromete, care nu se ridică la statutul social confortabil al lui Bălosu, nu vrea să-i
dea satisfacție pe moment vecinului. Totuși în intervalul a câtorva ore de sâmbătă
seara până duminica dimineața, Ilie este nevoit să ia decizia de a tăia salcâmil.
O altă scenă este aceea a plății foncierii. Ilinca îl cheamă pe tatăl ei acasă ,
de la poiana lui Iocan, motivul urgent fiind sosirea lui Jupuitu, agentul fiscal. Ilie
intră în ogradă, ignorându-l complet pe Jupuitu și pe însoțitorul lui, discută cu niște
interlocutori inexistenți, dă ordine fiilor și Catrinei ( cu toate că știa foarte bine că
soția este la biserică), apoi se întoarce brusc și strigă; ” N-am”. Prin toate acțiunile
pe care le realizează , Moromete dă impresia că este un om foarte ocupat și că nu e
interesat de obligațiile la stat. Mai mult, înainte de a primi întrebarea deja
cunoscută referitoare la plată, Moromete atacă primul, încercând să-și intimideze
adversarii. El îl lasă pe agent să-i taie chitanță, iar atunci când acesta îi cere banii
reia replica cu naturalețea omului care spune adevărul. Atmosfera de comedie a
scenei este întreținută de ironiile lui Moromete la adresa celor care vor să-i ia
bunurile din casă, zestrea fetelor sau căruța la care Paraschiv avusese grijă să
deshame caii. Sub masca naivității , Moromete întreabă: ” Crezi că ai s-o poți
duce?” referindu-se la atelajul greoi. Moromete îi cere lui Jupuitu o țigară la
momentul potrivit, încercând să detensioneze atmosfera. Disimularea este o
modalitate de a se proteja de un pericol iminent , dar și de a apăra pământul contra
unei eventuale înstrăinări. Din cei 1200 de lei luați pe salcâm, Moromete îi dă lui
Jupuitu o mie, iar după plecarea acestuia îi va mărturisi cu satisfacție lui T. Bălosu
că l-a păcălit pe agent, pentru că în viziunea lui plata foncierii nu are rost.
Un element important în construcția personajului îl reprezintă conflictul. De
fapt, unitatea familiei Moromete este măcinată de un triplu conflict. Un conflict
constă în dezacordul dintre tată și fii din prima căsătorie. Aceștia își acuză tatăl de
proasta gestionare a bunurilor obținute în gospodărie. Un alt conflict este între
Catrina și fiii vitregi, alimentat de Guica. Băieții o consideră pe mama vitregă o
intrusă care a venit să le ia averea. Alt conflict privește relația dintre Ilie și
Catrina , căreia îi vânduse din pământ, cu promisiunea că îi va da în schimb locul
din spatele casei. Pe acel teren, băieții sperau să-și construiască o casă, dar tatăl
amână promisiunea de teama reacției lor. Un alt conflict, secundar, este acela
dintre Ilie și fiul lui cel mic Niculae. Copilul își dorește cu ardoare să meargă la
școală, în timp ce tatăl, care trebuie să plătească taxele, îl ironizează sau susține că
învățătura nu aduce niciun ,,beneficiu”. Pentru a-și realiza dorința de a studia,
băiatul se desprinde treptat de familie. Moromete , la rândul lui, cunoaște un
puternic conflict interior, între ceea ce gândește și ceea ce se petrece în realitate.
Mărturisirea făcută lui Scămosu („ băieții mei sunt bolnavi”) arată durerea tatălui
părăsit de fii.
M. Preda îți modelează personajul prin mijloacele specifice caracterizării
directe și indirecte. Ssatfel, naratorul este mai puțin interesat de portretul fizic
(„ fruntea largă” )și acordă o importanță crescută portretului moral („ avea acea
vârstă între tinerețe și bătrânețe, când numai bucurii sau nenorociri mari pot
schimba firea cuiva”). Este carcaterizat direct de alte personaje: sătenii îl
considera ciudat, Catrina îl judecă pentru fapte că nu mai merge la biserică („ este
mort după ședere și după tutun”), iar Bălosu subliniază caracterul disimulant al
vecinului:” un om căruia eu îi zic una și se face că n-aude”. Cocoșilă îl face prost,
dar în realitate îl admiră și chiar îl invidiază pentru că știa să găsească în ziar
lucruri pe care el nu le vedea. Niculae , la rândul lui , apreciază că ”tatăl avea
ciudatul dar de a vedea lucruri, unde ceilalți nu le vedeau”. La finalul volumului al
doilea, Moromete se autocaracterizează , insistând asupra modului de gândire
tradiționalist: ”eu întotdeauna am dus o viață independentă”. Din punct de vedere
material, Moromete a fost întotdeauna dependent, dar spiritual și-a păstrat
libertatea de gândire.
Cea mai mare parte a trăsăturilor lui Moromete sunt construite indirect, prin
reliefarea gândurilor și atitudinilor, respectiv, relațiilor cu celelalte personaje. Fire
contemplativă și comunicativă exteriorizându-se , în special, prin ironie, Moromete
se remarcă prin originalitate și inteligență. Spectacolul vieții este pentru el plăcerea
permanentă de a comunica. Disimularea este una dintre trăsăturile definitorii ale
personajului, așa cum reiese din scena plății fonciirii îl prezintă pe Moromete ca
un adevărat actor. Spre deosebire de Bălosu, Moromete nu este adeptul relațiilor
comerciale, iar atunci când este nevoit să le practice , nu se descurcă în afaceri,
primind reproșul fiilor mai mari. Astfel pe Moromete nu-l interesează profitul în
viață, ci bucuria de a trăi viața ca pe un spectacol. Reflexivitatea firii lui este
evidentă prin exprimarea gândurilor personajului, redate prin monologul interior
de la ”piatra de hotar”, relevând dezamăgirea tatălui la plecarea fiilor mai mari.
Moromete nu poate să înțeleagă de ce fiii lui sunt ” bolnavi de avere” și de ce se
hrănesc cu iluzia că s-ar putea realiza independent.
În construcția personajului se reflectă ideea că posibilitatea comunicării este
o iluzie și aceasta pentru că Ilie Moromete crede că soția și copiii îl înțeleg și
descoperă cu uimire că aceștia interpretează diferit comportamentul lui.
În concluzie, Marin Preda impune un personaj diferit, țăranul – filozof, ca o
replică la țăranul instinctual. Prin crearea acestui personaj, Marin Preda dovedește
că ” țărănimea nu e stăpânită doar de instinct, că e capabilă de reacții sufletești
nebănuite” ( Al. Piru).