Alexandru Lăpuşneanu

de Costache Negruzzi
Text paşoptist

Ca fenomen literar, paşoptismul (1830-1860) este una dintre ipostazele romantismului

românesc, caracterizată prin spirit social şi naţional, militantism şi mesianism, fără a exclude însă
tematica vieţii intime, contemplaţia şi cultivarea pitorescului. Constituirea deplină a romantismului
paşoptist a fost marcată de programul teoretic – echivalentul manifestului romantismului european
semnat de Victor Hugo, Prefaţa la drama Cromwell, axat pe evidenţierea necesităţii unei literaturi
originale şi naţionale, „Introducţie” apărut în rev. Dacia literară, redactat de Mihail Kogălniceanu.
De asemenea, se urmărea afirmarea idealului de realizare a unităţii limbii şi a literaturii române,
întemeierea spiritului critic „Vom critica cartea, iară nu persoană”, combaterea imitaţiilor şi a
traducerilor mediocre „Traducţiile nu fac însă o literatură”, indicarea surselor de inspiraţie în
conformitate cu specificul naţional: istoria, natura, folclorul.
Nuvela este o specie a genului epic în proză, cu un singur fir narativ, mai restrânsă ca
dimensiuni faţă de roman, care stă sub semnul concentrării epice, al conflictului puternic şi
ireconciliabil, al refuzului textului diluat, al compoziţiei şi structurii laborioase, al esenţializării.
Situarea temporală a acţiunii nuvelei este verosimilă, personajul este construit minuţios, cu date
biografice, mediu ambiant şi motivare a reacţiilor psihologice; intriga este riguros construită, iar
accentul este pus mai mult pe definirea personajului decât pe acţiune.
Alexandru Lăpuşneanu de Costache Negruzzi este o nuvelă istorică. Istoria ca subiect al
unui discurs literar apare o dată cu romantismul şi aduce în prim-plan personaje dramatice şi
puternic individualizate.Este nuvelă pentru că respectă exigenţele acesteia şi are caracter istoric,
întrucât subiectul este inspirat din istorie, personajul principal aparţine istoriei, iar tratarea
subiectului respectă anumite structuri mentale, comportamentale şi sociale, specifice perioadei în
care se petrece acţiunea.
Nuvela Alexandru Lăpuşneanu de Costache Negruzzi este considerată prima nuvelă
istorică din literatura română. A apărut în primul număr al revistei Dacia literară (30 ianuarie
1840), înscriindu-se într-una din direcţiile imprimate de programul acesteia, Introducţie, conceput
de Mihail Kogălniceanu şi anume inspirarea scriitorilor din istoria patriei.
Autorul a indicat ca sursă a scrierii sale cronica lui Miron Costin. În realitate, Grigore
Ureche este cel care a consemnat, în Letopiseţul Ţării Moldovei, fapte din cele două domnii ale lui
Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). De la Grigore Ureche sunt preluate informaţiile
despre a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu: intrarea domnitorului în ţară, cu ajutor turcesc;
respingerea lui de către solia marilor boieri; politica externă şi internă (distrugerea cetăţilor cerută
de turci, înţelegerea cu craiul polonez, fuga boierilor în Polonia); moartea domnitorului, suspectată
ca ucidere prin înşelătorie. Fidelitatea faţă de cronică în ceea ce priveşte evenimentele majore este
necesară pentru obţinerea veridicităţii atmosferei. În privinţa celorlalte personaje, C. Negruzzi a
ignorat consemnările cronicii, apelând la unele licenţe istorice. Modificările aduse modelului
cronicăresc sunt explicabile prin finalitatea urmărită: cronicarii urmăresc consemnarea faptelor şi
evenimentelor istorice cât mai fidel; C. Negruzzi este creator de literatură, iar aceasta presupune
metamorfozarea personalităţilor reale, atestate de cronică, în personaje literare. În nuvelă, există
scene şi episoade care aparţin în totalitate ficţiunii (uciderea lui Lăpuşneanu prin intervenţia
Ruxandei, a lui Spancioc şi Stroici, invitaţia la ospăţ printr-o „deşănţată cuvântare”, ameninţarea
cu moartea adresată tuturor celor prezenţi în scena călugăririi, decapitarea boierilor ucişi şi
aşezarea capetelor într-o piramidă, în conformitate cu rangul deţinut).
 Alexandru Lăpuşneanu este un personaj real, cu atestare istorică, care apare înfăţişat de
către Costache Negruzzi în timpul celei de-a doua domnii (1564-1569). Lăpuşneanu întruchipează
în nuvelă, după cum apreciază majoritatea criticilor literari, tiranul crud şi sângeros, răzbunător
şi viclean. Comportamentul său este considerat maladiv, fiind socotit chiar „un damnat, osândit
de providenţă să verse sânge şi să năzuie după mântuire” (G. Călinescu). Trebuie avut în vedere,
însă, faptul că atitudinea sa are la bază unele motivaţii de ordin istoric şi psihologic, iar defectele
menţionate ce-l definesc în esenţă nu exclud unele calităţi, ceea ce îl transformă într-un personaj
complex, în care angelicul se îmbină cu demonicul.
Din punct de vedere istoric, scopul politicii sale este sporirea autorităţii domnitorului prin
limitarea puterii marii boierimi, iar psihologic îşi pierduse încrederea în boierii de care fusese
trădat în prima domnie. Privit în complexitatea sa, nu este o simplă brută însetată de sânge, ci e un
monarh absolut, care nu tolerează opoziţia boierilor.
Pe tot parcursul nuvelei, caracterizarea personajului se realizează în mod deosebit prin
motivarea reacţiilor psihologice.
Însuşirile personajului sunt evidenţiate direct sau indirect printr-o diversitate de procedee.
Caracterizarea directă, realizată de către autor se evidenţiază prin expresii ca „această deşănţată
cuvântare”, „a-şi dezvălui urâtul caracter”, „dorul lui cel tiranic”, „vorbele tiranului”, care nu
sunt numeroase, întrucât stilul naratorului se caracterizează prin obiectivitate. Alteori,
caracterizarea directă este făcută de alte personaje: „bunul meu domn”, „viteazul meu soţ”
(doamna Ruxanda), „crud şi cumplit este omul acesta” (Teofan). Cele mai multe dintre trăsăturile
de caracter sunt evidenţiate, însă, prin gesturi, mimică („silindu-se a zâmbi”, „ochii scânteiară ca
un fulger”, „strigă sărind drept în piciaore”). Toate acestea scot în relief ipocrizia şi mânia,
capacitatea de disimulare şi dorinţa de a se răzbuna.
Aceleaşi însuşiri, dar şi altele, ca hotărârea neclintită, tandreţea simulată, ura şi duşmănia,
dispreţul şi răutatea, teatralitatea sunt evidenţiate şi în mod indirect, prin felul de a acţiona şi prin
limbaj. El vorbeşte ca un înţelept, în baza experienţei acumulate, în proverbe şi pilde: „Lupul părul
schimbă, dar năravul ba”, „nu toate paserile ce zboară se mănâncă”; atunci când face, ipocrit,
paradă de cucernicie şi vorbeşte în biserică, îşi colorează discursul cu ziceri din Sfânta Scriptură.
Când îşi iese din fire, îşi manifestă impulsivitatea şi agresivitatea prin vorbe dure sau prin
invective, de obicei folosite în vocativ: „eşti un tâlhar şi un vânzător”, „căţeaua asta”, „muiere
nesocotită”.
Subiectul nuvelei este concentrat şi se referă, punctual, la cea de-a doua domnie a lui
Alexandru Lăpuşneanu, în speţă la raporturile sale cu boierii. Deşi domnia lui Alexandru
Lăpuşneanu durează cinci ani (1564-1569), naraţiunea se opreşte doar asupra evenimentelor
considerate esenţiale pentru ilustrarea raporturilor amintite şi a caracterului tiranic al domniei lui
Alexandru Lăpuşneanu. Structurarea nuvelei în patru capitole, fiecare purtând un moto
semnificativ pentru conţinutul acestuia: I.Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...; II.Ai să dai samă,
doamnă!...; III.Capul lui Moţoc vrem...; IV.De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu... este
ilustrativă pentru ceea ce înseamnă compoziţie şi structură laborioasă, esenţializare, refuzul
textului diluat, concentrare, argumente în favoarea încadrării în specia nuvelei.
Primul moto este rostit de Alexandru Lăpuşneanu ca răspuns la cererea soliei domneşti de
a se întoarce din drum, de a renunţa la domnie. Cei patru boieri care alcătuiesc solia, Moţoc,
Spancioc, Stroici şi Veveriţă îi spun că ţara nu îl iubeşte şi nu îl vrea. Răspunsul dat sugerează
ambiţia şi hotărârea domnitorului de a-şi recupera tronul pierdut prin trădarea boierilor. Al doilea
moto reprezintă replica văduvei unui boier, ucis de Lăpuşneanu, ameninţare adresată doamnei
Ruxandra, soţia domnitorului. Al treilea moto face parte din punctul culminant al nuvelei. Cei 47
de boieri care au participat la prânzul oferit de domnitor au fost ucişi. Mulţimea aflată la porţile
cetăţii, după câteva ezitări, cere capul lui Moţoc, pe care îl consideră vinovat de toate nefericirile.
Ultimul moto reprezintă cuvintele lui Alexandru Lăpuşneanu, aflat pe patul de suferinţă, ca o
ameninţare împotriva celor care îl călugăriseră.
Acţiunea este prezentată respectându-se momentele subiectului. Astfel, expoziţiunea
descrie întoarcerea domnitorului într-o manieră asemănătoare cronicii istorice. Ceea ce îl
deosebeşte de cronica istorică este amănuntul semnificativ: Lăpuşneanu şi vornicul Bogdan sunt
„înarmaţi din cap până-n picioare”. Intriga este punctată de dialogul dintre Alexandru
Lăpuşneanu şi solia domnească. În acest moment se conturează două conflicte, între Alexandru
Lăpuşneanu şi boieri, conflict tipic pentru epocă şi între Alexandru Lăpuşneanu şi Moţoc.
Rezolvarea conflictelor dintre Lăpuşneanu şi o parte din boieri şi dintre Lăpuşneanu şi Moţoc se
produce în capitolul al treilea, care prezintă şi punctul culminant al nuvelei. Este vorba despre
omorârea celor 47 de boieri şi a lui Moţoc. Conflictul dintre domnitor şi boierii Spancioc şi Stroici
se rezolvă în capitolul al patrulea. Alexandru Lăpuşneanu este otrăvit de soţia lui, la îndemnul
celor doi boieri, acesta constituind şi deznodământul nuvelei.
Relaţiile dintre boieri şi domnitori se individualizează în text prin imaginea vieţii private
şi a vieţii publice. Viaţa privată este foarte slab reprezentată. Viaţa publică este centrată pe relaţia
domnitor-boieri şi este de natură conflictuală. Conflictul este dimensionat politic. Boierii vor să
deţină puterea şi sunt delatori (denunţători). Domnitorul este privit ca un tiran de aceştia. Un aspect
al vieţii sociale este doar sugerat şi se referă la supuşi. Secvenţa apare în text sub forme portretului
colectiv. Boierii se raportează la supuşi prin două nume comune: proşti şi mujici. Pe de altă parte,
autorul subliniază ideea că pentru supuşi domnitorul este bun, corect şi că toate relele sunt făcute
de slujitorii lui (întrebaţi de soldat de ce s-au adunat, supuşii, după mai multe ezitări, îl consideră
vinovat pentru sărăcia lor pe Moţoc).
Ca în orice nuvelă, numărul personajelor este relativ redus, accentul căzând pe
caracterizarea complexă a personajului principal, prezentat în evoluţia sa. Se remarcă alături de
personajul principal şi personajele secundare: doamna Ruxanda, vornicul Moţoc, boierii Spancioc
şi Stroici, un personaj episodic (mitropolitul Teofan) şi personajul colectiv reprezentat de mulţimea
adunată sub zidurile palatului.
Aşadar, Alexandru Lăpuşneanu de C. Negruzzi este o nuvelă istorică, pentru că subiectul
este inspirat din istorie şi are toate trăsăturile definitorii ale speciei literare pe care o reprezintă:
concentrarea, conflictul puternic şi ireconciliabil, refuzul textului diluat, compoziţie şi structură
laborioase, esenţializarea, un singur fir epic, situarea temporală verosimilă, personajul construit
minuţios, cu date biografice, mediu ambiant, motivare a reacţiilor psihologice. C. Negruzzi este
un deschizător de drumuri în literatura modernă, scriind la confluenţa unor stiluri culturale pe care
le-a îmbinat perfect, fără ornamente sau digresiuni, întruchipând „un clasic al romantismului” în
formularea fericită a criticului Al. Piru.