Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu

Poezia se integrează în volumul O viziune a sentimentelor (1964), care aparţine primei etape
de creaţie a lui Nichita Stănescu. Este volumul unui univers oniric, ancorat într-o veşnică
adolescenţă. În prim-plan, se situează „starea erotică a poeziei”, pentru că poetul vede lumea prin
eros şi totodată vede lumea limbajului prin eros. Titlul volumului - O viziune a sentimentelor –
poate fi pus în relaţie cu două sensuri: viziune ar putea însemna apariţie, manifestare sau părere
proprie despre sentimente. Prin iubire, se cunoaşte şi se cucereşte realitatea, prin limbajul poetic
aceasta se fixează. Poezia devine spaţiu al cunoaşterii de sine şi al comunicării de sine.
Leoaică tânără, iubirea este o poezie despre dragoste. Titlul (alcătuit dintr-un substantiv
comun însoţit de un epitet adjectival şi explicat printr-o apoziţie) sugerează puterea de seducţie,
agresivitatea unui sentiment care poate conduce la pierderea identităţii. Asocierea leoaică –
iubirea nu este posibilă decât într-un spaţiu imaginar, în care pot fi materializate elemente
abstracte (sentimentul se concretizează într-o leoaică tânără).
Textul poetic se organizează în câteva secvenţe care ilustrează naşterea sentimentului,
modificarea percepţiei lumii obiective, nerecunoaşterea lumii subiective, identificarea sinelui cu
universul. Prima secvenţă poetică se deschide cu imaginea vizuală a „leoaicei-iubire”,
caracterizată de agresivitate: „Leoaică tânără, iubirea / mi-a sărit în faţă. / Mă pândise-n
încordare / mai demult. / Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, / m-a muşcat, leoaica, azi de faţă.”
„Leoaică” se asociază cu verbe de mişcare, care definesc un anumit mod de a exista: mi-a sărit,
mă pândise, a înfipt, a muşcat. Apariţia bruscă a sentimentului în viaţa celui care se confesează
liric este sugerată de versul al doilea ( „mi-a sărit în faţă” devine sinonim, în context, cu „ a
apărut înaintea mea”). În faţă poate avea şi un alt sens, desemnând individualul, eul. Ultimul vers
modifică uşor sintagma şi dezvăluie alte conotaţii ( „m-a muşcat, leoaica, azi de faţă” ), pentru că
„azi de faţă” poate fi interpretat în două moduri: dacă se face o pauză de intonaţie după azi ( „azi,
de faţă” ), sensul poate fi pus în relaţie cu acela din versul al cincilea (desemnând eul liric).
Condiţia umană, subordonată unor sentimente universale, care îi copleşesc existenţa, este
sugerată în versurile: „Mă pândise-n încordare / mai demult” care transmit, dincolo de ideea de
aşteptare încordată a „victimei”, ideea existenţei iubirii de la începuturile lumii („mai demult”).
Muşcătura nu provoacă durere (deşi sentimentul e ilustrat prin aspectul agresiv: „Colţii albi”,
„m-a muşcat”), ci metamorfozarea eului (intrare în sfera abstractului).
A doua secvenţă poetică reliefează pregnant metamorfoza interioară a celui copleşit de
sentimentul erotic. Primul semn al acestei metamorfoze este ilustrat prin modificarea
modalităţilor de percepere a planului obiectiv: „Şi deodată în jurul meu, natura / se făcu un cerc,
de-a dura,/ când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape.” Cercul este un motiv
frecvent în poezia lui Nichita Stănescu, sugerând perfecţiunea universului abstract. Cercurile
concentrice, surprinse într-o imagine dinamică, simbolizează posibilitatea de cunoaştere a sinelui
prin iubire, dar şi posibilitatea de cunoaştere a lumii prin iubire. Eu se situează în centrul cercului
(„în jurul meu”), iar natura simbolizează universul care va fi supus demersului cognitiv.
„Strângere de ape” trimite la imaginea apelor primordiale, sugerând ideea că iubirea naşte, în
interiorul sinelui, lumi şi oferă posibilitatea comunicării sinelui („în jurul meu… / se făcu un
cerc… / când mai larg, când mai aproape”). Metamorfoza interioară se manifestă în mod
deosebit în privire, simbol al sufletului care aspiră spre absolut: „Şi privirea-n sus ţâşni, /
curcubeu tăiat în două, / şi auzul o-ntâlni / tocmai lângă ciocârlii.” Verbul asociat privirii
(„ţâşni”) poate fi pus în relaţie cu verbul asociat leoaicei („mi-a sărit”). Metafora „curcubeu tăiat
în două”, apoziţie pentru privire ilustrează abaterea de la funcţia iniţială a privirii (de a aduna
imagini). Ruperea cercului privirii, a arcului, simbolizează eliberarea sufletului din matca
originară, determinată de intensitatea sentimentului. Sinestezia care asociază privirea cu auzul
subliniază modificarea modului de percepţie a universului. Privirea nu mai rămâne simplu
instrument de cunoaştere, ci stabileşte relaţii între lume şi sine.
A treia secvenţă poetică se constituie dintr-o succesiune de metafore care susţin ideea că
metamorfoza implică abaterea de la funcţia primordială a simţurilor, care se detaşează de trupul
purtător: „Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la bărbie, / dar mâna nu le mai ştie.”
Cunoaşterea senzorială („mâna”) este inutilă în circumstanţele date, pentru că senzaţiile inedite
care ilustrează metamorfoza subiectivului nu pot fi recunoscute – sprânceană, substitut pentru
ochi, ar putea simboliza cunoaşterea; tâmplă – meditaţia; bărbie – posibilitatea de comunicare,
întreruptă: „nu le mai ştie”. Nu mai este posibilă, în aceste condiţii, nici cunoaşterea (re-
cunoaşterea) sinelui, nici comunicarea acestor metamorfoze.
Ultima strofă ilustrează, prin reluarea motivului iniţial al „leoaicei-iubire”, eternitatea
sentimentului: „Şi alunecă-n neştire / pe-un deşert în strălucire / peste care trece-alene / o leoaică
arămie / cu mişcările viclene, / încă-o vreme / şi-ncă-o vreme…” Metamorfoza completă a eului
– sugerată prin metafora „deşert în strălucire” – susţine intensitatea maximă a sentimentului.
„Deşert în strălucire” poate semnifica şi frumuseţea pură a iubirii (pustiu sufletesc luminos).
Imperfectul (aluneca), asociat cu imaginea „leoaică arămie” (care sugerează o maturizare a
sentimentului, creşterea intensităţii acestuia) şi repetiţia „încă-o vreme / şi-ncă-o vreme…” dau
impresia de început de lume, de eternitate a sentimentului trăit ca în timpuri primordiale.
Pentru ultimele versuri a fost propusă interpretarea potrivit căreia iubirea („leoaică arămie”)
este un joc periculos, care conduce la pierderea sinelui prin intervenţia în existenţa umană şi la
imposibilitatea regăsirii acestuia. Repetiţia finală ar ilustra, în această situaţie, o acceptare a
condiţiei proprii.
Aşadar, în poezia lui Nichita Stănescu, iubirea este un sentiment asociat unor trăiri complexe.
Şansă de salvare din infernul copilăriei, dragostea aduce, în „vârsta de aur”, posibilitatea
depăşirii sinelui prin cunoaşterea lumii. Asociată unui demers cognitiv, iubirea este un sentiment
primordial, care are puterea de a metamorfoza sinele. Între sine şi lume se stabileşte o legătură,
prin iubire. Starea de îndrăgostire este, la Nichita Stănescu, o modalitate de integrare în
armoniile cosmosului, dar, în aceeaşi măsură, o încercare de asumare a propriei identităţi, o cale
spre descifrarea sensurilor ascunse.