Sunteți pe pagina 1din 82

PPSSIIHHOOLLOOGGIIEE SSOOCCIIAALLĂĂ ((IIII))

CCOONNFF DDRR

ŞŞTTEEFFAANN BBOONNCCUU

CCUUPPRRIINNSS I. INFLUENŢA SOCIALĂ 1. Facilitarea socială 2. Tehnici de influenţă interpersonală 3. Obedienţa
CCUUPPRRIINNSS
I. INFLUENŢA SOCIALĂ
1. Facilitarea socială
2. Tehnici de influenţă interpersonală
3. Obedienţa
4. Normalizarea
5. Conformismul
6. Polarizarea
7. Lenea socială
8. Influenţa minoritară
II. PROCESE INTERPERSONALE
1. Auto-îndeplinirea profeţiilor în relaţiile interpersonale
2. Auto-dezvăluirea
3. Atracţia interpersonală
4. Comportamentul de ajutorare
5. Comportamentul agresiv
BIBLIOGRAFIE

SCOPUL UNITĂŢII DE CURS

Să ofere cursanţilor noţiuni şi explicaţii pentru a înţelege influenţa socială;

Să înfăţişeze problematica proceselor interpersonale;

Să familiarizeze cursanţii cu metoda experimentală.

OBIECTIVE OPERAŢIONALE

În urma studierii acestei unităţi de curs, studenţii trebuie să:

cunoască principalele procese de influenţă socială;

distingă domeniul influenţei sociale de domeniul schimbării de atitudine;

discearnă între influenţa manifestă şi influenţa latentă;

descrie mecanismele influenţei în diferitele contexte sociale;

stabilească distincţii între domeniul interpersonal şi domeniul intrapersonal;

identifice procesele interpersonale fundamentale;

definească maniera de administrare a probelor în psihologia socială.

EVALUARE

Evaluarea cursanţilor se va face în funcţie de gradul de stăpânire a conceptelor şi teoriilor prezentate în curs. Forma de evaluare este examenul scris. Întrebările şi activităţile inserate în fiecare unitate de curs pot constitui subiect de examen. În cadrul întâlnirilor tutoriale vor fi dezbătute posibile subiecte de examen.

PSIHOLOGIE SOCIALĂ (II)

I. INFLUENŢA SOCIALĂ

I.1. FACILITAREA SOCIALĂ

Faptul primordial al ştiinţei psihosociologice este evoluţia individului în mijlocul semenilor. În forma sa incipientă, ca şi în formele cele mai evoluate, socialul înseamnă con-vieţuire. Este individul afectat de simpla prezenţă a celorlalţi? Constituie co-prezenţa pură o situaţie de influenţă socială? La începutul veacului al XX-lea tânăra disciplină a psihologiei sociale făcea din această întrebare obiectul primelor sale experimente. Într-un articol din 1898, intitulat “Factori dinamogenetici în competiţie şi în imprimarea ritmului”, psihologul american Norman Triplett a remarcat timpii superiori ai cicliştilor evoluând în compania altora, în comparaţie cu timpii obţinuţi în situaţia de cursă solitară. El a imaginat apoi un context pe care l-a vrut modelul curselor de biciclete, cerând unor copii să acţioneze mulinete, “cât de repede sunt în stare”, singuri sau având alături pe alţii care făceau acelaşi lucru. Cercetătorul a constatat o performanţă superioară în al doilea caz, conchizând asupra influenţei benefice pe care prezenţa altora ce execută o sarcină identică o are asupra individului. În anii ‘20 Floyd Allport, autorul primului manual de psihologie socială ce-şi întemeia sintezele pe studii experimentale, a dat un nume acestui fenomen - facilitarea socială, semnalându-i prezenţa şi în lumea animală. În principiu, facilitarea socială se referă la ameliorarea performanţei subiectului atunci când ceilalţi sunt de faţă în raport cu situaţia în care subiectul se află singur. Acelaşi psiholog a distins între efectele publicului (ceilalţi asistă pasivi la evoluţia subiectului) şi efectele co-acţiunii (ceilalţi prezenţi fac acelaşi lucru ca şi subiectul).

ţ i prezen ţ i fac acela ş i lucru ca ş i subiectul). ÎNTREB Ă
ţ i prezen ţ i fac acela ş i lucru ca ş i subiectul). ÎNTREB Ă

ÎNTREB Ă R I

Prin ce se deosebesc efectele publicului de efectele co-acţiunii? În prezenţa co-actorilor există evaluare? În prezenţa publicului există competiţie?

În perioada dintre cele două războaie mondiale cercetările s-au înmulţit, făcând apel atât la subiecţi umani, cât şi la subiecţi recrutaţi din diferite specii animale. Totuşi, pe lângă efectele propriu- zise de facilitare socială, s-a constatat curând că există situaţii în care prezenţa altora se soldează cu efecte negative asupra performanţei. Lipsa unei explicaţii unificatoare, precum şi dificultatea de a defini cu exactitate pasivitatea publicului, au condus la dispariţia interesului pentru acest fenomen. În 1965, când Robert Zajonc publică un articol cu un impact deosebit, studiile asupra facilitării sociale căzuseră în desuetudine şi mulţi le priveau ca pe o eroare a debutului, ca pe o fundătură a cercetării. Prin simplitatea şi nemaipomenita eleganţă a interpretării sale, Zajonc va resuscita preocupările pentru acest domeniu. Astăzi nici o discuţie despre procesele de grup sau despre influenţa socială nu mai poate ocoli problema dificilă a facilitării sociale.

127

ŞTEFAN BONCU

Teoria impulsului. Punctul de plecare al psihologului social american a fost un principiu binecunoscut al psihologiei experimentale: ideea că activarea (sau excitarea fiziologică) întăreşte răspunsul dominant. Potrivit ecuaţiei lui Hull-Spence, tendinţa de a da un răspuns creşte direct proporţional cu puterea obişnuinţei de a-l emite şi cu nivelul impulsului. Creşterea activării îmbunătăţeşte performanţa în activităţile simple, bine învăţate; aici răspunsul către care există propensiune - răspunsul dominant - este cel corect. Dimpotrivă, în sarcinile complexe răspunsul dominant nu mai corespunde celui corect, iar activarea, favorizând emiterea lui, duce la o performanţă slabă sau chiar la eşec. Zajonc a aruncat o punte între cele două domenii de cercetare, observând că prezenţa celorlalţi determină creşterea activării – aceasta este ipoteza fundamentală a modelului său. Prin urmare, compania celorlalţi provoacă răspunsurile dominante, făcând ca individul să se depăşească pe sine în sarcinile simple, pe care le cunoaşte perfect şi să aibă o evoluţie nemulţumitoare în cele complicate, de rezolvare de probleme sau de creativitate. La drept vorbind, facilitarea socială îşi merită numele numai în cazul primului tip de sarcini - în sarcinile complexe ea se transformă într-un serios blocaj extern. Experiment. În 1969, Zajonc, Heingarten şi Herman au realizat un experiment inspirat din studiile interbelice asupra facilitării sociale la animale: ei au folosit drept subiecţi gândaci de bucătărie. Se ştie că în faţa unei surse de lumină răspunsul dominant al insectelor este fuga. Zajonc şi colaboratorii săi au construit un aparat care conţinea fie un tub drept prin care se puteau deplasa insectele, fie un tub în cruce. În cazul tubului drept, ei au plasat o sursă de lumină la un capăt, iar la cellalt capăt o cameră întunecoasă, care reprezenta limanul pentru gândacii fotofobi. În aceste condiţii, răspunsul dominant era adaptativ: fugind în linie dreaptă în sensul opus celui din care venea lumina, gândacii se adăposteau în întuneric. Pe de altă parte, în cazul tubului în cruce, camera întunecoasă nu se afla la capătul opus sursei de lumină, ci era plasată lateral: ca să ajungă la adăpost, insectele trebuiau să se întoarcă la dreapta la jumătatea drumului. Dacă ele continuau să alerge înainte, dădeau peste o cameră luminoasă. De data aceasta, răspunsul dominant nu era cel adecvat: îndepărtându-se în linie dreaptă de sursa de lumină, insectele se îndepărtează şi de camera întunecoasă. Potrivit ipotezei fundamentale a lui Zajonc, prezenţa altora din aceeaşi specie va întări răspunsul dominant. Această întărire va ameliora performanţa în cazul tubului drept, dar va deteriora în cazul tubului în cruce. Experimentatorii au creat două condiţii de prezenţă socială: co-acţiune şi public pasiv. Co-acţiunea presupunea ca insectele să alerge câte două, fie în tubul drept, fie în tubul în cruce. Prezenţa publicului pasiv a fost asigurată prin crearea unor mici cabine de o parte şi de alta a tuburilor din plexiglas, prin care patru insecte priveau la cele care se puneau la adăpost în faţa luminii; evident, insectele din tub puteau percepe această prezenţă socială. Rezultatele acestui experiment bizar pentru psihologia socială au confirmat pe deplin teoria impulsului: în aparatul cu tub drept, prezenţa celorlalţi din aceeaşi specie a făcut ca insectele să ajungă mai repede în camera întunecoasă. Dimpotrivă, insectele care alergau în tubul în cruce şi care trebuiau să emită un răspuns subordonat pentru a ajunge în întuneric, au avut o performanţă mai slabă dacă au fost însoţite sau privite de alte insecte decât dacă au fost singure. Aşadar, prezenţa celorlalţi a crescut probabilitatea răspunsului dominant, fie el corect sau incorect. Zajonc a insistat asupra rolului simplei prezenţe în facilitarea socială. Potrivit acestui autor, facilitarea socială, deci ameliorarea performanţei subiectului în sarcinile simple şi deteriorarea

autor, facilitarea social ă , deci ameliorarea performan ţ ei subiectului în sarcinile simple ş i

128

PSIHOLOGIE SOCIALĂ (II)

performanţei lui în sarcinile complexe, are la bază simpla prezenţă a celorlalţi. Simpla prezenţă implică un public total inactiv, ce nu oferă nici un feed-back. Zajonc susţine că fenomenul de facilitare socială are loc, indiferent de ceea ce fac membrii publicului, şi indiferent de ceea ce gândeşte subiectul despre prezenţa lor.

de ceea ce gânde ş te subiectul despre prezen ţ a lor. ÎNTREBARE Crede ţ i

ÎNTREBARE

Credeţi că există în viaţa reală simplă prezenţă aşa cum o descrie Zajonc?

Teoria fricii de evaluare. Principala rivală a concepţiei lui Zajonc este teoria fricii de evaluare, elaborată de Nicholas Cottrell (1972). Acesta susţine că publicul ca şi co-actorii înseamnă pentru individ înainte de toate posibilitatea de a fi evaluat. Ca atare, autorul menţionat propune o modificare a teoriei simplei prezenţe, avansând ipoteza că celălalt provoacă o creştere a activării (excitării fiziologice) numai dacă este privit ca un potenţial evaluator. Cottrell acceptă ideile lui Zajonc despre rolul activării în situaţiile de facilitare socială (aceasta stimulează răspunsurile dominante), dar neagă faptul că activarea ar fi produsă de simpla prezenţă a celorlalţi. Experiment. Spre a testa această ipoteză, Cottrell şi colaboratorii săi (1968) au contrastat condiţia de simplă prezenţă cu una în care membrii publicului erau legaţi la ochi, explicându-se subiectului că se pregătesc astfel pentru a participa la o experienţă asupra percepţiei. Spre deosebire de publicul dispunând de posibilitatea urmăririi evoluţiei subiectului, cei lipsiţi de această posibilitate n-au determinat răspunsuri dominante decât într-o măsură foarte redusă; cercetătorii au putut conchide că ei n-au influenţat nivelul de activare al subiectului. Facilitarea socială are la bază, aşadar, evaluarea pe care ceilalţi o fac asupra subiectului, şi nu simpla lor prezenţă.

o fac asupra subiectului, ş i nu simpla lor prezen ţă . ÎNTREBARE Ceilal ţ i

ÎNTREBARE

Ceilalţi diferă mult între ei în privinţa capacităţii lor percepute de a ne evalua. Ce caracteristici au cei pe care-i în măsură să ne evalueze?

S-a demonstrat, de asemenea, că indivizii cu scoruri înalte la anxietate devin mai anxioşi în situaţia de evaluare de către un public decât cei ce au această trăsătură mai puţin pronunţată, fapt ce confirmă teoria fricii de evaluare. Cottrell a explicat capacitatea instanţei evaluatoare de a suscita frică prin anticiparea de către actor a rezultatelor negative ale evaluării. Provocând frică, aceste expectanţe produc implicit o creştere a activării. Pe de altă parte, expectanţele cu privire la urmările pozitive ale evaluării implică şi ele o activare, încât ambele tipuri de expectanţe sfârşesc prin a produce efecte de facilitare socială. Teoria distragere-conflict. O teorie a facilitării sociale ce ţine seama mai puţin decât oricare alta de caracterul social al acestui fenomen este teoria distragere - conflict, aparţinând lui G. Sanders şi R. Baron. Sanders şi Baron se declară şi ei de acord cu Zajonc în ceea ce priveşte efectele activării fiziologice în situaţiile de facilitare socială, dar în viziunea lor activarea apare ca urmare a distragerii atenţiei subiectului de către ceilalţi. În această teorie, concentrarea atenţiei subiectului joacă rolul central. Ceilalţi, în calitate de observatori sau de co-actori distrag atenţia subiectului de la sarcină; astfel ia naştere un conflict, subiectul trebuind să decidă dacă îşi va concentra atenţia în continuare pe

129

ŞTEFAN BONCU

sarcină sau şi-o va focaliza pe ceilalţi. Conflictul, ce corespunde unei supraîncărcări a sistemului cognitiv, cauzează activare (excitare fiziologică) iar aceasta la rândul ei conduce la efectele cunoscute asupra performanţei (îmbunătăţirea performanţei în sarcinile simple şi deteriorarea ei în sarcinile complexe). Şi stimulii non-sociali dispun de potenţial de distragere a atenţiei, încât şi ei pot declanşa activarea, afectând performanţa.

*

Facilitarea socială constituie astăzi obiectul unei vii confruntări de idei. Chiar dacă procesele de facilitare au loc la nivelul zero al interacţiunii ele constituie forma radicală de influenţă, cea mai simplă, dar căreia cu greu ne putem sustrage.

I.2. TEHNICI DE INFLUENŢĂ INTERPERSONALĂ

În multe situaţii din viaţa cotidiană, în cadrul relaţiilor interpersonale obişnuite, oamenii încearcă să se influenţeze unul pe altul, să obţină ceva de la celălalt sau să-l facă să desfăşoare un anume comportament. Pentru a avea succes, cererile şi rugăminţile trebuie să fie formulate într-un anumit fel şi mai ales în condiţii speciale. Aceste condiţii se referă la contextul în care evoluează cei doi protagonişti. Într-adevăr, în mod obişnuit, un demers de influenţă nu conţine numai transmiterea mesajului, ci o secvenţă mai largă de interacţiune. Dacă sursa nu dispune de putere, simpla adresare a cererii poate să rămână fără răspuns. Şansele de succes sporesc mult dacă ea foloseşte o tehnică sau o strategie de inducere a influenţei. În cele ce urmează vom trata succint tocmai tehnicile folosite de indivizi în viaţa de zi cu zi pentru a face ca rugăminţilor sau cererilor lor de a obţine un obiect, o informaţie sau un serviciu să li se dea curs. Majoritatea studiilor şi manualelor includ tehnicile de influenţă interpersonală în domeniul persuasiunii şi schimbării de atitudine. Noi socotim că ele ţin mai curând de influenţa socială, dată fiind însemnătatea deosebită pe care o dobândeşte contextul interacţiona. În situaţiile interpersonale la care ne referim evoluează un individ care doreşte să exercite influenţă (sursa) şi unul asupra căruia se exercită influenţă (ţinta; cel căruia îi este adresată cererea sau cererile). Uneori sursa face apel la strategii ce urmăresc construirea unui cadru al interacţiunii în interiorul căruia formularea cererii capătă o eficienţă uluitoare. Robert Cialdini, un psiholog social american ce s-a remarcat în acest domeniu, le-a asemănat tehnicilor de jujitsu, iar influenţa obţinută prin intermediul lor a numit-o influenţă automată sau influenţă instantanee. Mecanismele comportamentale pe care le pun în mişcare aceste scenarii permit declanşarea actului de complezenţă (îndeplinirea cererii sursei) fără exercitarea de presiuni şi, de multe ori, fără ca manipularea să devină evidentă.

Cele mai eficiente tehnici de inducere a complezenţei se bazează pe cererile multiple. În loc de adresa direct o singură cerere, în astfel de tehnici prima cerere are rolul de a pregăti terenul şi a facilita acceptarea de către ţinta influenţei a celei de-a doua cereri.

130

PSIHOLOGIE SOCIALĂ (II)

Piciorul în uşă “Piciorul în uşă” constă în a formula o cerere mică, ce nu implică un mare efort din partea ţintei, urmată de solicitarea obiectului sau serviciului pe care sursa l-a urmărit de la început - are, aşadar, ca nucleu ideea că dacă faci pe cineva să fie de acord cu o cerere mică, persoana va fi mai dispusă apoi să curs unei cereri mai mari. Experiment. În experimentul lui Freedman ci Fraser din 1966, subiecţii (gospodine) care au fost mai înainte contactaţi pentru a răspunde la câteva întrebări simple privitoare la tipul de săpun pe care-l utilizează, au consimţit într-o mai mare măsură în faţa unei cereri mult mai mari avansate mai târziu, aceea de a primi şase persoane să le facă inventarul ustensilelor de bucătărie. Prin contrast, majoritatea gospodinelor cărora li se adresase de la început cererea mare (aceea de a accepta ca şase persoane să facă un inventar al obiectelor din bucătărie) au refuzat-o.

Acordul subiecţilor se bazează în principal pe angajamentul lor faţă de decizia luată la început: odată ce au decis să se arate amabili şi să răspundă pozitiv solicitărilor formulate de sursă, le vine foarte greu să abdice de la acest principiu. Deciziile de implicare, chiar cele greşite, se perpetuează prin ele însele, persoana adăugând noi argumente ce justifică persistenţa angajamentului. Consistenţa comportamentelor este valorizată pozitiv de către ceilalţi şi, de aceea, ea funcţionează ca un motiv pentru persoană. Cele două explicaţii anterioare au fost completate făcându-se apel la conceptele teoriei auto-percepţiei. De Jong (1979) a observat că ţinta îşi construieşte cu prilejul primei cereri recepţionate o imagine de sine ca persoană amabilă şi binevoitoare, la care refuzul celei de-a doua cereri ar obliga-o să renunţe.

refuzul celei de-a doua cereri ar obliga-o s ă renun ţ e. Low-balling O alt ă

Low-balling O altă tehnică deosebit de ingenioasă ce foloseşte, de asemenea, procedeul “startului mic” este tehnica “aruncării mingii joase” (low-balling, un termen preluat din baseball). Low-balling se prezintă ca un scenariu în două acte, în care, după ce ţinta s-a declarat de acord cu o primă cerere, i se dezvăluie un preţ mai mare al obiectului tranzacţionat. Diferenţa în raport cu “piciorul în uşă” constă în faptul că ambele solicitări se referă la acelaşi obiect. Low-balling este mai primitivă şi mai puţin onestă, întrucât agentul de influenţă denunţă înţelegerea şi procedează la un soi de şantaj. Cialdini arată că această tehnică apare în mod obişnuit în arsenalul vânzătorilor americani de maşini uzate. După ce cade la învoială asupra unui preţ, sursa pretinde, de pildă, că a uitat să ia în calcul o piesă şi avansează un nou preţ, mai mare. În mod surprinzător, clienţii se conformează. Dinamica psihologică implicată este aceeaşi angajare în decizie care apare în “piciorul în uşă”. Experiment. Cialdini a demonstrat experimental eficienţa low-balling cerând unui grup de subiecţi să se prezinte la un experiment asupra memoriei la ora şapte dimineaţa. În condiţia de low-balling a cerut acelaşi lucru, dar numai după ce ei se angajaseră să participe la experiment, i-a informat că acesta va începe la şapte dimineaţa. Aşadar, costurile ascunse (faptul că experimentul are loc la o oră incomodă) sunt dezvăluite după ce ţinta acceptase propunerea sursei). Al doilea grup a fost mult mai complezent (56% faţă de 31%); în plus, subiecţii din acest grup şi-au ţinut într-o măsură mai mare promisiunea de a fi punctuali la experiment.

ţ ii din acest grup ş i-au ţ inut într-o m ă sur ă mai mare

131

ŞTEFAN BONCU

ACTIVITATE

Daţi exemple de proceduri low-balling pe care le-aţi aplicat sau cărora le-aţi căzut victime.

Uşa în faţă “Uşa în faţă” se deosebeşte de “piciorul în uşă” prin ordinea inversată a celor două cereri. Ce se întâmplă când cererea mare este prezentată prima? În mod surprinzător, şi strategia aceasta se dovedeşte eficientă în inducerea complezenţei. În tehnica uşii în faţă, persoanei-ţintă i se solicită mai întâi un serviciu foarte dificil de îndeplinit şi numai după aceea i se adresează adevărata cerere, mai puţin însemnată, dar care l-a interesat pe agentul influenţei de la bun început. Aparent, această strategie nu ar trebui să funcţioneze, căci ea nu se mai bazează pe principiul startului mic. Mai cu seamă politicienii sunt maeştri ai acestei tehnici. De pildă, ca să se obţină acceptul populaţiei cu privire la creşterea preţului benzinei cu 50%, se anunţă o majorare de 100%. După ce lumea protestează, se revine şi se procedează la o majorare de 50%, intenţionată de la început. În felul acesta, după ce a fost confruntată cu ameninţarea unei scumpiri catastrofale, populaţia acceptă uşor o creştere a preţului care este şi ea foarte însemnată. Experiment. Pentru a testa eficienţa acestei tehnici, Cialdini şi colaboratorii săi (1975) au cerut studenţilor întâlniţi pe aleile din jurul universităţii să participe, vreme de doi ani, ca voluntari, într-un program de asistenţă a tinerilor delicvenţi. Aproape nimeni nu a răspuns afirmativ. Totuşi, atunci când aceloraşi subiecţi li se adresează o cerere mai puţin însemnată, aceea de a însoţi un grup de copii delicvenţi într-o seară la grădina zoologică, 50% dintre ei acceptă. Foarte relevant, este că prezentată singură, a doua cerere produce o complezenţă de numai 17%. Cialdini a precizat o condiţie sine qua non a funcţionării acestei tehnici: cele două solicitări trebuie să fie adresate de aceeaşi persoană. Potrivit acestui autor, mecanismul uşii-în-faţă este pus în mişcare de norma concesiilor reciproce. Resortul influenţei constă în acest caz în iluzia ce se creează persoanei ţintă că solicitatorul a abandonat o cerere relativ importantă pentru a-i solicita un lucru de mai mică însemnătate. Concesia pe care se simte obligată să o facă la rândul ei nu reprezintă altceva decât îndeplinirea serviciului dorit de sursă.

altceva decât îndeplinirea serviciului dorit de surs ă . ÎNTREBARE Ce rol crede ţ i c

ÎNTREBARE

Ce rol credeţi că joacă în această tehnică contrastul (din punct de vedere al efortului implicat) dintre cele două cereri?

Asta nu-i tot Jerry Burger este un cercetător care, ca şi Cialdini, a studiat tehnicile concrete pe care le utilizează profesioniştii influenţei interpersonale. Astfel, el a ajuns să propună tehnica “asta nu-i tot” (that’s not all technique). Burger arată că aceasta este o tehnică larg folosită în domeniul vânzării de produse ieftine. Ea constă în a prezenta produsul, în a-i enunţa preţul, apoi, fără a-l lăsa pe client să răspundă, a declara că “asta nu-i tot”: după declararea iniţială a preţului, vânzătorul revine şi fie spune că la preţul anunţat se oferă în plus, pe lângă produsul respectiv, încă un produs, fie micşorează preţul, arătând că aceasta se întâmplă “numai pentru dvs.” sau “doar astăzi”. Desigur, vânzătorul avea de la

132

PSIHOLOGIE SOCIALĂ (II)

început intenţia de a vinde cele două produse împreună ori de a vinde primul produs la preţul mai mic, cerut în secvenţa a doua. Experimentele lui Burger au demonstrat că procedând astfel vânzările sunt mai mari decât dacă se prezintă de la început cele două produse ca vânzându-se împreună ori se prezintă de la început preţul mai mic. Potrivit cercetătorului american, “asta nu-i tot” are la bază aceeaşi normă a concesiilor reciproce din “uşa în faţă“: clientul crede că vânzătorul este dispus să negocieze, crede că acesta a făcut o concesie oferindu-i în plus un produs sau reducând preţul şi se simte dator să lase impresia de reciprocitate, acceptând a doua ofertă.

Piciorul în gură Howard a descris în 1990 o tehnică de inducere a complezenţei care ilustrează în manieră elocventă nevoia de consistenţă comportamentală a indivizilor: tehnica piciorului în gură (foot-in-the- mouth techique). Aceasta, argumentează autorul american, poate fi recomandată celor ce adresează pe stradă trecătorilor cereri de a dona bani în folosul unei cauze sau a unei instituţii. Tehnica se compune, ca şi piciorul în uşă, din două secvenţe: în prima, ţintei i se adresează o întrebare simplă şi care pare formală: ţinta este întrebată ce face ori cum se simte. În a doua secvenţă, se înaintează cererea propriu-zisă. Evident, subiecţii nu se vor arăta complezenţi decât dacă răspunsul din prima fază este de genul: “foarte bine”, “excelent”, “extraordinar” etc. Piciorul-în-gură se bazează pe ideea că ţinta se va comporta în concordanţă cu starea sufletească declarată. Într-adevăr, multe studii de psihologie socială au pus în evidenţă tendinţa indivizilor de a menţine o consistenţă comportamentală. Or, în cazul acesta, declararea publică a unei dispoziţii excelente îl obligă pe subiect să accepte, în secvenţa următoare, cererea sursei. Altminteri, ar însemna să anuleze declaraţia anterioară.

Înfricoşare, apoi eliberare În primul număr pe 1998 al prestigiosului Journal of Experimental Social Psychology, Dariusz Dolinski şi Richard Nawrat propun o nouă tehnică de inducere a complezenţei, care ar avea o eficienţă egală cu tehnicile clasice: “Înfricoşare, apoi eliberare” (fear-then-relief). Ideea lor fundamentală este de o cuceritoare simplitate: indivizii care trăiesc un sentiment de frică, a cărui sursă este mai apoi brusc eliminată, au tendinţa de a răspunde pozitiv cererilor ce le sunt adresate. În articolul menţionat, autorii raportează patru studii de teren şi un experiment de laborator. Iată rezumatele primelor două studii prezentate:

În primul studiu de teren, subiecţii sunt pietoni care traversează neregulamentar o stradă dintr-un oraş polonez. În timpul traversării, ei aud brusc un fluierat. Bănuind că a fost fluierul unui poliţist, privesc în jur şi se grăbesc să ajungă pe celălalt trotuar. Aici constată că nu există nici un pericol. În acelaşi moment, sunt abordaţi de un experimentator, care le cere să completeze un chestionar, sarcină ce le-ar consuma 10 minute. Rezultatele au arătat că, în comparaţie cu pietonii care nu au auzit fluierul, cei ce-au scăpat brusc de frica de a fi amendaţi s-au dovedit mai disponibili. Aproximativ acelaşi design se repetă şi în al doilea studiu. De data aceasta, experimentatorii au profitat de tendinţa locuitorilor unui oraş polonez de a-şi parca maşinile în zona centrală, în care parcarea era interzisă. Experimentatorii au plasat foi de hârtie sub ştergătoarele maşinilor parcate neregulamentar şi au aşteptat ca proprietarul să se întoarcă. Acesta bănuieşte că hârtia de pe parbriz este o amendă a poliţiei, se sperie şi răsuflă uşurat când descoperă că e altceva. Evident, subiecţii

133

ŞTEFAN BONCU

abordaţi în acel moment au fost mai înclinaţi să dea curs cererii experimentatorului decât subiecţii care-şi lăsaseră maşina într-o parcare cu plată. Autorii au încercat să explice aceste rezultate amintind o concluzie din domeniul cercetărilor asupra comportamentelor de ajutorare: indivizii aflaţi într-o stare de bună dispoziţie acordă ajutor într-o măsură mai mare decât cei în dispoziţie proastă sau neutră.

mare decât cei în dispozi ţ ie proast ă sau neutr ă . ÎNTREBARE Mai pute

ÎNTREBARE

Mai puteţi găsi alte explicaţii pentru efectul “Înfricoşare, apoi eliberare”?

Tehnica scenariului Un studiu al lui Carroll (1978) a arătat că subiecţii cărora li se cere să-şi imagineze producerea unui eveniment social (de exemplu, succesul în alegeri al unui candidat) prin intermediul unui scenariu structurat ajung să creadă într-o mai mare măsură că evenimentul se va produce. Autorul a explicat acest rezultat invocând euristica disponibilităţii (availaility heuristic) descrisă de Tversky şi Kahneman (1973): cu cât o idee este mai disponibilă din punct de vedere cognitiv (ne vine în minte repede), cu atât ea este mai folosită în raţionamente şi în acţiunile persoanei. Cerându-le subiecţilor să-şi imagineze producerea unui eveniment, facem de fapt imaginile acestui eveniment mai disponibile în mintea lor şi, ca atare, îi facem să aprecieze că este probabil ca evenimentul să se producă. Capacitatea unui scenariu (o serie de evenimente legate la un loc într-o formă narativă) de a influenţa probabilitatea judecăţilor poate avea importante consecinţe pentru complezenţa comportamentală: sursa se poate bucura de mai mult succes dacă, înainte de a adresa cererea, convinge ţinta să-şi imagineze un scenariu în care realizează comportamentul pe care sursa îi va cere să-l efectueze. Eficienţa scenariului în amplificarea complezenţei se bazează pe două mecanisme:

1. Scenariul creează expectanţa că evenimentul imaginat se va produce, iar oamenilor nu le

place să-şi abandoneze ori să-şi infirme expectanţele. Aşadar, expectanţele stimulează comportamentele consistente.

2. Pe de altă parte, dacă subiecţii sunt făcuţi, prin intermediul scenariului, să creadă că e

probabil să efectueze un anumit comportament, ei vor dezvolta o atitudine favorabilă faţă de comportamentul respectiv, pentru a menţine o auto-percepţie consistentă. Schimbarea atitudinii faţă de comportament va determina realizarea lui. Într-un articol în care fac legătura între capacitatea scenariilor de a spori probabilitatea subiectivă a unui eveniment şi complezenţă, Gregory, Cialdini şi Carpenter (1982) prezintă patru experimente. Vom prezenta succint experimentul prin care autorii verifică efectele scenariului asupra judecăţilor de probabilitate ale subiecţilor, precum şi experimentul care probează direct eficienţa scenariilor în a produce complezenţa. Experiment. În primul experiment, subiecţilor li se cere să-şi imagineze că au comis o spargere şi că au fost arestaţi. Activitatea imaginară era ghidată de instrucţiuni furnizate prin intermediul unei benzi magnetice (“imaginează-ţi că ţi se cere să te întorci cu spatele, să ridici mâinile, să te lipeşti de maşină; imaginează-ţi că un poliţist verifică dacă eşti înarmat, etc.). Variabila dependentă era răspunsul subiecţilor la întrebarea “În ce măsură credeţi că este probabil ca într-o zi să fiţi arestaţi pentru o spargere?”. Grupul de control completa numai chestionarul în

ca într-o zi s ă fi ţ i aresta ţ i pentru o spargere?”. Grupul de

134

PSIHOLOGIE SOCIALĂ (II)

care era inclusă această întrebare. Conform ipotezelor, în comparaţie cu cei din condiţia de control, subiecţii care şi-au imaginat că au fost arestaţi au apreciat că este probabil să treacă prin această experienţă cândva. Experiment. Experimentul asupra complezenţei se desfăşura astfel: experimentatorii abordau subiecţii în apartamentele acestora, cerându-le să completeze un chestionar asupra utilităţii televiziunii prin cablu; de fapt, chestionarul îl punea pe subiect în situaţia de a-şi imagina că este utilizator de televiziune prin cablu. La sfârşit, experimentatorul lăsa subiecţilor o carte poştală cu adresa companiei de televiziune prin cablu, prin care aceştia puteau cere informaţii suplimentare ori instalarea cablului. În comparaţie cu un lot de subiecţi cărora nu le fusese aplicată tehnica scenariului, subiecţii ce completaseră chestionarul solicitau într-o mai mare măsură serviciile companiei.

Complezenţă şi atingere fizică Menţionăm, în finalul acestui capitol, o manieră simplă de a induce complezenţa. O tratăm în rând cu celelalte tehnici de influenţă interpersonală întrucât şi ea presupune amenajarea contextului în care este lansat mesajul persuasiv - chiar dacă în acest caz este vorba de un simplu gest al sursei. Începând de prin 1980, psihologii sociali interesaţi de complezenţă ori de puterea socială, ca şi cercetătorii din domeniul comunicării au studiat efectele atingerii. Atingerea ţintei de către sursă pare să aibă un efect deosebit de pronunţat asupra complezenţei. Evident, acest efect depinde de caracteristicile sociale şi personale ale sursei, de felul în care se produce atingerea, de partea corpului ţintei atinsă de sursă. Atingerea oferă informaţii sociale despre putere, agresivitate, dominanţă, dorinţa de intimitate, sentimentele prieteneşti, etc. Ea amplifică în mod semnificativ gradul de atractivitate al celui care o iniţiază. Într-un context medical, atingerea poate avea chiar efecte terapeutice. Atingerea se poate dovedi, mai cu seamă, persuasivă.

ACTIVITATE

Indicaţi zonele corporale pe care şi le ating bărbaţii în timpul interacţiunilor persuasive.

Experiment. Într-un experiment al lui Willis şi Hamm din 1980, subiecţilor li se cerea pe stradă să semneze o petiţie. În cele două Condiţii, experimentatorii fie atingeau uşor subiecţii pe braţ, fie le adresau numai cererea de a semna petiţia. Conform ipotezelor, subiecţii pentru care mesajul persuasiv fusese însoţit de atingere au căzut de acord într-o măsură mai mare să semneze. Complezenţa se accentuează în special în cazul subiecţilor bărbaţi care au fost atinşi de o femeie-experimentator. Explicaţiile psihologice ale acestor efecte se bazează pe creşterea activării fiziologice a ţintei, creşterea implicării ţintei, creşterea atractivităţii iniţiatorului atingerii ori conştientizarea de către ţintă a necesităţii de a sări în ajutor (atingerea s-a dovedit un factor important în declanşarea comportamentului de ajutorare faţă de indivizi pe care donatorul nu-i cunoaşte).

135

ŞTEFAN BONCU

I.3. OBEDIENŢA

Obedienţa reprezintă un gen de influenţă socială diferit, prin mecanismele subiacente, în raport cu facilitarea socială, normalizarea sau conformismul. Situaţiile de obedienţă sunt situaţii în care schimbarea în comportamentul ţintei survine ca urmare a unui ordin venit din partea unei surse de influenţă înzestrate cu autoritate legitimă. Ca atare, diferenţa de statut dintre cele două entităţi devine un factor ce afectează în mod decisiv cuantumul de influenţă obţinut. Majorităţii cantitative din situaţiile de conformism îi ia locul o majoritate calitativă. În relaţia de obedienţă dorinţa sursei de a influenţa comportamentul ţintei este evidentă, resimţită ca atare de aceasta din urmă. Mai mult, personajul autoritar supraveghează de obicei îndeplinirea ordinului, reînnoindu-l atunci când persoana ţintă dă semne de independenţă şi făcând astfel ca situaţia să pară şi mai constrângătoare. În fine, în comparaţie cu situaţiile de conformism, în care membrii grupului şi individul influenţat au acelaşi comportament, în obedienţă nu regăsim această similaritate; autoritatea pretinde ca individul să desfăşoare un comportament pe care ea însăşi nu-l face, cel puţin nu sub privirile acestuia.

ACTIVITATE

Daţi exemple de surse ce pot induce obedienţă.

Cercetările lui Stanley Milgram asupra obedienţei au avut un ecou cu totul neobişnuit în lumea ştiinţifică. Milgram şi-a făcut ucenicia pe lângă Asch. De timpuriu, însă, şi-a criticat magistrul, opinând că tipul de sarcină imaginată de acesta pentru studiul conformismului nu are consecinţe pentru conduita cotidiană a subiectului. De aceea, el a preferat, în locul judecăţilor perceptive, un comportament motor - administrarea de şocuri electrice unui partener. În studiile sale, figura autoritară este reprezentată de experimentator.

ÎNTREBARE

În ce sens poate constitui experimentatorul o autoritate? Consideraţi că el poate funcţiona ca autoritate în afara laboratorului?

Experiment. Subiecţii primului experiment al lui Milgram, ca, de altminteri, subiecţii tuturor experimentelor, au fost recrutaţi printr-un anunţ în ziarul local din New Haven. Anunţul preciza că fiecare participant va primi 4 dolari (ceea ce reprezenta plata îndestulătoare pentru o oră de lucru) şi 50 de cenţi pentru transport. Se menţiona că e necesar ca subiecţii să fie bărbaţi şi să aibă vârsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani (numai în experimentul 8 s-au folosit femei în rolul profesorului). Profesiunile subiecţilor au fost din cele mai diverse, de la muncitori la funcţionari şi de la vânzători la oameni de afaceri. Sosind la laborator, subiectul întâlneşte un bărbat corpolent de 50 de ani, cu o înfăţişare de funcţionar de nivel mediu (de fapt, un complice), care-i mărturiseşte că şi el a venit pentru a lua parte la experiment. Amândoi sunt întâmpinaţi de experimentator – Milgram a preferat să observe totul din spatele pereţilor oglindă, încât rolul experimentatorului l-a jucat un profesor de biologie de 31 de ani. Cu

136

PSIHOLOGIE SOCIALĂ (II)

o înfăţişare întrucâtva severă, îmbrăcat într-un halat gri şi purtând cravată, acesta a păstrat mereu o atitudine impasibilă. Experimentatorul le plătea celor doi, precizându-le că orice s-ar întâmpla în experiment, banii le aparţin. Le explica apoi că cercetarea sa poartă asupra influenţei pedepsei asupra învăţării, arătând vag spre un teanc de cărţi de pe birou, pe care subiectul putea zări titluri legate de învăţare. Pentru buna desfăşurare a experimentului, unul din cei doi trebuia să joace rolul profesorului, iar celălalt al elevului. Prin trucarea unei trageri la sorţi, subiectul naiv ajungea întotdeauna să joace rolul profesorului. Elevul era aşezat într-un scaun electric într-o încăpere alăturată. În timp ce i se legau electrozii sub privirile subiectului, bărbatul corpolent mărturiseşte că n-a mai primit niciodată şocuri electrice. Experimentatorul îl linişteşte, spunându-i: “Deşi şocurile pot fi foarte dureroase, nu vă vor provoca răni grave”. Întors în laborator împreună cu experimentatorul, “profesorul” primea instrucţiunile pentru conduita sa din timpul experimentului de învăţare. I se prezenta generatorul de şocuri electrice, cu cele 30 de comutatoare. Fiecare comutator era etichetat cu un voltaj de la 15 la 450 de volţi, cu o creştere de 15 volţi de la un comutator la altul, de la stânga la dreapta. În afară de aceste etichete, existau alte nouă, din care primele şapte priveau grupuri de câte patru comutatoare: şoc uşor, şoc moderat, şoc puternic, şoc foarte puternic, şoc intens, şoc extrem de intens, pericol: şoc sever. Ultimele două comutatoare erau marcate fiecare cu însemnul XXX. Elevul trebuia să înveţe perechi de cuvinte. Subiectul naiv sau profesorul citea o listă de cuvinte-perechi, după care rostea primul termen al unei perechi, urmat de alte patru cuvinte. Sarcina elevului era de a stabili care din cele patru cuvinte era perechea termenului enunţat. Aflat în camera alăturată şi neputând comunica verbal, elevul îşi transmitea răspunsul prin apăsarea unuia din cele patru butoane de pe pupitrul din faţa sa. Prin acţionarea acestor butoane, se aprindeau becuri corespunzătoare deasupra generatorului de curent, încât profesorul lua cunoştinţă de răspunsul elevului. Potrivit instrucţiunilor, la fiecare nouă greşeală a elevului, profesorul urma să aplice un şoc electric superior ca intensitate. Înainte ca şedinţa de învăţare să înceapă, pentru a mări credibilitatea montajului experimental, subiectului naiv i se aplica un şoc electric de 45 de volţi. Astfel, subiecţii nu puteau bănui că maşina din faţa lor era doar o simulare a generatorului de şocuri. Să remarcăm, că subiectul este o persoană foarte ocupată: el administrează testul de cuvinte perechi, analizează răspunsurile elevului şi decide dacă sunt sau nu corecte, aplică şocul electric (de fiecare dată cu 15 volţi mai puternic decât precedentul, anunţă într-un microfon rezultatul fiecărei încercări, răspunsul corect dacă elevul a comis o eroare, precum şi intensitatea şocului electric pe care urmează să-l administreze. Milgram însuşi a admis că acest şir de acţiuni desfăşurate într-un timp scurt constituie un factor relativ însemnat în determinarea comportamentului subiectului. În privinţa feedbackului elevului, acesta furnizează aproximativ trei răspunsuri greşite la unul corect. În acest experiment, subiectul nu are posibilitatea să audă nici un protest al victimei, după cum nu aude răspunsurile ei. Atunci când se aplică şocul de 300 de volţi, victima loveşte în perete, iar subiectul aude izbitura. Zgomotul se repetă după şocul de 315 volţi. După aceste incidente, elevul nu se mai face în nici un fel auzit şi nu mai dă nici un răspuns. Experimentatorul cere subiectului să considere absenţa răspunsului drept răspuns greşit. Reacţiile de abandon ale subiectului se pot produce la oricare intensitate a şocului, însă, cum vom vedea, în experimentul 1 primii subiecţi (cinci la număr) se opresc la şocul de 300 de volţi. Milgram s-a îngrijit să standardizeze intervenţiile experimentatorului. Atunci când subiectul manifesta prima dată

137

ŞTEFAN BONCU

dorinţa de a renunţa, i se spunea: “Vă rog să continuaţi”. Replicile următoare sunau astfel:

“Experimentul cere să continuaţi”, “Este esenţial să continuaţi”, “Nu aveţi de ales, trebuie să continuaţi”. Tonul persoanei înzestrată cu autoritate era ferm, dar, cum ne asigură Milgram, “nu nepoliticos”. Cele patru replici reprezintă, de fapt, operaţionalizarea autorităţii”. E uluitor cum nişte fraze atât de banale pot induce obedienţa. Cineva observa că ultimele două sunt absurde şi că, examinate în afara contextului, ar putea părea că ruinează credibilitatea autorităţii. Întregul montaj experimental trebuie înţeles ca un cadru optim în care poate fi studiat conflictul dintre comenzile experimentatorului de a continua şi cererile victimei de a opri administrarea şocurilor. Milgram a practicat măsuri dependente extrem de simple, aceasta constituind o caracteristică esenţială a tuturor demersurilor lui empirice. În experimentele asupra obedienţei, măsura dependentă principală a constituit-o intensitatea şocului la care subiectul refuză să mai asculte de ordinele autorităţii. Totuşi, Milgram n-a stăruit asupra diferenţelor dintre, de pildă, subiecţii care se opresc la 150 de volţi şi cei care se opresc la 420 de volţi, numindu-i pe toţi cei care părăsesc experimentul înainte de administrarea şocului maxim “subiecţi neobedienţi”, denumirea de “subiecţi obedienţi” rezervând-o pentru cei ce au aplicat absolut toate şocurile. În afara urmăririi acestei variabile, autorul a făcut observaţii sistematice, notând toate comportamentele neobişnuite. Evoluţia fiecărui subiect a fost înregistrată pe bandă audio. S-au făcut şi fotografii, numai prin peretele oglindă. Autorul a măsurat latenţa şi durata şocurilor. Rezultatele cele mai cunoscute ale experimentului standard privesc proporţia de subiecţi obedienţi: 26 din 40, ceea ce reprezintă 65%. Cei 14 subiecţi neobedienţi şi-au întrerupt participarea astfel: 5 la 300 de volţi (la acest nivel, elevul loveşte cu piciorul în perete), 4 la 315 volţi, 2 la 330, câte unul la 345, 360 şi 375. Din punctul de vedere al intensităţii şocurilor aplicate, media celor 40 de subiecţi a fost de 375; media numărului de şocuri aplicate de şocuri administrate de un subiect ar valoarea 27 (din 30, cât ar fi fost maximum posibil). Milgram a raportat, în completarea acestor măsuri dependente, nervozitatea extremă a subiecţilor: “Subiecţii transpirau, tremurau, se bâlbâiau, îşi muşcau buzele, gemeau şi îşi înfingeau unghiile în carne […] Un semn de tensiune l-a constituit apariţia repetă a unor accese de râs nervos. Râsul părea complet deplasat […] Într-unul din cazuri, accesul de râs nervos a fost atât de violent şi convulsiv, încât a trebuit oprit experimentul” (Milgram, 1963, p. 376). Comentaţi. Un episod cunoscut legat de experimentul 1 este subestimarea accentuată a ratei obedienţei de către specialiştii cărora le este descris designul experimental. Milgram relatează că a contactat 14 psihologi cu diplomă de Yale, furnizându-le detalii cu privire la situaţia experimentală şi cerându-le să facă predicţii asupra comportării a 100 de subiecţi. Psihologii au dezvăluit expectanţe cu totul eronate în legătură cu felul în care ar reacţiona subiecţii: cei mai pesimişti au apreciat că doar trei subiecţi (din 100) vor aplica şocul de 450 de volţi. Media acestor estimări a fost de 1,2%. Ca atare, discrepanţa dintre expectanţele psihologilor şi realitate a fost colosală: am constatat deja că rata obedienţei s-a ridicat la 65%. După obţinerea primelor date, autorul a explorat într-o serie de 18 experimente factorii susceptibili să contribuie la diminuarea obedienţei. O primă categorie de factori căreia i-a acordat atenţie sunt cei legaţi de percepţia autorităţii. Astfel, a reieşit importanţa prezenţei fizice a autorităţii pe timpul îndeplinirii ordinului de către subiect. Ordinul transmis prin telefon se dovedeşte mult mai puţin eficient decât cel comunicat prin viu grai, în condiţiile supravegherii nemijlocite (obedienţa scade la

ţ in eficient decât cel comunicat prin viu grai, în condi ţ iile supravegherii nemijlocite (obedien

138

PSIHOLOGIE SOCIALĂ (II)

20,5 %; amintim că în condiţiile “standard” ale experimentului procentajul obţinut de Milgram însuşi ca şi de majoritatea celor ce-au reluat experimentul a fost de 65 %).

celor ce-au reluat experimentul a fost de 65 %). ACTIVITATE Explica ţ i acest efect. Ilustra

ACTIVITATE

Explicaţi acest efect. Ilustraţi-l invocând o relaţie de obedienţă din viaţa cotidiană.

O scădere a influenţei, deşi nu atât de semnificativă, se observă şi cu prilejul schimbării

cadrului în care evoluează figura autoritară a experimentului : dacă în loc de a se desfăşura în incinta Universităţii Yale, experimentul se organizează într-un mic birou dintr-un orăşel de provincie, se constată o cifră a obedienţei de 48 %. Milgram a demonstrat că ordinele contradictorii ale autorităţii stimulează independenţa subiectului - o autoritate reprezentată de doi experimentatori, dintre care unul susţine că experimentul

trebuie oprit la 150 de volţi, iar celălalt îi porunceşte subiectului să continue, nu induce ascultare: din 20 de subiecţi testaţi în această condiţie, 18 abandonează în chiar momentul în care discursul autorităţii devine contradictoriu.

O persoană imorală dar având toate însemnele autorităţii este capabilă să inducă ascultarea:

subiecţii se supun, chiar dacă mai puţin (40 %), şi unui experimentator ce încalcă promisiunea făcută

“victimei” de a opri experimentul în momentul în care ea va solicita acest lucru.

În fine, în condiţia experimentală în care experimentatorul însuşi, din pricină că “elevul” a

renunţat brusc să mai participe, se aşează pe locul acestuia, subiecţii abandonează foarte repede, neîndrăznind să agreseze autoritatea ştiinţifică. Unul din factorii decisivi în situaţia Milgram îl constituie relaţia spaţială dintre elev (victimă) şi cel ce aplică şocurile. Autorul a variat, în mai multe studii (1974), apropierea de victimă, constatând că pe măsură ce distanţa fizică scade iar relaţia devine tot mai directă, refuzul de a da curs cererilor imperioase ale autorităţii se produce tot mai frecvent. Agresiunea are loc când victima este impersonală.

Interpretarea teoretică a obedienţei Milgram a respins de fiecare dată explicaţiile psihologizante ale obedienţei, care susţineau că ascultarea subiecţilor se datorează personalităţii lor înclinate spre sadism. El a insistat asupra efectelor structurii sociale şi a presiunilor situaţionale. Diferitele condiţii experimentale pe care le-a imaginat n-au făcut decât să probeze că unele situaţii dau naştere la o supunere mai mare în raport cu ordinele autorităţii decât altele şi să excludă ipoteza motivelor personale.

altele ş i s ă exclud ă ipoteza motivelor personale. ÎNTREBARE De ce crede ţ i

ÎNTREBARE

De ce credeţi că studierea factorilor situaţionali ai obedienţei destructive s-a bucurat de mai multă atenţie decât studierea caracteristicilor personale în obedienţa destructivă?

Unul din factorii ce fac ca individului să-i fie extrem de greu să se desprindă din această situaţie este natura secvenţială a sarcinii, faptul că la început ascultarea ordinelor autorităţii nu cere un efort deosebit. Mai apoi individul se consideră angajat în raport cu decizia de a se arăta obedient. Dorinţa de a părea consistent în comportament îl face să amâne mereu momentul abandonului.

139

ŞTEFAN BONCU

Ş TEFAN B ONCU ÎNTREBARE Cum crede ţ i c ă ar fi reac ţ ionat

ÎNTREBARE

Cum credeţi că ar fi reacţionat subiecţii din experimentul standard dacă li s-ar fi cerut să alice de la început şocul de 450 de volţi?

Explicaţiile avansate de Milgram s-au centrat pe noţiunea de “stare agentică“. Aceasta este o stare psihologică în care individul acceptă “definiţiile realităţii furnizate de autoritate”, se supune indicaţiilor ce-i ghidează conduita, se consideră pe sine un instrument în mâinile ei. În aceste condiţii, tot ceea ce face sub îndrumarea autorităţii este în numele ei iar răspunderea pentru consecinţele actelor lui n-o poate purta decât tot autoritatea. Aşadar, acest “scurt-circuit al sistemului ruşine-vinovăţie al personalităţii” (Milgram, 1974, p. 118) se datorează fenomenului de difuziune a responsabilităţii sau, mai degrabă, transferului responsabilităţii către agentul de influenţă. Dacă subiecţilor li se dau instrucţiuni care-i fac să creadă că responsabilitatea le aparţine în întregime, obedienţa diminuează semnificativ. Experimentele lui Milgram au fost aspru criticate, invocându-se încălcarea flagrantă a regulilor de etică a cercetării psihologice. Fără îndoială, subiecţii săi trăiesc o stare de stress pe care cercetătorul n-avea dreptul să o inducă. În plus, li se dezvăluie o trăsătură a lor pe care poate n-ar fi trebuit s-o cunoască.

ă a lor pe care poate n-ar fi trebuit s-o cunoasc ă . ÎNTREBARE Considera ţ

ÎNTREBARE

Consideraţi că obedienţa poate fi studiată în laborator fără să se încalce drepturile subiecţilor?

Milgram a scris multe articole încercând să se apere. El a invocat şi declaraţiile subiecţilor din chestionarele post-experimentale, din care reiese că majoritatea acestora n-a regretat participarea la experiment. Oricum, dacă îndrăzneţul scenariu al lui Milgram se justifică, cel puţin în opinia unora, prin valoarea ştiinţifică a concluziilor sale, disputa aceasta îndelungată în jurul problemei etice pare să fi avut două urmări : a întărit preocupările comunităţii ştiinţifice pentru protejarea participanţilor în experimentele psihologice, dar a şi descurajat, într-o oarecare măsură, cercetările în domeniul obedienţei.

I.4. NORMALIZAREA

Ceea ce ne frapează la un grup social, adică la un ansamblu de persoane aflate în interacţiune faţă în faţă, este similaritatea atitudinilor şi conduitelor, care face ca, în multe situaţii, grupul să acţioneze aidoma unui singur individ. În mod firesc, cercetările de pionierat în domeniu fenomenelor de grup şi în cel al influenţei sociale şi-au propus să abordeze acest fenomen al uniformităţii. S-a înţeles repede că nici imitaţia (influenţa exercitată de modele superioare), nici facilitarea socială nu pot oferi explicaţii mulţumitoare. Sursele posibile ale acestei uniformit