Ajutorarea aproapelui - fundament al misiunii sociale a Bisericii

Ne apropiem cu paşi foarte repezi de marea sărbătoare a Naşterii Domnului. Venirea

lui Hristos a însemnat, înseamnă şi va însemna începutul unei relaţii nemijlocite între
Dumnezeu şi umanitate, relaţie bazată pe dragoste şi milă. El a venit să aducă simplitatea
vieţuirii, recunoştinţa între oameni, starea de sănătate spirituală şi fiziologică, dar mai cu
seamă credinţa în Răscumpărătorul tuturor şi revenirea celor ce vor să se mântuiască la
viaţa de comuniune cu Făcătorul1.
Starea de bine în viaţa pământească este legată de om ca regulă generală de
bunăstare, mai întâi materială, apoi spirituală. Pentru teolog, „ bunăstarea” este o stare a
minţii, în primă instanţă. Ea începe cu o anumită disciplină pe care omul trebuie să o
deprindă şi să o exerseze: mai întâi trebuie să ordoneze propriile dorinţe, apoi să fixeze un
ideal transcendent, pe care să-l urmeze consecvent. În final, prin urmarea acestui ideal să
se raporteze la ceilalţi, întrucât progresul spiritual nu se înregistrează decât prin raportarea
la alte persoane.
În experienţa Bisericii Răsăritene, bunăstarea nu poate fi acceptată ca o împlinire
individuală, ci o realizare comunitară, în care omul disciplinează propriile dorinţe, în paralel
cu altruismul şi sensul sacrificiului. A oferi un ajutor celui de lângă el, devine pentru creştinul
practicant contribuţia la însăşi instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ ca ideal
vizibil şi realizabil. Darul presupune aprioric iertarea, adică o stare spirituală pozitivă.
Biserica a preluat de la începuturi preocuparea pentru „ bunăstare” atât ca stare a spiritului
cât şi ca stare materială şi a lucrat la ameliorarea dificultăţilor sociale ale celor aflaţi în
suferinţă2.

1
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala şi moartea, trad. de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti,
2002, p. 43.
2
Pr. Gheorghe Popa, Comuniune şi înnoire spirituală în contextul secularizării lumii moderne, Editura Trinitas, Iaşi,
2000, p. 21.
 Filantropia Bisericii ca grijă faţă de cei defavorizaţi are la temelie învăţătura că
persoana este creată după chipul lui Dumnezeu şi este chemată la o asemenea demnitate,
încât să se asemene cu Dumnezeu. Pe de altă parte, este rodul unei griji speciale a lui
Dumnezeu personal care a binevoit a se întrupa pentru a-l readuce pe om la starea iniţială
de comuniune. Nu mai puţin importantă este şi dimensiunea trinitară a omului, respectiv
structura lui comunională, persoană dornică şi capabilă de relaţie. Comuniunea creştină se
întemeiază pe iubire (I Ioan 4,8). Dragostea pentru aproapele nu are nimic de a face cu
„erosul”, întrucât ea îndeamnă la milă, la a suferi împreună cu cel care suferă.
În Sfânta Scriptură, aproapele, este desemnat drept un nimeni care devine subiect
de maxim interes pentru un samaritean de la care nu se aştepta nici o reacţie de simpatie
faţă de „cel căzut între tâlhari” (Luca 10,29 ş.u.). Nu sunt excluse din ecuaţia aproapelui
rudeniile şi prietenii, ci sunt incluşi străinii şi chiar duşmanii şi chiar cei plecaţi din lumea
aceasta: „Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te
va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două. Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel
ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta . Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe
aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău». Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri,
binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce
vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară
soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei
nedrepţi” (Matei 5, 40-45). Potrivit aceluiaşi text, obligaţiile faţă de aproapele sunt: respectul
pentru viaţă şi eliminarea uciderii în orice formă ar fi, protejarea sănătăţii şi proprietăţii
aproapelui împotriva lăcomiei, responsibilitatea pentru libertatea aproapelui,
responsabilitatea pentru mântuirea aproapelui, empatizarea cu necazurile şi bucuriile lui,
indiferent de condiţia socială sau statut pe scara valorilor sociale dar mai ales indiferent de
modul cum răspunde beneficiarul dragostei creştine.
Ajutorarea aproapelui ca parte a filantropiei sociale este cerută imperativ de
Filantropia divină, pentru că binecuvântarea de a intra în Împaratia Cerurilor se dăruieşte
celor ce au hrănit şi îmbrăcat săracii, au cercetat pe cei bolnavi şi pe cei din închisoare.
Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie este celebrarea Filantropiei divine, iar filantropia socială a
faptelor bune este o rodire sau o iradiere a Sfintei Liturghii în viaţa socială, în lume 3, după
cum ne îndeamna Hristos Domnul zicând: " Aşa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preamareascã pe Tatăl vostru Cel din
ceruri" (Matei 5,16).
Din perspectiva Bisericii, filantropia se aplică cel mai eficient în parohie, comunitatea
ajutătorilor şi ajutaţilor, unde fiecare are şansa de a fi instrumentul dragostei dăruitoare a lui
Dumnezeu. Prin hirotonie şi numire în parohie, preotul este modelul filantropiei împreună cu
familia. Condiţiile noi de libertate au adus din nou instituţiile bisericeşti la capacitatea de a
ajuta pe copiii săraci, fără a lăsa acest lucru numai în seama unor fundaţii private, ale unor
persoane publice care le folosesc mai mult pentru propria imagine. Filantropia este, într-un
fel, inima parohiei, exprimată în slăvire liturgică şi ajutorare între oameni, nu apanajul
vreunei fundaţii sau a vreunui ONG care ajută sporadic şi neconsistent, reducându-se la a
face donaţii de hrană de două ori pe an sau la momentele electorale.
După cum remarca un cunoscut teolog roman, „ Misiunea socială a Bisericii în şcoli,
în armată, în spitale şi în penitenciare cere dăruire, iubire, compătimire, bărbăţie. Misiunea
preotului nu este o invenţie a Bisericii sau a societăţii, este o poruncă divină ”4 .
Biserica se străduieşte să răspundă noilor realităţi sociale, să extindă pe propria
structură un sistem bine organizat de asistenţă socială fundamentat pe filantropie. Soluţia,
sau mai degrabă structura de bază rămâne parohia, unde preotul este chemat să fie
filantropul, modelul manifestării iubirii de aproapele, întâiul slujitor al săracilor şi ostenitor al
celor bolnavi, cel care dăruind o pâine sau un medicament dăruieşte simultan şi un cuvânt
de învăţătură, aşa cum a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Numai El, Fiul lui
Dumnezeu, în lume fiind a promis că „ Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în
3
Pr. Prof. Dr. Mihai Himcinschi, Misionarismul vieţii ecleziale, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, p.115.
4
Mitropolit Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1996,
p.205.
împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri… cel ce va face şi va
învăţa, mare se va chema în împărăţia cerurilor ” (Matei 7,21 şi 5,19).

Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005;
2. Himcinschi. Pr. Prof. Dr. Mihai, Misionarismul vieţii ecleziale , Editura Reîntregirea,
Alba Iulia, 2008;
3. Plămădeală, Mitropolit Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă , Tiparul
Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1996;
4. Popa, Pr. Gheorghe, Comuniune şi înnoire spirituală în contextul secularizării lumii
moderne, Editura Trinitas, Iaşi, 2000;
5. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala şi moartea, trad. de Adrian şi Xenia Tănăsescu-
Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2002.