Cuprins

Introducere………………………………………………………………..…………………... 3
Capitolul 1. Tactica coloanelor și liniilor de tragatori …….....................................……….. 4
1.1. Specificul tacticii coloanelor și liniilor de tragatori .............….………...............………… 4
1.2. Coloana ….............................................….……..............................................…………… 5
1.3. Coloana „în masă” ............................................................................................................... 5
Capitolul 2. Aplicarea tacticii coloanelor și liniilor de tragatori .....................................…. 6
2.1. Armata franceză în timpul lui Napoleon Bonaparte .......................................……………. 6
2.1.1. Corpurile de armata .................................................................................................... 7
2.1.2. Tactica de lupta .......................................................................................................... 8
2.1.3. Garda imperială ......................................................................................................... 8
2.2. Bătălia de la Waterloo ........................................................................................................ 9
2.2.1. Atacul Corpului I francez .......................................................................................... 9
2.2.2. Înfrîngerea finala ...................................................................................................... 11
Concluzii ……………....................……………………………………………...............…... 12
Bibliografie…………………………………………………………………………………… 13

1
 Introducere

Sfîrșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX reprezintă un epogeu al dezvoltării și

implementarea inovațiilor atît în viața cotidiană a populației, cît și în mediul militar. De
asemenea revolutia franceză de la 1789 a dat un impuls istoriei universale, datorită schimbărilor
politice și sociale a dus la modelarea gîndirii militare. Unde arta militară nu mai este limitată la
caracterul practicist ci, sub influența filosofiei și politicii, teoreticienii militari, precum
Clausewitz, încearcă să dezvăluie, esența, caracterul, natura, originea și legitățile războaielor.
Napoleon Bonaparte reprezintă o personalitate de excepție, care a pus în practică teoriile
din operele marilor personalități din acea epocă. Datorită unei gîndiri flexibele a reușit să
implementeze un șir de reforme în armată care au dat recoltă a numeroaselor victorii. Însă eșecul
fiind nu tacticile aplicate, dar evitarea unor procedee de planificare.

2
 Capitolul 1.
Tactica coloanelor și liniilor de tragatori

1.1. Specificul tacticii coloanelor și liniilor de tragatori.

Dezvoltarea artei militare de la începutul secolului XIX a evidențiat că mod ideal, pentru
a cîștiga o bătălie, este nevoie atît de infanterie, cît și de cavalerie și artilerie, care trebuie să
acționeze coordonat. Crucială pentru tactica infanteriei și cavaleriei acelor vremuri era formația
de luptă adoptată, aceasta aducînd de cele mai multe ori succesul sau eșecul unei acțiuni. Ca în
orice altă epocă, atacul din flanc era mult mai eficient decît cel frontal, iar atacul din spate era
deseori fatal pentru orice tip de unitate care era atacată astfel. Infanteria era de cele mai multe ori
dispusă pentru a folosi armele de foc și, odată ce inamicul începea să cedeze, șarja la baionetă,
luptînd corp la corp pentru a-l dispersa. Cavaleria folosea rareori carabinele sau muschetele din
dotare, ci mai degrabă armele albe și pistoalele. Artileria folosea mitralierele, atunci cînd
inamicul se afla suficient de aproape.
De cele mai multe ori, formațiile erau puse în practică individual de fiecare batalion,
respectiv escadron. Cu toate acestea, au existat cazuri dese cînd au fost aduse împreună mai
multe batalioane, regimente sau chiar brigăzi, pentru a forma o formație unică, de cele mai multe
ori pentru a da un atac decisiv. Cavaleria franceză lupta de regulă cu toate escadroanele unui
regiment împreună, în timp ce celelalte puteri continentale optau pentru folosirea individuală a
escadroanelor. În 1807, la Bătălia de la Eylau, cea mai mare șarjă de cavalerie din istorie (12
000-14 000 de călăreți francezi) a dus la sistarea oricărei ofensive din partea rușilor, salvându-l
pe Napoleon de la o înfrângere certă. Până în 1812, a devenit evident pentru toate statele
europene că abordarea franceză era mult mai eficientă. Pentru infanteria continentală, tactica
obișnuită era de a avansa în coloană de atac, precedată de trăgătorii de elită. Aceștia din urmă
deschideau focul pentru a dezorganiza formația inamică, care era apoi atacată la baionetă de
coloana de atac. Armata franceză, în mod obișnuit, avansa cu companiile „de centru” în centru și
cu cele „de elită” pe flancuri. Schema clasică era: cavaleria obliga infanteria inamică să formeze
careu sau altă formație compactă și deci cu putere de foc scăzută și artileria deschidea focul
asupra oamenilor masați aproape unul de altul, cauzând pierderi maxime.[1]
Formarea coloanelor a permis mișcarea rapidă a trupelor și un atac foarte eficient
(datorită densității) și permitea rapid transformarea în careu, pentru a rezista atacurilor de
cavalerie, dar prin natura sa, doar o fracțiune din soldați puteau deschide focul. Formația de linie
oferea, față de coloană, un front mai mare pentru muschete , permițând o capacitate de foc mai
mare, dar necesita o pregătire intensivă a soldaților astfel încât în timpul avansării aceștia să
păstreze formația. În prezent se folosește tactica pentru vehicule, trupe și nave.

3
1.2. Coloana.
Ideală pentru atac și pentru manevre, coloana era formația tipică pentru armata franceză,
dar era destul de des folosită și de celelalte armate. Soldații unui batalion formau un dreptunghi,
cu rândurile strîse, din mai multe rînduri de soldați iar această masă de oameni, înaintînd destul
de rapid, cu baionetele înainte, nelăsînd inamici să se interpună între rîndurile sale, era eficientă
în a dispersa un inamic ai cărui oameni erau împrăștiați pe o suprafață mai mare. Nu același
principiu era valabil și pentru cavalerie, care avea deja o forță de șoc enormă, iar o asemenea
formație densă nu făcea decît să jeneze atacul. Totuși, cavaleria opta la rîndul său uneori pentru
dispunerea în coloană, atunci cînd terenul prezenta obstacole naturale numeroase, sau cînd era
necesară o deplasare în viteză, prin teren accidentat, pentru a ataca pe un front restrîns. Coloana
era îndeosebi vulnerabilă la focul artileriei, deoarece o ghiulea, urmîndu-și traiectoria, ar fi
traversat un întreg rînd de oameni, omorîndu-i sau rănindu-i.

1.3. Coloana „în masă”.

Coloana „în masă” presupunea aranjarea unei întregi brigăzi sau divizii (au fost câteva
cazuri în care s-a optat pentru 2 sau 3 divizii reunite) într-o imensă masă compactă, de formă
dreptunghiulară, care poate ataca pe un front larg și cu o forță de impact apreciabilă, pentru a
penetra linia de luptă inamică, slăbită anterior de focul de artilerie. Puterea de foc a unei
asemenea formații este drastic scăzută (doar soldații din prima linie pot deschide focul) și
formația în sine este extrem de vulnerabilă focului artileriei. Cu toate acestea, ea este ideală
pentru un atac decisiv, oferă protecție sporită împotriva cavaleriei și este destul de manevrabilă.
Adoptarea unei asemenea formații era o necesitate în cazul soldaților neexperimentați, deoarece
este mai dificil ca aceștia să rupă rândurile sau să nu își mențină poziția, atunci când sunt
organizați într-o masă atât de compactă. Este de notat că la Bătălia de la Wagram, mareșalul
francez MacDonald a organizat mai multe divizii „în masă”, spărgând linia de luptă inamică. De
asemenea, din 1808, această formație a fost preferată de armata austriacă dispunerii în careu,
pentru a contra atacul de cavalerie. Decizia a avut rezultate foarte bune mai ales în bătăliile pe
teren denivelat, dar careul era mai eficient în câmp deschis pentru a contra cavaleria.

4
 Capitolul 2.
Aplicarea tacticii coloanelor și liniilor de tragatori

2.1. Armata franceză în timpul lui Napoleon Bonaparte.

Înainte de Napoleon, si chiar si înainte de revoluția franceza din 1789, războaiele
europene se desfășurau intre armate similare, mult mai mici, cu ofițeri aristocrați, si in care
asediile aveau o pondere însemnata. Era un tip de război formal intre monarhiile aflate in
competiție, fără sa pună in pericol stabilitatea regatelor sau sa submineze ordinea europeana.
Revoluția franceza a schimbat toate acestea. Aceasta a trimis regele Franței si majoritatea
aristocrației la ghilotina si atunci când armatele Imperiului Austriac si Prusiei au început sa facă
presiuni, revoluția franceza a fost cea care a recrutat masele de francezi pentru a pune capăt
pericolului, creând in 1794 o armata de 750.000 de soldați. Napoleon a folosit sentimentele
naționale , si spiritul de lupta ale francezilor pentru a-si satisface propriile ambiții. Acest avânt
emoțional, combinat cu geniul strategic unic al lui Napoleon a dus la crearea celei mai puternice
mașini militare a acelor vremuri.
Creșterea numărului de soldați de care dispunea fiecare țară, folosirea pe scară largă a
artileriei au rezultat în schimbarea strategiei față de cea a secolului al XVIII-lea: comandanții nu
mai căutau să evite înfruntările și pierderile de vieți omenești, încercând să câștige campania prin
manevre, ci erau interesați să întâlnească inamicul și să dea cât mai multe bătălii, în speranța că
una dintre acestea va fi decisivă. Napoleon va schimba și mai mult această viziune de sfârșit de
secol al XVIII-lea, consacrând ofensiva neîntreruptă.
O a doua inovație strategică importantă este introducerea Corpurilor de Armată. Acest
sistem de împărțire a armatei a fost adoptat pentru prima oară de armata franceză în 1805,
conform dispozițiilor Împăratului. Astfel, în loc de organizarea tradițională, care presupunea o
comandă unică a tuturor diviziilor sau eventual o împărțire în Avangardă și Ariergardă, sistemul
Corpului de armată presupunea împărțirea armatei în mai multe armate de mici dimensiuni,
fiecare capabilă să lupte pentru un timp scurt pe cont propriu și având propriul său comandant.
Astfel, fiecare Corp de armată beneficia de 2-4 divizii de infanterie, o brigadă sau o divizie de
cavalerie și de propriul său parc de artilerie. Necesitatea acestei organizări ținea de punerea în
practică a strategiei napoleoniene de ofensivă perpetuă: dacă se cere angajarea unei bătălii cât
mai devreme în timpul campaniei, atunci este necesar să se știe unde se află inamicul și, pentru
a-l localiza, trupele trebuie dispersate pentru a acoperi o arie mai mare. Dar, dispersarea
diviziilor face unitățile vulnerabile unui atac al unei armate concentrate, numeroase, care are la
dispoziție atât infanterie, cât și cavalerie și artilerie și astfel poate copleși rapid o unitățile mai
mici, trimise în recunoaștere. În 1800, Primul Consul Bonaparte aproape a pierdut bătălia de la

5
Marengo, din cauza faptului că a trimis divizii izolate în căutarea inamicului. Din acest motiv, el
a optat începând cu 1805 pentru împărțirea pe Corpuri de Armată. Astfel, această armată în
miniatură va acționa tactic, având la dispoziție propria infanterie, cavalerie și artilerie, pentru a
angaja inamicul imediat ce îl reperează și să îl rețină până când sosesc întăriri. [2]
În ceea ce privește manevra (denumită de Napoleon „Mare Tactică”), este de notat
evoluția de la ordinea de marș grupată pe o axă, sau, oblică (adoptată de armată prusacă), la o
formație de marș denumită „batalion pătrat”. Conform acesteia, unitățile militare (preferabil
Corpuri de armată) vor fi dispuse astfel încât să descrie un pătrat. Aceste unități se vor afla la o
distanță nu mai mare de o jumătate de zi de marș forțat una față de cealaltă, ceea ce înseamnă că,
odată reperat inamicul de către una dintre unități, ea va putea primi rapid întăriri. Regruparea
bruscă a tuturor acestor unități sau Corpuri i-a asigurat lui Napoleon unele dintre cele mai
importante victorii ale sale și l-au salvat de la dezastru la Eylau și în alte câteva ocazii.
„Batalionul pătrat” este o inovație adusă exclusiv de Napoleon.
Un alt exemplu de strategie napoleoniană îl constituie „manevra asupra spatelui
inamicului”, ceea ce presupune că armata ce deține superioritatea numerică va prelua ofensiva și
va trimite o parte din trupe să angajeze frontal inamicul, în timp ce o altă parte va mărșălui
pentru a tăia liniile de comunicație inamice și a-l încercui. Manevra aceasta a reușit perfect prin
mișcarea de trupe ce a culminat cu bătălia de la Ulm, când Napoleon a încercuit o armată
austriacă, făcând aproape 60,000 de prizonieri și a adus de asemenea victoria franceză de la Jena.

2.1.1. Corpurile de armata.

Armata franceza creata de Napoleon - si care in 1805 a fost botezata La Grande Armee-
se baza pe ideea corpurilor de armata, o unitate independenta de 30-40.000 de oameni, conținând
intre doua pana la patru divizii de infanterie, o divizie de cavalerie ușoara, pana la 40 de tunuri,
si unități de geniști. In campanie un corp de armata putea opera independent dar era întotdeauna
sub comanda directa a lui Napoleon, in centrul armatei sale el păstra rezerve impresionante de
cavalerie si de artilerie, utilizate pentru accelerarea înaintării diferitelor corpuri si pentru ca
inamicii sa intre in lupta doar in momentul ales de el.
Aceasta metoda de organizare a armatei făcea ca trupele sale să poată fi desfășurate de-a
lungul unei lungi linii de marș - menținând incertitudinea inamicului in ceea ce privea intențiile
sale reale, pana când corpurile si trupele de rezerva puteau fi combinate pentru atacul decisiv.
Daca strategiile din secolul precedent implicau manevrele si batalii propriu-zisa ca fenomene
separate, La Grande Annee le-a contopit, devenind parți ale aceluiași obiectiv - distrugerea
inamicului. Pe Napoleon nu-l interesau conflictele minore care, chiar si in cazul unei victorii,
lăsau armatele inamice aproape intacte. Întotdeauna scopul lui era de a zdrobi opoziția si apoi de

6
a dicta termenii. In 1805 de exemplu, în batalii de la Austeriitz el a înfrânt armatele combinate
ale Prusiei, Austriei si Rusiei, rămânând astfel practic fără nici un inamic si devenind stăpânul
absolut al Europei.

2.1.2. Tactica de lupta.

In tactica de lupta, armata lui Napoleon era la fel de agresiva. Succesul acesteia se baza
pe atacurile coordonate ale cavaleriei si infanteriei, combinate cu o forța de foc copleșitoare ale
bateriilor sale de artilerie comasate. Napoleon, care si-a început cariera militara ca ofițer de
artilerie, avea mare încredere in artileria masata, intrând adesea in lupta prin bombardamentele
provocate de pana la o suta de piese de artilerie. De exemplu, in bătălia de la Leipzig din 1813, el
si-a sprijinit infanteria si cavaleria cu o forța combinata a artileriei de aproape 900 de tunuri.
In timpul acțiunilor, fiecare parte a armatei suplimenta si le sprijinea pe celelalte intr-o serie de
atacuri continue menite inițial sa descopere si apoi sa străpungă punctele slabe ale liniei de front
inamice. Elementul de baza al acestui atac era coloana compacta a infanteriștilor. Regimentele de
infanterie, înșiruite in coloane de batalion pe lărgime de pana la 68 m si adâncime de l4 m si
numărând pana la 1.120 de soldați, mărșăluiau, in cântec de lupta, spre liniile inamice. Ele
avansau in spatele sutelor de trăgători din infanteria ușoara, "voltigeurs", care înaintau
străpungând flancurile inamicului prin foc continuu, îndreptat mai ales spre ofițeri si spre ofițerii
necombatanți. Înainte ca liniile inamice sa se regrupeze, coloana de infanterie franceza era deja
in atac, cu baionetele dispuse la același nivel.
Daca coloana de infanteriști reușea sa străpungă linia inamica, aceasta urma sa fie
sprijinita de artilerie si de o șarja comasata de cavalerie grea. Tactica nu era subtila dar executata
in ture si fără pauze, ea a înfrânt armatele Austriei, Italiei, Prusiei, Rusiei si Spaniei.

2.1.3. Garda imperială.

Printre forțele de rezerva pe care Napoleon le avea la îndemâna pentru victoria decisiva
era si faimoasa garda imperiala. Garda este unica pentru istoria războaielor napoleoniene, ea
fiind creația lui Napoleon, si odată cu prăbușirea sa de la putere, după bătălia de la Waterloo, si
aceasta a devenit istorie.
Unitățile gărzii l-au servit pe împărat de-a lungul întregii sale cariere, începând cu escorta
personala in campania din Italia, intre 1796-97. In 1804, cand Napoleon s-a autoproclamat
împărat, aceste trupe personale au devenit cunoscute ca garda "imperiala" si in 1805 numără
peste 12.000 de soldați. Odată cu creșterea reputației lui Napoleon, creștea si numărul soldaților
din garda. In 1814 aceasta ajunsese la dimensiunile si la modul de organizare al unei mici
armate, cu 112.000 de soldați puternici, cuprinși in trei secțiuni separate si distincte.

7
2.2. Bătălia de la Waterloo.
Bătălia de la Waterloo a avut loc la 18 iunie 1815, în apropierea localității Waterloo din
Belgia de astăzi, la 18 kilometri sud de Bruxelles, opunând o armată franceză condusă de
Împăratul Napoleon unei armate a celei de-a Șaptea Coaliții, aflate sub comanda ducelui de
Wellington și a feldmareșalului von Blücher. Bătălia s-a încheiat cu victoria decisivă anglo-
aliaților și prusacilor, victorie ce pecetluiește practic sfârșitul Imperiului napoleonian. [3]
După ce Împăratul Napoleon a preluat din nou puterea în martie 1815, o nouă Coaliție
europeană a masat armate la granițele Franței, cu scopul de a-l înlătura. Napoleon a decis însă să
treacă primul la ofensivă, atacând armata prusacă și pe cea anglo-aliată, ambele cantonate în
Belgia. Astfel, au loc o serie de confruntări minore în jurul localității Charleroi și apoi bătăliile
de la Ligny și Quatre Bras, ambele purtate pe data de 16 iunie 1815. Deși cele două bătălii de pe
16 iunie s-au încheiat cu victoria francezilor și au împiedicat joncțiunea anglo-aliaților și a
prusacilor, ele nu au fost decisive, astfel că, la 18 iunie, pe câmpul de bătălie de la Waterloo,
armata anglo-aliată și elemente semnificative din armata prusacă au putut face joncțiunea pentru
a pecetlui victoria decisivă a Coaliției. În timpul bătăliei de pe 18 iunie, o treime din armata
franceză, detașată tocmai pentru a împiedica sau întârzia semnificativ înaintarea prusacilor a
mărșăluit într-o direcție greșită și apoi a fost reținută de un Corp de armată prusac inferior
numeric la Wavre.
Ca urmare a înfrângerii catastrofale de la Waterloo, rămășițele armatei franceze,
regrupate pe linia râului Sambre, sub comanda mareșalului Soult, apoi Grouchy, s-au retras în
Franța, așteptând ofensiva Coaliției. Bătălia de la Waterloo a avut ca rezultat căderea definitivă a
lui Napoleon, care, întors la Paris imediat după finalul bătăliei, a constatat că nu mai are
susținerea Forului legislativ și, ca atare, a abdicat pe 22 iunie. Armata franceză a continuat să
lupte o perioadă împotriva trupelor Coaliției, până la încheierea unui armistițiu, semnat la
inițiativa ministrului de război francez, Mareșalul Davout. Odată ostilitățile încheiate, în Franța a
avut loc „A doua Restaurație”, adică întoarcerea pe tron a Casei de Bourbon, prin pretendentul la
Tron al Casei Regale, Ludovic al XVIII-lea.

2.2.1. Atacul Corpului I francez.

Până în acest moment, totul decurge conform planului Împăratului, aflat la micul han
Rossomme, în apropiere de marea fermă Gros-Caillou, unde acesta, suferind de o serioasă
problemă de sănătate, își va petrece cea mai mare parte a zilei, departe de prima linie. De altfel,
majoritatea autorilor care au descris bătălia au menționat suferința fizică a Împăratului și absența
sa prelungită de pe câmpul de bătălie. Cu toate acestea, după bombardamentul celor 54 de piese

8
de artilerie, spre ora 13:30, Michel Ney, prinț de Moscova, ordonă atacul spre La Haye Sainte.
Generalul conte d'Erlon era pregătit să își lanseze cele 4 divizii de infanterie (Quiot, Donzelot,
Marcognet și Durutte), cu susținerea unor elemente din Corpul IV de cavalerie, asupra centrului
și flancului anglo-aliat. Scopul acestora era: pentru Quiot, să ia și să țină La Haye Sainte,
neutralizând trupele ce apărau cariera de nisip; pentru Donzelot, să atace brigăzile Bijandt,
Kempt și Pack, pentru Marcognet, să atace brigăzile Best și Winke; iar pentru Durutte, să ia
fermele Papelotte și La Haye. Cu toate acestea, elementele de cavalerie și infanterie nu au fost
organizate într-un atac coerent în care să se poată susține reciproc iar artileria nu a fost implicată.
Nici măcar brigada de cavalerie ușoară a Corpului I, condusă de generalul Jacquinot nu s-a
alăturat pentru a susține vastul atac de infanterie. Înaintarea Corpului I a fost dificilă - soldații
trebuiau să parcurgă aproximativ 1 km de teren înclinat și plin de noroi iar panta devenea tot mai
anevoiasă pe măsură ce o urcau - iar atunci când soldații lui d'Erlon au ajuns în sfârșit în contact
cu cei 6000 de inamici, aceștia erau pregătiți să îi primească cu focuri bine coordonate. Contele
d'Erlon îi mai întâlnise pe englezi în peninsula iberică și cunoștea tactica preferată de Wellington
de a folosi dispunerea infanteriei în linie și focul de la mică distanță pentru a contracara tactica
franceză obișnuită de a avansa în coloane de atac compacte. Fără a fi absolut clar cine a ordonat
folosirea acestei formații, este clar că Corpul I a abandonat obișnuitele coloane de atac franceze,
în favoarea unei „coloane în masă”, ceea ce presupunea dispunerea regimentelor în linie, unul
după altul, pe divizii, la mică distanță, în patru coloane uriașe îmbinând o bună putere de foc,
relativă protecție împotriva cavaleriei și mai ales permițând un atac violent pe o suprafață mare.
Generalul a fost deseori criticat de istorici pentru formația și modul de conducere a atacului,
subliniindu-se că o asemenea formație de atac era prematură. Cu toate acestea, soldații Corpului
I au reacționat destul de bine inițial, răspunzând focului inamic. Atacul s-a desfășurat de-a lungul
aripii stângi anglo-aliate și avea ca scop final capturarea fermei La Haye Sainte. [3]
Superioritatea numerică a francezilor începea să își spună cuvântul - brigada olandeză a
lui Bijlandt, greu încercată la Quatre Bras, două zile mai devreme, rupe rândurile, celelalte sunt
împinse înapoi, dincolo de drumul scufundat, înspre La Haye Sainte. Flancul britanic și aliat era
pe cale de a ceda, mai ales că Durutte a reușit să cucerească La Papelotte, obligând trupele din
Nassau, comandate de Prințul de Saxa-Weimar, să evacueze poziția. Dar cuirasierii Corpului IV,
dispuși pe flancurile Corpului I, nu exploatează ocazia. Astfel, Wellington are timp să îi ordone
lui Picton să își folosească rezerva de infanterie pentru a închide breșa pe care francezii reușiseră
să o realizeze. Contraatacul de infanterie este violent și a avut succes dar generalul Picton a fost
împușcat în cap în timp ce își comanda din prima linie divizia, murind încă de la primele
schimburi de focuri.

9
2.1.3. Înfrângerea finala.
Tactica britanica a focului susținut al infanteriei a fost cea care a spulberat legenda
invincibilității franceze, iar ducele de Wellington, ignați in Peninsula, apoi pe câmpul de bătălie
de la Waterloo, a demonstrat ca celebrele coloane franceze puteau fi înfruntate si sparte.
Ducele de Wellington își alegea câmpul de lupta – de obicei o cumpăna a apelor – astfel
ca trupele sale sa fie bine acoperite in fata artileriei franceze. Infanteria, înșiruita doar pe doua
rânduri, aștepta apropierea coloanelor inamice aflate in înaintare - cam la 20 de metri – si apoi
începea atacul. De fiecare data când o coloana franceza întâlnea o linie britanica, coloana era
înfrânta. Generalii care s-au luptata cu Wellington in Peninsula si care au fost înfrânți au încercat
sa-l prevină pe împărat, dar el nu a ascultat si Wellington a înfrânt la Waterloo garda imperiala.
Deoarece războaiele sale continue necesitate mai multe resurse umane, Napoleon
recurgea pentru umplerea rândurilor la contingentele regulate de recruți. Se baza si pe
contingentele trupelor aliate. In vara lui 1812, când a făcut încercarea dezastroasa de cucerire a
Rusiei, jumătate din cei 630.000 care au mărșăluit cu el prin sălbăticia stepelor rusești nu era
formata din francezi, ci din germani, polonezi, olandezi, elvețieni si mai multe alte naționalități.
Semnificativ pentru atitudinea lui Napoleon fata de bărbații pe care i-a condus in acel decembrie
1812, când armata sa a fost complet anihilata – abia 1000 de soldați si-au putut continua serviciul
militar – este ca împăratul s-a grăbit sa se întoarcă la Paris pentru a-si încropi o alta armata si in
vara lui 1813 era pregătit cu alți 600.000 de soldați. [4]
Cei 20 de ani de campanii militare duse de Napoleon Bonaparte au costat viețile a peste
doua milioane de soldați. Iar despre civilii morți ca urmare a molimelor, foametei si a “ororilor
războiului”, nu se cunosc cifre.

10
 Concluzii

Prin urmare arta militară specific sfîrșitului secolului XVIII și începutul secolului XIX
este caracterizată de luptele duse de către Napoleon Bonaparte. Acesta a implementat un șir de
reforme în armata franceză, care i-a oferit o recoltă de victorii. Una din aceste inovații este
introducerea Corpurilor de Armată, care avînd la dispoziție propria infanterie, cavalerie și
artilerie, putea angaja inamicul imediat ce îl întîlnește și să îl rețină pînă cînd sosesc trupele de
rezervă. Altă strategie a lui Napoleon Bonaparte constituie „manevra asupra spatelui
inamicului”, ceea ce presupune că armata ce deține superioritatea numerică va prelua ofensiva și
va trimite o parte din trupe să angajeze frontal inamicul, în timp ce o altă parte va mărșălui
pentru a tăia liniile de comunicație inamice și a-l încercui.
În luptele sale Napoleon Bonaparte a evidențiat eficiența tacticii coloanelor, care
presupunea că soldații unui batalion formau un dreptunghi, cu rîndurile strînse, și ca urmare a
înaintării destul de rapide, cu baionetele înainte, aceștianu permite inamicului să se interpună
între rîndurile sale. Această formă de tactică era eficientă în a dispersa un inamic ai cărui efectiv
era împrăștiat pe o suprafață mai mare. Însă coloana era vulnerabilă la focul artileriei, deoarece o
ghiulea, urmînd traiectoria ar putea să neutralizeze un rînd de efectiv. Ca urmare bătălia de la
Waterloo a demonstrat vulnerabilitățile tacticii lui Napoleon Bonaparte.
În concluzie putem spune că tacticile implementate de Napoleon Bonaparte, în deosebi
tactica coloanelor a fost eficientă în acea epocă, dar în condițiile actuale cînd lupta se duce pe
mai multe spații terestru, aerian și informațional nu are nici o eficiență.

11
 Bibliografie

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_%C3%AEn_epoca_napoleonian%C4%83
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Napoleon_I
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Waterloo
4. http://www.referateok.ro/?x=referat&id_p=3068

12