METAFIZICA. CARTEA GAMMA.

CONSPECT

METAFIZICA. CARTEA GAMMA (IV)1

CONSPECT

Student Mărieș-Oțet Andreea, Facultatea de filosofie, anul I

CAPITOLUL 1
Aristotel admite că există o știință care examinează ”ceea ce este ca fiind” dar și tot ce
aparține în mod intrinsec de aceasta. El diferențiază acestă știință de celelalte științe, pe care le
numește particulare (de exemplu matematica), spunând că știința care examinează ”ceea ce este
ca fiind” privește în universalitate, nu parțial, prin examinarea contextelor. Această știință
caută rațiunile supreme, principiile unei naturi intrinseci. Deși admite că filosofii naturii au
căutat și ei aceste rațiuni, spune că ei au făcut-o pornind de la ”ceea ce este într-un context”, nu
de la ”ceea ce este”. Ori, ceea ce caută știința la care face Aristotel referire sunt ”primele rațiuni
a ceea ce este ca fiind”.

CAPITOLUL 2
”Ceea ce este” poate să aibă mai multe sensuri, dar toate aceste sensuri se raportează
la o unitate și la o unică natură, respectiv la un singur principiu. El dă ca și exemple
conceptele de ”sănătos”, ”medical”, concepte care pot să primească diferite sensuri, în funcție de
context.
Astfel, realitățile spunem că ”sunt” fiindcă: (1) sunt Ființe; (2) sunt proprietăți ale ființei;
(3) definesc un drum către Ființă; (4) sunt nimiciri, privare, calități, elemente productive,
elemente generative ale Ființei sau ale celor care se raportează la Ființă; (5) sunt negațiile
însușirilor Ființei sau (6) negații ale Ființei.
Pornind de aici, Aristotel spune că și ”ceea ce nu este” este ”ceea ce nu este” și că
aceeași unică știință trebuie să cerceteze și (1) opusele: altul, neasemănătorul, inegalul, dar și
contrarietatea care este o diferență, adică o alteritate, (2) negația: absența – exemplu: ”nu sunt
centauri” și (3) privațiunea: apare o natură substrat căreia îi este atribuită privațiunea –
exemplu: ”centaurii nu sunt animale”. Opusele, negația și privațiunea sunt elemente intrinseci
ale ”unului ca unu”.
”Cele ce sunt” și Ființa constau din contrarii și toate sunt reductibile la ”unu” și la
”mulțime”. Dacă ”unu” are multe sensuri, la fel au și contrariile. Unele lucruri se raportează la
”unu”, altele vin în succesiunea lui ”unu”. Prin toate cele de mai sus este cercetat ”unul”
deoarece toate se raportează la primul și este propriu filosofului să le poată cerceta, atât pe ele cât
și contextele asociate lor.

1
Metafizica, Aristotel, Traducere, introducere și note de Andrei Cornea, Ediția a III-a revăzută, Editura Humanitas,
București, 2001, paginile 145-183

1
 METAFIZICA. CARTEA GAMMA. CONSPECT

Aristotel face distincția dintre lucrurile concepute ca formând efectiv o unitate și

lucrurile concepute ca raportându-se la o unică natură (acestea din urmă, într-un anumit fel,
sunt și ele concepute ca formând o unitate). NOTĂ ANDREI CORNEA: Raportarea la o unică
natură presupune preeminența unuia dintre sensuri, din care nu se pot deduce celelalt sensuri (?).
Știința ce examinează pe cele ce sunt ca ”fiind” este o filosofie primară, trebuie să
cerceteze speciile și speciile speciilor ”celui ce este ca fiind” și are ca și obiect: (1) primul
element - Ființa și (2) elementele care se desprind de primul element și datorită căruia ele
sunt concepute.
Pentru Aristotel, există identitate între ”ceea ce este” și ”unu”: au aceeași natură pentru
că își urmează unul altuia, chiar dacă nu sunt exprimate printr-un singur concept și aspectele lui
”unu” sunt tot atâtea câte sunt și ale lui ”ceea ce este”. NOTĂ ANDREI CORNEA: formulare a
principiului identității - orice lucru este identic cu sine.
Există mai multe părți ale filosofiei, corespondente fiecăriei Ființe, deci, ”ceea ce este”
cuprinde mai multe genuri. Acest lucru duce la concluzia că există (1) o filosofie primară și (2)
o filosofie secundară. Aristotel aseamănă aici filosofia cu matematica. NOTĂ ANDREI
CORNEA: ”Ceea ce este” există în mai multe genuri direct, fără mijlocirea unor diferențe
aplicate unui substrat comun.
Sofisctica, denumită de Aristotel ”înțelepciune aparentă” și dialectica, cea care
cercetează despre toate, se îndreaptă înspre același gen de probleme cu cele cercetate de filosof.
Cu toate acestea, sofistica se îndepărtează de filosofie prin opțiunea de viață pe care o propune
iar dialectica dispune de alte resurse și ea încearcă să afle chestiunile pe care filosofia le cunoaște
cu adevărat.

CAPITOLUL 3
Aristotel ridică întrebarea dacă știința care studiază Ființa trebuie să cerceteze și așa-
zisele ”axiome ale matematicilor”. El răspunde afrimativ, spunând că axiomele aparțin tuturor
lucrurilor, nu doar unui gen. Cu toate acestea, fiecare axiomă are o existență încadrată în gen.
Din nou, Aristotel face diferența dintre cei ce cercetează natură (natură privită ca reprezentând
un gen al ”ceea ce este”) și care au încercat să se pronunțe asupra axiomelor și cercetătorul
universalului, care este deasupra celor dintâi deoarece examinează ”Ființa primă”. NOTĂ
ANDREI CORNEA: Pentru Aristotel, ontologia și teologia coincid, deoarece cel care se ocupă
cu primul element ierarhic al unei serii se ocupă și de ce este esențial pentru întreaga serie.
Demersul presupune o metodă analitică de studiu.
Cercetătorul universalului, filosoful, trebuie să cerceteze și principiile silogismelor,
principiile cele mai sigure dintre toate, cu privire la care este cu neputință să te înșeli, care sunt
evidente. Aristotel identifică acest principiu: ”este imposibil ca ceva, concomitent, să aparțină și
să nu aparțină aceluiași lucru și relativ la același aspect” (principiul noncontradicției, care
este principiul tuturor celorlalte axiome). NOTĂ ANDREI CORNEA: contrariile să fie
contrare (alb – non-alb), nu doar opuse (alb – negru).

2
 METAFIZICA. CARTEA GAMMA. CONSPECT

CAPITOLUL 4
Aristotel amintește despre cei care susțin că este posibil ca același lucru să fie și să nu fie.
El spune că este imposibil să nu se accepte principiul noncontradicției și că acest lucru se poate
demonstra prin metoda respingerii. În cazul demonstrației pozitive se pretinde demonstrarea
chiar din punctul de plecare, iar în cazul demonstrației prin respingere principiul ei este faptul
de a semnifica ceva și pentru sine și pentru altul. NOTĂ ANDREI CORNEA: În cazul
principiului noncontradicției nu se poate utiliza demonstrația pozitivă, doar demonstrația
negativă: cel ce nu îl acceptă, se pune într-o situație absurdă, ”căci el întărește argumentul în
favoarea principiului noncontradicției prin însuși faptul că vrea să-l suprime”. Nu se poate
demonstra propiu-zis principiul noncontradicției, fiindcă orice demonstrație se bazeză pe el
însuși.
Argumentele folosit de Aristotel:
 expresiile ”a fi” sau ”a nu fi„ semnifică ceva precis;
 chiar dacă există mai multe semnificații, ele sunt limitate ca număr;
 dacă semnificațiile ar fi nelimitate, nu ar mai exista sens;
 dacă nu ar mai exista sens, cuvintele și-ar pierde semnificația;
 în lipsa semnificației atribuită cuvintelor s-ar suprima comunicare omului cu omul
sau omului cu sine însuși – ”nu poate gândi nimic cine nu gândește ceva
determinat”.
 un subiect poate să aibă mai multe predicate, dar asta nu înseamnă că predicatele
sunt unul și același lucru, nici unele cu altele și nici cu subiectul;
 dacă s-ar întâmpla așa, toate ar fi una, nu doar contrariile;
 distanța dintre semnificații este mult mai mare în cazul contrariilor decât în cazul
predicatelor;
 în orice alternativă, este imposibil de parcurs proprietățile contextuale ale unui
lucru deoarece ele sunt nesfârșite.
Negând principiul-contradicției se neagă existența ”Ființei” și ”ceea ce este lucrul în
sine” pretinzând că toate sunt contexte sau relații contextuale, dar dacă toate sunt gândite
contextual, nu va mai exista nimic de luat drept subiect prim. Proprietatea contextuală, luată ca
predicat, semnifică situarea în contextu dat a unui subiect oarecare. Contextul nu poate fi
contextul în care se află un alt context, decât în sesnul că ambele sunt proprietăți contextuale
avute de același subiect. Aristotel spune că în legătură cu orice subiect trebuie să se poată nega
sau afirma un predicat. Oricând afirmația este adevărtă, negația este falsă și oricând negația este
adevărată, afirmația este falsă.

CAPITOLUL 5
În cadrul acestui capitol, Artistotel analizează și critică viziunile altor filosofi asupra
principiului noncontradicției:

3
 METAFIZICA. CARTEA GAMMA. CONSPECT

1. Protagoras: concepția relativistă asupra lumii presupune oamenii percep în chip

diferit lucrurile, unii față de alții. Dacă realitatea ar fi în felul conceput de Protagoras,
ar avea cu toții dreptate. Ori, Aristotel spune că, pentru a ajunge la realitate, unii
trebuie convinși, alții constrânși și că nu senzația este falsă, ci reprezentarea nu este
identică cu senzația. Face referire și la faptul că acești filosofi concep că există o
Ființă a lucrurilor, care în mod absolut, nici nu se mișcă, nici nu piere, nici nu apare.
NOTĂ ANDREI CORNEA: În sens absolut, orice se naște din altceva și creație ex
nihilo nu există.
2. Anaxagoras: afirmă că totul este amestecat în tot. Aristotel nu neagă că ”ceea ce
este” poate fi conceput în două sensuri, dar nu din același punct de vedere: sub
raportul virtualității sale, e cu neputință ca același lucru să fie concomitent
entități contrarii, dar în actualizare nu. NOTĂ ANDREI CORNEA: în virtualitate,
un corp poate fi și cald și rece, dar odată actualizată o stare, este negată cealaltă.
3. Democrit: tot la concepția despre adevărul aparențelor au ajuns și filosofii care au
examinat lucrurile senzoriale (filosofii naturii). Ei concep că senzația este gândire și
că fiind schimbătoare, este cu necesitate adevărată.
Aceeași concepție relativistă, Aristotel o identifică și la Empedocle, care afirmă că
oamenii, schimbându-și gândirea își schimbă condiția, la Permenide și la Homer.
Aristotel identifică și erorile raționamentelor lor: au considerat lucruri numai obiectele
sensibile, la care există într-o mare proporție natura indeterminatului (de aceea, cei de mai sus,
iubitori și ei ai adevărului, ”vorbesc verosimil, dar nu vorbesc adevărat”); au pornit de la natură,
care este mereu simbătoare și în mișcare, dar au omis că ceva neschimbător rămâne; în plus,
transformarea este numai cantitativă nu și calitativă; pe de altă parte, ei au extrapolat concluziile
lor referitoare la obiectele sensibile și asupra universalului; dacă totul este senzație, nu ar mai
putea exista nimic în lipsa ființelor vii.

CAPITOLUL 6
Aristotel vorbește despre ”filosofii care cred că pot oferi o rațiune pentru orice„ – cel
mai probabil face referire la sofiști –”cei care caută forța persuasiunii doar în cuvinte”.
Nu există aparență independentă, ci doar dependentă (de persoană, timp, loc etc.). În
ciuda simțurilor care pot induce în eroare (să pară miere la prima vedere, dar gustul să constate
că nu e miere), nimic contradictoriu nu e perceput de același simț, luat sub același raport, în
același fel și în același timp.

CAPITOLUL 7
Este exprimat principiul terțuli exclus: este necesar ca despre orice subiect, fie să se
afirme, fie să se nege un anumit predicat. Cu privire la acestea nu există un intermediar. Nu
există schimbare decât între contrarii și trecând prin termenul mediu. Gândirea afirmă sau neagă
orice gând și orice concept, unind un subiect și un predicat, într-un adevăr sau într-un fals.
NOTĂ ANDREI CORNEA: logica lui Aristotel este binară.

4
 METAFIZICA. CARTEA GAMMA. CONSPECT

Principiul terțului exclus rezultă din modul de definire al unor concepte – ”se naște o
definiție din faptul că este necesar să se dea o anumită semnificație vorbelor”.

CAPITOLUL 8
Este greșită teza care susține că ”nimic nu este adevărat”, dar și cea care suține că ”toate
sunt adevărate”, la fel cum este greșită și teza propusă de Heraclit, care după ce afirmă că toate
sunt și false și adevărate, suține și fiecare dintre teze separat. Ori, dacă afirmarea lor separată este
imposibilă, este imposibilă și afirmarea lor împreună.
Propozițiile în chip manifest contradictorii nu pot fi nici adevărate și nici false în
același timp. NOTĂ ANDREI CORNEA: Distincția dintre propoziții contradictorii și propoziții
contrarii rezidă în faptul că primele nu pot fi în același timp adevărate sau false, iar ultimele nu
pot fi în același timp adevărate, dar pot fi în același timp false.
Propoziția care afirmă că propoziția adevărată este adevărată este, la rândul ei,
adevărată, și așa la infinit.
Cel care susține că ”totul este adevărat”, admite și că ”totul este fals” este tot adevărat,
iar cel care susține că ”nimic nu este adevărat”, admite că propria sa teză este și ea falsă.
Nu spun adevărul nici cei care suțin că ”toate sunt mișcare”, nici cei care susțin că ”toate
sunt repaos”. Dacă toate sunt mișcare, înseamnă că nimic nu este adevărat și că totul este fals, ori
această teză tocmai a fost respinsă. Toate nu pot fi nici repaos deoarece aceleași lucruri ar fi
adevărate și false, în plus, realitatea ne contrazice: cel care susține că totul e repaos, acum nu mai
este și nici nu va mai fi.
Schimbarea este necesară – ”există ceva care mișcă tot timpul lucrurile mișcătoare, iar
primul Mișcător este, el însuși, nemișcat”. NOTĂ ANDREI CORNEA: Mișcătorul nemișcat
este Dumnezeu, în care se stinge contradicția dintre mișcare și repaos.