Popa Natalia

Psihologie Clinica, gr.1, USM

Cand clientul vine in terapie, povestea lui e suprasaturata de probleme: nu

sunt in stare de nimic, am fost totdeauna o ratata, viata mea e asa din vina
lor, iar efortul (sau, mai bine zis, placerea) terapeutului narativ se
concentreaza pe iluminarea capitolelor care pot fi rescrise de client intr-un
mod mai prietenos fata de sine. Limbajul e si el examinat pentru ca s-ar
putea ca fragilitatea constructiei narative sa rezide tocmai intr-o alegere
neinspirata a cuvintelor. Povestile de invalidare (ceva e in neregula cu
mine), blam (e vina mea ca nu am terminat proiectul la timp), imposibilitate
(nu pot sa scap de relatia asta distructiva), deresponsabilizare (din cauza
lui…), neacceptare (nu mi se poate intampla mie asa ceva) sunt parate
pentru efectele lor distructive si puse la colt, pentru a lasa loc unui glas mai
sanatos.
Terapeutul nu porneste la drum cocotat pe scaunul expertului care stie
care e treaba cu transferul, cognitiile irationale, problemele de comunicare,
ci e curios sa afle cum a ajuns clientul sa creada in povestea problemei lui
(de exemplu, ca daca ceva nu merge bine, cineva trebuie sa fie vinovat).
Clientul pleaca din terapie cand isi rescrie romanul, fiind intr-o mai mare
masura constient de ce inainte i se parea implicit si alegand povestea care
are sens intr-un mod constructiv pentru el.
Una din metodele narrative este DECONSTRUCTIA! Aceasta este unealta
cu care terapeutul narativ ne directioneaza cativa pasi in lateral ca sa ne
uitam cu detasare si interes la expunerea problemei pe care o reclamam,
subiectificand-o si externalizand-o. Identificarea și difuzarea în timp de
episoade unice – este o metodă de deconstrucție a narațiunii vieții.
Terapeutul narativ foloseste ascultarea deconstructive, cautand sensuri
ascunse, semne de povesti contradictorii.
Aceasta metoda ajuta oamenii să ia o atitudine față de narațiunile lor de
viață: sa nu le aprecieze ca niște fapte pasive, dar ca povești activ
construite; le arată că sensul povestelor comun sau „sancționat oficial” -
este doar unul dintre posibilele interpretări;
Atunci cînd se deconstruiesc discursurile dominante, se deschid noi
posibilități. Terapeutul narativ poate sa adreseze intrebari de deconstrucție
celui care s-a adresat pentru ajutor, de exemplu:
-“Există careva modalități de comportare care vă par mai potrivite pentru
situația respectivă?,,
-,,Ce convingeri aveți asupra problemei date, care ar putea explica de ce
anume v-ați comportat în felul dat?,,
- ,,Unde ați învățat aceasta?,,

- ,,De unde au apărut ideile, care v-au impus să văcomportați anume

așa?,,
- ,,A fost întotdeauna folositor acest mod de comportament?,,

- ,,Există cineva în viața d-stră care susține acest mod de comportament?,,

In momentul cand clientul cugeteaza asupra acestor întrebări, destul de
des descoperă, că modul lui de comportament anterior nu este singurul
posibil. Astfel se deschid noi posibilități și specialistul poate din nou să-l
întrebe, pe cel cu care se lucrează, care linie de comportament acesta o
preferă cea precedentă (veche) sau una din cele noi.
Cand se termina interviul, clientul se simte de cele mai multe ori
despovarat, privind problema de la distanta ca pe o entitate care poate fi
controlata. El pleaca din terapie cand isi rescrie romanul, fiind intr-o mai
mare masura constient de ce inainte i se parea implicit si alegand povestea
care are sens intr-un mod constructiv pentru el.

O alta tehnica folosita in terapia narativa este Axa vieii!

Ea permite accesarea informaiilor din memoria implicită, în prezenta
unui trigger. Aceasta se poate împărti pe diferite teme. O idee de utilizare a
acesteia cu copiii si elevii este să împărta axa în două etape de vârstă,
care să reprezinte ciclul de învă ământ actual si anterior. In partea de sus
se notează 0 desenarea unor simboluri, scrierea unor și
cuvinte, utilizarea unor culori, lipirea unor elemente1simbol, etc.% aspectel
e pozitiveidentificate, iar sub axă vor fi notate aspectele negative. Scopul
este acela de a identifica percepia celor mici vis-a-vis de imaginea si
activitatea cadrului didactic. "Exemple de instructiuni ?-Dacă am avea
posibilitatea să ne întoarcem în timp, până în sala noastră de la
gradinită, scoală, am putea să ne amintim c!ipul cadrului didactic, numele
lui, tipul deîmbrăcăminte, culoarea părului, vocea, etc' b
% imaginea sălii* clasei, cu ce erau decorai
pereii, cum arăta mobilierul, dacă existau multe materiale didactice, etc' c
% numele colegilor, un coleg preferat 0 sau mai muli%, un coleg
problematic' d% amintiri din cadrul activităilo
leciilor, momente amuzante, situatii conflictuale, serbări, excursii' e
% atitudini,comportamente, deprinderi, competene pe care vi le1ai însuit,
etc. @rmătoarea etapă se
referă la ciclul de învătământ prezent. Reprezentările pe care le au copiii
vor deveni
flash. >tehnica va fi aplicată în vivo, în cadrul întâlnirii fată în fată. "este
recomandată utilizarea tehnicilor terapeutice după experimentarea pe sine.
In cadrul poveştile de viaţă, fiecare dintre noi îndeplineste un rol principal şi
mai multe secundare.
Din acest motiv, poveştile devin subiective. In relaţia cadru didactic si
elev,naraţiunea este diferită, deoarece acţiunea se derulează din
perspectiva rolurilor diferite. Astfel, cadrul didactic anticipează
evaluarea finală a unui ciclu de învăţământ şi doreşte succesul şcolar, dar
din pespectiva elevului, volumul şi sarcinile pot fi de-a dreptul epuizante.
Terapia narativa are multe pietre pretioase in cufarul ei si eu
intentionez sa scotocesc in continuare, pentru a descoperi cit mai
multe tehnici!
Psihoterapia Pozitivă este recunoscută la nivel mondial de Consiliul
Mondial de Psihoterapie, cât şi de Asociaţia Europeană de
Psihoterapie ca metodă de terapie. A fost dezvoltată de Prof. Nossrat
Peseschkian şi colaboratorii săi începând cu anul 1968 şi a fost introdusă
în mai mult de 70 de ţări până acum. Sediul central se află în Wiesbaden,
Germania.

PP se bazează pe o psihologie transculturală, fiind orientată pe

resurse şi centrată pe conflicte. Această metodă aparţine pe de o parte
curentului psihodinamic şi pe de altă parte celui umanist. Metoda, cât şi
fondatorul ei au primit numeroase recunoaşteri internaţionale, Nosrat
Peseschkian fiind nominalizat pentru Premiul Nobel în anul 2009.

Capacităţile actuale
Căutând soluţii la problemele apărute în întâlniri transculturale şi dorind să
îmbunătăţească metodele psihoterapeutice, Nossrat Peseschian s-a
concentrat pe găsirea de răspunsuri la următoarele două întrebări: Ce au
toţi oamenii în comun? Şi cum sunt ei diferiţi?
După o analiză transculturală a rezultat formularea unui set de aşa-
numite capacităţi actuale, o grilă prin care conceptele, normele, valorile,
patternurile comportamentale, motivele şi punctele de vedere care sunt
valide într-o anumită cultură, şi deci influente în socializarea individului, pot
fi abordate.
Modelul balanţei
Atunci când avem o problemă, când suntem trişti, împovăraţi sau
neînţeleşi, când trăim în tensiune constantă sau nu vedem niciun sens al
vieţii, ne putem exprima aceste dificultăţi prin intermediul uneia dintre cele
patru domenii ale vieţii; corp/simţuri, profesie/activitate,
contact/relaţii, sens/fantezie şi acestea devin şi modalităţi de rezolvare a
conflictelor, respectiv prin: evadare în boală, evadare în muncă, evadare în
contacte, evadare în fantezie.

Exemplu: Într-o situaţie de viaţă stresantă, de exemplu la apariţia primului

copil în cuplul tinerilor căsătoriţi, tatăl (ca metodă de rezolvare a noii situaţii
pe care nu ştie cum să o gestioneze şi a conflictelor interioare sau
exterioare asociate ) evadează în muncă (petrece mai mult timp la locul de
muncă, considerând că există probleme urgente şi un stres adiţional de la
o vreme încoace ), mama reacţionează prin retragere şi evadare în fantezie
(renunţă la contacte şi se retrage folosind execesiv internetul - reţele de
socializare, jocuri, etc. ) . Iar copilul, pentru că vine pe lume competent din
puct de vedere emoţional şi simte frustrările părinţilor care au efecte şi
asupra capacităţii lor de a avea grijă de el, trage semnale de alarmă prin
corp - somatizare (fie mănâncă excesiv de mult, fie vomită ceea ce
mănăncă. Acesta nu ştie încă să vorbească şi să numească problemele
sau frustrările pe care le resimte, dar este capabil totuşi să le arate
părinţilor că tensiunea dintre ei (fie că se manifestă prin conflict deschis,
prin prin tensiune muşamalizată ) îl afectează.

Metodologia psihoterapiei pozitive porneşte de la credinţa că dificultăţile

personale dintr-un anumit moment sunt strâns asociate cu însăşi
soluţia la conflictul din acel moment. Soluţia conflictului duce la
descoperirea capacităţilor implicate, la înţelegera modului în care sunt
implicate şi la găsirea motivului pentru care echilibrul a fost pierdut.
Această abordare oferă posibilitatea persoanei să descopere un nou
echilibru dinamic, să restabilească balanţa celor patru arii şi să
progreseze spre dezvoltarea unei contiinţe identitare mai profunde şi
spre maturitate emoţională şi relaţională.

O alta metoda destul de importanta si interesanta in psihoterapia pozitiva

este METODA PARABOLEI.
Inca din trecut, dupa cum a subliniat, Nossrat Peseschkian,povestirile,
fabulele și pildele au fost metode tradiționale, care vindecau rănile, cu mult
înainte de apariția psihoterapie ca știință. Ele jucau rolul de asistenți
psihologici a persoanelor în situații dificile de viață, astfel contribuiau la o
înțelegere mult mai rapidă și amplă a situației, decît o analiză de lungă
durată. Parabolele sau poveștile oferă cititorului tehnicile, prin care clientul
va găsi strategii proprii de comportament pentru problemă. Contrar
sfaturilor, poveștile și pildele nu impun obligații asupra persoanei, ele oferă
posibilitatea de a privi situația dificilă dintr-o perspectivă diferită. Există o
mulțime de exemple în care se vorbește despre oferirea ajutorului în
diverse situații, prin expunerea sau povestirea fabulelor, pildelor sau
poveștilor orientale. În primul rînd, parabolele și poveștile orientale sunt
cele care vorbesc ascultatorului sau pacientului, ele sunt imagini în limbaj,
ele conduc la înțelegere și ajuta la dezvoltarea capacității de a empatiza.
Autoarea V.N. Belonogova, afirmă că scopul poveștilor terapeutice nu
constă în moralizare, ci ciocnirea cu situația similară și o posibilă soluție.
Este important ca clientul să extragă din ea lucruri reprezentative, care ar
putea folosi în propria experiență. Astfel utilizarea metaforelor, parabolelor,
poveștilor orientale reprezintă element important în psihoterapie. Ele ajută
clienții să-și extindă repertoriul conceptelor sale și să aibă o atitudine și
viziune flexibilă față de ele.
Există 9 funcții ale poveștilor și anume: 1. Funcția de oglinda.- Clientul
poate proiecta nevoile sale și poate întruchipa semnificațiile sale, într-un fel
care se potrivește propriei sale structuri psihice în acel moment.
2. Funcția model. Poveștile sunt un model. Ele reproduc situații conflictuale
și înfățiseaza soluții posibile, de exemplu, subliniază rezultatele încercărilor
individului pentru a rezolva conflictul. Ele promoveaza învățarea, prin
lucrarea cu modelul. Dar acest model nu este unul rigid. El conține un
numar de interpretari și conexiuni posibile la situația pe care o avem la
indemîna. Poveștile furnizează o situație test, în care noi putem încerca
răspunsuri neobișnuite la gîndurile și sentimentele noastre, și apoi sa le
aplicam la conflictele noastre într-un mod experimental.
3. Efectul odihnitor. Datorită imageriei lor, poveștile pot fi ușor reținute și
puse în aplicare în alte situații. Ele sunt prezente în viața de zi cu zi a
pacientului. La fel ca și în tratamentul sau, indiferent daca o situație
similară le vine în minte sau daca este nevoie de intrebarile pe care
povestea le-a evocat.
4. Povestile ca transmițătoare ale tradiției. Poveștile transmit tradiție,
indiferent de ceea ce este tradiția: cultura, familie, societate sau tradiție
individuală, ca rezultat al propriei experiențe. O poveste, astfel merge
dincolo de o viață individuală momentană și transmite gânduri, reflecții și
asociații.

5. Povestile ca transmițătoare transculturale. Dacă în punctul precedent,

funcția poveștilor a fost de a transmite tradițiile, în punctul dat, ele pot
apărea ca reprezentanții unei culturi. Ele reflectă regulile acceptate cultural,
conceptele și normele comportamentale unei anumete regiuni unde a fost
născută povestea.
6. Povestile ca instrument pentru regresie. Atmosfera în care poveștile sunt
spuse nu este seacă, abstractă sau marcată prin largi fisuri între terapeut și
pacient.
7. Povestile ca si concepte contrare (opuse). Prin prezentarea
poveștilor,terapeutul nu promoveaza o terapie stabilită .El ofera pacientului
un concept contrar, pe care el îl poate accepta sau respinge. În acest
proces, informația este în mod conștient plasată într-o situație familiară sau
nouă - într-o maniera ambiguă, desigur.
8. Schimbarea perspectivei. Schimbarea perspectivei poate să se producă
nu în momentul cînd persoana citește sau ascultă povestea, rezultatul sau
reacția la cele întîmplate poate să se producă mai tîrziu, însă în momentul
cînd ea va ajunge la destinătorul, atunci cu sigurană se vor produce
schimbări benefice în viața persoanei.
Scopul poveștilor terapeutice nu constă în moralizare, ci ciocnirea cu
situația similară și o posibilă soluție. Experiența dată poate oferi
posibilitatea persoanei de a deveni mult mai flexibilă în viziunile și
conceptele sale. Extragerea lucrurilor importante din povești este cheia
spre succes a oricărui om, deoarece înțelegerea dată reprezintă experiența
trăită” aici și acum”, care ulterior poate fi folosită cu succes în situații
problematice din viitor. Utilizarea metaforelor, parabolelor, poveștilor
orientale reprezintă element important în psihoterapie.
În final putem afirma că deși psihoterapia pozitivă este un curent destul de
nou în psihologie, tehnica poveștilor, parabolelor, metaforelor provine din
timpuri străvechi și pînă în prezent cu succes își demonstrează utilitatea în
domenii de consiliere, educație, psihoterapie.