Pledoarie pentru şcoala incluzivă

Motto
"Adevăratul dascăl este caracterizat prin aceea că mintea sa
se mişcă în armonie cu minţile elevilor săi, trăind împreună
dificultăţile şi victoriile intelectuale deopotrivă."(J.Dewey)

Şcoala nu reprezintă doar o instituţie unde copiii şi tinerii vin să primească informaţii,
ci un loc unde trebuie să înveţe toţi cei care lucrează. Până acum, profesorul era considerat
principala sursă de informaţii pentru o anumită disciplină, într-un anumit domeniu, o
autoritate de necontestat. Datorită democratizării accesului la cunoştinţe, acest rol al
profesorului se reduce dramatic, el devenind un organizator, o călăuză a învăţării, oferind
elevilor, în locul tradiţionalei “transmiteri a cunoştinţelor”, veritabile “experienţe de
învăţare”, provocând elevii să descopere şi să aplice în practică noile cunoştinţe dobândite.
Acest lucru se poate realiza însă doar într-o şcoală incluzivă, cea care poate răspunde unei
diversităţi mari de copii, o şcoală în care toţi participă şi sunt trataţi ca fiind la fel de
importanţi.
Realităţile vieţii sociale, economice, culturale, precum şi noile schimbări ale lumii
contemporane au impus, la rândul lor, ample schimbări în proiectarea şi implementarea
politicilor şi strategiilor educaţionale din majoritatea statelor lumii. În aceste condiţii
problematica incluziunii/integrării şcolare a copiilor cu cerinţe educative speciale sau
provenind din medii socioculturale precare (cazul rromilor) a devenit un domeniu prioritar de
acţiune şi pentru specialiştii din sistemul nostru de învăţământ, în contextul promovării
principiilor educaţiei pentru toţi şi al normalizării vieţii persoanelor cu cerinţe speciale.
Principiul şcolii incluzive, susţinut atât de legislaţia naţională, cât şi de cea
internaţională, conferă dreptul tuturor copiilor la învăţătură împreună oriunde este posibil,
indiferent de starea lor fizică, intelectuală, emoţională sau de diferenţele de origine etnică,
religioasă, culturală. Incluziunea este adeseori asociată cu elevi care au dizabilităţi, sau care
au „nevoi educaţionale speciale” (CES). De fapt, incluziunea se referă la educaţia şcolară a
tuturor copiilor şi tinerilor, conform conceptului „şcolii pentru toţi”. În Declaraţia Conferinţei
UNESCO de la Salamanca din 1994 se spune că: “Şcolile obişnuite cu o orientare incluzivă
reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare, care crează
comunităţi prioritoare, construiesc o societate incluzivă şi oferă forme de educaţie pentru toţi;

1
mai mult, ele asigură o educaţie eficientă pentru majoritatea copiilor şi îmbunătăţesc eficienţa
şi rentabilitatea întregului sistem de învăţământ”. Altfel spus, şcolile incluzive sunt acele
şcoli deschise, prietenoase în care se urmăreşte flexibilizarea curriculumului, ameliorarea
calităţii procesului de predare – învăţare, evaluarea permanentă şi formativă a elevilor,
precum şi parteneriatul educaţional, iar educaţia incluzivă se referă în esenţă la înlăturarea
tuturor barierelor în învăţare şi la asigurarea participării tuturor celor aflaţi în situaţii de risc
sau vulnerabili la excludere şi marginalizare la activitatea de învăţare.
„Şcoala pentru toţi” reprezintă dezideratul maximei flexibilităţi şi toleranţe în ceea ce
priveşte diferenţele fizice, socioculturale, lingvistice, religioase şi psihologice existente între
copii/elevi, misiunea şcolii fiind aceea de a le oferi tuturor posibilitatea de a învăţa în funcţie
de ritmul, capacităţile şi nevoile proprii şi de a se exprima conform trăsăturilor individuale de
personalitate. În acest sens educaţia pentru toţi a fost definită ca un proces ce presupune
accesul la educaţie şi la calitatea acesteia pentru toţi copiii, fiind identificate două obiective
generale:
-asigurarea posibilităţilor participării la educaţie a tuturor copiilor, indiferent de cât
de diferiti sunt ei şi cât se abat, prin modelul personal de dezvoltare, de la ceea ce
societatea devenind normal. Participarea presupune în primul rând accesul şi apoi
identificarea modalităţilor prin care fiecare să fie integrat în structurile ce
facilitează învăţarea socială şi individuală, să contribuie şi să se simtă parte activă
a procesului. Accesul are în vedere posibilitatea copiilor de ajunge fizic la
influenţele educative ale unei societăţi (familie, şcoală, comunitate), de a se
integra în şcoală şi de a răspunde favorabil solicitărilor acesteia;
-calitatea educaţiei se referă atât la identificarea acelor dimensiuni ale procesului
didactic, ale conţinuturilor învăţării, cât şi calităţi ale agenţilor educaţionali, care să
sprijine învăţarea tuturor categoriilor de elevi, să asigure succesul, să facă sistemul
deschis, flexibil, eficient şi efectiv.
Noţiunea de incluziune este foarte complexă, mai largă decât cea de adaptare şi
integrare socială. Aceasta presupune toţi copiii care au nevoie de o pedagogie specială - aceia
care au dificultăţi şcolare, un handicap, o boală, tulburări de limbaj, copii precoce, copii de
rromi, copii cu performanţe intelectuale deosebite, copii aparţinând altor naţii… să fie incluşi
în cadrul şcolii. Cum şcoala este o societate în miniatură, problemele sociale există şi se
manifestă şi în cadrul ei: rasismul, sărăcia, inacceptarea, violenţa. Societatea noastră începe
să fie pluriculturală. Migrarea populaţiilor începe să fie un aspect întâlnit şi în cadrul şcolii
româneşti. Nouă, dascălilor, ne revine rolul de a înfrunta aceste probleme, de a le combate,

2
de a le rezista. La şcoală este spaţiu pentru toţi şi fiecare elev trebuie să aibă dreptul la
învăţământ.
Principiile de funcţionare ale unei şcoli sunt gratuitate, obligativitate, libertate,
neutralitate. Aceasta presupune că şcoala să fie deschisă tuturor, fără discriminare în ceea ce
priveşte clasa socială, originea, naţionalitatea, religia, nivelul de inteligenţă. Ca urmare în
scopul unei reuşite depline în includerea copiilor într-o şcoală de masă, copii ce aparţin uneia
din situaţiile descrise mai sus, este nevoie de parcurgerea în timp a unor etape distincte prin
care se urmăreşte crearea unor condiţii optime procesului integrării (includerii). Cele mai
importante etape, în sinteză, sunt următoarele:
 Sensibilizarea – etapă în care se urmăreşte transformarea mediului
şcolar într-un mediu favorabil incluziunii (sunt întreprinse acţiuni de
informare a tuturor factorilor implicaţi – conducere, colectiv de cadre
didactice, personal administrativ, elevi, părinţii elevilor – în vederea
modificării/ameliorării unor concepţii greşit formate faţă de aceşti copii
ce urmează a fi incluşi în şcoala respectivă);
 Trainigul – etapă în care cadrele didactice din şcoală, deschise ideii de
incluziune, sunt incluse în programe de formare în care învaţă principii,
metode şi tehnici de învăţare specifice lucrului cu elevii incluzivi,
modalităţile în care aceste tehnici, metode pot fi adaptate în timpul orelor
la clasă, astfel încât actul didactic să nu facă rabat de la calitate; este o
etapă deosebit de importantă deoarece profesorul îşi schimbă modalitatea
de predare-învăţare-evaluare;
 Luarea deciziei – reprezintă etapa decisivă, care prin implicaţiile sale, va
conduce la schimbări majore în cadrul vieţii sociale;
 Tranziţia – este o etapă dificilă, conducerea şcolii, cadrele didactice
participante la cursuri de formare în direcţia incluziunii, adoptă noile
metode şi tehnici de învăţare în plan didactic; în paralel are loc o
modificare a dotărilor din clase, şcoală, a curriculumului care să devină
flexibil şi accesibil fiecărui elev;
 Evaluarea procesului – etapă fundamentală care garantează reuşita
procesului; este organizată periodic şi sunt implicaţi toate părţile:
profesori, elevi, părinţii elevilor, unii experţi – rezultatele obţinute
reprezentând puncte de plecare în consolidarea realizărilor sau pentru noi
direcţii în care să fie concentrate eforturile părţilor implicate în proces.

3
 Atât în şcoala românească cât şi în societate există persoane care critică şi resping pe
aceia care sunt diferiţi - romii, străinii, persoanele cu convingeri religioase diferite,
persoanele cu cerinţe educative speciale. Cred că această atitudine reiese din teama pentru
ceea ce este diferit: culoarea părului, a pielii, religia, caracterul, nivelul de dezvoltare
psihologică. Intoleranţa de fapt creează rasismul, si nu diferenţele.
Pentru a nu încuraja astfel de practici în şcoli dascălii învaţă copiii să se informeze
despre persoanele pe care nu le cunosc, care nu au aceeaşi origine, care nu le seamănă, să
vorbească cu ei pentru a vedea cine sunt cu adevărat, să nu aibă prejudecăţi, şi să se
gândească că toţi aparţinem aceleaşi rase.
Noţiunea de incluziune este de fapt traducerea într-o orientare socială şi politică a
valorilor conţinute în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului - Toţi oamenii se nasc şi
rămân liberi şi egali in drepturi. Ea recunoaşte fiecăruia apartenenţa egalităţii drepturilor
grupului în care el trăieşte: naţiune, şcoală, cartier, oraş.

BIBLIOGRAFIE
1. Gherguţ, Alois – Sinteze de psihopedagogie specială – ghid pentru concursuri şi
examene de obţinere a gradelor didactice, Editura Polirom, Iaşi, 2005
2. Gherguţ, Alois – Psihologia persoanelor cu cerinţe speciale. Strategii de educaţie
integrată, Editura Polirom, Iaşi, 2001
3. Ungureanu, Dorel – Educaţia integrată şi şcoala inclusivă, Editura de Vest, Timişoara,
2000
4.Vrăşmaş, Traian – Învăţământul integrat şi/sau incluziv, Editura Aramis, Bucureşti, 2001

Înv. Elena Ghebac

Prof. Ovidiu Mihai Ghebac