Eroul colectiv

SEMNIFICAŢII CIVICE ŞI FUNERARE ÎN COMEMORĂRILE PRIMULUI

RĂZBOI MONDIAL

Mater dolorosa

Încă din antichitate s-a observat o anume incongruenţă între doliul public, reţinut,
solemn, „civilizat”, cu rosturi civico-educative şi acela domestic, disperat, necenzurat,
eminamente matern: primul vede în moartea tânărului soldat un sacrificiu
indispensabil binelui comun, o contribuţie la consolidarea cetăţii, un dar, o completare
a faimei de care ea se bucură; aşa cum evergeţii excelează prin donaţii, soldatul dispus
să îşi dea viaţa este un “ctitor” al edificiului social, un paznic al stabilităţii acestuia 1; al
doilea deplânge o amputare: pierderea definitivă a copilului, prelungire a corpului
matern, „carne din carnea ta” cum se spune. Pe de o parte, doliul citadin, oficial nu
omagiază atât mortul cât mai ales gloria cetăţii pentru care acesta s-a jertfit 2. Este
difuz, decontextualizat, constructiv din punct de vedere ideologic, adesea triumfalist.
Pe de alta, bocetele femeilor în negru evidenţiază pierderea individuală şi nu victoria
colectivă, doliul dând morţii eroice un aspect de tragedie şi de înfrângere. De aceea, în
ipostaza lui familială, neconsolabilă, este mai curând marginalizat, descurajat cu
premeditare. Deşi nu trebuie să absolutizăm, existând destule nuanţe de la o ţară la
alta, este clar că viaţa veşnică a eroului modern nu mai era lăsată doar în sarcina
divinităţii, soldatul fiind răsplătit nu numai cu mântuirea sau reînvierea (Anglia,

1
Încercându-se o separare între semnificaţiile morţii şi realitatea ei fizică, se spunea, bunăoară, că soldatul
nu îşi pierduse viaţa ci o donase, o dăruise patriei sale. Vezi Jonathan F. Vance, Death so Noble: Memory,
Meaning and the First World War, Vancouver, UBC Press, 1997, p. 50-51.
2
Nicole Loraux, Les mères en deuil, Paris, Editions du Seuil, 1990, p. 19-65. „… Moartea de război era
senină: era moartea aşteptată dinainte, gândită ca o parte din marea existenţă colectivă, care se nutreşte din
moartea individuală. Moartea de război e moartea pentru salvare, e moartea pentru viitor, e moartea
publică, la care nu se plânge ci se fac jurăminte. Ea nu e săracă, precum moartea de pace, moartea
trecutului, moartea amintirilor, moartea intimă, unde o inimă două de se sfarmă de iubirea ucisă, ci ceilalţi
privesc aiuriţi şi fără simpatie…” (Vasile Pârvan, Au căzut pentru libertate. Un cântec de jale şi un cântec
de biruinţă, Bucureşti, Editura „Reforma socială”, 1919, p. 16). Deosebirile făcute de Pârvan între
„moartea de război” şi aceea „de pace” nu aveau rolul de a o deprecia pe cea din urmă ci de a deprinde
publicul cu ambivalenţa comemorărilor. Acestea urmau să dea glas, în acelaşi timp, unor stări de spirit
contradictorii: tristeţea („cântec de jale”) şi entuziasmul („cântec de biruinţă”).

1
 Germania, Statele Unite), ci şi cu recunoştinţa concetăţenilor, datori să-i perpetueze
amintirea (Franţa) 3.

De la obeliscurile care celebrau o victorie şi până la cele dedicate exclusiv morţii,

drumul a fost destul de lung. Înainte de primul război mondial, monumentul evidenţia
individualitatea eroului, oricât de modest sau de „local” era el. Bronzul sublinia uneori
vocaţia personajului, însuşirile care îl deosebeau permanent de ceilalţi. Alteori omagia
numai un gest excepţional şi neprevăzut, care îl scosese brusc din rândul oamenilor
comuni. Dar cum ne salvăm „eul” în epoca morţii în masă? Febra comemorativă de
după 1918 era, cu siguranţă, un efort de a-i recupera pe cei uitaţi în gropile comune.
Era un impuls patrimonial, izvorât din credinţa că cei vii mai pot să facă ceva pentru
cei morţi: să le rostească numele, să îi revendice, să se comporte ca o familie care nu
încetează să îşi caute copiii. Rememorarea fiecărui erou în parte, cu menţiunea „mort
pentru patrie!”, semăna cu o strigare a catalogului, respectivele apeluri voind să redea
soldatului, îngropat cine ştie unde, acea individualitate postumă, pe care mormântul,
crucea şi inscripţia o asigurau, din oficiu, oricărui civil.

După încheierea primei conflagraţii mondiale, vechile abordări supravieţuiesc, dar

voga eroului totemic păleşte, monumentele oficiale semnificând mai mult jertfa

3
Nuanţele sunt multe şi contradictorii, oricum greu de atribuit în exclusivitate unei ţări anume. Mai realist
este să recunoaştem că exista o multitudine de modele iconologice (triumfalist, civic, funerar, funerar-
patriotic, pacifist) preponderenţa unuia sau altuia depinzând de cultura locului, de politica factorilor de
răspundere dintr-un sat sau oraş: dacă un monument nu le convenea, edilii puteau invoca ordonanţa din 10
iulie 1816, care prevedea că orice omagiere publică avea nevoie de o aprobare prin decret (Antoine Prost,
Les anciens combatants et la societé française, 1914 -1939, vol. III, Mentalités et idéologies, Paris, Presses
de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, 1977, p. 40). De exemplu, în Franţa, legea din 9
decembrie 1905 interzicea prezenţa simbolurilor religioase în monumentele cu destinaţie publică,
îngăduindu-o numai în cazul celor ridicate pe morminte. Această doctrină era întărită de o circulară a
Ministerului de Interne (1919), în totală opoziţie cu puseul de religiozitate din acel moment. La 4 iulie 1924
se punea capăt rivalităţii dintre monumentele pentru morţi şi monumentele funerare, Consiliul de Stat
hotărând că orice sculptură care întreţine memoria celor dispăruţi trebuie considerată ca fiind funerară,
chiar dacă nu e aşezată pe un mormânt. Deducem, prin urmare, destule diferenţe între semiotica
monumentelor de dinainte şi de după decizia din 1924 (Vezi Jacques Bouillon, Michel Petzold, Mémoire
figée, mémoire vivante. Les monuments aux morts, Paris, Citedis, 1999, p. 18; Luc Capdevila, Danièle
Voldman, Nos morts. Les sociétés occidentales face aux tués de la guerre, Paris, Payot, 2002, p. 235).
Departajarea dintre zonele care preferau discursul religios şi cele „alergice” la el are un caracter mai
degrabă orientativ, didactic, noi evidenţiind curentul principal, dar fără a ignora însă prezenţa celorlalte. În
această ordine de idei, precizăm că aşa-zisa laicitate a monumentelor franceze nu poate fi negată, dar nu
putem trece cu vederea că din cele 564 de creaţii contabilizate de Antoine Prost, 17,5% aveau totuşi
însemne religioase, iar 37,5% conţineau aşa-numita cruce de război (cu braţe egale, asemănătoare celei

2
 colectivă. Ele evită să mai întruchipeze un erou sau altul, preferând să dea mai multă
atenţie soldatului generic. Graţie acestor monumente, mortul era deposedat de propria-
i moarte. Aceasta era livrată unui ciclu comemorativ prin care urmaşii trebuiau să îşi
asume experienţa defunctului, să se identifice cu ea şi să o protejeze de pericolul
bagatelizării, al lipsei de sens 4. Dorinţa autorităţilor de a da morţii o finalitate civică
impunea, aşadar, anumite restricţii stilistice care neglijau însă moartea în sine 5.
Apărea astfel un risc pe care publicul larg, neinstruit, îl semnala involuntar, prin
intermediul tuturor stângăciilor care tindeau să sporească narativitatea sculpturii:
acela ca semnificaţiile iniţiale ale monumentului să nu supravieţuiască circumstanţelor
imediate ale realizării sale 6.

Îndrăznind o privire comparativă asupra monumentelor legate de primul război

mondial, vom observa că, în Occident, carnagiul din cei patru ani de confruntări
trezise pe alocuri ideea că o întreagă generaţie fusese masacrată fără a se şti precis
pentru ce 7. Frustrările, acuzaţiile şi protestele veteranilor se subsumau convingerii că o
patrie care îşi iubeşte fiii cu adevărat nu le-ar pretinde jertfe inutile. Prin urmare, multe
din monumentele ridicate după 1918, din iniţiative private sau locale, nu celebrează
războiul ca atare, ci ziua încetării lui 8, nu elogiază eroul neînfricat, ci compătimeşte
inocentul ucis, nu omagiază conducătorii de oşti, descoperind mai curând soldatul
necunoscut şi mormântul lui simbolic. Ultimul transpunea, în primul rând, culpa faţă
de soldaţii desfiguraţi de obuze, neidentificaţi ori dispăruţi pur şi simplu; în al doilea
rând, rămăşiţele anonimului alegorizau sacrificiul 9 omului obişnuit, fie în tranşee, fie

malteze) cumva diferită de aceea catolică, dar suficient de „neutră” ca să dea satisfacţie atât credincioşilor
cât şi republicanilor, anticlericaliştilor, socialiştilor etc.
4
Reinhart Koselleck, L’expérience de l’histoire, Paris, Gallimard, Seuil, 1997, p. 136. Am citat de fapt din
capitolul intitulat Les monuments aux morts, lieux de fondation de l’identité des survivants, p. 137-160.
5
Ibidem, p. 149. Interpretarea “civică” a monumentelor urmărea un echilibru între componenta lor
patriotică, publică, şi aceea funerară, privată. În consecinţă, se încuraja un “stoicism” de inspiraţie kantiană,
care punea pe primul plan ţara, obligaţiile cetăţeneşti, sentimentul datoriei şi lăsa într-un plan secund,
subînţeles, durerea, moartea, doliul, orfanii (Antoine Prost, op. cit., p. 43).
6
Reinhart Koselleck, op. cit., p. 149.
7
Nedumeririle de acest fel au trezit mefienţa faţă de politică şi apariţia unor curente pacifiste,
antimilitariste, chiar printre foştii combatanţi. Vezi Antoine Prost, op. cit., p. 89-129.
8
Ibidem, p. 64.
9
Ibidem, p. 62. Ideea de sacrificiu era invocată în două sensuri: a) acela mântuitor, expiator, din
monumentele confesionale sau funerar-patriotice (îngeri ridicând la cer sufletele soldaţilor etc.); ele dădeau
un sens pozitiv morţii, garantând reînvierea eroilor (Jonathan F. Vance, op. cit., p. 44); în Franţa, asemenea
creaţii, de sorginte catolică, erau totuşi surclasate numeric de acelea dedicate victoriei în război sau morţii

3
 în spatele frontului. Era clar că, în ierarhia de semnificaţii a acestor monumente, gloria
dădea întâietate suferinţei, iar cultul Patriei lăsa loc exaltării cetăţeanului 10. Iminenţa
morţii nu îi făcuse pe oameni egali, dar îi forţase să se schimbe, să se apropie unii de
alţii, să se descopere reciproc. Discursurile de sorginte religioasă susţineau că trauma
ne distruge masca socială, ne purifică 11, ne întoarce la autenticitatea propriei persoane,
uşurându-ne reîntâlnirea cu adevăratul nostru „eu”. Pentru veterani, comemorarea
anilor 1914-1918 şi reîntoarcerea nostalgică la locul luptelor de altădată însemna, de
aceea, să reînvii clipe de viaţă unice, trăite la o intensitate nemaiîntâlnită. Astfel ne
explicăm de ce foştii combatanţi consimţeau la estetizarea oficială a războiului,
neopunându-se prea mult monumentelor alegorice care, spre deosebire de acelea
realiste, nu evocau latura tragică a vieţii militare, personificându-i mai degrabă
valorile 12. Ni se pare evident că oficialităţile şi veteranii susţineau înfrumuseţarea
anumitor laturi ale conflagraţiei, dar din raţiuni diferite: în primul caz aveam de-a face
cu raţiuni propagandistice; în al doilea, cu reflexul auto-protector al individului,
înclinat să dea o interpretare pozitivă întâmplărilor deosebite, să le integreze în
biografia lui, spre a le face compatibile cu restul vieţii sale.

Deşi inspiraţia occidentală, cea franceză cu precădere, nu poate fi tăgăduită,

monumentele româneşti dedicate Marelui Război comportă o altă iconologie, poate nu
radical diferită, dar cu siguranţă mai nuanţată. În sprijinul acestei aserţiuni invocăm
mai multe specificităţi ale spaţiului nostru: a) spre deosebire de cele petrecute în
Hexagon, Biserica nu fusese îndepărtată din viaţa cetăţii, sacrul fiind chemat să
legitimeze atât opera de modernizare cât şi „românizarea” dinastiei de Hohenzollern;
b) an de an, „ziua eroilor” se suprapunea, chiar prin lege, cu sărbătoarea religioasă a
Înălţării Domnului 13; c) cinstirea celor căzuţi în luptă se asimila, din punct de vedere

pentru patrie ca datorie cetăţenească; b) acela de pierdere imensă, de preţ prea mare, plătit de dragul
orgoliului naţional; cetăţenii îl reproşează mereu politicienilor pentru a nu se fetişiza triumful, uitându-se de
vinovăţia faţă de cei căzuţi (Antoine Prost, op. cit., p. 66).
10
Ibidem, p.61. Nu întâmplător, Antoine Prost disociază sărbătorile patriotice de acelea civice, ceremoniile
de la 11 noiembrie, care aniversau sfârşitul războiului, făcând parte din ultima categorie.
11
Ibidem, p. 55.
12
Ibidem, p. 75.
13
Dintr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri din 17 martie 1921 aflăm că “aniversarea Eroilor morţi pentru
Patrie (Înălţarea Domnului)” făcea parte din categoria sărbătorilor naţionale care pretindeau suspendarea
serviciilor publice şi oficierea de Te Deum-umuri în toată ţara (Vezi “Monitorul Oficial”, nr. 461, 23
martie 1921, p. 12471). Printre semnatarii documentului îi remarcăm pe generalul Alexandru Averescu, pe

4
 popular, cultului ortodox al morţilor, mai precis pomenirii „moşilor”, rudelor
decedate, genealogiile familiale şi cele patriotice confundându-se; d) ideea de
nemurire fiind totuşi un produs al discursului eshatologic, apărea o grijă în plus, şi
anume aceea de a menaja oarecum sensibilităţile cetăţenilor de altă confesiune decât
aceea ortodoxă.

Atât Occidentul cât şi Orientul aveau un cult al morţilor, fiecare cu specificul său. Cel
oriental fusese însă păstrat în centrul liturghiilor politice moderne, dominate de
Biserica ortodoxă. Îl regăsim, cu prisosinţă, şi în domeniul de care ne ocupăm, într-o
oarecare disonanţă cu strădania oficialilor de a impune o memorie mai „obiectivă”,
extraconfesională a Marelui Război. Numai că asemănările formale sau tematice cu
monumentele apusene nu au dictat la noi şi similitudini de semnificaţie. Tenta
egalitaristă nu era atât de evidentă, conţinând poate un reproş antielitist 14 ceva mai
evaziv, de sorginte poporanistă: a trebuit ca omul de rând să îşi dea viaţa pentru ca
societatea să îl remarce, tardiv, şi să conştientizeze ce datorii avea faţă de el. În ţara
noastră această culpă 15 a luat înfăţişarea unei reforme agrare, promisă ţăranilor încă de
pe când erau în tranşee. Graţie unui reflex neoromantic, acela de a asocia creaţia

Constantin Argetoianu, pe Take Ionescu şi pe Octavian Goga. Acest sincretism între o sărbătoare naţională
şi una religioasă reiese foarte clar din aprobarea pe care parohia românească din comuna Cătălina, judeţul
Trei Scaune, o cerea grabnic (25 aprilie 1936), “fiindcă am dorit ca monumentul să fie sfinţit în ziua
eroilor, 21.V.a.c.” (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Departamentul Artelor, dosar 56/1936, f.
11).
14
Într-un text intitulat Invalizii şi chetele, Camil Petrescu observa: „Recent invalizii au ţinut vreo două
congrese. Mi se pare că la amândouă s-a protestat cu energie şi dezgust împotriva chetelor publice.
Cucoanele noastre au fost pur şi simplu uimite de energia acestui refuz. Cu buze frumos vopsite, ele au
schiţat un zâmbet de nedumerire. Mărinimoase, obişnuite să epateze cu darul lor, fireşte întotdeauna
supravalorat, n-au priceput nimic când au văzut braţe ciuntite, picioare cotonogite, guri strâmbe, refuzând
pomana lor....”. Descrierea e prea detaliată pentru un om care nu pare să fi fost la faţa locului. Contează
însă ideea generală a fragmentului: protestul faţă de ipocrizia şi ingratitudinea socială. Vezi Camil Petrescu,
Însemnări de război, Bucureşti, Editura Militară, 1980, p.100.
15
“Vinovăţia” omului politic faţă de milioanele de cetăţeni trimişi pe front s-a regăsit şi în ritualul
întâlnirilor la cel mai înalt nivel: “… De câte ori şefii statelor ori reprezentanţi de ai lor au vizitat sau
vizitează localităţile cu mormântul soldatului necunoscut, în programul lor este vizitarea şi încoronarea
acestui mormânt. Regele nostru în călătoria sa la Paris, prima vizită a făcut-o la mormântul soldatului
necunoscut depunând o coroană. America anume a trimis pe generalul Perhing ca să depună o medalie.
Acum de curând regele Angliei, în vizita la Roma, a fost asemene…” (“Evenimentul”, marţi 15 mai 1923,
p. 1).

5
 anonimă cu spontaneitatea şi mai ales cu originalitatea, România Mare, noua patrie
de după 1918, se legitima analogic, ca operă autentică a soldatului necunoscut 16.

Cum ne amintim

Dacă la principalii combatanţi, francezii şi germanii, pierderile foarte mari au

stimulat, indirect, un subînţeles pacifist al comemorărilor, în cazul aliaţilor canadieni
sau români ceremoniile de această factură au evidenţiat, întâi de toate, importanţa
implicării lor într-un asemenea eveniment, celebrându-se, prin urmare, mai mult
victoria pe câmpul de luptă şi mai puţin încetarea ostilităţilor 17. Dar modul cum se
făcea acest lucru nu întrunea prea uşor consensul contemporanilor. De pildă, la 13
octombrie 1919, ziarul „Universul” trăgea un semnal de alarmă asupra manierei de a
cinsti memoria concetăţenilor căzuţi la datorie: „… Astăzi, aproape nu e comună în
care să nu fiinţeze un «comitet de iniţiativă», al cărui scop este ridicarea unui
monument în amintirea eroilor căzuţi pentru ţară. [...] Fiecare localitate, cât de
îndepărtată şi de modestă, are azi o asemenea anexă care pe alocuri adună fonduri iar
prin alte părţi a şi reuşit să ridice monumentul. [...] Un monument menit să vorbească
urmaşilor de sfânta jertfă a celor care muriră pentru ţară trebuie să fie, prin însăşi
definiţiunea lui, un monument impresionant, sever în simplitatea lui, şi elocvent atât
prin concepţiune cât şi prin execuţiune. Ceea ce înseamnă, în primul rând, că el nu
poate fi executat decât de un artist şi al doilea, că planul lui trebuie să fie determinat
prea puţin de către «comitetul de iniţiativă» din cutare sau cutare urbe. Nu vă supăraţi,
buni cetăţeni! Puteţi fi, desigur, buni profesori sau conştiincioşi funcţionari, puteţi fi
foarte cumsecade cetăţeni. Simţământul care vă îndeamnă să fiţi membri în comitetul

16
“… Zicem <necunoscut>, dar este totodată şi atât de cunoscut; căci se ştie prea bine că el a murit pentru
patria sa şi desigur a contribuit prin moartea sa la victoria ţării sale, poate mai mult decât unul cunoscut.
[…] Numai numele său este necunoscut, un anonim, dar moartea îl face un ilustru erou” (“Evenimentul”,
Iaşi, marţi 15 mai 1923, p. 1).
17
Jonathan F. Vance, op. cit., p. 15-16. Mai empatică faţă de încercările de a da sens războiului prin
recursul la retorica religioasă, lumea anglo-saxonă a cultivat analogiile între răstignirea lui Iisus, care prin
moartea liber asumată lua asupra lui păcatele lumii, pe de o parte, şi sacrificiul de sine al soldatului, ucis
într-un război just, pentru apărarea culturii şi civilizaţiei ameninţate de „barbaria militarismului german”,
pe de alta (Ibidem, p. 36-40). La rândul lor, australienii au ţinut să facă analogii între pământul neprimitor
al ţării lor, civilizat de strămoşii emigraţi acolo, şi peisajul înspăimântător al frontului de la Gallipoli.
Căutau şi ei un criteriu de continuitate care să integreze experienţa primului război în istoria unui popor
deprins cu îmblânzirea spaţiilor ostile (Peter H. Hoffenberg, Landscape, Memory and the Australian War
Experience, 1915-1918, in „Journal of Contemporary History, vol. 36(I), 2001, p. 112).

6
 căruia îi aparţineţi este un foarte frumos titlu, care vorbeşte despre o foarte bună latură
a educaţiei voastre şi despre o foarte lăudabilă tendinţă. Dar insistând să se aibă în
vedere concepţiunea voastră artistică faceţi o mare greşeală. Iar încredinţând
executarea monumentului unui «talent» dubios, care n-are decât meritul insistenţei şi
pe acela că e rudă sau prieten cu unul din voi, faceţi o crimă de neiertat. …Limitarea
prin lege a dreptului de a ridica monumente soldaţilor morţi pentru ţară, oprirea
nechemaţilor de a atinge acest domeniu este reclamată de însuşi bunul simţ, care nu
poate îngădui caricatura sau trivialitatea. […] O comisiune specială din care nu vor
lipsi oamenii cu înţelegerea acestui lucru trebuie negreşit să-şi pună cuvântul înainte
de a se pune în executare un asemenea monument” 18. Doleanţele absolut legitime
exprimate în acel articol-manifest 19 vor fi concretizate abia un deceniu mai târziu. Într-
o adresă pe care Ministerul Armatei o trimitea Ministerului Cultelor şi Artelor, la 6
noiembrie 1929, se arăta că cele mai multe din monumentele ridicate în memoria
eroilor din primul război mondial „constituie o adevărată ruşine pentru Ţara noastră”,
„o adevărată bătaie de joc cu banul public”, risipit pe lucrări care „strică vederea
pieţelor publice prin lipsa de estetică şi mediocritatea execuţiei” 20. Drept reacţie, la 14
noiembrie 1929, Ministerul Cultelor şi Artelor crea Comisia Superioară pentru
Monumentele Publice, membrii acesteia fiind numiţi la 30 decembrie acelaşi an 21.
Iniţial, preşedintele acestui for fusese Z. Pâclişanu, înlocuit însă repede cu Ion
Minulescu. Regulamentul de funcţionare era aprobat la 27 februarie 1930, fiind

18
“Universul”, luni, 13 octombrie 1919, p. 1.
19
Este semnat “M. Negru”.
20
ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 61/ 1933, f. 53. Documentul se bucura de o oarecare
notorietate, fiind citat încă, la 25 iunie 1933, de preşedintele Comisiei (Ion Minulescu) formate în urma
acelei sesizări.
21
Comisia era formată din sculptorii Fr. Storck şi Ion Jalea, pictorul I.Al. Steriadi şi arhitectul Duiliu
Marcu. Postul de secretar era ocupat, la 2 aprilie 1930, de Ion Paşa (Ibidem, f. 53). Constituirea acestui
organism a fost anunţată şi prin intermediul unei circulare pe care Ministerul de Interne o trimitea în
teritoriu, la 22 noiembrie 1929: „… Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor ne aduce la cunoştinţă,
prin adresa No. 44560/929 că, în amintirea faptelor eroice săvârşite în războiul pentru întregirea neamului
şi a eroilor căzuţi pe câmpul de onoare, s-au înălţat în pieţele din majoritatea comunelor urbane şi rurale din
ţară monumente comemorative, care multe din ele din punct de vedere artistic lasă mult de dorit şi sunt
prilej de impresie neplăcută străinilor care vizitează ţara. Pentru a se pune capăt pe viitor unor asemenea
situaţiuni, numitul Departament, în urma intervenirei Ministerului Armatei, cere ca prefecturile şi primăriile
să nu mai autorizeze pe viitor, indiferent de scop, ridicarea nici unui monument public, dacă proectul
monumentului nu a fost în prealabil aprobat de comisiunea ce va funcţiona pe lângă Direcţiunea Artelor din
numitul Departament…” (Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Fond Primăria Iaşi, dosar
275/1929, f. 6).

7
 publicat ulterior în Monitorul oficial nr. 53, din 5 martie 1930. Modul în care
oficialităţile îşi înţelegeau misiunea reiese dintr-o circulară pe care Ministrul Artelor o
trimitea, în 1938, tuturor prefecţilor: „… rostul Ministerului Artelor nu este de a lua
cunoştinţă în mod statistic de monumentele ce se ridică, ci de a controla în prealabil
valoarea artistică a proectelor acestor monumente şi de a aproba executarea numai
când proectele respective întrunesc condiţiile estetice trebuitoare; iar în caz contrariu,
de a le respinge ori de a le aduce modificări şi îmbunătăţiri. […] Vă rugăm încă o dată,
pe această cale, să binevoiţi a comunica din nou tuturor autorităţilor din judeţ ordinele
de mai sus, precizând că pentru că orice fel de monument public, troiţă, cruce
monumentală, monument de Eroi etc. să se urmeze potrivit Regulamentului citat şi să
ni se trimită proectele înainte de a se începe lucrările; în orice caz, autorităţile să nu
îngăduie a se începe nici un fel de lucrări de monumente publice, decât numai după ce
proectele respective vor fi aprobate de Comisia Monumentelor Publice. Şi bine înţeles,
asemenea lucrări nu trebuie încredinţate unor simpli pietrari sau cioplitori de cimitire,
ci numai artiştilor sculptori sau arhitecţi diplomaţi, cari singuri au competenţa să
realizeze monumente de valoare artistică. […] Şi ori de câte ori se vor institui
concursuri publice privind lucrări de monumente, programele acelor concursuri să fie
supuse spre aprobare Comisiei Monumentelor Publice din Minister şi să se ceară
delegarea unui reprezentant al Ministerului, fără prezenţa căruia concursurile nu vor
putea fi judecate. Dispoziţiile din aliniatul ultim se referă mai ales la comunele urbane
şi la oraşele de reşedinţă, unde şi monumentele ce se proectează sunt de mai mare
importanţă. […] De asemeni, trebuie precizat că nici o altă instituţie, în afară de
Ministerul nostru, nu poate aproba ridicări de monumente publice, deci nici Societatea
Cultul Eroilor, care în urma Regulamentului citat, nu mai are nici un amestec în
asemenea chestiuni” 22.

Agora contra cimitirului

22
ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 127/ 1938, f. 9-10. „… În baza dispoziţiilor date de Ministerul
de Interne, toate autorităţile din ţară au fost obligate – scria Ion Minulescu la 11 martie 1936 – să nu mai
admită să se construiască nici un monument până când proectul lui nu va fi trimis Ministerului Cultelor şi
aprobat de Comisie”. Din spusele preşedintelui mai aflăm că în perioada 1930-1935 Comisia examinase
„peste 100 de proecte prezentate” (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 57/1936, f. 1).

8
 În şedinţa din 15 ianuarie 1932, Comisia Superioară a Monumentelor Publice,
prezidată de inspectorul general Ion Minulescu, lua în discuţie câteva proiecte de
monumente, cele mai multe din zona rurală. Din obiecţiile făcute de preşedinte şi de
ceilalţi membri ai Comisiei, deducem tendinţa de a echilibra raporturile dintre
gratitudinea civică, oficială, cu grandoarea ei rezervată, intelectualizată, pe de o parte,
şi devoţiunea populară, predominant sepulcrală, pe de alta. Nu întâmplător, se cerea
doritorilor de monumente să se adreseze unor absolvenţi ai Şcolii de Arte Frumoase şi
nu unor meşteri cioplitori 23.

Despre proiectul de monument din comuna Juliţa, judeţul Arad, înaintat de oficiul
parohial din localitate, se considera că „… nu are caracterul de monumentalitate impus
de scopul ce se urmăreşte; ci are un caracter funerar, constând dintr-un soclu pe care e
aşezată o cruce, ale cărei proporţii sunt greşite, crucea fiind tot atât de înaltă ca şi
soclul. Întrucât monumentul din Juliţa se va ridica pentru comemorarea celor căzuţi în
război, dar nu va fi nicidecum aşezat pe un mormânt, comisiunea hotărăşte că
proiectul nu este potrivit şi-l respinge” 24. A fost luată apoi în dezbatere propunerea
unui preot catolic, înaintată în numele comunei Comleşul Mic, judeţul Timiş-
Torontal: „… proectul constă dintr-o cruce înaltă de circa patru metri, în faţa căreia e
aşezată pe aceiaşi postament, o statue de circa doi metri, ce reprezintă un soldat cu o
cunună mortuară” 25. Era respins şi el din cauza tonului său mortuar: „… figura din faţa
crucei e cu totul nepotrivită scopului ce se urmăreşte, întrucât dă impresia unui
monument funerar, iar monumentul din Comleşul Mic nu se va aşeza pe un mormânt,
ci se va ridica în amintirea celor căzuţi în războiu, departe de căminuri” 26. În mod
echilibrat, se prevenea, totodată, căderea în prozaic, prin separarea perimetrului
arondat monumentului de spaţiul traseelor de zi cu zi 27 şi prin amplasarea lui într-o

23
Ibidem, f. 49.
24
ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 68/1932, f. 2.
25
Ibidem, f. 3.
26
Ibidem.
27
Vecinătăţile monumentului atrăgeau uneori multe reclamaţii, aşa cum era aceea scrisă la 14 februarie
1940, de notarul din comuna Mârşani, judeţul Dolj. Petiţionarul semnala apariţia unei cârciumi, doar la 15
metri de monumentul eroilor, cu toate neplăcerile care pot apărea din această situaţie: „… femeile văduve,
care vin duminica cu ciobul de tămâie să-şi plângă soţul mort de acum 25 de ani, încep să blesteme şi să
plângă cu mai mult amar, căci acest cârciumar nu voieşte în ruptul capului să-şi schimbe localul” (ANIC,
Fond Departamentul Artelor, dosar 93/1940, f. 68). Dincolo de aspectul condamnat de notar, observăm
felul în care lumea satului deturna sensul monumentelor publice, recodificându-le în sens mortuar,

9
 zonă mai liberă, unde el să poată „ieşi” din cotidian. Un exemplu în acest sens ar fi
cazul troiţei 28 din comuna Bogdăneşti, judeţul Tutova. Aici, primăria locală amplasase
monumentul în propria-i curte, „care este foarte mică şi nepotrivită pentru asemenea
scop, întrucât aici oamenii vin numai cu afaceri şi se iscă deseori certuri zgomotoase şi
cu injurii” 29. Exigenţele aparent „tehnice” nu aveau numai valenţe pragmatice ori
estetice, ci şi ideologice. În primul rând, ingredientele din care se construia
monumentul trebuiau să fie naturale, îmbinând prestigiul materialului original cu
autenticitatea artefactului, a lucrului făcut de mână. În al doilea rând, iconografia
„specific românească” trebuia să favorizeze şi ea o anume uniformizare semantică,
revelând un determinism fizic şi simbolic, un fel de complicitate între istoria românilor
şi spaţiul locuirii lor. Dacă în sate se dorea o oarecare „civilizare” a monumentului, în
oraşe particularităţile etnografice nu erau persecutate, cu condiţia să se conformeze
unui „tipar” naţional şi ortodox: o troiţă de la Şcoala nr. 1 de băieţi din Bârlad era
respinsă pe motiv că „… este urâtă, că este acoperită cu tablă în loc de şindrilă, care e
acoperişul tradiţional românesc…” 30; „… în conformitate cu art. 22 din Regulamentul
Monumentelor Publice, nici un monument nu mai poate fi construit din materiale
artificiale, ciment, beton, ci numai din materiale veritabile, adică piatră naturală de
carieră…” 31; „… lemnul nu va fi vopsit aşa cum se arată în plan, ci toate părţile pline
vor avea culoare naturală” 32. În aceeaşi ordine de idei, ne amintim că, la 12
septembrie 1938, o comisie specială 33 inspecta mausoleul de la Mărăşeşti, evidenţiind,

sepulcral. De obicei, devoţiunea faţă de cel dispărut se revarsă asupra mormântului, care devine un
substitut al celui drag. Dar cum în acest caz locul de veci lipsea ori se afla foarte departe, monumentul
ajungea să se bucure de toată atenţia care ar fi fost dată mormântului real.
28
Pentru semnificaţia unor astfel de monumente vezi Bogdan Moşneagu, The crucifixes as the embellishing
of remembering, in “Strabon. Bulletin d’Information Historique”, tome 1, numero 1, janviers-juin 2003, p.
18-20.
29
Cererea localnicilor din Bogdăneşti era discutată la 3 februarie 1939. Ei îşi verbalizaseră preferinţele în
cuvinte simple, care întreţineau analogiile dintre cultul eroilor şi cel al sfinţilor: “… un loc retras şi ferit,
pentru închinăciune” (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 70/ 1939, vol. I, f. 42). Cei câţiva metri
care trebuiau să dea monumentului o oarecare detaşare faţă de prozaismul activităţilor zilnice constituiau,
în proiect, un “altfel de spaţiu”, o heterotopie cum am spune astăzi, în terminologia foucauldiană.
30
În şedinţa din 2 iunie 1939, Comisia hotăra chiar demontarea respectivei troiţe (ANIC, Fond
Departamentul Artelor, dosar 70/ 1939, vol. I, f. 212-213).
31
ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 92/1940, f. 91.
32
Se avea în vedere troiţa de la şcoala medie de agricultură din Roman, analizată în şedinţa din 18 aprilie
1939 (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 70/ 1939, vol. I, f. 171).
33
Comisia era formată din arhitectul Horia Teodoru, sculptorul Mac Constantinescu, principesa
Alexandrina Cantacuzino (preşedinta Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române), Zefira
Voiculescu (secretara generală a Societăţii), arhitectul Simion Vasilescu (din partea aceleaşi organizaţii).

10
 în referatul ei, sincretismele amintite mai sus. Iniţial, constata că monumentul se
integra satisfăcător în panorama generală a locului şi că friza generală în basorelief se
armoniza cu întreaga arhitectură. Dar sesiza că „…elementele de piatră formând
crucea susţinută de vulturi, care termină monumentul la partea superioară, sunt bine
realizate din punct de vedere tehnic, însă stilul acestor elemente, faţă de stilul
reliefului principal este diferit şi nu face parte comună cu monumentul” 34.

Din dorinţa, absolut salutară, de a da monumentelor cât mai multe semnificaţii, autorii
le supraîncărcau uneori cu prea multe simboluri. Comisia intervenea deci, în numele
unităţii de ansamblu 35 şi al coerenţei iconografice, eliminând schiţele care voiau să
exprime prea multe în acelaşi timp 36. Era combătută, în special, aglomerarea de
„semne”, adică amestecul dintre lucrurile sau fiinţele reale (puşti, săbii, bombe, tunuri,
lănci, steaguri, cai, soldaţi atacând) care povestesc războiul, pe de o parte, şi cele care,
prin convenţie, îl simbolizează (lauri, vulturi, „victorii”), pe de alta 37. În consecinţă,
Comisia hotăra ca în cazul monumentului planificat de primăria comunei Galaţi, din
judeţul Făgăraş, şi al celui propus de comuna Comleşul Mic, judeţul Timiş-Torontal:
„… să se suprime detaliile de profil din mijlocul monumentului, cari-i ştirbesc
unitatea, să se mute în partea de jos crucea încununată cu lauri ce figurează în partea

Ministerul Apărării era reprezentat de generalul Tonea, arhitectul Emil Guneş şi căpitanul Vintilă
Papadopol (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 125/ 1938, f. 12r.).
34
Ibidem, f. 12v. Concentrând oseminte ale celor căzuţi în primul război mondial, mausoleul avea, spre
deosebire de restul monumentelor, un caracter funerar unanim acceptat. Comisia observa că “… este
impresionant prin atmosfera de reculegere sugerată”, dar trăda, totuşi, ezitările stilistice din epocă atunci
când se arăta nemulţumită de asocierea vulturilor cu un simbol creştin, crucea (Ibidem, 30).
35
În privinţa aceluiaşi monument din comuna Ungra, judeţul Târnava Mare, comisia critica cea mai
întâlnită carenţă: “… este lipsit de unitate având două socluri suprapuse şi în stiluri diferite…” ( ANIC,
Fond Departamentul Artelor, dosar 57/1936, f. 44); „… trebuie înlăturat motivul de la baza crucei, cu
cununa şi casca, pentru ca atenţia privitorului să nu fie împărţită”, mai stipulau specialiştii, la 27 ianuarie
1939, referindu-se la monumentul comunei Aninoasa, judeţul Hunedoara (ANIC, Fond Departamentul
Artelor, dosar 70/1939, vol. I, f. 5); acelaşi tip de indicaţie („… a se da mai multă unitate ansamblului…”)
era dat în cazul monumentului din comuna Rozancea, judeţul Suceava, la 22 iunie 1936 (ANIC, Fond
Departamentul Artelor, dosar 57/1936, f. 28); una din combinaţiile neacceptate a fost aceea cuprinsă în
monumentul comunei Bihorţeni, judeţul Odorhei (comunitate reformată): bloc de piatră pe care era fixată o
placă de marmură, doi lei în părţile laterale, o sabie de metal în vârful monumentului (ANIC, Fond
Departamentul Artelor, dosar 61/ 1933, f. 49).
36
Aceleaşi cerinţe se aplicau şi proiectelor din spaţiul urban, un exemplu potrivit în acest sens fiind
monumentul infanteriei din Bucureşti, proiectat de sculptorul Ion Helea. Comisia îl aproba la 17 aprilie
1934, sugerând însă autorului să renunţe la basorelief pentru a pune mai bine în valoare grupul statuar
(ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 86/ 1934, f. 15).

11
 de sus a proectului…” 38; „… soclul crucei are prea multe detalii de profil, care
dăunează caracterului de monumentalitate ce se impune unui monument
comemorativ…” 39. Deciziile Comisiei combăteau, deci, repetiţia morfologică,
redundanţa mesajului, eterogenitatea stilurilor, ţinând la ideea că nu proporţiile sau
emfaza fac monumentul remarcat, ci simplitatea care denotă grandoare şi invită în
acelaşi timp la pioşenie. Fiecare comună se preocupa, cum era şi normal, numai de
monumentul ei, în sarcina Comisiei căzând însă vederea de ansamblu. Din unitatea
stilistică minimală a acestor monumente trebuia să rezulte şi imaginea cât de cât
coerentă pe care românii aveau să o păstreze despre Marele Război.

Războiul fiecăruia, memoria tuturor

Teoretic, imparţialitatea semnificaţiilor era menţinută în discuţie, oficialităţile

invocând numai acele elemente pe care cetăţenii români le puteau avea în comun. Prin
urmare, monumentele şi ceremoniile puteau să aibă un substrat religios, dar nu
neapărat ortodox. La 20 mai 1920, sărbătorindu-se pentru prima dată ziua Eroilor
Neamului, atât în oraşe cât şi în sate, se cerea expres: „… în fiecare comună Comitetul
ce se va forma are libertatea să organizeze serbarea şi să alcătuiască programul cum
crede că e mai potrivit cu condiţiunile locale […] Caracterul serbării să fie însă
patriotic, fără a se jicni sentimentele populaţiei neromâneşti cum e de pildă în
Transilvania, Banat sau Basarabia, glorificându-se totuşi marile jertfe aduse de neamul
nostru pentru cauza lor naţională care s-a identificat totdeauna cu cauza civilizaţiei pe
care au apărat-o toate popoarele culte ale omenirei. […] E de dorit apoi ca în fiecare
şcoală să se aşeze cu o deosebită solemnitate un tablou, lucrat de elevii şcoalei cu
numele tuturor morţilor în răsboi din acea comună, iar în biserică unul la fel, fără
deosebire de confesiune şi naţionalitate, spre a se da o dovadă că în România întregită
se cinsteşte după regulile celei mai înalte recunoştinţe, memoria şi faptele tuturor

37
Modificări de această factură au fost pretinse, la 29 martie 1932 şi 5 octombrie acelaşi an, comunelor
Murani, judeţul Timiş-Torontal şi Taraclia, judeţul Tighina (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar
68/1932, f. 22, 35).
38
Ibidem, f. 7 (f.-v.).
39
ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 68/1932, f. 3.

12
 cetăţenilor căzuţi la postul de onoare…” 40. Practic, însă, au fost şi momente când
acest principiu era uitat, deciziile fiind luate în avantajul ortodocşilor 41. La rândul lor,
greco-catolicii ştiau dinainte că proiectele lor trebuiau să fie, ca să spunem aşa, mai
„cuminţi” decât altele, să menajeze susceptibilităţile celorlalţi, evitând aluziile la
propria identitate confesională 42. Căutându-se un modus vivendi care să nu ameninţe
mult dorita concordie, polemicele pe acest subiect nu erau foarte multe, obiecţiile
sculptorilor şi pictorilor din Comisie vizând mai ales evitarea unor discrepanţe de
ordin estetic, încadrarea edificiului în peisaj ori în cultura locului, şi nu un prozelitism
ortodox prea explicit. Ambiguităţile persistau, fiecare creaţie fiind rodul unor
negocieri, adaptări şi compromisuri, produsul unei subiectivităţi comune, nu al
ciocnirii inevitabile între gusturile elitelor şi fetişurile populare.

Multitudinea iniţiativelor locale şi chiar particulare, vizând să fixeze în memorie un

individ, un regiment sau un episod special, ocaziona intervenţia Comisiei
Monumentelor Publice, dar dezminţea, indirect, suspiciunea că elanul comemorativ
din perioada interbelică ar fi fost rodul unei propagande centralizate, axată numai pe
cultul statului. Consultând dosarele care păstrează schiţele monumentelor săteşti,
observăm cu uşurinţă că localnicii îşi propuneau să îi evoce pe cei morţi într-o manieră
mai familiară 43, mai etnografică, mai apropiată de stilistica cimitirului. Dimpotrivă,
retorica oficială şi ceremonialul civico-militar cenzurau emoţiile, impunând o

40
DJAN Iaşi, Fond Primăria Iaşi, dosar 11/ 1920, f. 35r. În 1923 Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor s-au
sărbătorit pe 17 mai, în spiritul conciliator cerut de autorităţi. La Iaşi, ceremoniile au debutat cu servicii
religioase la Mitropolie, biserica catolică şi templul Neuschotz, continuând cu procesiuni atât către
cimitirele Eternitatea sau Sf. Vasile cât şi spre acela israelit. Ulterior s-a spus că „templul israelit era prea
puţin încăpător – observa presa – pentru a putea cuprinde mulţimea populaţiei israelite ce se grăbi să
participe…” („Evenimentul”, sâmbătă 19 mai 1923, p. 2).
41
„… Cristul de pe Cruce să fie zugrăvit aşa cum cere tradiţia Bisericii ortodoxe; iar nicidecum sculptat în
lemn sau alt material, ori aplicat în tablă, căci astfel se procedează numai în tradiţia catolică; însăşi
zugrăvirea să se execute în stilul ortodox (bizantin) iar nicidecum în stilul catolic, aşa cum pare să reiasă
din desenul prezentat”. Victima acestor restricţii, formulate la 11 aprilie 1940, este troiţa din comuna
Râşnov, judeţul Braşov (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 92/1940, f. 85).
42
La 28 octombrie 1938, Mitropolia Unită din Blaj cerea ministrului cultelor să aprobe ridicarea unei troiţe
în comuna Tăuni, judeţul Târnava Mică, dar menţinând din start că „… crucea nu are gravată nici o
inscripţie sau semne cu tâlc politic şi nu este vorbă de nici o manifestaţie politică sau de partid…” (ANIC,
Fond Departamentul Artelor, dosar 91/1938, f. 64).
43
Troiţele pentru o singură persoană nu erau foarte răspândite. În şedinţa din 22 ianuarie 1939, Comisia
aproba totuşi una, din Dorohoi, dar cu o menţiune care confirmă iconologia supraindividuală cultivată de la
centru: „… să se suprime fotografia din corpul troiţei, întrucât lucrarea nu reprezintă un monument funerar,
de cimitir” (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 70/1939, vol. I, f. 9).

13
 scenografie sobră, reţinută, prin care consacrau triumful eroului asupra morţii,
mascând în subtext soarta lui tragică. Suprimau astfel bocetul domestic, extrăgând
defunctul din acel complex de practici funebre care, sub egida sacrului şi a
eshatologiei, consola familia, dar ignora istoria sau comunitatea în numele căreia
soldatul îşi dăduse viaţa. Atât din perspectivă urbanistică (compatibilitatea
monumentelor cu peisajul arhitectural din jur), cât şi politică (instalarea într-o piaţă,
intersecţie sau răscruce de uliţe spre a crea impresia de agora, de loc în care toate
opiniile sunt ascultate, indiferent de apartenenţele care ne particularizează),
monumentele trebuiau să genereze ceea ce astăzi numim „spaţiu public”: un loc
geometric al năzuinţelor fiecăruia, dar şi al limitelor impuse, chiar de noi, acestor
deziderate. Din motivaţiile prezentate de Comisiei Monumentelor Publice, se vede
însă clar că oamenii acceptau cu greu non-figurativul, încercând să strecoare, în
ansamblul monumentului, măcar o fotografie a celui drag sau orice alt semn
susceptibil să îl facă remarcat 44. Nu se împăcau cu ideea de a reprezenta dispariţia
cuiva printr-o „natură moartă”, dar din cauza cenzurii 45 practicate de Comisie şi a

44
Ieşind din cimitir, statuia este obligată să se dezindividualizeze, să arboreze o tentă de general-valabil,
imaginea unui soldat atacând reprezentându-i neapărat pe toţi camarazii săi, armata română în genere. În
şedinţa din 20 iunie 1936, Comisia Monumentelor Publice analiza monumentul eroilor din comuna Crucea,
judeţul Ialomiţa, care urma să fie construit pe cheltuiala văduvei de război Stana Găman şi amplasat în
piaţa satului. Comisia refuza proiectul, constatând că “… bustul care figurează pe soclul Monumentului
reprezintă portretul unei persoane şi, în asemenea condiţiuni, nu se poate aproba aşezarea acestui
Monument în piaţa publică. Aşa cum se arată în plan, deoarece un Monument al Eroilor nu poate fi statuia
unui anumit soldat căzut în războiu. Comisia hotărăşte că acest monument nu poate fi aşezat în altă parte
decât la cimitirul comunei” (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 66/1935, f. 18). Descurajarea
oricărei forme de personalizare a monumentelor reiese şi din referatul (semnat de inspectorul general din
acel moment, Emil Guneş) prin care Direcţia Artelor justifica, cel mai probabil în septembrie 1938,
dezacordul său faţă de monumentul eroilor din comuna Săcel, judeţul Sibiu: „… nu îndeplineşte nicidecum
condiţiile artistice cerute unui monument public, fiind mai mult un monument funerar obişnuit şi de prost
gust, conceput şi executat de un oarecare meşter cioplitor. Exemplu: în partea superioară a blocului, o cruce
săpată şi aurită, dedesubt, două medalioane cu rame aurite în cari sunt aşezate fotografii sub sticlă. Pe
primul bloc, deasupra soclului, «sunt» săpate şi aurite numele Eroilor într-o ordine care a nemulţumit atât
pe locuitori, cât şi autorităţile satului. Monumentul, din punct de vedere arhitectural, este disproporţionat,
din piatră gris închis şi şlefuită, obişnuit la cimitire , lucrarea unui meşter pietrar naiv, dar cu pretenţii. […]
Am ajuns la concluzia că monumentul fiind funerar nu se poate ridica pe o piaţă a satului şi din anumite
motive nici în curtea bisericii care e în acelaşi timp şi cimitirul satului” (ANIC, Fond Departamentul
Artelor, dosar 125/1938, f.10 r.-v.).
45
În şedinţa din 4 aprilie 1939, Comisia hotăra dărâmarea a două monumente inestetice din comunele
Cobadin şi Congealac, judeţul Constanţa (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 70/1939, vol. I, f. 92,
101). Destul de sever era judecată, la 2 mai 1939, şi troiţa din Antoneşti, judeţul Teleorman, impunându-se
suprimarea stâlpilor şi a lanţurilor care o înconjurau (se prefera, în general, gardul viu), eliminarea plăcii
de marmură care nu se armoniza cu predominanţa lemnului (Ibidem, f. 337). La 2 iunie acelaşi an,
analizându-se Crucea eroilor din comuna Ezeriş, judeţul Caraş, se dispunea mutarea ei în cimitir şi
sancţionarea autorităţilor locale pentru faptul că micul monument fusese inaugurat fără nici o aprobare

14
 lipsei de fonduri se resemnau, totuşi, cu obeliscurile şi listele de nume. La urma urmei,
drama colectivă fiind atât de mare, monumentele prea individualizate puteau fi acuzate
că nesocotesc suferinţa celorlalţi. Codificarea unor atitudini şi manifestări artistice
dezirabile poate fi, deci, înţeleasă ca un episod din odiseea „civilizării” societăţii, dar
mai ales a educării satului, unde ideea imortalităţii civice nu avea succes, fiind serios
concurată de varianta creştină, anistorică, a vieţii veşnice. Abstractizarea 46 cultivată de
Comisie părea, la prima vedere, o bruscare a înţelesurilor monumentului. Totuşi, din
totdeauna s-a crezut că simplitatea 47 rămâne mereu la modă. Se insista, de aceea, în
această direcţie, pentru a se conferi edificiului o doză de atemporalitate, de valabilitate
prelungită, dar ocolindu-se, pe cât posibil, aportul factorului religios 48 şi mortuar.
Morfologic, monumentele noastre reproduc modele apusene, semantica lor fiind însă
doar parţial preluată de societatea românească. Pe de o parte, membrii Comisiei
interpretau ansamblurile statuare de tip „pieta” într-o manieră mai abstractizată, drept
alegorii ale patriei impresionate de sacrificiul apărătorilor săi. Pe de alta, publicul
larg regăsea în acele creaţii un fragment din biografia lui recentă, umanizându-le
aşadar accepţia şi coborându-le semnificaţia la nivelul relaţiei mamă-fiu. În acele
chipuri, destul de schematice, oamenii vedeau expresia unei maternităţi anulate,
durerea reţinută a femeii sau chiar refuzul ei de a o împărtăşi cu cei neimplicaţi direct
în această dramă. Dacă varianta oficială propunea reprezentarea compensatorie a

(Ibidem, f. 418-419). Peste 20 de zile, se lua în discuţie, pentru a treia oară, monumentul eroilor din
comuna Bogata de Sus, judeţul Someş, cerându-se demontarea lui din cauză că autorii îl făcuseră din beton
vopsit cu negru şi lustruit apoi cu lac (Ibidem, f. 315 r.-v.). Primăriile erau răspunzătoare pentru orice
abatere de la regulamentul monumentelor, ele plătind, în consecinţă, amenzile care decurgeau din asemenea
delicte (Ibidem, f. 369 v.).
46
În şedinţa din 18 aprilie 1939 se dezbătea, a doua oară, monumentul din comuna Aninoasa, judeţul
Hunedoara. El era aprobat, dar cu următoarea menţiune: „… În ce priveşte însă partea de sculptură, adică
vulturul din vârful monumentului, Comisia hotărăşte că nu poate fi tratat în mod naturalist, aşa cum e
desenat în plan, ci trebuie înlocuit cu un vultur stilizat, adică mai strâns şi mai arhitectonic, aşa cum este
vulturul din Stema Ţării sau de pe monezi” (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 70/1939, vol. I, f.
147).
47
„… unele din aceste planuri, foarte frumoase, sunt extrem de simple, prezentând o măreţie pur
arhitecturală, fără părţi sculpturale” (Ibidem, f. 93). Este vorba de şedinţa din 11 aprilie 1940, când
membrii comisiei se referă la proiectele pe care le trimiteau gratuit acolo unde nu se găseau alte soluţii ori
nu existau destui bani; în acest scop se preferau, de regulă, proiectele lui Horia Teodoru.
48
Cu acelaşi prilej, se respingeau troiţele din satele Budeni şi Buda, comuna Lespezi, judeţul Bacău,
deliberându-se astfel: „… Comisia constată că sunt cu totul inestetice; Crucile sunt lipsite de proporţie iar
figurile Mironosiţelor, de 0,90 cm înălţime, contrazic normele de frumuseţe trebuitoare unor asemenea
lucrări, întrucât înfăţişările figurative sub mărimea naturală nu sunt posibile în construcţiile monumentale,
producând un efect foarte urât…” (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 70/1939, vol. I, f. 150).

15
 cetăţeanului ajuns erou, versiunea „populară” prefera cu siguranţă imaginea copilului
pierdut înainte de vreme.

Ţărani şi cetăţeni

Dacă monumentul în sine părea prea „rece”, prea puţin implicat, practicile
comemorative restabileau oarecum echilibrul, dând satisfacţie doliului familial 49. Deşi
nimeni nu îl remarcase în timpul vieţii, compasiunea arătată rudelor soldatului era o
formă prin care contemporanii se situau, retrospectiv, între apropiaţii săi 50. Nu este
vorba de un comportament specific anilor ’20, ci de o constantă antropologică, de un
străvechi ritual al deculpabilizării: când cineva moare de tânăr, înaintea părinţilor săi,
comunitatea se adună, într-un fel sau altul, lângă familia greu încercată, exprimându-şi
regretul şi mai ales nevinovăţia 51. Cel puţin aceasta era intenţia, întoarcerea societăţii
către originile modeste ale ţăranului-erou riscând să o îndepărteze şi mai mult de el, să
redeschidă răni mai vechi 52. O nouă sensibilitate sepulcrală a apărut şi în România
Mare, resorturile ei nefiind însă protestatare, sceptice. El ilustra mai degrabă un
creştinism popular care oferea eroului liniştea somnului de veci, la concurenţă cu
retorica patriotică şi cu elogierea lui în pieţele publice. În cimitirele satelor din
Moldova, fiecare familie avea grijă să facă un cenotaf pentru morţii săi din război, pe

49
“… Prin cultul eroului necunoscut se aduce un întreit omagiu, întâi de iubire şi recunoştinţă cătră acel
anonim şi deci al doilea cătră toţi ceilalţi necunoscuţi simbolizând slăvirea tuturor acestor eroi căzuţi pentru
patrie; precum şi al treilea o mângâiere familiilor cari şi-au pierdut pe unul dintre ai lor în resboiu, ne mai
ştiind nimica de soarta lui, fiecare mângâindu-se cu speranţa că poate tocmai acest erou soldat venerat e
de-ai lor” („Evenimentul”, marţi 15 mai 1923, p. 1).
50
Monumentele erau prilejuri de ipostaziere a spiritului comunitar, uneori cetăţenii vrând să imortalizeze şi
să răsplătească, prin inscripţionare în marmură, numele celor care contribuiseră la inaugurarea unei statui.
Procedându-se astfel, nu se făcea publicitate unor oameni în viaţă. Se perpetua, într-o altă formă, o mai
veche cutumă, care stabilea calitatea de ctitor pentru acela care făcea donaţii Bisericii şi oricărui domeniu
de utilitate publică. Comisia de la Bucureşti interzicea însă asemenea practici, considerând că
depersonalizarea monumentului era o garanţie a monumentalităţii, obiectivităţii şi, în consecinţă, a
relevanţei lui peste veacuri: „…. În inscripţiile noului monument – este vorba de acela de la Bogata de Sus,
judeţul Someş, dezbătut la 22 iunie 1939 – nu vor mai figura decât numele eroilor şi scopul pentru care s-a
ridicat monumentul; se vor suprima cu totul atât numele Comitetului, cât şi numele donatorilor, deoarece
monumentul este public, pentru preamărirea eroilor, iar nu o lucrare particulară” (ANIC, Fond
Departamentul Artelor, dosar 70/1939, vol. I, f. 315 r.-v.).
51
David Le Breton, Despre tăcere, traducere de Constantin Zaharia, Bucureşti, Editura All, 2001, p. 271.
52
La 31 martie 1933 Comisia aproba monumentul eroilor din comuna Cacova, judeţul Caraş-Severin,
recomandând ca el să fie pus în locul vechii cruci, ridicate în 1907. Având nevoie de reparaţii, aceasta avea
să fie mutată în faţa bisericii (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 61/1933, f. 3 r.-v., f. 15).

16
 motiv că numai aşa aceştia se puteau alătura neamului lor de pe cealaltă lume 53. Dar
oricât de grijuliu ar fi fost cultul morţilor, el nu participa prea eficient la crearea
cetăţeanului model. Semnificatul acestui cult era moartea şi nu naţiunea, lumea de
dincolo şi nu lumea noastră. Ne consola cultivând resemnarea şi detaşarea de istorie,
nu responsabilitatea şi implicarea. Atentă la incomoda antiteză dintre „robul lui
Dumnezeu” şi „puiul de leu”, Comisia se străduia să tempereze reflexele funebre,
dând iconografiei militare 54 un ton mai optimist, mai constructiv, mai triumfalist55.
Descuraja aşadar acele creaţii al căror semnificat era sacrificiul ca atare şi nu succesul
care derivase din el, România Mare 56. Se cuvine totuşi să semnalăm un amănunt: spre
deosebire de Franţa, unde soldatul necunoscut a fost înhumat sub Arcul de Triumf (11
noiembrie 1920) 57, deci sub un monument “optimist”, al victoriei prin excelenţă 58, în

53
Ion H. Ciubotaru, Marea trecere. Repere etnologice în ceremonialul funebru din Moldova, Bucureşti,
Editura “Grai şi suflet-Cultura naţională”, 1999, p. 193.
54
La 11 decembrie 1936, Comisia Monumentelor Publice dezbătea proiectul depus de comitetul şcolar din
comuna Ungra, judeţul Târnava Mare, cerându-i o serie de modificări. Printre ele, una îndreptăţeşte
afirmaţia noastră: “… în locul Madonei de pe soclu, care dă impresia de monument funerar, să figureze o
Victorie care simbolizează războiul…” (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 57/1936, f. 44).
55
Despre monumentul eroilor din comuna Bârseşti, judeţul Putna, Comisia constata, la 11 octombrie 1934,
următoarele aspecte: „… e cu totul nepotrivit pentru scopul urmărit, fiind un monument funerar de cimitir,
complet lipsit de caracterul de măreţie trebuitor unui monument de comemorare a Eroilor” (ANIC, Fond
Departamentul Artelor, dosar 86/1934, f. 60). Observaţiile se reiau, aproape identic, la 28 martie 1939,
pentru alte două monumente, ambele respinse. Primul, din comuna Teslui-Cherleşti, judeţul Olt, provoca
un comentariu categoric: „… comisia constată că sculpturile sunt lipsite de orice sentiment plastic, fiind
executate în stilul unui monument de cimitir şi neavând nimic din măreţia trebuitoare unui monument
pentru Eroi” (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 70/1939, vol. I, f. 76). Al doilea, din comuna
Cârpa, judeţul Severin, nu era nici el mai bine descris: „… proectul nu reprezintă un monument de eroi, ci
un monument de cimitir de provincie, care nu are nimic artistic şi e lipsit de orice măreţie” (Ibidem, f. 85).
56
În şedinţa din 22 septembrie 1933 se respingea proiectul comunei Angheluş, judeţul Trei Scaune, nouă
atrăgându-ne atenţia semnificaţiile lui biblice, sacrificiale şi doloriste: „… un bloc de piatră pe care sunt
fixate o placă de marmoră cu numele Eroilor şi un relief cu o fată în doliu ce susţine placa; în vârful
monumentului figurează un berbec cu capul întors îndărăt” (ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar
61/1933, f. 51).
57
Modelul francez ne-a inspirat, totuşi, în privinţa ritualului de reîngropare a eroului anonim. În Franţa, un
recrut avusese misiunea de a-l desemna depunând un buchet de flori pe unul din cele opt sicrie
reprezentând toate teatrele de operaţiuni militare. În România, eroul necunoscut a fost ales de un orfan de
război care, atingând unul din cele 10 sicrie spunea “… acesta este tatăl meu…”. Pentru detalii vezi M.
Olteanu, Eroul necunoscut, în “Magazin istoric”, nr. 6/1972, p. 95-96.
58
La 16 mai 1919, Academia înfiinţa o comisie însărcinată cu pregătirea unui monument comemorativ al
evenimentelor din 1916-1919. Membrii săi, V. Pârvan, A. Saligny, O. Densuşianu, D. Onciul, I. Ianculeţ
urmau să strângă fondurile necesare din subscripţii şi să organizeze concursul de proiecte (Vezi „Analele
Academiei Române. Dezbateri”, XL, 1919-1920, p. 11-12). Începea astfel o lungă odisee, finalizată abia în
timpul lui Carol II. Arcul de Triumf a avut şi pentru noi aceeaşi semnificaţie, de „monument istoric al Ţării
şi victoriei sub care a trecut marele Rege Ferdinand…”. Este o menţiune găsită într-un raport din 20 mai
1934, în condiţiile în care se punea problema refacerii monumentului improvizat cu prilejul încoronării lui
Ferdinand, în 1922 (ANIC, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar/1935, f. 40r.). Formarea
comisiei însărcinate cu această misiune fusese hotărâtă printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri din 22

17
 România oficialii nu au forţat această apropiere (deşi ideea a existat), mormântul
anonimului fiind plasat într-o altă locaţie, în Parcul Libertăţii (17 mai 1923). Unei
interpretări prea laicizate, strict patriotice, autorităţile au preferat paritatea
semnificaţiilor cetăţeneşti cu acelea eshatologice. Vedem acest lucru şi din cuvântările
epocii, care subliniau că în laurii dăruiţi eroului necunoscut se întâlnesc atât cununa
învingătorului cât şi aceea a martirului 59. În acest context, forma finală a
monumentelor de război nu reprezenta totdeauna rezultatul unui „dictat” intelectualist,
victorios în confruntarea cu sensibilităţile populare. Cei din Comisie ştiau să vină în
întâmpinarea gustului general pentru simboluri religioase, „şlefuindu-l” întrucâtva.
Consensul era astfel obţinut prin acomodarea prevederilor legale şi a canoanelor
estetice, pe de o parte, cu doleanţele cetăţenilor, pe de alta. Un exemplu ar fi cazul
comunei Mihai Bravu din judeţul Brăila, menţionat în şedinţa din 15 ianuarie 1932:
oamenii nu erau hotărâţi asupra felului de monument, cerând chiar Comisiei să le
sugereze un proiect, dar cu condiţia ca din el „să nu lipsească crucea” 60.

Dată fiind absenţa multor cadavre, moartea nu putea fi reprezentată aşa cum se
cuvenea, printr-un mormânt individual. În plan artistic, criza de sens era evitată cu
ajutorul monumentelor semi sau nonfigurative, omagierea cuprinzând însă un segment
mai larg al participanţilor la război, nu numai al soldaţilor căzuţi cu arma în mână.
Conceptul de erou, teoretic necontestat de nimeni, era înlocuit, practic, cu acela de
victimă (decedat sau doar invalid de război). Nu întâmplător, prin satele noastre găsim
şi astăzi mici monumente care amintesc de combatanţii morţi de tifos exantematic.
Până atunci, oamenii politici voiseră de multe ori să educe ţăranul, să îl transforme în
cetăţean, implicând lumea satelor fie în celebrarea zilei de 10 mai, fie în serbările

ianuarie 1932, ea întrunindu-se la guvern pe 11 mai acelaşi an. Arcul din Şoseaua Kiseleff avea o semiotică
mai complicată, el nefiind interpretat de sine stătător ci aşa cum dorea Carol II: în corelaţie cu statuia lui
Carol I, pe care suveranul o voia în Piaţa Palatului Regal, şi cu aceea a lui Ferdinand, din Piaţa Victoriei
(ANIC, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 21/1932, f. 7). Oricum, rostul ansamblului era să
glorifice naţiunea, nu să-i plângă morţii. Pentru detalii vezi Ioan V. Lupescu, Monumentele Unirii,
Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1985, p. 43-44 şi mai ales Virgiliu Z. Teodorescu, Arcul de Triumf din
Bucureşti, simbol al cinstirii înfăptuitorilor Unirii, în „Apulum”, XXVII-XXX, 1990-1993, p. 585-598.
59
„Cântaţi eroi, imnul martirilor…”. Ne referim la memorialul rostit de Pârvan la 2/15 decembrie 1918, în
aula Fundaţiei Universitare „Carol I” din Bucureşti. Vezi Vasile Pârvan, op. cit., p. 61. Trei noţiuni cu
sensuri diferite, „mort”, „erou” şi „martir”, erau unificate semantic graţie identificării lor cu ideea de
„nemurire” – un substitut parţial al conceptului religios de „mântuire”.
60
ANIC, Fond Departamentul Artelor, dosar 60/ 1936, f. 5.

18
 urbane unde sătenii erau aduşi mai mult cu rol decorativ. Participarea lor la
manifestările „pantalonarilor” era pasivă, schimbarea venind după ce mediul rural s-a
văzut deplin implicat în evenimentele anilor 1916-1919, când plătea un greu tribut de
vieţi omeneşti. Aşa că, odată cu instituirea zilei eroilor, sistemul comemorărilor intra
cu adevărat în satul românesc, ţăranii nemaiformând publicul de ornament, ci
reprezentând chiar personajele principale ale războiului evocat. Distanţa temporală şi
simbolică dintre epoca eroilor şi aceea a descendenţilor slăbeşte, ultimii având şansa
de a-şi face datoria (fără a mai putea fi remarcaţi) nu doar prin respectul pentru cele
moştenite, ci şi prin propria participare la un război. Societatea o va omologa din
oficiu, ca gest patriotic, miile de morţi de pe câmpul de onoare intrând automat în
panteon şi devenind mult mai repede „strămoşi”. La noi, repeziciunea prin care
românii şi-au propus să înalţe monumente ale primului război nu se datorează fervorii
comemorative, în sensul ei citadin, ci dorinţei de conformare cât mai rapidă la
ritualurile tradiţionale care însoţesc trecerea în lumea de dincolo. În conformitate cu
un anumit mental popular, această grabă poate fi explicată prin obligaţia celor vii de „a
face rânduielile” cuvenite celor care, în momentul morţii, nu beneficiaseră de asistenţă
religioasă 61. Independent de hotărârile care instituiau un cult aparte, amintirea eroilor
se confunda, în România „profundă”, cu pomenirea morţilor.

Tranşee şi muzee

Prima conflagraţie mondială a consacrat realitatea morţii în masă, stimulând totodată

şi experimente memoriale adaptate miilor de dispăruţi fără urmă, miilor de cadavre
imposibil de identificat. O primă soluţie a fost convertirea câmpului de bătălie în loc al
memoriei, acele porţiuni de front unde foarte mulţi soldaţi şi-au aflat sfârşitul, fără a li

61
„Ministerul de Război face cunoscut că se interesează de aproape de chestiunea mormintelor şi
osemintelor neîngropate ale celor căzuţi pe câmpul de onoare în toate ţările unde au luptat românii. Această
importantă chestiune are, desigur, timp şi mijloace materiale spre a fi rezolvată complet. Ea cere o bună
organizaţie şi noi cerem concursul şi bunăvoinţa pornită din suflet a tuturor organelor administrative,
clericale şi silvice precum tot astfel din partea marelui public. Chestiunea este în studiu la ministerul de
război şi în curând se vor putea da publicităţii rezultatele, precum şi măsurile ce trebuiesc luate relativ la
mormintele celor jertfiţi pentru neam. […] Mormintele eroilor sunt monumente naţionale; ele trebuie să fie
altarele credinţei şi puterei neamului nostru de mâine. Până în prezent, prin circulări date protoereilor,
companiilor de jandarmi şi cercurilor de recrutare, ministerul a dispus strângerea osemintelor pe care
luptele şi retragerea le-au lăsat pe câmpii şi înmormântarea acelor oseminte cu mare ceremonie, în
asistenţa satelor…” („Universul”, sâmbătă, 19 iulie 1919, p. 1).

19
 se mai găsi ulterior corpul, fiind declarate din start cimitire de război 62. Datorită
acestei localizări alegorice, mormântul şi cadavrul calcinat deveneau unul şi acelaşi
lucru, moartea confundându-se aşadar cu propriul ei monument 63. O a doua soluţie a
fost construirea unor monumente uriaşe, pe care se inscripţiona lista celor rămaşi fără
mormânt, dar al căror nume nu trebuia uitat 64. A treia variantă ne priveşte şi pe noi, ea
constând în adunarea rămăşiţelor disponibile într-un spaţiu consacrat, într-un
mausoleu 65. Situaţiile concrete şi soluţiile avute la dispoziţie au trezit ceva polemici,
îndeosebi în Franţa, presa noastră reflectându-le cu fidelitate. De pildă, una din
dilemele care preocupa pe toată lumea era dacă rămăşiţele soldaţilor trebuiau să fie
îngropate chiar pe câmpul de luptă ori să fie adunate în cimitire militare? Prima
variantă avea, se pare, mai multă trecere, fie şi din considerente pragmatice. Iată ce
spunea academicianul François de Curel, ilustrând, poate involuntar, o bine cunoscută
concepţie muzeală (păstrarea obiectului în locul descoperirii sale, mergându-se pe
ideea că îl conservăm cu adevărat doar în acel context în care el a apărut, a funcţionat

62
Vizitând zona Metz-Verdun la 6 iulie 1920, regina Maria scria despre „acele întinderi unde toţi copacii
sunt schelete şi unde mii de oameni zac îngropaţi fără ca ultimele lor locuri de odihnă să fie cunoscute […]
Am ascultat cucernici toate descrierile luptelor şi ne-am făcut cu pioşenie semnul crucii când am păşit în
cimitirul unde mii de cruci albe cu mici steguleţe tricolore erau unele lângă altele în şiruri nesfârşite. Am
vizitat «tranşeul baionetelor», unde o întreagă companie a fost îngropată de vie la postul ei. Baionetele lor
răsar încă din pământ în diferite locuri. Pretutindeni flori, flori care acoperă o pustietate unde mii şi mii de
vieţi au fost secerate” (Maria, regina României, Însemnări zilnice, vol. II, traducere de Sanda Racoviceanu,
Bucureşti, Editura Albatros, 2004, p. 198-199).
63
Reinhart Koselleck, op. cit., p. 155-156.
64
Ibidem.
65
Preluând o corespondenţă de la Iaşi, din ziua de sâmbătă, 11 octombrie 1919, ziarul „Universul” dădea
ştiri despre proiectul mausoleului de la Mărăşeşti: „… Am anunţat că o numeroasă delegaţie de fruntaşi,
atât din Iaşi cât şi din Bucureşti, a fost la Mărăşeşti în frunte cu mitropolitul Moldovei. Acolo, după ce s-a
vizitat din nou glorioasele locuri unde s-au dat luptele hotărâtoare pentru izbânda românismului, s-a
procedat la alegerea locului pe care se va ridica falnicul mausoleu în amintirea marii victorii. S-a decis, cu
asentimentul tuturor celor prezenţi, ca măreaţa clădire să fie aşezată pe platoul din faţa gărei Mărăşeşti
(s.a.). Construcţia va costa 3 milioane. Banii vor fi adunaţi prin subscripţie publică în România Mare.
Clădirea va avea proporţii monumentale, având şi galerii unde vor fi depuse osemintele tuturor celor căzuţi
la Mărăşeşti în lupta pentru patrie…” („Universul”, 14 octombrie 1919, p. 3). Potrivit altui ziar, întrunirea
relatată de „Universul” ar fi avut loc pe 8 octombrie, limbajul uzitat pentru descrierea evenimentului fiind
impregnat de religiozitate: monumentul căruia astăzi îi spunem „mausoleu” era denumit atunci „Biserica
monumentală de la Mărăşeşti”. Vezi „Evenimentul”, Iaşi, duminică, 19 octombrie 1919, p. 1. Mai precis,
era vorba de un comunicat al Societăţii Ortodoxe a Femeilor din România Mare, în care se insista pe
alegerea locului pentru monument (înfingerea în pământ a unei cruci de fier şi a steagului ţării), pe
consacrarea şi sfinţirea lui de către preoţi. Textul a fost împărţit în două, ultima parte apărând marţi, 21
octombrie, cu acelaşi detaliu al crucii de fier. Cum era de aşteptat, de altfel, într-o ţară afectată de război,
lucrările nu au început prea repede, piatra de temelie a mausoleului fiind pusă abia la 10 iunie 1928.
Probabil că iniţiatorii îşi cunoşteau de la bun început resursele extrem de limitate, dar la un an de la

20
 şi a avut un rost): „… Am trăit de la 1871 la 1914 în vecinătatea câmpului de luptă din
Lorena şi ştiu din experienţă cât e de mişcătoare prezenţa mortului pe câmpul de luptă
pe care l-a apărat. Numai acolo eroismul lui strânge omagiile care îi sunt datorite. De-
a lungul fostului front o să fie o zonă necultivabilă pe care niţel câte niţel o vor năpădi
copacii şi o vor popula mormintele. Va fi o pădure sfântă, un loc de pelerinagiu pentru
toată lumea şi cea mai mare cinste care poate ambiţiona o familie este să-şi lase
numele înscris acolo pe o cruce” 66. O poziţie asemănătoare avea şi generalul
Malleterre: „… Sunt de părere că morţii glorioşi ai marelui război sunt la locul lor
acolo unde sunt, în punctul unde au căzut şi unde trebuie să rămână. Nici un mormânt
particular, nici un mausoleu public nu face pentru ei cât onoarea supremă a câmpului
de onoare. Aveţi dreptate să arătaţi că cultul patriotic al morţilor se poate aci substitui
cultului domestic… Istoria ne învaţă că soldaţii greci primeau pe câmpul de luptă
onorurile unei înmormântări militare. Nu la Sparta se ridică un monument lui Leonida
şi vitejilor săi tovarăşi, ci la Termopile o inscripţie frumoasă slăveşte devotamentul lor
nemuritor. Se ridica – şi totdeauna pe câmpul de luptă – în memoria soldaţilor ale
căror corpuri nu puteau fi găsite, unul din acele monumente goale, unul din acele
cenotafe al căror simbol şi întrebuinţare au străbătut veacurile şi au ajuns până la
noi…” 67. Concentrarea rămăşiţelor în osuare sau, dimpotrivă, menţinerea lor în locul
primei înhumări constituiau două soluţii de a stabiliza sensul pe care oamenii îl dădeau
războiului abia încheiat. Prima pleca de la ideea că adunarea oaselor ducea la
preschimbarea lor în relicve şi la mărirea puterii lor de semnificare. A doua căuta să
dea o noimă celor patru ani de tranşee, în virtutea următoarei axiome: cei care
luptaseră şi muriseră împreună meritau să îşi doarmă somnul de veci chiar în locul

încheierea ostilităţilor mult mai importantă era nevoia de gesturi reparatorii, de compensaţii simbolice
oferite imediat victimelor.
66
„Universul”, joi, 6 noiembrie 1919, p. 2.
67
Ibidem. Dincolo de prestigiul cultului antic al eroilor, care inspira, fără îndoială, experimentele din anii
’20 ai secolului trecut, trebuie să evidenţiem şi unele erori de interpretare, semnalate deja în intervenţiile
unor pasionaţi ai domeniului: „… în timp ce cultul eroului necunoscut are ca obiect un ostaş anonim –
simbol al celor care au căzut în luptele pentru apărarea patriei –, ceremoniile religioase ce se oficiau în
antichitate în faţa cenotafului, se refereau nemijlocit la anumite acţiuni, la anumite persoane şi numai la ele,
deci aveau un caracter de individualitate şi nu unul de generalizare. Aşadar, cultul ostaşului necunoscut,
sub forma sa concretă – un mormânt în care sunt depuse osemintele unui soldat anonim, ca simbol al
tuturor acelora ale căror sacrificii au binemeritat recunoştinţa naţională – a apărut şi s-a dezvoltat după
primul război mondial” (Aurelian Miriţă, Cultul eroului necunoscut, în „Revista de istorie militară”, nr.
3/1990, p. 55).

21
 supremului sacrificiu. A-i despărţi însemna să strici memoria solidarităţii în luptă,
extrem de importantă pentru supravieţuitorii care extrăgeau din ea o imagine coerentă,
suportabilă, a marii conflagraţii. Preocuparea de a raţionaliza acest eveniment prin
muzeificarea câmpurilor de luptă nu se baza, cum se tot spune, pe ideea egalităţii în
faţa morţii, ci pe continuitatea temporală a „actorilor” pe „scena” care îi consacrase.
Din punct de vedere „muzeal” 68, o eventuală strămutare a defunctului diminua
„originalitatea” osemintelor sale. Scoase din câmpul de luptă unde acestea îşi puteau
„spune” singure povestea, oasele pierdeau mult din forţa lor de simbolizare.

Polemici de acest gen au fost şi în România, vizând cu precădere regiunea unde se

consumase faza cea mai importantă a ostilităţilor, Moldova. De exemplu, în mai 1923,
ieşenii ezitau între ridicarea unui mausoleu pe unul din bulevardele oraşului şi
transformarea bisericii Bărboi într-un fel de panteon sui-generis: 1) „… a ridica acel
Mausoleu în care să se reînmormânteze osemintele a 1.200 de soldaţi din cimitirul Iaşi
şi din judeţ ca şi 150 de ofiţeri, la rondul al doilea Copou”; 2) „… Eroii Neamului care
se odihnesc în cimitirele Galata şi Eternitatea din Iaşi şi în cimitirele din judeţ, să fie
îngropaţi – soldaţii, într-o groapă de ciment în grădina Bisericii Bărboi, iar ofiţerii în
cripta existentă a aceleaşi biserici” 69. Celebrarea faptelor de arme şi pomenirea morţilor
nu erau într-o prea mare consonanţă, prima reclamând o piaţă publică, a doua un spaţiu
retras, indispensabil reculegerii. Pe moment, se înclina spre cimitirul-grădină 70, unde
memoria războiului era alăturată sacrului şi deci „muzeificată”, scoasă din timp şi
păstrată astfel în afara vieţii de zi cu zi 71. Pe de o parte, observăm că susţinătorul celei
de a doua variante, prinţul Albert Ghica, alegea o soluţie cumva anacronică faţă de
curentul european „de stânga”, care punea accentul pe tratarea egală a morţilor,
indiferent de gradul avut în timpul vieţii. Pe de alta, preferinţa lui pentru cimitir ne arată

68
Un exemplu al preferinţei de a prezerva anumite raporturi între om şi spaţiu, între erou şi locul morţii
sale, poate fi cimitirul britanic Tyne Cot (12.000 de morminte), în centrul căruia Crucea Sacrificiului a fost
ridicată pe ruinele unui fost buncăr german (Vezi Jonathan F. Vance, op. cit., p. 64).
69
„Evenimentul”, Iaşi, miercuri 23 mai 1923, p. 1.
70
Transformarea cimitirului în grădină permitea inserarea morţilor în continuitatea vegetaţiei, a vieţii şi a
ciclurilor naturii. Era o strategie de pacificare a morţii, studiată cum se cuvine de istoriografia occidentală.
Vezi Pascal Hintermeyer, Politiques de la mort, Paris, Payot, 1981, p. 126.
71
„… Din punct de vedere de pietate, necontestat că monumentul ar trebui să fie ridicat într-un cimitir,
scria Albert Ghica, unde nu riscă, ca la rondul al doilea de la Copou, sau pe o piaţă publică, de a fi profanat
de către trecătorii inconştienţi…” (Ibidem).

22
foarte clar că interpretările funerare nu erau o caracteristică exclusivă a universul
rural. Astfel se dovedeşte că cenzura exercitată mai târziu, începând cu 1930, de
Comisia Superioară a Monumentelor Publice nu constituia expresia unui conflict
cultural între estetica elitelor şi aceea a maselor. Reticenţele unor oameni ca I. Jalea sau
Fr. Storck materializau, mai degrabă, un fel academism. Credeau încă în ideea că
valoarea şi longevitatea unei opere depind de măiestria datorită căreia creatorul ocoleşte
gusturile trecătoare ale epocii sale, frecventând un limbaj universal, poate mai sărac, dar
susceptibil să fie înţeles oriunde şi oricând.

Nimic nou pe frontul din Est

Memoria primei conflagraţii mondiale aparţine realmente foştilor combatanţi sau

este, mai curând, creaţia unor cercuri intelectuale, înclinate să dea acestui eveniment
un înţeles mai înalt, politic? În România cel puţin, cultul morţilor şi cultul victoriei72
nu au intrat într-un conflict făţiş, simbioza lor încurajând o imagine finalmente
pozitivă a “războiului de întregire”. Dar dacă vrem neapărat să găsim unele tensiuni,
acestea nu gravitează în jurul antinomiei dintre religiozitatea tradiţională şi pietatea
laică, modernă. Se nasc, mai curând, în marginea unor discrepanţe surde, implicite,
dintre individ şi colectivitate, dintre ţintirim şi gropile comune. Or, meritul folclorului
funerar era acela că furniza oricui acele emoţii apte să resusciteze memoria
defunctului, să îi redea când şi când individualitatea. Cele două tendinţe au ştiut cum
să deţină, în condominium, filonul sepulcral preexistent, distincţia făcută de francezi
între monumentele comemorative şi cele mortuare fiind, prin urmare, ceva mai greu de
aplicat în ţara noastră. “Civilizarea” satului nu era tot una cu urbanizarea sau cu
reducerea lui la un prototip livresc. Dimpotrivă, oficialităţile erau interesate să îi
conserve specificul, să se revendice de la el, extrăgând din universul rural acei factori
de continuitate susceptibili să consolideze filiaţiile dintre popor şi elite. În orice caz,
la noi a avut câştig de cauză o viziune apoteotică, “de dreapta”. Chiar dacă nu a

72
La noi, cultul victoriei a avut mai mult forma unui cult al unirii. Pentru amănunte vezi Cătălina
Mihalache, Războiul care a ajuns Unire. Anii 1918-1919 în manualele de istorie, în „Anuarul Institutului
de Istorie <A.D. Xenopol>”, XLII/2005, p. 603-626.

23
 triumfat nicăieri, rivala ei “de stânga” a fost mai populară în Occident 73. Acolo,
milioanele de morţi îndreptăţeau pesimismul şi făceau ca preferinţa pentru latura
tragică războiului să nu pară o exagerare.

După modelul Franţei, unde elementele de ordin religios nu erau încurajate pentru ca
protestanţii să nu se simtă jigniţi de catolici, iar ateii de credincioşi, în România Mare,
absolut interesată să educe şi să integreze ideologic noile sale provincii, a existat
preocuparea de a propune privirii sociale un monument echidistant ca semnificaţie.
Fiecare individ, oricare îi era credinţa şi etnia, trebuia să se recunoască în el, să simtă
că îi aparţine cumva, că reprezintă şi o parte din viaţa lui 74. De aceea, accentele
confesionale din unele proiecte nu erau îngăduite decât în lumea satului ori în acele
locuri unde populaţia împărtăşea, în mare proporţie, aceeaşi religie. Se combăteau
aşadar amănuntele partizane şi riscul unor polemici care să pericliteze ideea de istorie
naţională, comună tuturor, indiferent dacă cei implicaţi abia deveniseră cetăţeni
români ori aveau această calitate de mai multă vreme. Miza propagandistică era foarte
mare, nouă plăcându-ne să spunem că între operaţiunile militare din anii 1916-1919 şi
alipirea unor teritorii prin pacea de la Versailles ar fi existat o legătură cauză-efect. De
aceea, amintirea războiului abia încheiat constituia un prilej ca românii din toate
regiunile să descopere un fapt istoric pe care îl trăiseră simultan, chiar şi în tabere
adverse, Marea Unire smulgându-i însă din trecuturi diferite spre a-i aduce împreună,
într-un acelaşi prezent. Nu ne mirăm, deci, că monumentele româneşti nu au tenta
pesimistă a multora din Occident, ţelul lor fiind acela de a ne împăca cu pierderea unor
persoane apropiate, de a ne sugera că altfel nu se putea, că marile visuri cer şi jertfe pe
măsură.

Dacă în cazul unei personalităţi evocăm la nesfârşit realizările din timpul vieţii, în
cazul soldaţilor din primul război mondial moartea în sine pare să fie principalul lor

73
În Vest ciocnindu-se armate aparţinând aceleaşi civilizaţii, naţionalismul nu a produs o alteritate prea
severă între francezi şi germani. Spre deosebire de Orient şi Balcani, s-a observat preocuparea pentru
umanitatea adversarului, care pierdea războiul, dar câştiga dreptul la compasiune. Acest climat se regăseşte
şi în modalitatea de a concepe monumentele, prea puţine dintre ele trimiţând explicit la fostul duşman. Vezi
Antoine Prost, Les limites de la brutalisation. Tuer sur le front occidental, 1914-1918, în „Vingtième
Siècle. Revue d’Histoire”, 81, janvier-mars 2004, p. 19.
74
Belinda Davis, Experience, Identity and Memory: The Legacy of World War I, in „The Journal of
Modern History”, 75, March 2003, p. 128.

24
merit. Nu îi ţinem minte pe toţi, ar fi imposibil, dar îi pomenim ca personaj colectiv,
menţionând an de an. nu atât faptele de arme, cât mai ales modul în care şi-au găsit
sfârşitul. Comemorarea având drept scop să întreţină o memorie, să o conserve la
infinit, era mare nevoie de categorii culturale compatibile cu retorica patrimonială.
Aşa că, sub egida practicilor funebre, religiosul se strecura din nou în iconologia
monumentelor publice: din veşnicia fără început şi sfârşit a divinităţii deriva
nemurirea atribuită de noi eroului; din relaţia cu vocabularul şi gesturile liturgice,
patriotismul îşi apropia mult mai bine ideea de jertfă; iar imperativul datoriei faţă de
marile valori funcţiona ca un joc secund al tradiţiei, despre care ştim că persistă numai
dacă o punem în practică.

Spre deosebire de monumentele strict funerare, care semnalau, cu destul patos, o

pierdere insurmontabilă şi o reproşau politicienilor, cele funerar-patriotice îşi atrăgeau
„colaborarea” sacrului, consolând familiile defunctului cu făgăduinţa mântuirii lui. Iar
acolo unde războiul avusese un final fericit („reîntregirea neamului”), eshatologia laică
se împletea uşor cu aceea religioasă, eroul ajungând un frate geamăn al martirului. De
aici deducem că amintirea lui nu depinde de asiduitatea prin care îl omagiem, ci de
priceperea cu care ne includem în descendenţa lui. Mai precis, eroul nu este uitat dacă
noi ştim să integrăm şi să reintegrăm reuşitele lui în sensul general al evoluţiei sociale,
făcând în aşa fel încât experienţa lui să nu devină vetustă, să ne spună mereu ceva.

Din perspectivă stângistă, culturile populare sunt, de regulă, bănuite că se opun în mod
insidios valorilor promovate de elite. Or, dacă „disciplinarea” satului francez a fost
într-adevăr o realitate a perioadei absolutiste (secolele XVII-XVIII), experienţa
aceasta nu trebuie extrapolată, ca teorie, asupra modernităţii balcanice (secolele al
XIX-lea şi XX). La noi, fondul de credinţe ancestrale a fost luat în calcul la modul cel
mai serios, neintenţionându-se violentarea cutumei, ci valorificarea ei în slujba
educaţiei cetăţeneşti. Nu întâmplător, elitele acceptaseră de la bun început ideea că
„civilizarea” satului prin intermediul unui nou tip de comemorări depindea de
abilitatea cu care intelectualii vor şti să se supună acelui context tradiţionalist, dându-i,
cu vremea, alte conotaţii decât cele tombale. Ei nu îşi propuneau să disciplineze
civilizaţia rurală, ci să echilibreze raporturile dintre prohod şi comemorare, celei din

25
urmă revenindu-i doar sarcina de a compatibiliza imaginea omului de rând cu viziunea
academică. Astfel ne explicăm de ce hotărârile Comisiei pentru Monumente Publice
au şi părut, deseori, contradictorii: ele nu nesocoteau nevoia omului comun de a-şi jeli
dispăruţii aşa cum simţea el, în acord cu datina şi nu cu estetica ritualului civic. Sub
pretextul lipsei de bani care nu permitea micilor comunităţi săteşti să angajeze
sculptori profesionişti, Comisia îngăduia ridicarea binecunoscutelor troiţe, iniţiate,
după cum se ştie, mai mult de preoţii parohi. Spaţiul îngăduit acestor licenţe nu era
însă piaţa publică, ci zona aferentă cimitirului. Aici, defunctul era „retras” din
panteonul naţional şi redat afecţiunii, doliului familial. Recăpăta astfel o identitatea de
fiu, frate ori tată, multe proiecte redându-i un chip, individualizându-l printr-o
fotografie sau un epitaf. Latura vădit funerară a comemorărilor nu ilustrează, însă,
rezistenţa marelui public la gusturile elitelor, ci faptul că toţi cei implicaţi în asemenea
activităţi împărtăşeau un acelaşi bagaj de cuvinte, experienţe şi reprezentări despre
moarte şi viaţa de apoi. El nu le dicta nicidecum opţiunile, dar îi obliga să se raporteze,
involuntar, la simbolurile şi gesturile care îl caracterizau.

26