Textul ăsta care pomenește în treacăt de bărbatul “labil” și femeia care face casă bună (rațională)

cu bărbatul a luat, în doi ani, multe hăhăieli. Hăhăieli de la bărbați plini de complexe, hăhăieli de
la femei pline de complexe. Hăhăiala și complexele se hranesc reciproc, canibalic, așa. Doamne,
de unde le scoate, frate? Hăhă!
Nu-i bai. În vreme ce unii se hăhăie ca proștii, alții își pricep condiția și își dau silința să trăiască
vieți bune alături de cei dragi:
Cred că ființa feminină are nevoie de ființa masculină ca să își echilibreze feminitatea intensă și
simțitoare care-o aruncă în brațele suferinței și iraționalității care-o rătăcește de sine. Pierderea
irațională de sine ne umilește condiția, nu ne-o edifică. Suferința fără rost e ca o sîngerare
abundentă care năclăiește toate valorile vieții. O năclăiește pe ea, îl neclăiește pe el, năclăiește
masa la care se mînîncă și se impart pacea și adevărul. Stăpînirea de sine, limpezimea minții,
bunăvoința, în schimb, sunt formidabile, fac cu adevărat cinste omului (și mai ales gagicii).
Dar această echilibrare (complementaritate) depinde enorm de robustețea firii bărbatului. Dacă
bărbatul e slab (labil), în loc să-și protejeze femeia de excesele propriei feminități (feminitatea
adîncă tinde să se prelungească în erotism, mai departe în promiscuitate, mai departe în
desfrînare, mai departe în vid, vezi Lars von Trier), se va îngrețoasa sau înfricoșa de ea,
diabolizînd-o: sub percepția lui distorsionată, icoana se va transfigura (brutal) în tîrfă.
Găsesc că e util pentru femeie să își depășească pe verticală nucleul dur al feminității (cel care
tinde mereu să se erotizeze/isterizeze). Erotismul tinde să rămînă pulsional și, ca orice pulsiune,
își conține germenele propriei distrugeri. Tensiunea se consumă și apoi vrea iar, după principiul
autofag al plăcerii. Femeia matură cîștigă enorm cînd își depășește senzualitatea pulsională. O
depășire care e diferită calitativ de refulare, negare și care ajunge dincolo de seducție. Dacă-i
reușește, dintr-o femeie senzuală (consumată și întărîtată mereu de propriile-i pulsiuni și
fantasme) devine o femeie cuceritoare, demnă de încredere.
În acelasi timp, o senzualitate netrăită se poate metamorfoza într-o maternitate posesivă, celălalt
mare exces care pîndeste feminitatea. Un soi de posesivitate oarbă care îl “seduce”, “momește”
pe cel pe care se presupune că trebuie să îl îngrijească. Femeia nu are de ce să se facă
indispensabilă, nici ca mamă, nici ca iubită. Tocmai pentru că poate, nu are voie să o facă. Dacă
alege calea indispensabilității, o face fiindcă își refuză senzualitatea. Senzualitatea trăită o face
soft și vulnerabilă, o scutește de despotism. Și o maturizează, o educă, îi educă voința. Să știți că
multe mame sunt fetițe. Nesigure, fricoase, dar avînd în posesie feminitatea care dă viață. Cu
această putere în brațe, produc de multe ori debandadă și nebunie, foame și violență.
De-asta îmi vine să spun că femeia trebuie să seducă înainte să devină mamă. Și după ce devine
mamă, să nu se închidă în propria ei maternitate. Tocmai ca să nu își depersonalizeze bărbatul și
nu își “seducă” involuntar copiii, momindu-i să rămînă locatarii permanenți ai maternității ei
compensatoare.
Dar ca femeia să seducă cu adevărat trebuie să își recunoască sieși că fix asta face. În felul ăsta
devine o cuceritoare demnă de încredere. Și acestei seducții îi supraviețuiește și bărbatul, care
rămîne masculin, teafăr și nemicșorat (“necastrat”).