HYPERION

Revistă de cultură • Anul 41 • Numărul 1-2-3 / 2023 (345-346-347)

 Revista apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România
CUPRINS
Accente
Gellu Dorian – Interogaţie, nu retorică ................................................................1
Invitatul revistei
Gellu Dorian în dialog cu Varujan Vosganian ....................................................3
Dialogurile revistei
Sorin Pavel în dialog cu Petre Stoica ....................................................................9
Ion Zubașcu în dialog cu Aurel Dumitrașcu ................................................... 12
Document
Ioana Diaconescu – Diva și Primadona în procesul „Lotului de la Operă“
(II) .................................................................................................................................... 15
Critice
Daniel Cristea-Enache – Dacă Dumnezeu....................................................... 18
Poesis
Radu Florescu............................................................................................................. 19
Marcel Mureșanu .......................................................................................................21
Angela Baciu ............................................................................................................... 23
Miruna Mureșanu ..................................................................................................... 26
Radu Chiorean ........................................................................................................... 29
Adina Velcea................................................................................................................ 30
Adriana Weimer ......................................................................................................... 32
Mărioara Vișan ........................................................................................................... 33
Raluca Faraon ............................................................................................................. 34
Caliopia Hodorogea ................................................................................................. 35
Victoria Milescu ......................................................................................................... 36
Lucia Bibarț ................................................................................................................. 37
Elena Știrbu ................................................................................................................. 37
Laura C. Munteanu ................................................................................................... 38
Petru Covaci ................................................................................................................ 39
Marilena Apostu........................................................................................................ 40
Mihaela Aionesei .......................................................................................................41
Mioara Băluță ............................................................................................................. 42
Daria Maruseac .......................................................................................................... 43
Cristina Ungureanu .................................................................................................. 44
Beletristică
Rodica Bretin – Kindergarten ............................................................................... 45
Savu Popa – Mușuroaie de cartiţă in librărie .................................................. 48
Terapie narativă
Dumitru Ungureanu – „Moartea nu-i poate decât o schimbare de
loc“ ................................................................................................................................. 50
Teatru
Adrian George Itoafă – Nirvana în pielea goală ............................................ 54
Jurnal
Leo Butnaru – Vectori transpruteni (XX) .......................................................... 58
Dan Bogdan Hanu – Jurnal de campanie împotriva morilor de vânt... 62
Cristina Scarlat – Memo – Șotron pe harta lumii .......................................... 67
Cronică literară
Vasile Spiridon – Luxul deferenţei ...................................................................... 70
Roberto Merlo – Oglinda de obsidian. Incursiuni în imaginarul poetic al
Martei Petreu.............................................................................................................. 72
Raluca Faraon – Și așteptand să vină moartea… treaz a lucrat pentru
COPERTA 1 – Constantin Tănase – „Constantin Brâncuşi“.
COPERTA 4 – Constantin Brâncuşi – „Muză dormind“.
gloria ei ..........................................................................................................................81
Dan Perșa – Romanul ca iubire de neam ......................................................... 83
Emilia Poenaru Moldovan – Poet cu rădăcinile in cer................................. 85
Radu Sergiu Ruba – Salvarea o aduce scrisul ................................................. 87
Ionela Savitescu
– Lucian Blaga, între legionari și comuniști ...................................................... 90
– De ce nu avem o piaţă a ideilor ......................................................................... 92
– Ideea care ne sucește minţile ............................................................................. 93
Liviu Capșa – Puţinul care spune mult ............................................................. 95
Nicolae Corlat – „Semnătura indiană“ – cartea care se scrie singură .... 96
Victor Teișanu – Poeme despre vulnerabilităţile realului .......................... 98
ReLecturi
Radu Voinescu – Radu Ionescu – criticul nostru dintâi (I) .......................100
Eminescu in aeternum
Valentin Coșereanu – Desculț în iarba copilăriei (XII) ...............................108
Theodor Damian – Actualitatea relevanţei viziunii lui Eminescu asupra
educaţiei.....................................................................................................................115
Galina Martea – Mihai Eminescu în cultura universală ............................118
Corneliu Fotea – Jurnalul cu Eminescu (19)..................................................121
Universalis
Leo Butnaru – Corespondenţă pe timp de război......................................126
Leo Butnaru – Mihail Semenko – poetul cuvintelor mondiale sau
semaforistul viitorului ...........................................................................................131
Christian W. Schenk
– Friedrich Holderlin – O scurtă introducere..................................................138
– Desmond Tutu – „Ubuntu“ și ce am uitat în societatea de consum...141
Adina Velcea – Geneza poemului .....................................................................142
Iannis Ritsos (Traducere de Adina Velcea)....................................................143
Michel Houllebecq (Traducere de Daniil Iftime)........................................149
Eseu
Al. Cistelecan – Tragicomedie din vremea Unirii.........................................150
Ioan Holban – Poezia lui Radu Cârneci ...........................................................151
Theodor Codreanu – Teologia lirică a rugăciunii ........................................154
Vianu Mureșan – Cand Dumnezeu tace .........................................................157
Marius Chelaru – Călătorie prin toamna lui Bashō ....................................160
Petru Ursache – O cronică vie a oralităţii .......................................................165
Magda Ursache – Strigător la Dumnezeu .....................................................167
Alexa Visarion – Tragica bufonadă shakespeariană ...................................169
Theodor Damian – Arhimandritul Neofit Scriban despre unirea și
neunirea Principatelor Române ........................................................................175
Doru Scărlătescu – Muzica in efigii: Apollo Kitaroidos .............................177
Simona-Grazia Dima – Prunci sau clienţi (II) .................................................185
Raluca Faraon – Ochiul care supraveghează – de la Peeping Tom la
orbul cu drezina ......................................................................................................189
Memoria
Nicolae Sava – Prietenii mei, scriitorii (VIII) ...................................................195
Gruia Novac – Cu veselie tristă, strigăm numele tău, Anceline!............198
Note, comentarii, idei
Gellu Dorian – Scrisoare deschisă ....................................................................199
Nicolae Panaite – Hyperion la 40 de ani ........................................................200
Nicolae Corlat – Littera Nova – O revistă cum n-a mai fost alta ............200
Voicu Bugariu – Șerban Dinger, Involuţia: generaţia telecomenzii .....200
Ana Coșereanu – Metamorfozele artei. Flash-art .......................................201
 A
Gellu DORIAN
Interogaţie, nu retorică
M
M-am tot întrebat, în ultima vreme, de ce unui om
care nu a făcut niciodată nici un rău comunităţii în
care trăieşte, i se pot întîmpla, după o viaţă dedicată
unei idei dovedită a fi o faptă bună, de netăgăduit
într-o lume normală, tot felul de lucruri reprobile(?)
Întrebarea aceasta ar putea fi retorică, pusă dintr-un
subiectivism, care apare în astfel de situaţii. Însă nu
este deloc retorică, atîta timp cît realitatea dovedeşte,
în acţiunile celor care aplică astfel de sentinţe de pe
poziţiile în care au ajuns prin diverse concursuri de
împrejurări, un obiectivism demonstrat prin faptele
lor, nu prin supoziţiile celui astfel pus la zid.
Ai lucrat toată viaţa pentru o idee, aşezată într-un
proiect dovedit de notorietate naţională. Ai zidit la
acel proiect etapă cu etapă, an de an, timp de treizeci
şi unu de ani – o viaţă de om. Ţi-ai sacrificat fami-
lia, ţi-ai şubrezit sănătatea, ţi-ai folosit toate relaţiile
fără de care acel proiect nu ar fi fost ceea ce a ajuns să
fie. Nu ai fost răsplătit pentru asta. Nici nu ai urmă-
rit acest lucru. Ai dorit doar ca acel proiect să reziste,
să onoreze o comunitate, să scoată acel loc în ochii
lumii, aşa cum merită memoria celui căruia i-ai dedi-
cat acel proiect, aducînd la apogeu nume de poeţi, a
căror operă ar fi făcut cinste altor comunităţi. Toate
eforturile tale au fost canalizate spre a face din acel
proiect o împlinire la care să rîvnească toţi cei care
scriu poezie în ţara asta, într-o vreme cînd poezia,
poeţii nu mai contează în ochii lumii, să fie un pre-
miu rîvnit, provocator spre binele culturii. Şi aşa a
fost, cei mai mulţi poeţi români au rîvnit la această
Accente
Portret de
Nora Dorian
recunoaştere, pe care nu o sumă de bani o atestă, ci
un juriu naţional, pe care te-ai străduit în cei peste
treizeci şi unu de ani să-l ţii prezent şi decisiv, juriu
care a legitim şi a dat greutatea acestui premiu. Ai
vrut ca în compoziţia acestui premiu să nu lipsească
nimic, de la juriul naţional format din cele mai mari
personalităţi în doemniu, critici şi profesori univer-
sitari, academicieni, care să decidă laureatul în urma
unor sondaje naţionale, la insemne, titlu de cetăţean
de onoare al oraşului care l-a dat lumii pe Eminescu,
carte editată cu o selecţie din opera poetică a laure-
atului, spectacol de gală, cu o prezenţă de elită, atît a
celor din gală, cît şi a colegilor de breaslă, cît şi a unui
public care a aşteptat an de an să se bucure şi să afle
încă un nume de mare poet român, onorat aici, în
oraşul în care pînă mai ieri nu se întîmpla nimic. Ai
reuşit să consolidezi toate aceste lucruri în timp, fără
să ceri nimic, decît participarea generoasă, dezinte-
resată, ospitalieră a celor care, vremelinic, că aşa este
dat să fie, se află la conducerea instituţiilor adminis-
traţiei locale. Le-ai pus pe tavă de fiecare dată toate
aceste ingredinte, ca totul să iasă bine şi să creeze în
timp notorietatea acestui premiu. Timp de peste trei-
zeci de ani ai găsit această înţelegere. Iar dintr-odată
aceasta a fost înlocuită cu o atitudine care ne-a trimis
în afara proiectului, ne-a găsit în poziţia de şarlatani,
de inşi care am fi pus în pericol un fenomen pe care
sută la sută l-am creat noi. În sprijinul celor care au
lucrat pe ascuns la crearea acestei situaţii, pe lîngă inşi
vanitoşi, iraţionali, provinciali, s-au adăugat, după cum
HYPERION 1
s-a văzut, şi alţi urmăritori de recompense de acest
fel, care şi-au oferit, în spiritul lăcomiei lor, servici-
ile, care, pînă la urmă, s-au dovedit a fi doar „pîine şi
circ“, pentru o comunitate care era învăţată cu altceva.
Constaţi că, trăind aici, ţi-ai asumat acest risc, de
a fi batjocorit, înţeles greşit, acuzat chiar de a fi hoţul
propriei tale creaţii, de a fi impostor pe poziţia pe care
tu ţi-ai creat-o, de a fi numit şarlatan de un primar care,
în ceea ce înseamnă doar această faptă a sa, legată de
regîndirea organizatorică a acestui eveniment cultu-
ral, modalitatea sa de lucru pe ascuns, a dovedit că se
află în poziţia pe care nu şi-o merită, adică exact ce
defineşte cuvîntul „şarlatan“.
Te-ntrebi, ajuns în această situaţie, ce ar fi trebuit
să faci să fii pe placul unor astfel de oameni, care şi-au
însuşit ceva ce nu este al lor, au stricat ceea ce mer-
gea bine în acest oraş? Să fi furat (aşa cum a făcut cel
implicat în crearea acestui dezastru), să fi lucrat pe la
spate, să fi dus în derizoriu ceea ce mergea bine, să
fi bîrfit şi să fi pus în cîrca unui om ceea ce el nici cu
gîndul n-a gîndit? Poate că doar aşa să fi fost bun pen-
tru ei, să intri în jocul lor degradant, mizer, în ideea
că numai aşa poţi face o faptă apreciată de ei. Rezul-
tatul efortului lor s-a văzut în ceea ce s-a întîmplat la
Botoşani de Ziua Culturii Naţionale. De la sobrieta-
tea unor gale, organizate timp de treizeci de ani, cu
nume de elită ale culturii româneşti, eliminînd festi-
vismul pe care comuniştii l-au impus aici şi peste tot,
s-a ajuns la acelaşi festivism patriotard, păgubos, din
2 HYPERION
care cei cu buzele unse de noul ruj al fiţismului cul-
tural s-au ales şi cu slănina în pod.
Şi cum să nu te întrebi de ce, după treizeci de ani
de eforturi, la care au contribuit instituţii importante
din România, oameni dedicaţi cu trup şi suflet acestei
idei de peste tot din ţară, chiar şi din interiorul Pri-
măriei şi Consiliului Local de aici, unde, prin perse-
vernţa noastră, a fost creat un model de insituţie naţi-
onală a premiului aşa cum n-a mai fost niciodată în
ţară, nu de o secretară de primar, nu de un consilier
vanitos, ci de tine şi fundaţia pe care o conduci, vine
o echipă de ageamii şi aruncă asupra ta toată mizeria
lor, făcînd din tine pericolul numărul unu al propriu-
lui proiect? Evident că, într-o astfel de situaţie fără pre-
cedent în viaţa culturală din Botoşani, nu poţi decît să
te retragi şi să priveşti cum se adînceşte prăpastia pe
care cei care au creat-o o cred înalta culme a realiză-
rii lor în domeniu. Şi te mai întrebi, ce se mai poate
rata într-un astfel de oraş, la cîrmă cu astfel de inşi,
dacă o viaţă dedicată unui proiect de reală ţinută naţi-
onală, de notorietate devine o ratare evidentă? Totul,
absolut totul se poate rata într-un astfel de oraş, cu
astfel de oameni la cîrmă, oameni care, prin atitu-
dinea lor inconştientă, au dat cu piciorul instituţii-
lor care au fost parteneri de ţinută, marilor persona-
lităţi, care, aflînd despre ce este vorba, s-au retras în
aşteptarea unor vremuri prielnice adevăratei culturi
şi aici, la Botoşani.
Eveniment
 i
I R
N E
V V
I I
T S
A T
T E
U I
L

„Ficţiunea nu e minciună, ci e doar un

mod de a ajunge din urmă realitatea“

E
GELLU DORIAN ÎN DIALOG CU VARUJAN VOSGANIAN
Gellu Dorian: Eşti foarte prezent pe Facebook. Pare tot tim- purtător, acolo e şi binele. Oamenii vorbesc ce le place,
pul că vrei să informezi pe cei dornici mereu despre ade- ascultă ce le place, acceptă doar ce le place şi resping
vărul care pare ascuns, mai ales acel adevăr care intere- restul. Discuţia e dispută, ea nu lămureşte, ci agravează.
sează pe cei cărora li se ascunde cu premeditare. Ce mai Un fel de dialog al surzilor în care crede că are dreptate
poate fi adevărul în ziua de azi? cel care răcneşte sau înjură mai tare. Adevărul în ziua
Varujan Vosganian: Facebook-ul este un experiment inte- de azi, în acest peisaj pestriţ, este ca o matrice genetică
resant, un fel de Epidaur, în care orice şoaptă se aude. Pe sau ca o amprentă digitală. Fiecare are propria dreptate
vremuri aveam, în România, un singur post de televi- şi propriul adevăr. Şi propriul computer, fireşte. Doar că
ziune. Acum avem milioane, fiecare cu editorul său de el, computerul, ca orice instrument, produce doar sclavi.
programe, cu buletinele de ştiri şi cu preluările din presa G.D.: Eşti foarte informat. Dai şi bibliografii, acolo unde ade-
internaţională. Fiecrae cont de Fecebook e un astfel de vărul scos de tine de peste tot are nevoie de astfel de con-
post. Dezbaterea capătă o amploare de neimaginat. Şi trafort. În fondul tău exitenţial perceput de marea masă,
tot pe atât e, adesea, de pripită, pradă pasiunilor şi capri- eşti politician. Aşa cum ştim, politicienii sunt percepuţi ca
ciilor de moment şi necontrolată. Morala reţelelor de mari mincinoşi, în sensul că nu prea se ţin de cuvînt. Cu
socializare e următoarea: „ce-mi place e bun, ce nu-mi tine această percepţie este dată peste cap, pentru că tu nu
place e rău, ce nu-mi mai place, ducă-se pe pustii!“ De minţi sau spui atît de convigător adevărul, că lumea une-
fapt, e o morală la purtător, şi, în consecinţă, lipsită de ori te pune la îndoială. Dă o definiţie, în aceşti parametri,
principii. Noi nu trăim, cum bine se vede, într-o stare a policianului, a politicului. De ce se spune, „domn’le, ăsta
de moralitate. În prima jumătate a vieţii mele făceam e un aspect politic“? Pare a fi o scuză la ceva pe care nu
cu pasiune diferenţa între bine şi rău, aveam o viziune trebuie să pui bază. Şi atunci de ce mai e nevoie de politic?
maniheistă asupra lumii, iar pe mine mă consideram, V.V.: În această devălmăşie a adevărurilor, există, totuşi,
nesmintit, de partea celor buni. Încetul cu încetul, grani- nişte repere de-a dreptul axiomatice: cifrele. În lumea
ţele au devenit translucide, până ce au dispărut cu totul. lui, pe Euclid nu l-a contestat nimeni. Bolyai, Lobacev-
Mi-e greu să spun azi că sunt de partea celor buni, căci ski şi Gauss au presupus o lume mai mare, neeuclidiană,
nu pot spune cu certitudine care sunt aceia. Nici într-o mergând pe premisa, corectă de altminteri, că lui Dum-
stare imorală nu trăim, căci pentru asta ar trebui să fim nezeu nu-i plac liniile drepte. Dar în lumea noastră car-
în disonanţă cu moralitatea, or, câtă vreme nu avem teziană, cifrele rămân neîndoielnice. Am absolvit eco-
un canon al principiilor morale, e greu de stabilit care nomia şi matematica, doream să profesez econometria,
e opusul lor. Trăim, de fapt, într-o stare de impondera- dar a venit Revoluţia şi viaţa mea a urmat un alt destin.
bilitate morală, precum cosmonautul care pluteşte fără Dar rigoarea econometrică mi-a rămas. Când vorbesc
a şti unde e deasupra şi unde, dedesubt. Totul fiind la despre economie, despre pandemie, despre nivel de trai

Invitatul revistei – Varujan Vosganian HYPERION 3

 etc. etc. fac apel la cifre care provin exclusiv din surse
oficiale. Cel care mă combate trebuie să aibă şi el cifre
provenite din surse oficiale, să ne luptăm în cifre, căci
dacă ne luptăm doar contrazicându-ne ideile, mai bine să
mergem în Cişmigiu şi să polemizăm, dând de mâncare
la porumbei. Cât despre cei care fac politică. In engleză,
se spune politician. La noi, există o distincţie care vine
din limba franceză. Celui implicat în politică i se spune
homme politique, adică om politic. Celui care face din
politică o speculaţie şi o foloseşte ca pe un tertip prin
care şmecherii o iau înaintea oneştilor şi inculţii înain-
tea culţilor, i se spune politician. Din pornire, în româ-
neşte cuvântul politician este peiorativ. Eu mi-am dorit
să fiu un om politic şi nu un politician, mi-am asumat
nişte constrângeri şi nişte oportunităţi pe care îmi mani-
fest speranţa că le-am respectat. De aceea da, politicia-
nul e adesea mincinos şi arghirofil. Dar dacă politica e
făcută de oameni politici, de slujitori ai cetăţii, atunci
poate să dea încredere. În România prevalează astăzi
imaginea de politician, în dauna omului politic. E inte-
resant că politicienii sunt mai interesanţi şi mai votaţi,
a fi om politic e, mai degrabă, o misiune lipsită de şansă.
G.D.: Dar tu înainte de toate eşti scriitor. În fond, un altfel
de „mincinos“, aşa cum l-a definit în termeni eseistici
Marios Vargas Llosa pe scriitor sau mai curînd produsul
pe care-l face, literatura. Cînd ai debutat, cînd ţi-ai dat
seama că eşti scriitor?
V.V.: Ficţiunea nu e minciună, ci e doar un mod de a ajunge
din urmă realitatea. Dacă literatura nu explică realita-
tea, utilizând o gamă întreagă de simboluri, nu e fic-
ţiune, nici măcar închipuire, e iluzie. Între minciuna
politică şi cea literară e o mare diferenţă, cea literară
este o transfigurare a realităţii pentru a fi, prin emoţie,
mai bine înţeleasă, cea politică este o măsluire a reali-
tăţii. Am simţit nevoia să scriu de când am învăţat lite-
rele. Nu m-a îndemnat nimeni, a fost un fel de secre-
ţie endocrină. Dar drumul către mine însumi nu a fost
unul uşor. A fost un fel de ontogenie care a repetat filo-
genia. Când eram în ciclul primar, scriam poezii pre-
cum Cârlova, apoi precum Alecsandri. Când am intrat
în adolescenţă compuneam cosmogonii eminesciene.
Prima poezie care mi-a apărut în revista liceului Al. I.
Cuza din Focşani, când aveam 16 ani, era cam blagiană.
Mai greu a fost cu Nichita Stănescu şi cu Mazilescu, dar
m-a ajutat să mă rup de ei studiul matematicii.
G.D.: În fişa ta de dicţionar se spune că eşti „poet şi proza-
tor“. Ai publicat cinci volume de poezie, trei romane şi
trei cărţi de povestiri. Unde, în ce formulă de exprimare
artisitică, te simţi mai bine?
V.V.: Cea care îmi dă stările cele mai fascinante e poezia.
E ca şi cum aş privi o hologramă, un multivers. Lucrul
ăsta e valabil şi când scriu proză, şi aceea e tot poezie.
Diferenţa dintre poezie şi proză e că poezia e alcătuită
din cristalele care rămân după ce licoarea prozei se eva-
poră. Totuşi, nu poţi scrie mereu poezie. Nu rezişti, e
prea multă trăire, prea multă energie consumată. Pentru
4 HYPERION
poezie trebuie să fii încontinuu inspirat, aproape că ai
sentimentul că cineva ţi-o şopteşte la ureche şi după ce
ai terminat o poezie, nu ştii dacă ai să mai fii în stare să
mai scrii o alta. Proza, mai ales când e vorba de roman,
nu necesită o permanentă stare de inspiraţie, e şi multă
răbdare, migală, cunoaşterea detaliului. Spre deosebire
de poezie, care e o artă a sincerităţii, în proză pot evo-
lua şi personaje cu care nu eşti de acord, dar le dai drep-
tul să-şi joace şansa.
Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt pentru a mă defini, aş
spune că sunt poet.
G.D.: Să revenim la debut. Primele tale contacte cu scriito-
rii adevăraţi le-ai avut în viaţa tumultoasă a Bucureş-
tilor, cînd frecventai cenaclurile literare. Erai student la
ASE, dar cochetai cu cei care trăiau în literatură, fără a
se exprima pe deplin. Ce cenacluri ai frecventat, cine ţi-a
fost cu adevărat maestrul de la care ţi-ai însuşit ceea ce
acum constituie adevărata ta meserie, la care, nu se pare,
ci chiar aşa este, ţii?
V.V.: Pentru că nu eram student la filologie, participarea
mea la cenacluri a fost sporadică. Dar am avut şansa
de a-l cunoaşte pe Mircea Ciobanu, care a fost mento-
rul meu într-ale poeziei. El a pregătit pentru tipar pri-
mul meu volum şi a scris şi textul unei postfeţe. Din
păcate, primele mele volume nu au putut apărea îna-
inte de 1989, cel de poezie purta titlul Şamanul albas-
tru, ceea ce era o redenumire a Securităţii, cât despre cel
de nuvele, Statuia comandorului, Mircea Ciobanu mi-a
spus aşa: „Oricât de mult am tăia din el, ce rămâne nu
poate fi publicat.“ Acele două cărţi, scrise la vârsta de
douăzeci şi ceva de ani, au fost publicate abia după 1990.
Primul meu îndreptar în poezie, pe care mi l-a deschis
Mircea Ciobanu, a fost Biblia.
G.D.: Literatura ţi-a deschis gustul politicii sau politica te-a
împins spre marea literatură?
V.V.: Ambele aserţiuni sunt adevărate. Da, literatura mi-a
deschis gustul politicii. In 1990, mulţi oamemni de cul-
tură au intrat în politică. Ei credeau că a crea o nouă lume
e un act de cultură. Nu ei s-au înşelat, ci speranţele le-au
fost înşelate. Am fost coleg, în Parlament, cu academici-
enii Caius Iacob, Nicolae Cajal, Răzvan Teodorescu, cu
Ştefan Augustin Doinaş, Alexandru Paleologu, Nicolae
Manolescu, Laurenţiu Ulici, Adrian Păunescu, Ovidiu
Genaru, Stelian Tănase, Ştefan Radof, în spaţiul civic erau
nume precum Ana Blandiana, Romulus Rusan, Gabri-
ela Adameşteanu sau Dan Grigore. Unii au plecat către
ceruri, alţii s-au retras în ungherul lor, aici pe Pământ.
Am rămas, în politică, ultimul dintre ei, poate şi pen-
tru că eram cel mai tânăr. Aşadar, am intrat în politică
pentru că am crezut – şi mai cred încă – în esenţa cul-
turală, de emancipare a mentalităţilor – a acestei tran-
ziţii. Da, politica m-a împins către un anume fel de a
face literatură. Am învăţat multe lucruri, fiind în poli-
tică, am putut vedea lumea de la lărgimea multor prive-
lişti, am putut presimţi plăcile ei tectonice şi murmurul
apelor ei freatice. Cărţile pe care le-am scris după 1990,
Varujan Vosganian – Invitatul revistei
 mai ales romanele Cartea şoaptelor şi Copiii războiului,
sunt şi rezultatul experienţelor mele politice, care m-au
învăţat să deosebesc între uitare, răzbunare şi iertare.
G.D.: Ai un mod aparte de-a aborda ideile, temele, tendin-
ţele, care nu transpar atît de evident din cărţile tale, fie
de poezie, fie de proză. Nu te apropii de curente, deşi le
ştii foarte bine avantajele şi dezavantajele, nici modele
literare nu te acaparează. Ci mai curînd îţi plasezi acţi-
unile romanelor tale în reconstituiri de familie, cum e
Cartea şoaptelor sau chiar Copiii războiului. Ori diva-
ghezi în lumi imaginare, cu racordare la un adevăr isto-
ric, ca în Patimile după Godel. Însă, pe lîngă atmosfera
creată în romanele tale, stilul a devenit unul inconfun-
dabil, al tău. Mă înşel?
V.V.: Cred că ceea ce mă defineşte ca scriitor este faptul că
sunt, mai degrabă, povestitor. Asta vine din originea
mea armenească, orientală. Că tot veni vorba, bătrâ-
nii armeni ai colipăriei mele, destinul neamului meu
armenesc, faptul că am fost educat, în acelaşi timp, în
două culturi au fost importante pentru modul în care
scriu. Sunt atât de convins că menirea literaturii e aceea
de a povesti încât, atunci când naraţiunea nu-mi oferă
destule prilejuri, inserez în ea, sub un pretext oarecare,
poveşti. Aş putea chiar să public o antologie a poveşti-
lor din poveştile mele. Apoi, eu cred că literatura este o
expresie nobilă a limbii. Chiar şi atunci când foloseşte
un limbat mai pădureţ, literatura trebuie să-şi păstreze
nobleţea. Cred în puterea simbolurilor, literatura pe care
o scriu este una a simbolurilor, aşa cum poţi vedea prin
întuneric cu ochelari cu infraroşu, poţi pătrunde reali-
tatea cu ochelari ai înţelegerii simbolurilor. Nu există în
literatură lumi imaginare. Imaginaţia nu înseamnă ine-
xistenţă. Şi mai e ceva. Eu îmi iubesc personajele. Chiar
şi pe cele care, altminteri, n-ar merita iubite.
G.D.: În cărţile de nuvele, una dintre ele, mi se pare Statuia
comandorului, reluată din scrierile tale din tinereţe, te
apropii foarte mult de lumea reală, vie, de trăirile ei, de
„oamnii obişnuiţi“, ca în recenta apariţie, Povestiri despre
oameni obişnuiţi, oameni din care faci personaje reale,
imortalizîndu-i aşa cum fac fotografii-artişti din ceea ce
prind în cadru. Se vede aici un talent aparte, care trans-
formă reportajul, adică ceea ce se vede şi se redă imediat,
în act beletristic, lucru ce ţine de artă. Spune-mi cum ţi-ai
ales subiecţii şi subiectele din recenta carte.
V.V.: Toate nuvelele mele au ca personaje oameni obişnu-
iţi. De la milogi din intersecţii şi căutători prin gunoaie
până la elite profesionale, academice. Suntem cu toţii
obişnuiţi şi neobişnuiţi în acelaşi timp. Asta e cheia lite-
raturii la lăcata sufletelor noastre. Ea deschide calea spre
dimensiunea eroică, magică a existenţelor noastre. Ca şi
piramidele, sufletul omenesc are şi el o cameră ascunsă.
Unde poţi da, precum în cazul lui Leopold Blum al lui
James Joyce, chiar peste Ulise. Nu-mi caut subiectele, mă
întâlnesc cu ele. În Cartea şoaptelor, personajele sunt
cele care mi-au vegheat copilăria. În Copiii războiului,
ideea mi-a venit citind un studiu despre sutele de mii
Invitatul revistei – Varujan Vosganian
de copii născuţi în Franţa în timpul ocupaţiei, ai căror
taţi erau soldaţi nemţi. Jocul celor o sută de frunze este
povestea grupului nostru de prieteni din adolescenţa
petrecută la Focşani. În Patimile după Gődel, sunt, în
mare măsură, eu însumi şi scena apoteotică a făpturilor
care dispar pe scările unui bloc eu am trăit-o în seara
de decembrie 1989. Aşa şi cu nuvelele din Povestiri des-
pre oameni obişnuiţi. În nuvela Vâscul apare şi un per-
sonaj care nu exista în literatura noastră, veteranul din
teatrele de operaţiuni.
G.D.: Uneori pleci în povestire, ca în Ia-mă, nene!, abrupt,
ajungînd să captezi cititorul tocmai prin această nonşa-
lanţă narativă. Alterori, te complici, ca în Martirul lui
Sebastian, în care omul şi computerul devin corp comun,
chestiuni ce nu mai ţin de „oamenii obişnuiţi“. Ai putea
să-mi spui cum ai ales dintr-atîtea secvenţe pe care ţi le
oferă viaţa de zi cu zi doar pe acestea din cele opt poves-
tiri ale cărţii?
V.V.: Viaţa îţi oferă numeroase ipostaze. Ca scriitor, trebuie
să fii pregătit pentru fiecare dintre ele. Eu nu prea am
răbdare, mă plictisesc repede. Asta e în avantajul scri-
erilor mele, despre ele s-ar putea spune orice numai că
sunt plicticoase, nu. Am avut prilejul să cunosc oameni
foarte diferiţi, imaginaţi-vă că în cariera mea politică
de peste trei decenii am călătorit prin sute de localităţi,
am dat mâna, dacă nu chiar am schimbat măcar câteva
vorbe, cu sute de mii de oameni. Varietatea umană mi
s-a înfăţişat de la sine. E adevărat că, deşi eşti unicul
autor, trebuie să laşi fiecare personaj să vorbească pe
limba lui. Pe copilul născut infirm din nuvela Coltuc,
pe Francez, bulibaşa din Copiii Războiului, pe bunicii
mei, Garabet şi Setrak, atât de diferiţi între ei, din Car-
tea şoaptelor, pe ciobanii din nuvela Vâscul, pe distin-
sul Vladimir faţă în faţă cu interlopul Berbec din nuvela
Unchiul Turi, pe Cip, un fel de Pico de la Mirandola al
secolului al douăzeci şi unulea din Patimile după Gődel
după etc. etc. Eşti, ca autor, un Mare Păpuşar, precum
bătrânul Coppelius, trebuie să ştii să croieşti personaje
şi să vorbeşti, ca un ventriloc, pentru ele.
G.D.: Te pasionează, în sensul că ai putea scrie, şi teatru?
Am văzut în recenta ta carte cîteva intenţii de acest fel.
V.V.: Aş putea scrie teatru, am şi încercat la un moment dat.
De altfel, unele dintre scenele din cărţile mele au şi fost
dramatizate, cum ar fi scena cavoului lui Seferian din
Cartea şoaptelor. Altele au fost scrise chiar cu indicaţii
de regie, fie în stilul lui Bertoldt Brecht (scena dintre Cip
şi domnul Mentzel din Patimile după Gődel), fie în cel
al lui Becket (scenele din Cireşica) ori Pirandello (sce-
nele combinaţiilor de trei din Unchiul Turi). Dacă o să
scriu teatru? Nu ştiu, poate într-o bună zi…
G.D.: Ce ai pe masa de lucru?
V.V.: Sper ca primăvara asta să-mi apară o nouă carte de
poezii, formată din trei plachete. Cartea este gata, fac
ultima lectură. Apoi, la toamnă, am pregătit ceva între
ficţiune şi non-ficţiune, relatarea zilei de 21 spre 22
decembrie 1989, aşa cum am trăit-o. Cartea se va numi
HYPERION 5
 Dublul autoportret. De asemenea, tot în acest an, o să-mi
apară la Editura Ararat o antologie a poeziilor mele des-
pre armeni, un elogiu pentru ai mei.
G.D.: Eşti foarte mobil, vorba lui Nenea Iancu, azi aici,
mîine-n Focşani? Te mai ţin puterile?
V.V.: Bună asta cu „azi aici, mâine-n Focşani“, oraşul copilă-
riei mele. De unde ai ştiut? Chiar merg mâine la Focşani,
mă întâlnesc cu prietenii mei din liceu, care îmi sunt
foarte dragi, şi particip la sărbătorile Unirii Principate-
lor. Puterile mă ţin. Încerc să le ţin şi eu pe ele. Am fost
un om sănătos, n-am fost, cu adevărat, bolnav nicio-
dată. Acum e altceva. La vârsta de acum, nimic din ce
mi se întâmplă nu mai poate fi socotit prematur. Dar de
obosit, n-am obosit niciodată. Mi se face, uneori somn.
Dar asta, starea intermediară dintre trezie şi somn, e o
bună sursă de inspiraţie
G.D.: Urmează etape electorale, atît la Uniune anul acesta,
cît şi cele politice, la anul? Pentru care te pregăteşti?
V.V.: Pentru toate. În diverse calităţi, de protagonist sau
de alegător. Am fost fascinat de spaţiul intim, al scri-
sului, dar şi de cel public, al comunicării largi. Nu ştiu
dacă între cei doi Varujani s-a dus o luptă ori s-au aju-
tat unul pe altul şi încă nu ştiu care dintre ei îi va supra-
vieţui celuilalt.
G.D.: Ţi-am citit recenta carte de povestiri. Iată ce mi-am
notat în urma lecturii:
Poveşti despre oameni obişnuiţi, Editura Polirom, 2022
Aşa cum se menţionează pe coperta patru
a cărţii Povesturi despre oamnei obişnu-
iţi, Editura Poalirom, 2022, aceasta este
„O carte despre întîmplările neobişnuite
din viaţa oamenilor obişnuiţi, care îşi
trăiesc patimile, nădejdile şi dezamă-
girile, extazul şi disperarea fără ca noi
să le observăm, fie că e vorba de tînă-
rul emigrant alungat din Italia de epi-
demie, de şoferul care îşi caută în vis
copilul pierdut neştiind că el există sub
ochii lui, de bătrînul apostol al iubi-
rii necondiţionate care plantează un
cireş întru regăsirea paradisului pier-
dut, de tînărul care îşi trăieşte netem-
perat frustrările corporatiste, de nobila
lume a aristocraţiei, atît de fragilă în
faţa mafiei imobiliare, de ipohondrul
aruncat, precum bravul soldat Svejk,
în vîltoarea războiului mondial împo-
triva virusului corona, de distinsa profesoară care trece,
oscilînd între pudoare şi nesăbuinţă, prin crizele vîrstei
a doua, de veteranul din Afganistan pentur care, obsesiv,
fiecare pas rămîne o ameninţare, ca şi cum ar călca pe un
cîmpă de mine, de părintele dispărut dispus să ucidă pen-
tru a răzbuna răpirea fiicei lui, răpire care, ca a atîtor altor
fete românce, rămîne nepedepsită.“ Iată cîteva tipologii
reale, pe care Varujan Vosganian le cuprinde în suma-
rul noii sale cărţi. Cele opt povestiri, în fond nişte nuvele
6 HYPERION
prin excelenţă, constuiesc, sau mai curînd reconstruiesc,
prin imaginaţia autorului, o lume actuală, bine cunos-
cută de autor, lume obişnuită, care, iată, trece prin întîm-
plări neobşnuite, în aşa fel ca în urma acestei radiogra-
fieri cititorul să-şi poată crea el însuşi o lume a lui la fel
de obişnuită, din apropierea sa, lume ale cărei fapte sunt
la fel de trăite zi de zi precum cele redate aici de Varujan
Vosganian. Faptele simple, cele mai multe, dar care au
caracteristica greutăţilor inerente prin care trece omul
obişnuit, fac din personajele create de autor identităţi con-
crete, vii, dar care, prin modul artistic prin care le aşază
în pagină Vasrujan Vosganian, devin memorabile, per-
sonaje beletristice, fictive. Acest transfer din realitate în
ficţiune, care iată aici, aşa cum spune şi autorul în acest
interviu, întrece în unele cazuri ficţiunea, care, conform
lui Mario Vargas Llosa, nu este decît o minciună credi-
bilă. În cazul literaturii, această formă de a cucerii citi-
torul devine mijlocul estetic la îndemîna autorului, care
selectează cu atenţie tipologii, care construiesc o lume
la fel de obişnuită în carte precum şi în realitate. Une-
ori autorul trece cu uşurinţă prin genuri artisitce, cum
ar fi teatrul, acolo unde dialogul redă mai bine anumite
stări vii, aşa cum se întîmplă în povestirea Unchiul Turi.
Or aşa cum se petrece în Martiriul lui Sebastian, în care
noua formă de coabitare a omului cu computerul duce la
o dezumanizare aproape ireparabilă, la o rupere a omu-
lui de realitate, cu scopul de a exista în contextul unei
revoluţii în plină desfăşurare, mai curînd
a unei schimbări, care cere pînă la urmă
martiriul, ca pe orice cîmp de luptă, ca în
orice existenţă curentă, aş putea spune tra-
diţională, în sensul unor tipare, care tre-
buie depăşită cu sacrificii şi de acest fel.
Varujan Vosganian ştie să redea toate aceste
aspecte neobişnuite ale unei lumi obişnu-
ite, cu o experienţă deja dovedită prin căr-
ţile de pînă acum, cum sunt romanele sale
de succes sau povestirile din celelalte cărţi.
Ceea ce este surprinzător aici, dar şi în cele-
lalte cărţi ale sale, fiind o fire poetică, ori
construită pe acest mod artistic de expri-
mare a spiritului său, poezia nu dăunează
în nici un fel naraţiunii curate, solide, în
sensul că nimic nu este poetizat nici aici,
nici în altă parte. Totuşi o atare poetică i se
induce cititorului, care trăieşte cu intensi-
tate orice pagină a cărţii, în speranţa, împli-
ntă la final, de a se descoperi într-un fel în paginile căr-
ţii citite. Povestiri despre oameni obişnuiţi este o carte de
nuvele exemplare, prin care Varujan Vosganian îşi eta-
lează încă o dată poziţia sa fermă faţă de hăţişurile arti-
ficiale ale unei lumi, care, prin deciziile sale din ultima
vreme, pune piedici bunului mers. Fermitatea sa din viaţa
socială, faţă de unele abuzuri administrative dar şi pol-
tice, transpare şi în paginile sale de literatură.
Varujan Vosganian – Invitatul revistei
Varujan VOSGANIAN
Elegia umbrei
nu ştiam, pe atunci, că lumina face diferenţa
la Fortul 13 din închisoarea Jilava
am pierdut dreptul de-a avea umbră
lumina, ca apa, când e curată, n-are culoare
în temniţă era gălbuie şi bolnăvicioasă
lipsită de orice ecou
nu eram morţi – pe morţi nu-i poţi pedepsi
nici vii nu eram, nu adăugam nimic
vieţilor noastre
îmi era dor de umbra mea ca de o femeie frumoasă
deşi nu-i permis: eram născuţi amândoi
din aceiaşi părinţi
stăteam cu faţa la zid şi mi-o imaginam
m-aş fi lovit cu fruntea până mi-aş fi sfărâmat-o
dacă odată cu sângele ar fi rămas şi umbra mea
pe perete
şedeam nemişcaţi, ca nişte şopârle, şi totuşi
trupurile creşteau şi descreşteau întruna
în locul umbrelor noastre
îmi amintesc, când porţile, în sfârşit, s-au deschis
era cea mai orbitoare amiază
umbra mă aştepta, la ieşire, ghemuită în prag
mi-a îmbrăţişat tălpile, mi le-a şters
cu pletele ei
am îngenuncheat s-o ridic, dar nu se putea…
Poemul,
sălbăticiunea mea
Iubesc sălbăticiunea pentru care vânătorul
Şi temnicerul şi îmblânzitorul
s-au născut prea târziu
sălbăticiunea aleargă dintr-o parte în alta
a discului lunii
până când umbra venită din urmă
i-o ia înainte
firul de iarbă se dezmorţeşte tăcut
foşnetul şarpelui se aude
ca o pagină-ntoarsă
poemul se naşte neacoperit
Invitatul revistei – Varujan Vosganian
de vreun cuvânt
e o sălbăticiune, firul de iarbă şi foşnet de şarpe,
iar tu vânătorule şi temnicerule şi îmblânzitorule
tu
te-ai născut prea târziu
poemul a fost scris într-o limbă moartă
a mocnit în cenuşă
a fost repetat de popoarele mării
a fost purtat în exod şi îngropat adânc
în şapte morminte
a fost piatra dusă din mână în mână
de lucrătorii templului, până-n vârf
bufonul regelui nu se încumetă să-l citească
decât în singurătate
Corabia
nimeni nu ştia unde sunt când mă cocoţam
în nucul din fundul grădinii
niciun pom nu era mai înalt primprejur
doar clopotniţa Bisericii Sfântul Nicolae
despre care se zicea că e bântuită
de când preotul se spânzurase-n altar
dar să vă vorbesc despre nuc: bunicul spunea
că din lemnul lui poţi să faci o corabie
sau o biserică dintr-un lemn
dezghiocam cojile verzi şi găseam miejii moi
ca de lapte
mieii pământului jertfiţi pentru pofta mea de copil
totul în jur era verde-roşcat, chiar şi umbra
singura umbră colorată pe care o ştiu
iarna devreme, când cerul cobora pe pământ
crengile erau atât de pline de ciori
încât puteau umple cu funingine
pământul întreg
toţi pomii din copilăria mea au murit
am rămas cel mai bătrân dintre ei
mieii pământului sunt acum cârtiţe oarbe
din lemnul nucului s-ar fi putut construi o corabie
pe puntea ei bunicul pluteşte pe mări nevăzute
vânează balena albă
pe care el singur o vede
HYPERION 7
Muzeul Unirii
de la noi,
din Focşani
îţi vorbesc, iată, despre oglinzi
ca despre o sclavie-a luminii
e destul să aşez oglinzile faţă în faţă
şi lumina se zbate, se loveşte în ele
ca o ştiucă prinsă-n acvariu
pe atunci nu ştiam că lumina
poate să simtă durere
oglinzile veneţiene, mari cât pereţii
căscau un abis de oglinzi
dacă voiai o imagine a infinitului,
chiar aceea era
nu ştiam că fiecare imagine din oglindă
e o rană-a luminii
cele două oglinzi veneţiene stăteau mărturie
că lumina se poate la nesfârşit răni
că există şi un infinit al durerii
pe atunci nu ştiam că ochiul meu
face lumina să întârzie
dintr-o oglindă în alta
De vorbă
cu prima zăpadă
totul s-a petrecut înaintea primei ninsori
de parcă le era teamă nu cumva să fie
prea mult alb împrejur
am rămas, de atunci, nepregătit mereu
pentru întâia ninsoare
nu ştiu ce altceva aş putea să-i mai spun
8 HYPERION
eu ştiu doar povestea gloanţelor oarbe şi surde
glonţul e orb când doar se aude
şi urechile mi se umplu de sânge
glonţul e surd când numai se vede
şi sângele nu se mai varsă în sânge
eu am auzit glonţul orb şi am văzut glonţul surd
nu am fost nici surd şi nici orb
ăsta e marele meu beteşug
Despre cai
şi fântâni
scriu despre atâtea lucruri care nu se mai văd
sau, pur şi simplu, nu mai există
scriu despre cai
deşi pe străzile oraşului meu
nu vezi niciun cal
scriu despre răsăritul de soare
chiar dacă pentru a vedea răsăritul
trebuie să mergi hăt-departe
dincolo de lizieră
scriu despre ora fântânilor
cum zicea un poet altădată
chiar dacă mulţi dintre concitadinii mei
n-au văzut în viaţa lor o fântână
scriu despre cei care nu mai sunt printre noi
ca şi cum fiecare zi
ar fi o sâmbătă a morţilor
atâtea lucruri care nu se mai văd
sau, pur şi simplu, nu mai există,
încât poezia mea pare departe de lume
într-o ţară de fum
care nici ea nu există
Din volumul
Neîndemânarea de a fi viu
în curs de apariţie
Varujan Vosganian – Invitatul revistei
 d„Perceperea poeziei presupune
talent de cititor“
A
SORIN PAVEL ÎN DIALOG CU POETUL PETRE STOICA
Sorin Pavel: Aţi fost decorat recent cu Ordinul Naţional pen-
tru Merit în Gradul de Cavaler de preşedintele Ion Ili-
escu. Înseamnă acest lucru că noi ne-am reîntors cu faţa
către cultură?
Petre Stoica: Cultura îşi are normalitatea în condiţii econo-
mice sănătoase, solid dezvoltate. Dar, faptul că te gân-
deşti la destinul culturii şi onorezi slujitorii ei este un
semn indiscutabil de normalitate.
S.P.: De ce nu se mai citeşte în România poezie?
P.S.: Situaţia este similară şi în alte ţări. Televiziunea care
a venit cu programe „atrăgătoare“ a îndepărtat citito-
rii de carte. Pe vremea când aveam numai două ore de
program şl acelea, de propagandă, sigur că omul găsea
refugiu în literatură. Pe deasupra, cărţile, azi, au deve-
nit foarte scumpe, iar în ceea ce priveşte poezia, ea nu a
avut niciodată un caracter de masă. Extinderea interesu-
lui pentru poezie a apărut în socialism pentru că, de cele
mai multe ori, poetul a avut un rol social. Ţineţi minte
ce impact a avut, bunăoară, Ana Blandiana cu cele patru
poezii apărute în „Amfiteatru“. Chiar Adrian Păunescu,
pe de o parte îl lăuda cu neruşinare pe Ceauşescu, iar pe
de altă parte infiltra versuri foarte critice. Atunci poezia
avea caracter atrăgător, comunica ceva, la modul sim-
plu, cititorului. Or, la noi, în trecut, nu a existat această
tradiţie de masă a poeziei. Poezia a fost citită în cercuri
restrânse, de elită, de multe ori numai şi numai între pri-
eteni. Acum intrăm în „tradiţie“, în sensul că se adresează
unor cercuri restrânse.
Dialogurile revistei
S.P.: Ori de câte ori justificăm importanţa actului de cultură
primim drept replică: „Se poate trăi şi fără cultură“. Se
poate trăi fără cultură, într-adevăr?
P.S.: Se poate trăi şi fără cultură, am văzut însă de multe ori
şi simţim şi astăzi consecinţele lipsei de cultură. Cultura
indiferent de formele sub care se manifestă şlefuieşte
sufletul omului. Are o perspectivă mai simplă asupra
fenomenelor vieţii. Fuga de cultură duce la gândire pri-
mitivă, vulgaritate şi, în cele din urmă, la totală degradare.
S.P.: Sunteţi întemeietorul unei fundaţii româno-germane şi
iată suntem într-un oraş multietnic şl multicultural. Cât
a mai rămas din spiritul german în această parte de ţară?
P.S.: A rămas şi nu a rămas. Moştenirea cea mai viabilă este
spiritul de ordine care domneşte în multe localităţi din
Banat, în ciuda unor abateri de la normele de convieţuire
civilizată. Jimbolia, în sensul moştenirii de care vorbiţi,
constituie o dovadă exemplară. Mi s-a întâmplat adesea
să aud de la persoane care trec pentru prima dată prin
oraşul nostru, cuvinte de laudă superlativă.
S.P.: Prin titlul uneia din poeziile dumneavoastră, „Cronica
unei localităţi de frontieră“, facem fără să vrem legătura
cu Jimbolia. Ce e de fapt Jimbolia?
P.S.: Jimbolia pentru mine este o ultimă staţie. Mi s-a suge-
rat de Ministerul Culturii, de secretarul de stat de atunci,
Mircea Tomuş, să vin la Jimbolia întrucât aici s-a creat
un vacuum în urma plecării germanilor în 1992 şi era
nevoie de o reanimare a vieţii culturale care aici a fost
deosebit de înfloritoare. în acest oraş a existat o tra-
diţie culturală exemplară. Au existat tipografie, libră-
rii, oameni de cultură, poeţi, compozitori, pictori. I s-a
HYPERION 9
 spus „micul Weimar al şvabilor bănăţeni“. A fost şi un
dezvoltat centru social-politic. în sensul celor spuse mai
sus e bine să amintesc că în localitatea noastră a apărut
un ziar, „Hatzfelder Zeitung“, cu o existenţă de aproape
o sută de ani, un săptămânal interesant, cu ştiri locale,
dar cu un editorial în care problemele politice interne
erau dezbătute la zi. Am dat peste câteva articole pole-
mice în care era scuturat până şi guvernul epocii. Deci,
Jimbolia mi-a fost într-un fel impusă, eu aveam cu totul
alte intenţii, am venit cu o anumită strângere de inimă
şl am intuit că voi fi primit cu destulă ostilitate. Pe par-
curs am dovedit că pot face ceva astfel încât acum şi jim-
bolienii mă preţuiesc.
S.P.: Scriitorii sunt întrebaţi de obicei despre cititorii la care se
raportează atunci când scriu sau de care se simt mai apro-
piaţi. Dumneavoastră căror cititori vă adresaţi?
P.S.: Sigur că fiecare scriitor are o anumită viziune asupra
receptivităţii sale. Unii bunăoară se gândesc la mase.
10 HYPERION
Acest tip de poezie cu adresabilitate a apărut în soci-
alism, când a avut o cu totul şi cu totul altă audienţă.
Altul se gândeşte la un cerc mai restrâns. Eu bunăoară
când scriu am în gând apropiaţii mei, fanii mei, dacă
mă pot exprima aşa. Ei sunt de obicei iubitori de poe-
zie. Sigur, plec de la ideea că mai pot cuceri pe cineva.
Fac o afirmaţie banală: poezia este un instrument foarte
sensibil. Perceperea poeziei presupune talent de citi-
tor. Mulţi nu o înţeleg. Asta nu înseamnă că, prin lec-
turi repetate, omul sensibil nu poate ajunge la desci-
frarea inefabilului.
Notă: Interviul, fotografiile și poeziile ne-au fost puse
la dispoziție de fiul poetului, Radu-Sebastian Stoica. Poe-
ziile fac parte din cartea Veșnic prezența, veșnic absența, în
pregătire. Interviul a apărut în revista Noul Obvservator,
nr. 23 (86) din 2002
Dialogurile revistei
Petre STOICA
ÎNTRE FRAGMENTE DE VIAŢĂ
Ca Ulise am trecut de la o insula la alta
noaptea în fiecare pat mă îmbătam cu miere
dimineaţa în fiecare pat mă trezeam cu vin năpraznic
zile şi ani zile şi ani
şi deodată m-am văzut în oglindă
cu pavilioanele trenţuite cu etrava ciuruită de rugină
bătrân şi îngheţat am revenit
la poarta prin care am fugit în lume
când iubirea era de-abia cârlionţ de miel
am găsit poarta aplecată spre neant
pe cărare mă aştepta scheletul
unui câine îngheţat şi el
trădată făgăduita mea mireasă plecase demult
purtând pe deget alt inel
adăpostit între fragmente de viaţă
mi-am refăcut emblema coclită
aşezând sub relieful unui schelet de câine
inscripţia mea maxima culpa
aprilie 2002
NU TE VEDEAM DECÂT PE ŢINE
Nopţi încinse
petrecute în braţele unei sofiote
ale unei pariziene ale unei unguroaice
ale unei olandeze ale unei slovace
în braţele atâtor berlineze
şi atâtor şi atâtor românce
nopţi încinse în care dimineţile
scuturandu-mă de cenuşă rece
nu te vedeam decât pe ţine
crin aplecat în suavă rugăciune
aprilie-mai 2002
NIMENI NU ŞTIE
Sunt bărbatul despre care în orăşelul de câmpie
se spune că este haihui că are numeroase
relaţii cu îngerii metamorfozaţi în vrăbii
cu toţii îi admira barbă veselia şi mersul sprinten
dar nimeni nu ştie câte zile îndoliate
sunt ştanţate în inima sa
nu ştie cât de mare-i distanţadintre el şi fiinţă de la care
zilnic aşteaptă semnul mântuirii
nimeni nimeni nu ştie că bătrânul poet
Dialogurile revistei
care păşeşte înainte de fapt păşeşte
îndărăt mereu îndărăt în căutarea
magicului potir pierdut
mai, 2002
ÎNSERARE
Vântul iernii intră uşor pe sub uşa
îţi înveleşti picioarele în pled
fulguirile penumbrei îţi apasă pleoapele
degetul rămâne în cartea închisă
ce păsări vin dinspre sud? ce tigri
vin dinspre nord? cineva bate clapele
pianului îmbătrânit în pod visezi şi nu visezi
la capătul aleii apare fiinţă care ţi-a fost
logodnica sânii ei sunt lumina de dimineaţă
întinzi mâna spre valul ei de iasomie
şi valul se deşiră în negre fire de ani
vântul scutură coşul acoperişului nins intră
uşor pe sub uşa te trezeşte zvâcnetul
din degetul rămas în cartea închisă
ianuarie 2002
DIMINEŢI LA RÂND ZĂBOVESC…
Dimineţi la rând zăbovesc
pe treptele bisericii româno-catolice
aşteptând să iasă copila care mi-a fost
credinţă rozmarin şi speranţa
de fiecare dată apare preotul
care îmi spune că biserica-i pustie
că este timpul să văd numai sufletul
nu şi învelişul lui ce aparţine
timpului iluzoriu
mereu mă îndepărtez
urmărit de un fluture ce-mi şterge din zbor
lacrimă rămasă-n colţul ochilor
Tagebuch, 3 mai 2002
AZI NOAPTE M-AM OPRIT
LA FEREASTRĂ EI
Azi noape m-am oprit la fereastră ei
voiam s-o întreb
dacă mai simtegustul apei din care am băut împreună
dacă mai simte răcoarea măru-
lui din care am muşcat împreună
dacă mai simte cum degetele mele
îi sărutau genele de polen
un trecător întârziat m-a bătut pe umăr
şi mi-a spus: Strainule pleacă
arătătoarele ceasului tău s-au oprit
la jumătatea veacului trecut
Tagebuch, 11 aprilie 2002
HYPERION 11
„Între cei aleşi au apărut şi destule «voci»
de complezenţă, voci de umplutură care
au încurcat şi încărcat planuri editoriale“
C
ION ZUBAŞCU ÎN DIALOG CU AUREL DUMITRAŞCU
Ion Zubaşcu: Cu aproape patru ani în urmă, revista „Echinox“
publica o anchetă cu titlul „Dreptul la timp“ (după titlul unui
volum de versuri de Nichita Stănescu), anchetă la care au I.Z.: Ce nume crederi că s-au detaşat dintre cele despre care s-a
participat câţiva poeţi tineri care au încercat să definească
fenomenul poetic tânăr şi, în acelaşi timp, să puncteze princi-
palele trăsături ale „generaţiei ’80“, gene-
raţie care în acel moment nu era decât o…
„ficţiune necesară“. Consideraţi că, după
cărţile publicate de cei mai tineri poeţi
din 1980 încoace, se poate totuşi vorbi
de o „generaţie ’80“?
Aurel Dumitraşcu: Romain Rolland spunea
cândva: „Ai nevoie, când eşti tânăr, să-ţi
creezi iluzia că iei parte la o mare miş-
care a omenirii, că reînnoieşti lumea…“
Nu s-ar putea spune că poeţii apăruţi în
aceşti ultimi ani nu trăiesc într-o astfel
de iluzie constructivă. Într-un fel, este
discutabil totuşi să vorbim de o genera-
ţie când mulţi dintre cei care s-au făcut
cunoscuţi în paginile revistelor în jurul
anului ‘80 încă nu şi-au văzut tipărită
prima carte. E nevoie de timp, de îndo-
ială chiar, pentru ca ar fi neserios să
reducem momentul ‘80 al poeziei tinerilor doar la poeţii
(admirabili, e drept!) apăraţi la „Cenaclul de luni“ şi tipă-
riţi la timp, când există şi destui alţi poeţi de acelaşi cali-
bru (daca nu şi mai şi!) risipiţi prin ţară. Este cert că s-a
întâmplat ceva bun în poezia noastră, că e un marc noroc
pentru o literatură când are de ales din câteva zeci dc poeţi
foarte înzestraţi, după cum – zic eu – e foarte important că
aceşti poeţi sunt în primul, rând foarte citiţi, trecuţi prin
multe lecturi esenţiale, cel mai ades în original. întrucât
prin generaţie înţeleg şi acumulare şi mobilitate, cred că
acest moment al poeziei nu trebuie absolutizat, exagerat:
ideea de emergenţă mi se pare inoperantă în literatură. Din-
colo de îndoielile-mi „metodologice“, vreau să spun că aş
crede în colegii mei din valul ‘80 chiar şi dacă unii „sfătui-
tori“ ne-ar spune toată ziua că generaţia noastră e o utopie.
I.Z.: Dacă admiteri că se poate vorbi de o „generaţie ‘80“ ce
crederi că e caracteristic pentru poezia ei, prin ce se indi-
vidualizează ea, iar dacă nu, de ce nu se poate vorbi de o
nouă generaţie?
A.D.: S-a tot spus că sunt ludici, livreşti, ironici, cu o acută pro- alta, valoarea fiind altceva decât solidaritatea cu anumite
pensiune spre ce e derizoriu în real, observându-se mai rar
un anumit tragism al textelor, „supărarea“ (estetică) gene-
rală cu care se apropie de lume, reinventând-o intenţionat
à rebours. Poezia lor este în primul rând „inteligentă“, dar I.Z.: Îşi are poezia tânără critica ei, criticii ei? Cum apreciaţi
12 HYPERION
este nevoie de timp pentru a putea vorbi cu adevărat des-
pre ceea ce-i individualizează.
spus (cu insistenţă, repetat, în lungi liste) că aparţin gene-
raţiei ’80?
A.D.: Sunt atât de numeroase numele ce
par a se fi „detaşat“ din lungul şir al valu-
lui ’80, încât nu are rost să le mai repet şi
eu. Unii sunt citaţi tot timpul, deşi textele
lor nu-s decât hălăduieli indice în care e
greu să întrevezi rădăcinile unui mare poet.
Alţii filozofează (boală veche la noi!) încât te
întrebi dacă n-ar fi cazul să li se amintească
un lucru de domeniul evidenţei: lecturile
filozofice nu iscă niciodată poeţi, poezia
fiind totuşi dincolo de cărţi. Îmi închi-
pui, însă, că fiecare ştie bine ce face şi de
ce face aşa.
I.Z.: Ce înţelegeţi prin generaţie, în litera-
tură? Cum poate avantaja sau dezavantaja
ea, generaţia, devenirea unui scriitor?
A.D.: De la „Confesiunea unui copil al seco-
lului“, prin Sainte-Beuve, ideea de generaţie
a tot bântuit literatura şi obişnuinţa noas-
tră de a cataloga. Aproape fiecare criză lirică a predispus
la vehicularea ideii de „nouă generaţie“. S-a ajuns astfel,
cum observa şi Tudor Vianu în 1928, să se descopere că
„în zece ani generaţiile devin bătrâne“. Nu numai momen-
tul ’80 ne face să vorbim de o anumită mobilitate a litera-
turii noastre. Ideea de generaţie e cel mai ades necesară.
Necesară, de exemplu, pentru a forţa în grup inerţia con-
cupiscentă a gusturilor editorilor, însă mă îndoiesc ca vre-
unul dintre „comorienţi“ crede în mod serios că se poate
face literatură în grup. între cei aleşi (aleşi de talentul lor)
au apărut peste noapte şi destule „voci“ de complezenţă
susţinute de nume cu rubrici săptămânale (şi acesta e un
paradox continuu în ceea ce-i priveşte pe anumiţi „distinşi
critici“), voci de umplutură care, în loc să-i individualizeze
pe cei adevăraţi, au încurcat şi încărcat planuri editoriale
– fără ca textele lor să motiveze una ca asta. Un poet este
poet prin el însuşi întotdeauna. în niciun caz prin alianţe
mai mult sau mai puţin pragmatice. Devenirea unui poet,
cred eu, nu poate purta semnul aderării la o tabără sau
idei. Publicitatea exagerată făcută uneori unor autori nuli
nu poate schimba sub nici o formă condiţia lor. Dar dis-
cuţia aceasta asupra generaţiilor literare este iară sfârşit.
receptarea poeziei tinerilor scriitori? Cum apreciaţi condiţia
Dialogurile revistei
 tânărului scriitor şi cum vedeţi implicarea lui în viaţa cul- ca pe vremuri la râu.
turală şi spirituală a ţării? Întârzii.
A.D.: Da, „poezia tânără“ are criticii ci, dacă trebuie să ne gân- Tace într-o libertate sătulă,
dim la criticii care au comentat cu consecvenţă şi seriozi- mă destram în linii ferate.
tate primele apariţii editoriale ale poeţilor în cauză. Spaima
unor „comentatori“ faţă de poezia valului ’80 aparţine în
exclusivitate respectivilor „comentatori“. Am întâlnit tare
mulţi cititori fericiţi. îi citeau pe poeţii „generaţiei“ mele.
Cimitirul personal
Sunt zile când mori şi tu, intrând agale pe
Aş vrea să adaug că nu e nimic puştesc în pretenţia tine-
poartă. Şi care gunoaie te revendică iar, între ce
rilor poeţi de a fi respectaţi ca atare. Dacă o literatură nu
se poate susţine prin amabilităţi, nu e mai puţin adevărat vânturi ai un ochi răstignit, cine
că nici prin uniformizarea şi bagatelizarea manuscriselor te duce purpurie-n noroi.
Mă întreb.
tinerilor scriitori. Să nu uităm că doar cărţile tipărite jus-
Nopţi murdare. Nopţile toate sunt mult prea murdare de
tifică viaţa şi munca imensă a unui scriitor, or aceste cărţi
trebuie să-l reprezinte şi tipărite, nu numai în manuscris. frică!- repeţi. Şi eu nu mai ştiu nici un leac. Eu
care am citit totul, eu care am văzut totul,
Notă: Interviul ne-a fost pus la dispoziție chiar şi trupul Ofeliei putrezind lângă trupul lui Mao,
de fratele poetului, Ion Dumitrașcu. Interviul a apărut în atâtea trupuri din care creşteau până aici pe pământ
revistele Vatra și Echinox din 1984. drepte sfioase tulpini. Un imperiu. Scriem: un autor e
un om oarecare. Pierdut. Nu te lua după cuvintele lui,
Aurel DUMITRAŞCU nu te lua după cuvintele mele.
Sunt zile când mori şi tu intrând agale pe poartă. Ştiu
Ars doloris numele tău, te aştept, ne închidem,
stăm goi. Uneori putrezesti tu. Uneori putrezesc eu.
Niciodată la marginea gurii tale
Aproape nimeni nu ştie.
luna osândită la întuneric
numai teama de a se sfârşi această realitate
teama de scenă pustie
teama de materia în care ţipă un măr Cine va vorbi
figuranţii & obsesia roţilor pe care au rămas Voi muri într-o duminică dimineaţa. Când vei intra în
nişte urme, desigur, sudalma e o mărturisire bibliotecă n-ai să mai vezi privighetorile moţăind,
(nu-i întreba pe cei singuri şoricelul cel roşu n-o să-ţi mai treacă prin faţă.
dacă sângele are umbră) Un firicel de sânge (atât) ca ieşit dintr-o carte. El va vorbi.

se pierd atâtea obiecte omul însuşi

Cititorul trebui să ştie
de ce ne-am cunoscut noi la poarta Vin acasă şi singur mă joc doar cu Moartea.
abatorului în mirosul acela insuportabil? Într-o altă iarnă o poveste cu grauri, o plimbare
o plută din lemn dulce în ochiul tău stâng prin munţi, o altă sintaxă, femeia.
O patrie de stele şi carne.
„am să vopsesc orizontul… -spui- potopul Cititorului trebuie să-i spun acum adevărul:
este o piesă de teatru în care joacă devălmăşia“ vin acasă şi singur mă joc doar cu moartea.
Fără conversaţie faptele rele se ştiu.
ai spus tu încă şi altceva Un nume (al meu) răsărit deodată pe pagina albă
aproape trufaş predispus la concerte. Şi totuşi:
între mine şi tine numai aerul cine sunt eu, cine eşti tu, în ce maga-
ca un poem întors de pe front. zii un principe mucezeşte.
Vin acasă şi singur mă joc doar cu Moartea.
Cititorul trebuie până la urmă să ştie.
Câteva cuvinte în zori
Îi spun: pleacă, dacă nu pleci acum
voi orbi! într-o lume afurisită şi dulce Dincolo de ce spun: ea
poveştile mor pe la mijloc, Pentru tine cântecul uşor prinde adânci rădăcini.
femeile mor la-nceput, Vezi! îmi vine să spun, vezi cui se cuvine
bărbaţii prin ceruri. Îi spun: nu pleca, viata mea scurtă!
dacă pleci începe războiul! într-o Ţie numai. Şi toate păsările cad moarte
după-amiază amară se uită la mine în casa mamei mele.

Dialogurile revistei HYPERION 13

Elegie cu Tess plecată
în cătunul vecin
Nici acum şi nici mâine la micul dejun
calendarul de la măr până la voce nu se repetă.
Tu vei trece uşor prin noroiul lagu-
nei- eclipsă pe chipul unui
bărbat.
Dar fără împăcare macul roşu va adormi într-un
pumn de cenuşă. Tot acest peisaj numit în treacăt
va fugi înnebunit din poem
undeva departe. Singur şi iar singur.
Bucuria mea ar putea fi aşteptarea în faţa acestui
zimţ cu aureolă – plod al zilei de mov; nu în faţa
peisajului plecat, aceasta nu acum şi nici mai târziu.
Orb de mine însumi şi mut de tine însăţi,
în care flacără adăstând cu victoriile mărunte?
De unde şi până unde să fie zi şi de unde şi până când
nopţile murdare de prea multă infatuare a tinereţii?
Îmi făceam o grămadă de gânduri. Preajma morţii
creştea ca o floare.
Feeling
Seară de seară copilaşii de la orfelinat
fură trompete şi aleargă la mine.Cu dizzie, cu charlie,
cu tot neamul lor prihănit în oglinzi.
Întâi ne privim, întâi probăm acelaşi frac. Plângem.
Prin odaie aceleaşi negre lalele, aceleaşi codobaturi
încâlcite în perdele grele; aceleaşi vânătăi – continuă
cucul de plumb legănându-se în ceriu.
Începem. Cu dizzie, cu charlie, cu tot neamul lor
prihănit în oglinzi. Be bop slow feeling. Vânt roşu
face noduri prin razele vineţii. Şi chiar în grădină,
seară de seară ei se puteau aduna.
Pe pleoape mici picături se zbat şi se-nchină. O dulce
poveste. Seară de seară copilaşii de la orfelinat
fură trompete şi aleargă la mine.
Femeia venită din carte
Foarte rar scrie o carte poştală
şi o lasă pe masă
cu un zâmbet neruşinat de plăcut.
Sigur, iar nu voi putea bănui
pieliţa roşie ce desparte viaţa de femeie
de cea de bărbat.
Iar voi răsfoi zodiacul, tăcut voi plânge
puţin la o poartă neagră
cu cheie de lemn.
Nu-mi va fi teamă (sălbăticia din text
e poem pentru mine) vreau să
spun: plânsul orbilor închipuie lumea,
dar numai cenuşa le ştie pe toate.
Poate va veni o apă mare cu peşti, cu
14 HYPERION
răţoi şi flaşnete, poate numai o zi
cerul va mărşălui printr-o carte.
Voi fi un vânător trist prin celule vii
şi la masa aceea mă voi aşeza obosit,
voi citi. Vor înţelege numai ce merit.
Din ferestrele roşii conturul unei femei
va muşca liniştit.
În bibliotecă
Destule hârtii veninoase aşteaptă să muşte din mine.
Un pepene roşu se cunună cu un pepene negru,
vor locui în cer şi vor face avere.
Mie îmi stă în gât un dragon (mi-e bine, aproape
nu mai vorbesc). Minuni şi furgoane. Şi nu mai
întreb când vine ziua de marţi.
Seara înainte de a uda florile îţi voi spune
cum moare metafora în spitale.
Inconsecvenţa
amintirii lui Byron
Îmi plăcea câteodată să mă plimb prin paris,
adică prin spatele casei,
urzicile înalte cât la tour eiffel,
roţile, sticlele sparte, pălăriile rupte,
gândaci leneşi şi graşi,
ce plăcere să bagi două degete în ochii metalelor
apucăturile creştine ale trupului, nu te strânge,
niciodată lumina, numai memoria,
cuvintele latră – emigranţi inventaţi,
îmi plăcea câteodată să mi se spună aiurel
– eroarea de a-ţi scrie biografia-
numai un coleg de liceu îmi spunea aşa,
mă văzuse punând
pe fotografia lui byron o bucată de lună,
el mi-a zis că moartea e o fereastră
deschisă înlăuntrul unui turn,
în copilărie aforismele se uită ca şi armata,
ca femeile pline de ruj,
uneori capul omului este capătul unei străzi,
de fapt, eu n-am tras niciodată pisica altei cozi,
la missolonghi cândva pe un zid
un cuvânt scrijelea un poet.
Menuet cu femei şi poet
Ies femeile
ca nişte ţipete în ploaie.
Trupurile lor
par uleioase.
Lângă o pădure de mesteceni
un poet îşi stoarce liniştit cămaşa.
Dialogurile revistei
Ioana DIACONESCU
d
Diva și Primadona în procesul
„Lotului de la Operă“ (II)
U
Un element dizolvant solidar cu un element duşmănos. În
noaptea de 19 iunie 1961 au fost arestate împreună faimoa-
sele artiste lirice – sopranele Cornelia Gavrilescu şi Valen-
tina Creţoiu, odată cu întreg lotul de la Operă represat cu
ferocitate de regimul democrat-popular din RPR. Din lot
făceau parte, în primul rînd, cei mai „periculoşi“: barito-
nul de faimă internaţională Şerban Tassian, marele tenor
Dinu Bădescu – denumit în cercurile de operă internaţio-
nale Beniamino Gigli de România şi pianista-corepetitoare
Viorica Cojocaru.
Mai tînara colegă de scenă a celebrului „trio“ Valen-
tina Creţoiu, Şerban Tassian şi Dinu Bădescu, apărută
mai târziu în grup, cu ascensiune pe măsura marelui ei
talent, Cornelia Gavrilescu (1921 – 2003), născută lîngă
Constanţa, a copilărit la Bazargic (Caliacra – Bulgaria de
astăzi) unde se mutase cu familia şi unde tatăl său, iubi-
tor de teatru şi muzică, înfiinţase o trupă de artişti ama-
tori. Alături de această trupă, la varsta de 14 ani, Cornelia
Gavrilescu, talent precoce, a cîntat pentru prima oară în
faţa unei săli cu public celebra romanţă Dor pribeag de
Maria Fărcăşanu.
După bacalaureat vine la Bucureşti pentru a se înscrie
la examenul de admitere la Conservator. Datorită dotării
vocale excepţionale, după o pregătire de numai o lună, va
reuşi la examen şi va fi repartizată la clasa faimoasei pro-
fesoare de canto Elena Saghin, pentru ca din anul trei sa
devină studenta profesorului Constantin Stroescu la a cărui
clasă fusese acceptată. Cu Constantin Stroescu a deprins
rafinamentul artei cîntului prin aprofundarea studierii
Document
liedului. În Conservator i-a fost condusă vocea ca mezzo-
soprană şi după absolvire şi-a început cariera cu roluri din
acest registru. La examenul de absolvire a fost interpreta
Charlottei din opera„Werther„de Massenet, apoi a urmat
un apreciat început de carieră cu Lola din „Cavalleria Rus-
ticana“ de Mascagni, apoi marcantul debut pe scena Ope-
rei Române din Bucureşti în rolul Siebel din „Faust“ de
Gounod, urmînd o întreagă suită de roluri în care a stră-
lucit: Cherubino din opera „Nunta lui Figaro“ de Mozart,
Giulietta din „Povestirile lui Hoffmann“ de Offenbach,
Olga din „Rusalka“ de Dargomâjski. Cariera ei cunoaşte
un adevărat triumf odată cu schimbarea de registru vocal,
stabilindu-se la vocea de soprană şi intrînd în roluri pentru
care a făcut epocă, în multe din spectacole fiind alături de
trioul celebru Tassian-Creţoiu-Bădescu: Mimi în „Boema“
de Puccini, Micaela din“ Carmen“ de Bizet, Margareta
din „Faust“ de Gounod, Prilepa din „Dama de Pică“ de
Ceaikovski, Majenka din „Mireasa vîndută“ de Smetana
şi multe altele. Este de subliniat că a cîntat şi în opere din
creaţia compozitorilor români: „Ion Vodă“ şi „Răscoala“
de Gheorghe Dumitrescu, „Oedipe“ de George Enescu.
De amintit este şi faptul că a urmat, în paralel cu stu-
diile de Conservator, Facultatea de Filosofie… A fost o
rafinată interpreta de lieduri, între care străluceşte reci-
talul la sala Dalles alături de maestrul său din Conserva-
tor Constantin Stroescu, acompaniată la pian de George
Enescu, dar şi celelalte, acompaniată la pian de Radu
Drăgan(compozitor, profesor, acompaniator de pian pen-
tru voce şi pianist 1909 – 1986 – n.m.-I.D.).
HYPERION 15
 Înainte cu patru zile de data cununiei strălucitoarei
soprane cu Şerban Tassian, ce ar fi avut loc pe 24 iunie
1961, a fost arestată împreună cu întreg „lotul de la Operă“.
Dar nu numai cununia ei cu Şerban Tassian nu a mai avut
loc, ci s-a spulberat cariera strălucitoare a întregului grup
de cîntăreţi ovaţionaţi în mari teatre de operă din lume,
carieră în plină ascensiune care s-a năruit pe veci. Vieţi
sfărîmate, cariere sfărîmate. Represiunea comunistă îşi
juca rolul nefast într-o adevărată tragedie.
“[…]în aceeaşi epocă, un grup de solişti reputaţi de
la Opera din Bucureşti – Şerban Tassian, Valentina Cre-
ţoiu, Dinu Bădescu, Cornelia Gavrilescu, a fost condam-
nat, în urma unui process sinistru la şapte luni de închi-
soare deoarece ar fi dat dovadă de <huliganism politic>.
Scopul acestor spectacole publice era de a intimida inte-
lectualii“ (traducere din limba franceză, fragmentul din
capitolul Represiune şi teroare în România comunistă, para-
graful Cultura inculpată, autor Romulus Rusan, de la fila
24 a revistei Communisme nr. 91-92 – Roumanie. Un Tota-
litarism Ordinaire. Revista are ca subtitlu[traducere din
limba franceză]: Revistă de studii multidisciplinare publi-
cată cu concursul CNRS al CNI al Universităţii Paris X, al
Sophiapol, al Casei Române de la Paris şi al Institutului
de Cercetări asupra Crimelor Comunismului în România.)
***
Dosarul Penal/2064/ volumul 6/014126/1961 /Numele
Gavrilescu N./Prenumele Cornelia/Prevenit la data de 20
iunie 1961/Condamnat la data de 22 I 1962.
Fila 100 – formul dactiloscopică – amprentele tuturor
degetelor – „mîna dreaptă şi mîna stîngă“(„impresiuni
de control“).
Mandatul de arestare preventivă din 21 iunie 1961(fila
101):“ Cpt. Filip Vladimir, anchetator penal de Securitate
din UM 0123/0, Bucureşti M.A.I., avînd în vedere materi-
alele de urmărire penală pe care le deţinem împotriva învi-
nuitului Gavrilescu Cornelia, din care rezultă că a săvîrşit
infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale/…/Ordon/
Tuturor organelor competente ce în conformitate cu dis-
poziţiunile legale să aresteze şi să conducă pe Gavrilescu
Cornelia la arestul M.A.I.“
La 30 decembrie 1961 soprana primei scene lirice a
ţării era deja depusă la penitenciarul Jilava:
Fila 102: „Procuratura Militară/…/Către/Penitenciarul
Jilava/Vă facem cunoscut că prin concluziile de învinuire
din 26 noiembrie 1961, Gavrilescu Cornelia, deţinut pre-
ventiv în baza Mandatului de arestare preventivă/…/emis
de Procuratura Militară Bucureşti.
Începînd de la această dată susnumitul se află la dispo-
ziţia Tribunalului Militar Bucureşti, iar mandatul de ares-
tare emis împotriva susnumitului are valabilitate pînă la
dispoziţiile contrare din partea Tribunalului.
Maior de justiţie,
M. Răsuceanu.“
16 HYPERION
Mandatele [de arestare preventiva]prim-solistei de pe
cea mai mare scena de operă a ţării încep sa se prelungească
din lună în lună pînă la 16 ianuarie 1962:
„Numitul urmează a fost ţinut la dispoziţia acestei pro-
curaturi militare.
Procuror militar şef,
Maior de justiţie,
M. Răsuceanu“
Dosar de anchetă în care Cornelia Gavrilescu este cer-
cetată împreună cu întregul grup de la Opera Română,
pentru confruntare dar şi în numele infracţiunii comune.
Fila 104: Ministerul afacerilor Interne/
UM.nr.0123/H Bucureşti
2 decembrie 1961
(Adnotat olograf cu creion roşu – Gavrilescu Cornelia)
„Către,
Procuratura Militară Bucureşti
Vătrimitem alăturat dosarul de anchetă nr 2064 compus
dintr-un volum ce conţine 398 de file privind pe Bădescu
Constantin şi alţii aflaţi în stare de arest.
Totodată vă facem cunoscut că din momentul prezen-
tului dosar inculpaţii vor sta încarceraţi în arestul M.A.I.
la dispoziţia dvs. pentru care vă rugăm să emiteţi prelun-
girea reţinerii pînă la soluţionarea cauzei.
După rezolvare vă rugăm să ne comunicaţi cărei instanţe
de judecată a fost înaintat dosarul, cu ce număr de adresă
şi la ce dată.
Anexăm cîte un exemplar de pe procesele verbale de
sechestru pentru Bădescu Constantin, Olănescu Ion, Cojo-
caru Viorica şi cîte două exemplare de pe procesele verbale
de sechestru pentru Tassian Şerban, Creţoiu Valentina şi
Gavrilescu Cornelia, precum şi 2 exemplare din concluzi-
ile de învinuire privind pe cei în cauză.“
Primadona este mutată din celulă în celulă:
Nota de la fila 107: Numitul Gavrilescu Cornelia de la
celula 31 se mută la celula 1“./16 03 1961/ “ Numitul Gavri-
lescu Cornelia de la celula 3 se mută la celul 31“/16 09 1961.
Nota de la fila 118: „Numitul Gavrilescu Cornelia de la
celula 33 se mută la celula 66“. Si altă Notă, de la fila 119,
din 20 06 1961: „Numitul Cornelia Gavrilescu se intro-
duce în arestul B la celula 33…“
Adnotarea iniţială de la fila 120 spune multe despre
însuşirea bunurilor celor încarceraţi în închisorile poli-
tice: „Obiectele de valoare au fost luate de către cpt. Filip…“
În Dosarul P 014126 vol 3 citim din Procesul verbal –
şedinţa publică din data de 20 ianuarie 1962 autocritica
Corneliei Gavrilescu: „recunosc faptele pe care le regret
fiindca sunt o creaţie a regimului[de democraţie populară]şi
a Partidului[Comunist Român], intrînd la Opera în 1946…“
Procesul verbal nr 264 De depunere şi percheziţie cor-
porală / „Făcut astăzi 20 iunie 1961 ora 8.20 în Bucureştii
Noi/plt Manea Vasile din UM 021311 în baza ordonanţei
de arestare emisă de tov. căpitan Filip din 20 iunie 1961 se
Document
încarcerează în închisoare în interesul cercetătorilor, ares-
tatul Gavrilescu Cornelia[…].“
Cornelia Gavrilescu a fost condamnată la 7 luni închi-
soare. Împreună cu ea, au fost arestaţi toţi cei din „grupul
de la operă„şi tuturor li s-au prelungit mandatele de ares-
tare preventivă pînă la aceeaşi dată(data procesului). Pri-
madona a primit o condamnare cu două luni mai puţin
decat ceilalţi, dar a fost încarcerată în aceleaşi condiţii, eli-
berată fiind odată cu ceilalţi membri ai grupului, concluzia
fiind că a executat aceeaşi pedeapsă. Astfel, Sentinţa penală
pe Dosarul 537/1962, a Tribunalului Popular al Raionului
Tudor Vladimirescu/Bucureşti a avut pe rol: „pronunţarea
asupra procesului penal de faţă pornit împotriva inculpa-
ţilor[…]pentru delictul de huliganism politic.“
Închisorile Corneliei Gavrilescu le regasim şi în DOSA-
RUL P 014126 (BĂDESCU CONSTANTIN ŞI ALŢII),vol.1.
Dar, înainte de toate actele premergătoare, ca această Ordo-
nanţă de punere sub învinuire din Bucureşti, 1961, august
9, din care dau spre cunoaştere următorul fragment:
„Eu, maior Filip Vladimir,anchetator penal de securitate
din Direcţia de Anchete Penale a M.A.I., analizînd actele
dosarului de anchetă penală[…] privind pe Cornelia Gav-
rilescu[…] artistă lirică, prim solistă la Teatrul de Operă
şi Balet din Bucureşti[…] / Constat:/ Cornelia Gavrilescu
aflîndu-se cu Valentina Creţoiu şi Tassian Şerban şi împăr-
tăşind în totul concepţiile lor politice reacţionare, a purtat
în repetate rînduri împreună cu aceşti adiscuţii cu caracter
duşmănos la adresa regimului democrat popular din R.P.R.
în cadrul cărora a adus injurii la adresa conducătorilor de
partid şi de stat ai R.P.R. defăimînd în acelaşi timp nivelul
de trai şi realizările regimului de democraţie populară.[…]
Tot în cadrul acestor discuţii, Cornelia Gavrilescu împre-
ună cu ceilalţi a afirmat că în R.P. România nu există liber-
tatea presei şi că nu s-ar respecta drepturile cetăţeneşti,
formulîndu-şi, împreună cu aceştia, dorinţa şi speranţa
ca regimul democrat-popular din R.P.R. să fie răsturnat
de către statele imperialiste[…].“
Ca şi cum nu ar fi de ajuns, o regăsim pe marea soprană
şi în Dosarul R. 307487 Şerban Tassian, fila 120, cu un ori-
bil denunţ venit din partea un ei vecine de locuinţă:
NOTĂ din 14 august 1951.“ Sesizare: printr-un denunţ
semnat de numita Josefina Birnstein din Bucureşti[…] este
semnalată artista Gavrilescu Cornelia solistă la Opera de Stat
ca element duşmănos regimului, fiică de moşier şi fost pre-
fect. Susnumita a mai fost semnalată printr-o notă similară.“
Se poate deduce din acest comentariu asupra denun-
ţului, că securitatea era interesată de încă două chestiuni
care, subliniate şi evidenţiate puteau înrăutăţi situaţia marii
soprane şi se adăugau altor semnalări cu ocazia altor note
similare. Aceste semnalări, împreună cu întreg angrenajul
represiunii, vor conduce în timp la condamnarea şi încar-
cerarea reprezentantei de onoare a muzicii vocale româ-
neşti. De fapt acesta era şi scopul şi ne putem imagina că
sesizările vor fi instrumentate de securitate şi că autorii sau
autoarele acestora vor fi fost informatori de nădejde ai regi-
mului represiv din România.
Document
Din sesizarea Josefinei Birnstein (care conţine grave
greşeli de ortografie), vecina Corneliei Gavrilescu, din 4
mai 1951 este semnificativ acest fragment:“ Tovarăşe Şef
al Cadrelor, / Subsemnata Josefina Birnstein domiciliată în
Bucureşti[…], fiică de muncitor, căci tatăl meu este salariat la
Institutul Central de Statistică, aduc la cunoştinţa dumnea-
voastră următoarele: printre salariaţii care formează cadrele
Operei Române din Bucureşti se află angajată aşa-zisa artistă
Cornelia Gavrilescu […].
Ţin să arăt că această artistă îşi permite ieşiri violente şi
critici duşmănoase la adresa regimului.
[…] Nu merită ca această artistă să figureze alături de
elementele sincere şi merituoase ce formează clasa artistică
a Operei noastre de Stat; ea se produce numai pentru ridica-
rea nivelului de înţelegere şi iubire a muzicei de către poporul
muncitor, trebuie să cerceteze trecutul şi actuala îndeletni-
cire a fiicei lui Gavrilescu, reacţionarii şi duşmanii învete-
raţi ai celor ce muncesc în producţie, contribuind la făuri-
rea socialismului victorios în ţara noastră.
Trăiască lupta pentru pace!
Josefina Birnstein“
În cadrul acestei sesizări Cornelia Gavrilescu este tur-
nată pentru relaţiile pe care le avea la Ambasada Ameri-
cană. De asemneni, ea şi tatăl ei sunt numiţi specimene
reacţionare şi duşmane de moarte ale clasei muncitoare.
La fila 125 a dosarului, pe cartea de vizită cu Ministe-
rul Artelor şi Informaţiilor, Secretar general este notat: “
Tov. Pintilie1,/vă trimit o informare(sesizarea Josefinei Birn-
stein – n.m. I.D.) asupra artistei Gavrilescu Cornelia. Vă
rog foarte mult să o daţi în cercetare şi să-mi daţi şi mie de
veste dacă este ceva.
Semnat,
E[duard].Mezincescu[Vice-ministru de externe]“
În cadrul informării Josefinei Birman este atacat gro-
solan şi tatăl Corneliei Gavrilescu despre care se spune că
a fost prefect de Bazargic între 1922 – 1938. În momen-
tul sesizării tatăl sopranei era încadrat în cadrul Minis-
terului Electricităţii din Bucureşti în funcţia de contabil.
Efectul acestei informări a fost cumplit. Citim în adno-
tarea marginală: „Tov.maior Crişan,/Numita urma să plece
la Viena(cu un contract – n.m. – I.D.) zilele trecute. Pe
baza unei note informative similare, tovarăşul Ministru[de
Interne] a dat dispoziţie să fie întoarsă de la graniţă.
Trebuie verificată această femeie.“/Semnat indescifrabil.
NOTĂ
1 – GHEORGHE PINTILIE (pseudonym al lui TIMOTEI
BODNARENKO), binecunoscut cu diminutivul-poreclă
PANTIUŞA – n.1902 m.1985, general de Securitate,şef
al DIRECŢIEI GENERALE A SECURITĂŢII POPORU-
LUI între 1948 – 1963. Responsabil pentru întemniţarea
şi deportarea a 400.000 de persoane.
HYPERION 17
 c
Daniel CRISTEA-ENACHE
Dacă Dumnezeu
D
Dacă Dumnezeu nu există, nu există Nimeni şi nimic deasupra
noastră. Noi suntem capătul de serie; şi performanţa maximă.
Dacă Dumnezeu nu există, nu mai există sus – şi deci nici
jos. Totul devine indistinct.
Dacă Dumnezeu nu există, nici acest „totul“ nu mai are
vreun sens. Căci totul presupune un suflu totalizator şi un
proiect integrator. Cine să-l facă?
Dacă Dumnezeu nu există, nu există nici Diavolul. Renun-
ţaţi să mai spuneţi „Doamne ajută!“ şi „Să te ia dracu’!“. Încer-
caţi alte formule.
Dacă Dumnezeu nu există, cuvinte ca „suflet“ şi „spi-
rit“ îşi pierd orice înţeles pentru mine. Ce înseamnă sufletul
omului şi în ce constă spiritul uman, explicaţi voi.
Dacă Dumnezeu nu există, atunci când murim, dispă-
rem definitiv. Dumnezeul nostru, instanţa noastră supremă,
devine Moartea.
Dacă Dumnezeu nu există, eu nu-i voi mai întâlni nici-
odată pe Mama, Tata, Valeriu, Naşa. Au trăit cândva şi au
făcut câte ceva pe lumea asta, dar acum ei sunt nimic. Prin
urmare, „totul“ este indistinct, dar „nimicul“ e clar, limpede
şi organizat la milimetru. Nu găsim nicio fisură.
Dacă Dumnezeu nu există, vedem o sumă, ba chiar o
sumedenie de mici dumnezei apărând în decor şi dresându-ne
cu o ferocitate tipic omenească. Altfel spus, Atotputernicul
te mai iartă, dar cu Stalin nu-i de glumit.
Dacă Dumnezeu nu există, Maica Tereza şi Papa Ioan
Paul al II-lea au fost nişte lunatici, iar Hitler a fost un înţe-
lept. De ce să nu te joci cu vieţile altora, dacă poţi? Care este
Legea capabilă să te pedepsească? Şi, dacă găseşti totuşi o
lege pedepsitoare, care e fundamentul ei?
Dacă Dumnezeu nu există, aşa cum nu mai există relaţia
sus-jos, nu mai există nici raportul bine-rău. Valorile nu mai
pot fi definite. Morala este evacuată ca un non-sens. Dar ce
18 HYPERION
mai înseamnă „sens“ şi „non-sens“? Orice poate fi sens. Şi
în acelaşi timp non-sens. Totul curge în afara oricărui posi-
bil reper. Am spus „totul“? Mi-a scăpat. Trebuia deja să folo-
sesc alt cuvânt. „Trebuia“? Dar de ce trebuia?
Dacă Dumnezeu nu există, omul nu se poate salva din
nimic. Ar însemna să se scoată singur dintr-o mlaştină
trăgându-se de păr ca baronul Münchausen; sau să fie aju-
tat de alţi oameni.
Dacă Dumnezeu nu există, de ce să ajutăm pe un semen
al nostru? De ce să ne fie milă de un om în chinuri? Să ne
gândim, în schimb, că răul pe care îl facem (şi care în fond
nu există, cum nu există nici binele) ne poate aduce mici
sau mari avantaje.
Dacă Dumnezeu nu există şi putem profita, pe tot tim-
pul vieţii noastre, de aceste mici şi mari avantaje, cu şansa
de a nu răspunde în faţa nimănui, niciodată, să ne bucurăm
că trăim ca nişte hiene, ca nişte şacali. Dar hienele şi şacalii,
la un moment dat, se satură. Dacă ele se mai satură, iar noi
suntem insaţiabili, cine şi de ce a fixat diferenţele?
Dacă Dumnezeu nu există, tu, cititorule care exulţi la
această veste, te pripeşti puţin. Au apărut deodată mili-
arde de dumnezei: toţi semenii tăi. Oricine te poate, la o
adică, tortura nestingherit, fără niciun motiv – şi fără vreo
responsabilitate.
Dacă Dumnezeu nu există, nimic nu merită să fie îmbu-
nătăţit, reparat, reformat, reformulat. Pentru faptele noas-
tre nu avem de dat socoteală. Şi putem răsturna orice, ori-
când, oricum. N-aţi vrea totuşi să începeţi prin a răsturna
aceste modeste propoziţii?
Dacă Dumnezeu nu există, ticălosul care a făcut răul cu
bună ştiinţă nu va păţi nimic; şi nici nu este ticălos. Căci ce
e acela „ticălos“? Un cuvânt ca oricare altul.
Dar dacă Dumnezeu există?…
Critice
 A R A R
N E N E
T V T V
O I O I
L S L S
O T O T
G E G E
I I I I
A A

Radu FLORESCU

PE ÎNŢELESUL TUTUROR
**** legat la ochi
moartea îşi lasă rădăcinile peste tot. zilnic
ajuns acasă îi desenezi chipul lichid.
priveşti peste umăr la cana cu apă
să vezi dacă moartea a trecut pe aici azi te-a căutat. te-a strîns în braţe
să-şi potolească setea. în felul ei obraznic
ţi-ai dori să nu găseşti camerele goale aproape trufaş.
ţi-ai dori un an bun pentru toţi.
alţii împart lumea. alţii împart gloria. ****
tu nu. uneori stai la pîndă
tu vrei uneori priveşti cerul ca pe o casă mai mare
să auzi vocile din camera cealaltă. şi nu ştii dacă e bine.
atît.
şi să bei toată apa în dimineaţa asta te-ai gîndit
înaintea ei. să pui capăt obişnuinţei
în dimineaţa asta vrei să îi arăţi
**** fratelui tău de dincolo
de cîteva zile ea şi-a pierdut răbdarea. slăbiciunile sufletului
îşi întinde spre tine braţele ziua de mîine
ca după o zi de muncă şi el să aleagă.
prin subteranele cerului
şi te îndeamnă să pleci. între tine şi el
tu crezi că aşa arată iubirea rămîn
dar atunci cînd vorbeşti despre ea aceleaşi zile
ştii că deasupra tuturor aceleaşi calcule matematice
celor văzute care nu schimbă nimic.
şi nevăzute
miroase a carne de om singur. ****
după atîţia ani
între pereţii camerei stăm din nou împreună la masă.

Poesis HYPERION 19
pare o zi norocoasă. ****
dar într-o zi ca asta ne-am extirpat amintirile nu mai simţi nimic. levitezi prin cameră
într-o zi ca asta am plecat de acasă. pîna atingi tavanul.
de aici de sus vezi totul
dar zile din astea construind ca pe un cîmp de luptă.
teritorii abstracte calătoreşti de la un perete la altul
sînt tot mai puţine. ca printr-un deşert al memoriei.

după ani şi ani vom sta împreună eşti singur.

la masa muşuroaie de frică îţi cresc sub coaste
unde anul morţii sub unghii.
nu mai contează. îţi strigi mama. din camera cealaltă
se aude un cîntec de leagăn.
****
cît mai eşti viu continui să speri.
îţi descarci sufletul pe deasupra casei trece un cîrd de lişiţe
retrăieşti ultimele zile către o destinaţie necunoscută.
cu un sentiment acut de lehamite. te apropii încet de fereastră
strîngînd între dinţi
în partea nevăzută a lumii viaţa
pentru bunul mers al lucrurilor ca pe o armă mortală.
se adună la un loc
sîngele ****
celor buni şi se împarte la toţi înlăuntrul ploii
ca o cuminecătură. se aud ţipete.
tu cauţi o breşă căinţa stă pe buzele tuturor.
un timp egal care să acopere spaimele. se naşte o lume în care tu
nu-ţi mai găseşti locul.
în aşteptarea unui semn simţi apa cum îţi brăzdează faţa
de călire interioară şi adună
eşti tot mai singur. între riduri tristeţea celor înfrînţi.
dacă plîngi îţi urmezi calea între tine şi moarte
îţi uşurezi trecerea. memoria apei.
te învîrţi în jurul propriului suflet
pînă la absorbţie. ****
cînd toţi ai casei dorm
**** tu pleci în cea mai lungă călătorie
închis în tine devii vulnerabil. din noapte. cu ochii în tavan
abia acum eşti pregătit să înţelegi e tot mai nesigur acum
moartea să-ţi ispiteşti moartea
din teritoriile vechi ale sufletului. cu vorbe de duh.
încerci să te gîndeşti la o zi
după calcule simple care ţi-a marcat viaţa.
tu atingi cerul o dată la cîţiva ani. nu poţi. sau mai bine zis nu ştii.
îl simţi toate s-au întîmplat în capul tău
zile şi săptămîni în lumea ta.
dar azi se subţiază cu ochii în tavan
clatină cea mai lungă călătorie
tot ceea cea a mai rămas în noapte
din casa ta din munţi. e ca o tăietură
de la stînga la dreapta
în jurul inimii.

20 HYPERION Poesis
Marcel MUREŞANU
(3) Eroica
(1) După un drum Înarmată cu un cuţit
a înfruntat valurile
E o rută nouă aceea pe care merg eu, unei mări dezlănţuite.
păşesc din vorbă în vorbă, din spin în spin, Prăpăd a făcut, a tăiat
din petală în petală. Am descoperit-o rând pe rând braţele caracatiţei,
de pe când eram aruncător de flăcări vocale a călărit balenele solare,
şi speriam copiii, înfioram mamele, caii cu coama înspumată,
iar pe bărbaţii spâni şi geloşi îi făceam până la rădăcinile cele mai adânci
să poarte bărbi până la glezne. ale furtunii a coborât,
Credeam că mă va urma cineva apoi s-a ridicat şi a salvat
dar toţi aşteaptă să mă întorc acasă corăbiile spintecate de monştri.
şi să le spun că am traversat degeaba oceanul, În cele din urmă s-a întors
pentru că nimeni nu mai vrea să pe ţărm, a umplut clepsidra
plece să ucidă bizonii negri şi a adormit cu cuţitul
şi Pieile Roşii. pe piept.

(2) Îngeri căzuţi (4) Prezicătorul

De ce mă tragi după tine? urlu eu.
Nu mă voi duce singură în beznă! urli tu.
Ezităm să intrăm în tunel, apoi,
la prima oprire, scoatem ochii paznicului
şi ne ridicăm la cer.
Iadul rămâne departe, sub noi,
ne vom aduce aminte de el când vom cădea
pe gânduri. Vezi vreun scăunel pe aici?
mă întrebi în urcuş, aş vrea să stau,
să-mi şterg fruntea de lumină.
Niciunul! îţi răspund.
Într-un târziu ajungem undeva
şi ni se dă voie să valsăm.
Poate ar fi fost mai bine în întuneric, zici tu,
apropiindu-te periculos de mine.
Poate, zic eu şi eu, şi cu ultima piatră
sparg soarele spre care urcăm!
Poetul-Nostradamus
stă picior peste picior,
trage din pipa lui din spumă de mare
şi aruncă rotocoale de fum peste viitor.
Sunt dronele lui care se vor întoarce
acasă, după ce au străbătut în fugă
1000 de ani.
Poetul-Nostradamus va aduna
însemnările lor şi le va tipări
într-o carte cu o singură pagină,
pe care va scrie: nimic nou
sub soare!
(5) Coloane
1
Moarte pe plajă
după furtună,

Poesis HYPERION 21
metaforele mării! 10
Eşafodul acestei cărţi
2 are aceeaşi vârstă
Cordoba, furată noaptea cu cartea!
de rabinul norilor,
Maimonides…
(6) Către undeva
3 Secetă tristă.
Arno, alunecând A secat lumina.
prin Florenţa, Florenţa topindu-se Apa e mâl.
în Arno! Aerul arde mocnit.
Aripa păsării face fâl-fâl
4 din ce în ce mai rar
Crucea îşi strânge braţele şi mai poticnit.
ca să poată trece Un nor îndepărtat vine spre noi,
printre malurile Iordanului… somnul e-n toate…
Nimeni nu ştie dacă va fi doar cu ploi
5 sau numai cu moarte.
Puiul de leu, speriat
la prima tunsoare,
se decide să tacă!
(7) Va rămâne mister
Ce caută aceste morse la fereastra mea,
animal urât şi onctuos, cu colţi mari
6
şi ochi abia întredeschişi, ca două spelunci
Căţelul Pământului
unde-i stăpână bezna?
amuşină dincotro vine
Spre ce ţărm mă ademenesc ele?
lumina şi mai adânc se scufundă.
O buclă narativă, un cârlionţ blond
se revarsă peste puntea paginii,
7
umbrele se înteţesc şi ne trag după ele.
Dincolo de gratii,
Fereastra se eliberează şi în locul
nemuritorii,
imaginii supărătoare apar
dincoace, noi,
două călugăriţe fecioare.
condamnaţii la moarte!
Un giulgiu subţire nu reuşeşte
să le acopere feţele pe care se citesc
8
săruturile sălbatice ale
Nu voi spune
morselor!
ultima dorinţă
călăului meu
nici nu-i voi cere să se dezică de sine.
(8) Altă minune
9 Călugărul Nistor,
Vacile sfinte picură fratele meu de aluniş
laptele lor de pe Rarău, zice:
pe drumul care duce de aici de la mine,de pe munte, timpul
în Nirvana! nu mai are unde fugi!
Vino şi îţi voi dovedi!
Vino şi vom descoperi neputinţa!

22 HYPERION Poesis
 piciorul stâng
îl încalţi cu pantoful drept
şi piciorul drept
îl încalţi cu
pantoful stâng
uiţi numele mamei
şi cum să tragi apa
dar
revine mereu
poezia aia învăţată
la 4 ani…
cizmele bunicului radu
sunt tot în spatele uşii

2. acarofobie
aşa se numeşte
teama de căpuşe
ce să îţi spun
ai văzut vreodată
cum îţi intră în piele
cum paraziţii
ăştia
se hrănesc cu sângele tău
Angela BACIU mai întâi
apare o umflătură
sindromul Ulise apoi
carnea devine roşie
1. loc de învins fricile
Sau ghid turistic ustură-ţipă-lăcrimează
prin creier simţi că ceva
aici poate intra oricine merge prin tine
la orice oră (ţi se pare doar
din zi şi din noapte ea stă pe loc)
se poate numi te sufoci
Bulevard Otetelişanu nu mai simţi aerul
Imperial Regal febra îţi cuprinde
Union sau Capşa faţa-capul
se poate numi cum vrei durerile
doar să nu te sperii sunt peste tot
te privesc (căpuşele)
toţi uităm cuvintele cum aluneci încet
poezia învăţată la 4 ani şi viaţa se scurge din tine
o ştii şi la 18 cum scap
numele unui război din capcana asta
ţi-l vei aminti şi la 40 [sunt o rozătoare
acolo unde un câine
a murit bunicul sau o felie de pâine…]
şi tata n-a plâns sună ceasul deşteptător
a rămas aşa ora 7
împietrit trebuie să plec la serviciu
uiţi nume de străzi fără teamă de căpuşe
anul când te-ai născut un bilet cu două călătorii, vă rog!
uiţi să încui uşa
şi cum 3. cortegiul
se deschide aragazul trece pe partea cealaltă
uiţi unde locuieşti cine o mai fi murit

Poesis HYPERION 23
şi azi că l-a părăsit nevasta
trag scaunul de bun ce era
mai aproape de geam a fost şi el mire
preotul a început (mireasa o fi purtat
rugăciunea ceva vechi ceva albastru?!)
oamenii îşi fac cruce că nu se mai duce nici mort
la spital – ştie el că acolo
poate: îţi fură sufletul
o femeie singură aşa s-a trezit odată
sătulă de viaţă din anestezie
s-a aruncat în dunărea cea mare şi a văzut îngeri
şi grasă şi covrigi
n-au mâncat-o peştii pardon câini
un bătrân cu covrigi în coadă
mutilat de război ce nu-i de colo
fără picioare să te vezi aşa de sus
şi cu poza iubitei şi să vorbeşti cu tine
în buzunarul de la piept puteai spune orice
un bărbat frumos oricum
acrobat la circ nu te auzea nimeni
a căzut de sus să înjuri de mamă
din înaltul cortului să scuipi
şi leul îl privea în capul medicului
senin din cuşca să râgâi
plină de rugină sau ce vrei tu
îşi aştepta numărul locuiesc într-un oraş
acum se aruncă bănuţi fără nume
înaintea mortului cine să-l creadă
că aşa e obiceiul e beţiv
şi copiii îi adună nu i-a spus nimeni că
şi râd ce ştiu ei „anestezia nu te adoarme
nişte copii întotdeauna?“
moartea nu îi sperie ce îngeri
de ce omul ăsta are bănuţi pe ochi ce scară la cer
întreabă unul mic şi slăbănog luminiţa de la capătul
să îl plătească tunelului mai bine
pe barcagiul Charon bate din picioare
să îi treacă sufletul că îngheţi naibii
dincolo peste râu… în halta asta
şi mai taci
4. dimineaţă devreme dracului din gură…
nici nu ştiu
cât e ceasul 5. stomacon
încă mai moţăi ameliorează
pe-o bancă senzaţia de balonare
într-o haltă veche aud în timp ce
mi-e frig sunt piftelele capătă
– 28 de grade diferite forme
cine dracului m-a în mâinile mele
pus să plec pe o vreme pot să fie şi inimi
ca asta mingi de ping-pong
beţivul de lângă mine cheia de uşă
bea dintr-o sticlă sau pur şi simplu
parcă-i ceva albastru infinitul
zice că îi ia durerile citibac / doar
cu mâna o capsula pe zi

24 HYPERION Poesis
a înflorit iasomia priveam lumea
miroase peste carnea de acolo de sus
din tigaie nu ţi se văd ochii
sfârâie încet (carnea) de bolurile pălăriei
în uleiul încins ai zis
privesc cum se strânge şi click a făcut
încet televizorul aparatul foto
bate iar câmpii muşcam dintr-un măr.
într-o vreme
nu se găseau măşti 7. nu ştiu de ce
nici mănuşi tot ameţesc
de pandemie (nu de-alea văd în ceaţă
de vopsit părul cică) nu mai merg drept
nici vitamina d mă sprijin de pereţi
nici zinc apoi a dispărut sioforul suferiţi de sindrom vestibular
acum nu găsim iod spune medicul
întorc piftelele pe partea cealaltă scriind nu ştiu ce pe o foaie albă
să se rumeneasca încet părea ceva venit din
nu mă grăbesc altă lume
poştaşul nu mai sună de două ori mi-aş pune o dorinţă
la mega nu mai e non stop să văd dacă se împlineşte
iar fluturii monarh [că poate sindromul ăsta
sunt pe cale de dispariţie n-o fi chiar aşa rău]
da ştiu ca atunci când
şi broasca sufli în tort la aniversare
cu pete de Columbia sau când
am fost la mormântul
6. soarele acestei zile
îmi încetineşte mersul lui Sari Saltuk Dede
case pictate şi pe muntele tatălui
în albastru din Babadag când
cer fără pic de nor am agăţat de
strada plină de pisici creanga unui copac
îmi aduce aminte batista aia de la tine
de stradela cu cea mai arzătoare
aceea îngustă dorinţă
cu case vechi va recomand betaserc
între străzile şi trec ameţelile
Karatzali Aristide şi Callatis aşa simplu?
mai ţii minte, T. ce-o mai fi şi asta
mi-ai arătat o felie de pâine cu unt
farul genovez şi marmeladă
şi moschea Carol şi viaţa
râdeam cu gura până la urechi merge mai departe…

Poesis HYPERION 25

Miruna MUREŞANU
Jurnal prescurtat al durerii
O uşă a vieţii normale se-nchide
printr-un zgomot cumplit de arme şi bombe
liniştea moare
o dimineaţă altfel împarte amintirii
jucării şi lacrimi uscate
copiii se-ntreabă unde pleacă tata cu noaptea în cap
de ce mama strânge în grabă câteva lucruri
restul după plecarea lor fiind cu siguranţă îngropat
în scrum şi-n cenuşă
când o uşă a vieţii normale se-nchide
călăii luminii alungă din tărâmul lor oameni
obligaţi să ia calea bejeniei ei lasă totul în urmă
fugind undeva nicăieri
unde poate există doar ziua de ieri
pentru că un război crud şi nedrept
deschide unei vieţi anormale o uşă
tata poate să moară chiar mâine pe front
luptând împotriva celor care vor să le fure ţara cu totul
crezând că hotarele ei sunt acolo unde ei visează să fie
26 HYPERION
*
într-o dimineaţă altfel
lumina priveşte prin fereastra închisă
un rest de ninsoare
încheind (e 24 februarie) parcă o ultimă frază
cu un zgomot de fond venit de dincolo de înţeles
printr-un demers perfid al nebuniei şi urii
o lumină bolnavă se zbate
în zgura nimicului străină şi putredă
pretutindeni cuvinte carbonizate
prefăcute în lacrima Mariupol sau Bucha
se privesc în oglindă cu o voinţă disperată de-a fi
strângând sub pleoape mormane de trupuri moarte de vii
pe caldarâm sângele curs
seamănă cu un laitmotiv al durerii
când pe distanţa scurtă dintre veşnicie şi moarte
inima unei singure patrii bate-mpreună
în afara oricărui timp
o cenuşă vâscoasă e purtată de vânt
cu o voinţă fragilă de-a fi
un soare apatic mângâie-n van un rest de culoare
nimicul amorţeşte toate cuvintele înainte de vreme
contemplând sângele curs din belşug
ca moartea să se plimbe în voie
nestingherită prin lume
în zgomotul armelor viclean şi crispat
*
în dezacord cu ideea de linişte
veacul goneşte aproape nebun
pe un drum paralel cu o viaţă normală
eu scriu un jurnal prescurtat al durerii
numărând printre bombe jucării şi lacrimi uscate
să le-mpart nimănui
alergând în memorie pe urma altui război crud şi nedrept
care-o alungase pe mama la treisprezece ani
din hotarele inimii ei
împreună cu fraţii părinţii vecinii şi colegii de şcoală
pe un drum paralel cu viaţa normală
Poesis
ei plecau în primul apoi în al doilea refugiu
în dezacord cu ideea de linişte
lumina trăgea după sine realul captiv îndoielii şi spaimei
dar mai ales unei istorii arogante nebune
care se repetă acum
încât inconştienţa unei părţi a lumii
preface legea iubirii-n desfrâu al urii şi vrajbei
inventând maşini infernale
în numele unei false inadmisibile cauze
amestecând în gustul tot mai anemic de pace
orori şi distrugeri
care smulg din rădăcinile lui sensul iubirii creştine
încât mult dincolo de ideea de bine
un sânge de culoarea disperării se
prelinge-ntr-o parte a lumii
lovită de dorinţa absurdă a omului singur şi orb
(multiplicat în alţi oameni singuri şi orbi)
de a-i lua tot ce-i aparţinea până acum
*
eu trag după mine realul parcă pe ultimul drum
(captiv unei aroganţe păgâne)
prin neîmpăcată trezvia târzie a umbrelor
care încheie o ultimă frază a mea printre resturi de viaţă
unde un copil se grăbeşte să deseneze
o rază de speranţă din sângele curs peste tot
un întuneric orgolios se grăbeşte s-o şteargă
muşcând din pereţii răbdării luminii
într-un mod dureros şi barbar
somnul lumii se frânge
fiind parcă o noapte a ultimei nopţi
lumea îmbătrâneşte subit
zidită de vie la o vamă sumară a timpului
prin conturul ilogic de ceaţă
dimineaţa Sfintelor Paşti încearcă să dea în surdină
zgomotul armelor aproape isteric
frunzărit asimetric de ochiul deschis al altui copil
dintr-o rază el vrea să ridice o casă căzută
Poesis
*
printr-un extaz al unei spaime profetice
surâsul morţii viclean înalţă un cimitir pe maidan
plin de cruci şi de gropi anonime
prin chipul sălbatic al crimei
se rostogoleşte-n abis iraţional un real
contaminând anima lumii prin taina fărădelegii
un întuneric bezmetic inundă cărările
unei lumini deloc resemnate
care duce în spate sub giulgiul destrămat al iluziei
depresiv un crepuscul
îngroşând cu un negru profund fraza mea ultimă
prefi(gu)rând printre miresmele stinse
postume schisme-ale lumii
osândită unui vis fără vârstă
purtat într-o arcă a luminii-n derivă
de un timp devenit inamic al vieţii normale
care ţese-n abisul unor minţi criminale
întâmplări aberante lipsite de sens
*
printr-un lapsus extrem al unei secunde bolnave
moartea şopteşte cu jumătate de gură
şi cu o voluptate vicleană
cuvinte orfane pe care mâna mea dreaptă le-adună
departe-ntr-un turn
să le-aşeze printre vanităţi şi dezastre pe obrazul luminii
încât efortul lumii de-a nu uita nimic
pare o rătăcire absurdă de sine
între nordul amnezic şi sudul crispat
prin murmurul veşted al ultimei litere
dintr-un alfabet îndoliat al iubirii
ghemuit în inima unui secol neclar
pentru care ideea de linişte
pare ţintuită între crucificări fără vârstă
şi-o crispată convingere că nimic nu se schimbă
decât printr-un duh răzvrătit al luminii
care să boteze lumea din nou
HYPERION 27
izbăvind-o de rău şi de setea de sânge
printr-o vrajă ţesută în chiar inima beznei
care declină dreptul la lumină al vieţii
inventând nimicul arogant şi suspect
printr-un hazard al unui timp indecent
descompus în priviri fără chip
ale omului nebun inamic al lumii normale
alergând fără ţel pe un drum paralel
el nu va ajunge în final nicăieri
* un negru conclusiv reface ilogic conturul fiecărei clipe
în timp ce la un colţ al căii speranţei
viaţa normală ridică neputincioasă din umeri
înnobilând cu lacrimi cortegiul de umbre
exilate-n istorie printr-un rânjet diform şi malefic
care-i scrijeleşte lumii nesomnul
în numele niciunei cauze a omului singur şi orb
multiplicat în alţi oameni singuri şi orbi
pentru care iertarea pare-a fi de prisos
prin meschinele (lor) patimi
ei încarcă fără drept conştiinţa istoriei cu sânge şi lacrimi
prin întâmplări hidoase lipsite de sens
cum într-o pantomimă de neînţeles
care-mpietreşte timpul pe o cruce-a vegherii
atinsă prin foşnetul stins al crinului
de sfinţenia Fecioarei Maria
sub grinda înnegrită-a primejdiei
ea desenează vertical şi subţire sensul curat al speranţei
încercând printr-un înger-copil
(imagine-simbol a timpurilor pe care le trăim)
să condamne războiul criminal şi nedrept
prin simplul gest al fetiţei de patru ani
de a cânta cu glas fragil imnul patriei sale Ucraina
în timp ce trupul cu mult mai fragil
îi e bandajat pe un pat de spital
refăcând parcă drumul luminii
dintr-o ţesătură imensă de iubire şi rugă
fecioara Maria sculptează parcă din cenuşă şi scrum
păpuşi pentru copiii războiului
28 HYPERION
repetând prin memoria infinită a Fiului
îndemnul la împăcare şi pace
implorând o lume rătăcită de sine
să nu-şi mai provoace propria moarte
prin nebunia de a fi nefiind
decât caricatura aceleia visate cândva de Dumnezeu
*
în nopţile albe eu scriu mai departe
un jurnal prescurtat al ororii şi groazei
gustând înfiorarea unei vremelnicii sagace
şi micşorează parcă dinadins odaia-turn
în care-ncerc să mă adun
privind un film real alb negru
în care perechi de tineri absolvenţi dansează
la primul lor bal (sper nu şi ultimul)
lângă ruinele unde fusese altădată şcoala lor
uitând parcă o clipă de omul singur şi nebun
care provoacă morţi fără justificare
cu ură aruncând în zare sorţi
pentru pământul plin de lacrimi
pe care-ncerc să le traduc acum
în semne ale disperării mamei mele
care pe drumul greu al pribegiei copil fiind
ţesea-n adânc propriul ei vis de pace
căutând întruna în răul ilogic şi barbar lumina
călăuzită doar de elegheia ei
care-o trecea la numai treisprezece ani de uliţa copilăriei
rămasă tot mai mult în urmă
la Vilaucea-Storojineţ şi Cernăuţi
în forma unui praf inconsistent de stele
în care eu încerc acum să aţipesc
pierdută-ntre emoţii intraductibile şi mute
prin fals răsfăţul altui timp nebun
pe care printre lacrimi îl adun
într-un poem aproape disperat
Poesis
 doar luciu metalic
şi cărbunii acoperind paşii
brazi adânciţi pe partea stângă
a serii
frunze îngălbenite somnind
un apus lăsat pe jumătate
departe
în camera ruginită
o femeie îngenunchiată spală
lumina
îmbrăcată cu o naştere pe care
o aştept de-o viaţă
Mamă! tu eşti, mamă!?
sunt gol
dezbracă-mă de această sârmă ghimpată
am adus jucării cu ochii deschişi
unele mai sunt calde
băieţelul are o vârstă de lemn
Radu CHIOREAN şi inima cusută
bucăţica de pâine din trup
La o ţigară ai vrea să mi-o guşti?
prin aceşti ochelari nu prea văd să ridicăm buzele înlăuntrul
decât punctul roşiatec din vârful ţigării care leagă aceleaşi ape?
distanţa dintre o viaţă şi-o moarte sau
împing memoria de-a fi fost tânăr pe plaja mai bine pune-mă în locul
unui mâine ce se surpă într-un nisip rece dinaintea tăvălirii în carne
când Dumnezeu îşi trece degetul peste oasele mele Tată!
se aude clinchet de timp vezi crucea ce mi-a crescut prin piept?
o harpă de cer îşi deschide pieptul la pieptul Tău stau cu braţele întinse
aruncând afară un dreptunghi gol de pământ ascultând lovirea piroanelor
cuţitul şterge uşor visul până când dimineaţa dă-mi jos lutul ăsta!
aspiră tot negrul nopţii pentru prima dată lasă-mă
când eram copil număram ciorile să-l ţin de mână
trăgeam schelete şi le aşezam pe bordura luminii pe Isus
număram clipele ce se strângeau zgribulite deasupra
cimitirului
număram morţii şi întotdeauna la sfârşitul listei
eram eu A mai trecut
ascultam la radio o melodie la chitară clasică numită un an de când ai murit
„Raiul din iad“ şi fiecare an sunt 365 de zile
am luat foarfeca şi-am tăiat o uşă în centrul zilei lungi cât un metru şi jumătate de fier
i-am trecut pragul şi hoinăresc cu braţele larg deschise în neant
afara eului am aşezat fiecare mormânt
încercând să lipesc bucăţelele de coajă verde la marginea mării
în jurul miezului crud de măr să treacă valurile
părinţii mei au murit la naşterea mea să treacă fiecare picătură de apă
şi de atunci peste un gol a cărui profunzime
încerc să mă nasc singur am devenit eu
încă mai aştept să-mi spui
că m-ai minţit
că ţi-ai găsit o stea de unde să
3 Uşi te joci cu mine de-a viaţa şi moartea
păsări s-au prins în colţuri de timp de unde mă priveşti cu atâta
trupurile atârnă moi putere
privind speriate cum cade zborul şi într-o zi o să cobori
şine de tren ocolind curbura mai frumoasă
fără să fie un tren vreodată trecând ca să te iert

Poesis HYPERION 29

Adina VELCEA
Primul
monolog oniric
ţi-am spus că e nevoie de timp şi de soare
de un pământ semănat cu mister argintiu
dar uite cum sub petele de ceară
a-mbătrânit masa la care scriu
ieri am prins un vultur de aripă
şi senzaţia neaşteptatei evadări
s-a transformat într-un zbor de o clipă
priveam de sus străzile descompuse
în întuneric
moarte
apatie
şi deodată cineva începuse
să râdă să plângă să zboare să cadă
în timp ce rostea cu furie albastră
„atât de frumos de rece şi singur“
şi cum pluteam în tăcerea sticloasă
dintr-odată pe masa pătată
au început să cadă cuvinte albastre
şi albe si negre
se roteau constelaţii de gânduri
de verde
„frumos şi rece atât de frumos“
ţi-am spus că am prins de aripă un vultur?
pământul era mult prea rece şi singur
30 HYPERION
Al doilea
monolog oniric
femeia înşelătoare cu braţe de iederă
aştepta răbdătoare în spatele uşii
pe drum treceau bacantele în grupuri
cu voaluri subţiri fluturând pe trupuri
Bachus cocoţat pe carul alegoric
împărţea tuturor iluzii hazlii
da, se râdea pe strada murdară din vechiul burg
pe unde am trecut într-o zi
când întrebările nu mai aveau răspuns
când durerile semănau a literatură ştiinţifică
lipsite de cel mai firav sens metaforic
am mers la cules de speranţe
şi semănau atât de mult cu iluziile
vândute pe un zâmbet de zeul perfid
am zâmbit scurt şi nu am primit nimic
am zâmbit forţat lung şi naiv
NIMIC
am râs homeric de cei din jur
am arătat cu mâna spre Bachus
el e de vină, strigam
şi nimeni nu înţelegea de ce umblu aşa
din uşă în uşă
ameţit de chemarea nocivă a
femeii mele visate
cu braţe de iederă înşelătoare
cu braţele lungi din care cresc
copiii – poem de mâine
Al treilea
monolog oniric
femeia uitase să trăiască nimicurile
de zi cu zi
sau poate nu voia să mai mimeze fericirea
femeia aştepta inertă
să ridice altcineva
tripticul suferinţei sale
astfel motivele izolării
ar fi devenit reale
femeia alerga pe câmpul sălbatic
pe care îl vedea numai ea
şi corbi de hârtie o pândeau
Poesis
din copacii albaştri fără frunze într-o pantomimă indescifrabilă

în trupul hieratic îmbătrâneşte ziua

se estompa trecutul orb
şi ea zâmbea pentru prima oară
dintr-odată
atât de frumoasă
Al patrulea
monolog oniric
poetul este o combinaţie de albastru şi verde
astfel şi-a început discursul un manuscris
solemnitatea i s-a topit când spec-
trele din sală s-au uitat lung la el
în timp ce scriu cuvinte care dor
Al şaselea
monolog oniric
în spatele perdelei de spital
paloarea chipului ei se ames-
tecă cu o durere moartă
atâtea nopţi identice au măcinat timpul
iar ea s-a cuibărit în colţul unui vis fundamental
unde totul este cuprins de albastrul dorit

pe uşă a intrat ca o furtună un o privesc şi unghiile mele ar

poem cu frunze la butonieră vrea să sfâşie câmpul
Da! a spus pe care aleargă liberă
şi a măturat cu o singură miş- zveltă
care manuscrisul de pe scenă printre şerpi gâze flori
şi nimeni nu-i spune că aparatul de lângă ea
spectrele s-au ridicat şi au aplaudat obosite
este ultima baricadă în calea libertăţii
măcar acum ştiau pe cine aclamă
dar el a călcat superior pe capetele lor anonime
a mai trecut o zi din viaţa unei femei pierdute
Aplaudaţi, învăţaţi să aplaudaţi cu putere într-un spital improvizat
convingător
vreau să vă aud cum strigaţi
POETUL E O COMBINAŢIE
Al şaptelea
DE ALBASTRU ŞI VERDE
mai tare
monolog oniric
vindeam nori ghemuiţi într-un pahar albastru
la Academie în colţ
ferestrele s-au umflat ca un roi de albine
iar afară florile de bumbac pocneau
şi flaşnetarul obosit
ascunse adânc în pământ se tre- bătea din degete leru-i ler
zeau seminţele albastre în care plictisit
poezia stătea ghemuită trecea un melc
melc melc codobelc
din când în când câte un lăstar firav grăbit de un dezastru
răsărea de vară ştearsă cu guma
de copilul de la patru care plânge întruna
Al cincilea vindeam păpădii parfumate
monolog oniric şi ne îmbrăţişam sub nori de cenuşă
cu privirea scufundată în sentimentele altora anonimi printre amintiri
am colonizat lumea cu fantasme la Academie în colţ
ferestrele albastre sunt închise unde ceasurile stau spate în spate
şi durerile se lovesc de geamuri cu limbi ascuţite înveninate
le văd gurile deschise şi bat gongul marii despărţiri

Poesis HYPERION 31
Adriana WEIMER
Amintirea-Viitor
Întâlnire Amintirea-Viitor
va spune lumii

în spirit despre fiecare

Amintire-Trecut
Lumină pură
e-această despre fiecare
întâlnire în spirit clipă-amintire
cu tine, Poete, trăită acum
în Casa în Lumină.
în care ai primit
Lumina vieţii, Amintirea-Viitor
în care ai deschis e însăşi trăirea
pentru întâia dată clipei de-acum
ochii spre noi,
spre lumea ta lăuntrică, spre viaţa de-Apoi
spre lumea cea mare răstignită.
a nemuririi în spirit!
Amintirea-Viitor
Lumină pură ne va cuprinde
te reverşi peste pe toţi
sufletul meu, Poete, cei ce-am fost.
atât de aproape
îţi simt
respiraţia geniului,
înălţimea
Mare Egee!
Mare Egee,
Poeziei tale, am adunat
eterna ei chemare în priviri,
spre infinit. şi în suflet,
şi în minte

Drum de lumină fascinaţia pietrelor tale

spălate de valuri
Pe un drum de lumină
am pornit azi – piatră
spre tine, Poete, din trupul muntelui,
– un drum iniţiatic – valuri
din trupul mării
şi visul din copilărie şi nesfârşitul zbucium
abia acum din ochii tăi albaştri.
mi s-a-mplinit
– la tainicul ceas Mă vei chema cândva
al amurgului vieţii. în braţele tale curate,
Mare Egee,
Ce minune de să pot să simt
clipă-viaţă, din nou
ce minune de august însorita
în suflet Cretă a Greciei,
– un august-poezie, îmbrăţişarea ta albastră,
un august-poveste – dulcea lumină.

în spiritul tău,
în numele tău,
în toată fiinţa mea
drum de lumină!

32 HYPERION Poesis

Mărioara VIŞAN
Sarutul primei flori
Ascunsă de gândurile toamnei
în copilăria aproape adormită,
cu ochii închişi, îmi urmez
drumul prin somnul existenţei.
Masca pe obraz, din viaţa netrăită,
ne arată că nu ne inventăm un viitor
când ne redescoperim copii,
în fotografii
cu rama ruginită.
Ne regăsim în misterioase
poveşti pierdute
din timpul care ne-a uitat
în toate măştile lumii,
ca şi când pe pământ,
nicând nu au trecut
parinţii, copiii şi străbunii,
ca şi cum noi încă nu ne-am născut.
Am decis să iau viaţa de la început
pornesc acum prin macii sângerii
tu să m-aştepţi cu braţele pline
de-al florilor trecut.
Dacă vezi în zori că o să întârzii,
nu te speria, nu am dispărut,
sunt sarutarea primei flori
care se va-ndrăgosti de tine.
Madam Bovary
Fiecare cuvânt rostit
disipează literele
pe fiecare pagină vibratională
din manualul de energie universală.
Simfonia din cărţile nescrise
Poesis
ale cuvintelor din vieţile interzise
asurzeşte urechile celor nenăscuţi
ecou al vântului printre cei dispăruţi.
Madam Bovary ne învaţă legea iubirii
rând cu rând trăim în cartea nezidirii
istoria omenirii din imaginaţia muritorului
Cuvântul Energie în psaltirea Ziditorului.
Dincolo
Dincolo de perdeaua transparentă
Ne cheamă Lumina
Dincolo de fereastra absentă
Se zbate ochiul să nu omoare retina
Ce ocroteşte viaţa din imaginea concavă
Printr-o răsturnare de situaţie, destul de gravă.
Dincolo de adevăr umbra împlineşte destinul
Când din Cana de lut se termină Vinul
Iar anafura din Dumnezeiasca împărtăşanie
Rămâne pe buzele seci
Care în rugă şi prin sfântă strădanie
Se transformă în izvor de Lumină
Cuminecătură de hrană divină
Lumină lină din Lumină.
Fulg de nea în iarna vieţii
Pe o pagină din timpul trecutelor tăceri
desenez steluţe pe geamul îngheţat
al iernii de aici, din nicăieri,
cu un penel în doruri înmuiat.
În zborul meu prin anii troieniţi
de- atât de multe amăgiri,
nici un alt fulg n-am întâlnit
să se topească pe-aripa unor sfinţi
din ţara unde nimeni nu a împlinit
dorinţi ce se ascund în poftele cuminţi.
Sunt doar un fulg de nea în iarna vieţii.
Încerc să înţeleg miracolul renaşterii din ploi,
căci am gustat în vara tinereţii
licoarea din pocalul iubirilor din noi.
Toamnă în gradina cu iluzii
A încetat să bată vântul realităţii interzise
din lumea celor ce cred în cuvinte.
Grădina cu iluzii se-mbracă în frunzele îngălbenite
ce se unduiesc prin vise
dezgolind baobabul înţelepciunii
de toate speranţele.
Din cărţile pe care ni le-au lăsat moştenire străbunii.
coboară toamna din muntele realităţii friguroase,
trecând în uitare toate cuvintele frumoase.
HYPERION 33
 creierului ei
care nu învăţase încă
să stea bine decât în dos

şi pentru că tatăl ei
făcea spume de var nestins în somn
şi pentru că noaptea
are copite de cal
când nu ai cu cine schimba o vorbă
şi îţi tropăie direct pe gură
a plecat ea aşa
să culeagă în traistă cai verzi pe pereţi
să tragă mâţa de coadă
să adune praful de pe toba zilei
în care să-şi deseneze preventiv
conturul corpului străpuns
de un glonţ rătăcit
din revolverul unui pictor
Raluca FARAON fără tată

poeţii – organe vii

el a semnat cu o zi mai târziu duios postmodernismul trecea
eu am trimis cu un an mai devreme lumea noastră e un amestec de cuvinte
poeţii mai mereu încurcă orele pe care ni le trimitem unul altuia
timpul îl încâlcesc în durerea pe care când nu ne mai încap în buzunare
nu o mai pot exprima în vocale apoi încep să semene cu noi
el a spus că azi cuvântul om e mai important decât omul sau noi cu ele –
eu am zis că doar omul are sensul viu în el confuzie identitară
şi că am obosit să păşesc printre cadavrele de consoane
dintr-un colţ al minţii
m-am tăiat azi în priviri o oglindă se sparge
şi am gâlgâit singurătatea ca pe un cancer galopant instantaneu gândurile devin cioburi de sunete
care mestecă laolaltă speranţe şi spaime golite de sens
cine e „noi“?
dar poeţii se recunosc între ei cine vorbeşte?
pentru că inima lor e ca o mănuşă întoarsă există o lume? de ce seamănă cu noi?
cu dosul pe-afară a semăna e totuna cu a fi?
unii zic: Uite o mănuşă întoarsă cu dosul pe-afară! noi suntem „noi“?
dar alţii zic: Uite o inimă de poet care bate pe-afară ce e lumea?
uite o inimă de poet care duce sângele emoţiilor
la fiecare cinematograf metafizic
poetului Gellu Naum
***
ea avea un tată de piatră cineva te priveşte.
piatră vânătă de stropit via altcineva îl priveşte pe cel care te priveşte.
şi mirosea a cuib de cuc în urma celui care-l priveşte pe cel care te priveşte
în care cursese jumătate de lună e un întreg şir de priviri care au în faţă inevitabil
(dark side of the moon) pe cineva care este privit.

de aceea între ei e un spaţiu al unei Priviri care adună

probabil
pentru că tatăl ei era indisponibil pentru educaţie
(din motive genetice
şi de siguranţă a muncii)
ea îşi făcea de cap pe acoperişuri
numărând furnicile din muşuroaiele
toate privirile care sunt privite
şi uite aşa
se configurează lumea ca un imens ecran
pe care se proiectează lumi
pe care miliarde de ochi le privesc.

34 HYPERION Poesis
Caliopia HODOROGEA

Ninge
ninsoarea pictează cerul în fluturi gri
iubirea albă coboară peste ramuri de brad, peste inimi şi fire de iarbă
în culorile curcubeului
plâng streşinile-n iatagane de gheaţă,
plâng norii-n fluidul-lumină şi mă înfior,
strivind între gene steluţe de ieri şi de azi, de dor şi de resemnare

Ninge cu meduze fosforescente

răvăşitoare de gânduri, iarna revarsă amintirile
într-o anacronie confuză, prin timpurile ei
ninge
fulgii se rostogolesc haotic, poposind
pe nasul trecătorilor care zâmbesc şi se bucură amar…
ninge cu fulgi de noroc din axa concavă a mării de fluturi,
secerată de flăcări azurii şi mov, de trupurile verzi ale
algelor, plasă de siguranţă spre suflet
ninge cu lumini mai mari, mai mici, cu verde, mov şi alb,
ninge cu meduze fosforescente, îmbrăcând neantul din tine şi de pretutindeni
în culorile sufletului
ninge, iar lumea se bucură şi visează în albastru
da, ninge cu raze din marea de fluturi, peste sufletele vii.

Între noaptea zorilor şi lumina întunericului

şi
te reţin în mine,
topindu-te între pleoape,
să ne plimbăm pe şoapta izvorului
între noaptea zorilor şi lumina întunericului
între raza abisului şi adâncul cerului,
între dor şi suspin, între mâine şi ieri, între bine şi rău,
între tine şi eu,
doar noi!

Poesis HYPERION 35
 cuiul rugineşte în carne
pedepsit că a fost creat prea devreme

ce puţini vom fi la final

în hainele de zirconiu
sub norii
secretelor răbufnind din gâtlejurile tăiate

II
moartea tânjeşte după bucuria vieţii
în cârlige de bronz
nu plânge încă, ai fost lacrimă
încă din embrion
trecând prin cuvintele
dogorind de o frumuseţe insuportabilă
soarele arde în ritmul
concertului brandemburgic
luna e prinsă-n baletul Mama mea gâsca
hohotul meu face rău cuiva, sigur
Victoria MILESCU
înaintez, cresc, descresc
Trecerea prin cuvinte la răsărit, moartea în rochie nouă
căutând noi pericole
I
totul plătit, nimic gratuit în trupul de cretă
Fericirii îi scapă o lacrimă
pe coridoare de marochin
cum poţi apăra o lacrimă
fericirea lasă semne de recunoaştere
pe o planetă cu miliarde
strigând:
de creaturi care plâng
aş vrea să întâlnesc un om curat
prea mult se vorbeşte de moarte
un om cu o privire tare
şi ea nu scoate niciun cuvânt
un om în faţa căruia
prea mult i se preamăreşte
să roşesc
chipul invizibil
în roşu princiar
pe care şi ea şi-l detestă
un om în stare să pună cap la cap
prea mult se plăteşte pentru moarte
râuri vijelioase
când ea vine gratis
să mişte moara ce macină vissi d’arte
onestă, la datorie
nu întârzie pentru nimeni şi nimic
încercările au trecut
călărind un ghepard îmblânzit
salvat iar nu vindecat
în cercul zilelor se rotesc
copacii se agaţă de o frunză
puzderii de suferinţe
frunza de o privire
în zdrenţe de aer
alimentată de tubul de oxigen
fericirea îmi lasă poarta întredeschisă
cerul cade deshidratat cu ţepi în plămâni
pentru o evadare credibilă
pe faleză stau pregătite
puţină linişte, va implor
măşti pentru carnaval
în paharul cu apă al clipei
disconfortul abundenţei de sentimente
stropind obrazul întors al brancardierului
ea îşi agaţă pielea în cuier
la ultima intrare în scenă
braţele şi le pune grijuliu în sertar
motivul a fost viaţa
picioarele în cutia de pantofi
cu recenta lege
capul şi-l aşază cu infinită precauţie
ca toţi oamenii să zâmbească
pe micul soclu
din holul vilei somptuoase
carnea mea scânteiază
plutind în mijlocul lacului cu lebede
în genunchi pe pragul uşii
având în loc de aripi mâini cu mănuşi albe
sărută urme de paşi
trădătorul împrăştie frunze şi flori cu miere
moartea ia chipul tău
înainte de-a fi şi el trădat
cu medaliile pe piept
pe platoşă încrustat
moartea ia chipul luptătorului singuratic
amor vincit omnia

36 HYPERION Poesis
 visele s-au trezit
III cercetează faţa celui pentru care aleargă
nimic nu loveşte mai crunt de pe un tărâm pe altul
decât zâmbetul purtătorului de cruce el abia respiră
din fruntea convoiului ele protestează
urmat de alămuri cât efort pentru un om
păsările au căzut săgetate care nu se trezeşte niciodată…
în locul lor au ţipat turnurile ascuţite
în oraşul înfrânt îmi îngrop obrazul în putredul rod
ascunzându-şi topoarele sub propria coajă eu tac şi liniştea urlă
fericirea aşteaptă precum câinele stăpânul din astrele coapte curge vinul
un pic vinovată cine să-l convingă să se întoarcă
nefiind de faţă când am fost fericită în bobul dintâi
cu acvila marţială-n picaj mă scufund lent, definitiv
oare am meritat ziua nu protestez
în care toţi ne-am vânat fără arme privesc fascinată
când am pus pe foc lumină, pe cine alegi
duşumelele să ne încălzim între plăcere şi durere
cu iadul de sub ele, eliberând aceleaşi miresme
cu cărţi, premii şi diplome mi-am uitat aripile pe ţărm
cu semnul ghearei de jar a gloriei… un fulg de zăpadă se sinucide
pe cablul de înaltă tensiune…

Lucia BIBARŢ Elena ŞTIRBU

Colind
Întinderea ozonată
străluceşte alb.
Zăpada potriveşte umbrele
luminii şi ale întunericului.
Verdele priponeşte viaţa,
veveriţele configurează căminul,
paşii omului, încrederea.
Mirosul de răşină cheamă colindul.
Securea rece
îşi sprijină fruntea de copac.
Un fior urcă din lamă în căldura trunchiului.
Mânerul securii-esenţă de brad-
leagă frăţietate între viaţă şi moarte.
Brad lângă secure, întreg lângă bucată.
Lemnul trăieşte amintirile prunciei.
Trunchiul tresare.
Cândva erau o familie.
Durerea încolţeşte în prima lovitură,
Mânerul e o unealtă
ce muşcă.
Din trunchiul prăbuşit curge răşină.
Lemn şi metal împreună.
Miros de colind.
Timpul când frate pe frate se vând.
Cântecul
mării
În noaptea asta de eben
nu e nici lună nici mare nici tină
când trupul nostru e încă lumină
hai să cântăm.
În noaptea asta în singurătate
aduni sub stele tainele toate
bătătorind cărările sihastre
ş-apoi mă-trebi:
ce să cântăm?
Umbrele noastre se-ngână pe plajă
apa şi ceru-n iubiri se degajă
ce suntem noi, noapte?
sau val?
de cântul acesta va fi în van
vom şti la final.
Şi totuşi noi cântăm coborând
spre-acest tenebros şi sacru pământ
pe-o plajă din capătul lumii
pe când nimic nu va mai fi rămas
dintre limita mării şi-a humii
nici umbre
nici pas…

Poesis HYPERION 37

Laura C. MUNTEANU
Doar zborul
se-ntinde perdeaua
de păsări verzui
peste pleope
ochii mei orbi
nu mai văd orizontul
urechile nu mai aud aripi
zborul rămâne
undeva în trecut
Memoria ierbii
nu am mai fost
la casa din deal
de când înverzea iarba
sub tălpile mele
s-o fi întins iedera
acoperind urmele paşilor
aşteptând un îngheţ definitiv
ca un sigiliu indestructibil
peste un manuscris
visând aşezarea
între coperte de plumb
uitat în memoria ierbii
Frigul acesta
câine credincios
amintirea ta se cuibăreşte
în căldura fularului
care-mi încălzeşte gâtul
în frigul acesta
38 HYPERION
nedorit
care-mi sfidează nostalgia
Mâna mea dreaptă
ultima cheie s-a rupt
în prima uşă închisă
contrar aşteptărilor
uşa s-a deschis
singură după un timp
dincolo de ea
eram eu
ţinând în mână un cuţit
atunci am înţeles
că mâna mea dreaptă
e un creion
care se ascute
doar cu cuţitul
Povară
pe umerii tăi
voi lăsa poverile lumii
să te vindece
de frica tunetului
eu voi păstra
pe umerii mei
secunda în care
a început furtuna
Conspiraţia
zborului
cândva
îmi vor creşte aripi-pământ
să pot zbura
fără ca zborul meu
să neliniştească
drumul meu se va lumina
ca o stea
doar de mine văzută
ei vor vedea
doar aripile negre
crezând că greutatea lor
îmi va împiedica zborul
iar eu le voi zâmbi
de dincolo de stea
din colţul stâng al gurii
Poesis
 Zile de vară
trezit din vinul pe care l-am băut (împreună cu îngerii)
ascult păsările filozofând: şi dacă s-ar opri curgerea?
desigur, s-ar deschide o cârciumă
orgolios, aş intra în această oază a Lui Dumnezeu

„adu-mi te rog o cafea!“

şi tu mi-ai aduce-o cafea de parcă mi-ai dărui
o ultimă şansă

*
peste râuri şi bălţi cerul iar s-a deschis
(să fie bine pe lumea aceasta, nesigură)
poeţii abia au terminat de scris cântecul
pe care nu îl vor cânta niciodată
„bună dimineaţa!“, zâmbeşte zeul rostirii
adresându-mi-se (într-o limbă necunoscută)
Petru COVACI (diluându-mi uneori băutura cu … muguri de rouă)
Laudă metaforei! *
aripi solare, esenţe primare cu tristeţea pe care Dumnerzeu mi-a rânduit-o
prin roua grea şi fierbinte precum sinucigaşul îndrăgostit de propria-i moarte
calcă cânt
pomeniri, oseminte gura se umple de mierea fructelor putrede:
bufonii, nebunia, cenuşa melancoliei
focul curat (din apă) cuprinde (lângă marele zid) fac pe deştepţii
lumini aburinde adresându-mi câteva înjurături obişnuite
plini de eternele noastre himere seara pare îmbrăcată în alb
alcătuim… legiuni efemere morţii, înmiresmaţi, se pregătesc să val-
(convinşi de inutilitatea paşilor trăim în seze pentru cartea recordurilor
interiorul aripilor)
*
şoapta aduce (cu lacrima ei) creioanele (căzute din buzunarele sparte ale
olympuri străjuite de zei destinului) se răsucesc sub perna pe
care îmi odihnesc oasele
umbra aceluiaşi vis învăluie
textul nescris „hai umbra mea, trezeşte-te!“ – gângu-
resc porumbeii lenevind în văzduh
(lăudată fie metafora!)
*

Legănare de vânt dacă mi-aş desena pe frunte un semn

poemele non-stop sunt deschise toată noaptea
de se trezesc bieţii oameni, în fiecare dimineaţă… poeţi
cu ochii închişi (prin marea de semne)
crinul înzăpezirii, împotmolit
mulţumeşte picăturii de alcool rămasă
pe buzele muzei
doar maşina de scris, liturgică, de parcă ar fi un copil
îşi rupe din suflet o pasăre oarbă
şi aş ieşi cu semnul prin lume, buni-
cii s-ar lepăda de trecerea lor
s-ar apropia de mine să-mi spună: petre, o buruiană
înfloreşte în umbletul tău
eu m-aş dezice de toate sfârşirile
i-aş dărui zeului o lacrimă (din neliniştea mea)
şi te-aş înfia, bucurie, ca pe un fel de tristeţe!
bunicii s-ar speria?
(să înţeleg că îmi este dor de neliniştea lor)
clipa pare un munte de sare, cât lacrima

Poesis HYPERION 39
 între două eclipse trecerea e un ordin.

adevărul e doar o închipuire a minţii,

aşa voi ajunge poveste.

Mă grăbesc să prind
tălpile liliecilor
voi trece pe stradă cu atenţie
vreau să răscumpăr liniştea.

păsări strâng şerpi şi gesturi.

cu durere în piept
sunt pregătită să lipsesc,
Marilena APOSTU în această dimineaţă
am visat drumuri surpate.
Încă nu s-a inventat într-o bună zi
poezia încăpăţânată cheile măsurate de tine
vor spune că sunt vinovată de furie.
fiecare talpă va atinge pământul ca un îndrăgostit.

de-aş avea curaj mi-aş smulge degetele ia aminte!

prietenii mor te însoţesc până când
sau pleacă nu vei mai putea răbda confuzii,
nu-i voi mai vedea. o copilă aşteaptă răsăritul în somn.

iată-mă înrăită.

mâine voi fi pământ. Dumnezeu are cheile

strugurii strâng jocul sfinţilor.
ştii, hoţii închină iubiri lui Mefisto
când plâng de sete!
voi coborî mai des în smarald.
la un moment dat mă voi opri să bat la uşă.
Îmi stă bine în somn
acolo merele visează viermi înaintea femeilor.
voi întârzia.
celor plictisiţi de moarte
voi scăpa de luna plină şi de mine însămi.
rădăcinile iubesc întunericul.
odihna
nu poate să deschidă amăgiri
pământul strânge iubire,
morţii se ascund sub iarbă.
strâng flori de tei şi dafin pentru cei
care adună singurătăţi.
orfanii au haine fără de noroc.

nebunii sfărâmă cerul cu glasul lor, nu mint!

melcii urcă spre lună, am sărutat un bărbat…mă fascina privirea lui
toamna linişteşte iarba. aduna toată melancolia într-un anotimp.
strig: înfăşuraţi-mi degetele
deoarece nu pot aluneca întâmplător! tăcerea
a îngrămădit într-o zi sufletul
voi călători moartea n-a încăput într-un somn de femeie.
simt aglomeraţia de dimineaţă ca un colind
cu faţa la perete. Adam cel mlădios răscumpără mărul înroşit ca focul.

40 HYPERION Poesis
 la fiecare pas
adunăm şi scădem
pe taler
ca plumbul atârnă
pâinea întinsă
sărmanului

trec anii ca săptămânile

zilele ca şi clipele
tot mai împovăraţi
privim neputincioşi
cum se pierde luna şi lumea
cum se-ntorce iarna
ca un cocor orbit de lumină
vestind intrarea
Maicii Domnului în Biserică

…şi-i frig/ cumplit de frig

în odaia unde
Mihaela AIONESEI Dumnezeu aşteaptă
răbdător să intrăm
Fiecare cu adevărul lui odată cu ea.
roşu cu negru/ negru cu alb/
albul doar cu alb rămâne
nevăzut/ neştiut O doză de mâine
ca perla strălucind Mi-e din ce în ce mai greu să îndur focul
pe fundul oceanului timpul cu săgeţile lui otrăvitoare.
Zilele istovitoare rotogolindu-se ca imense
unii încearcă să tragă
droburi de sare. Sunt o ţintă uşoară.
taurul prin urechile acului
Nu mai am puterea să mă împotrivesc,
alţii se iau la trântă cu sfinţii
vând vise poleite cu miere Ce rost ar avea lupta într-un mini uni-vers?
norodul lovit de nevoi
înghite lacom orice În pielea mea s-a instalat
numai să-şi simtă ca un fluture îndrăgostit de floare
umflată ca un balon moartea. O simt cucerind celulă cu celulă.
saţietatea Trupul miroase a muşuroi
proaspăt răscolit de cârtiţe.
planeta-i un târg uriaş Îmi ascund cât pot neputinţa de a striga
se cumpără şi ce nu se vinde: când simt şerpii
un peşte de sticlă de pe vremea bunicii scuturându-şi clopoţeii în sânge.
o carpetă cu răpirea din Serai
o amuletă ruginită Înghit o doză de ibuprofen.
un cântat de cocoş Una de ketoproxim.
ţanţoş şi bucuros că are pentru cine Neputinţa e la fel ca ieri.
striga cucurigu/ dimineaţa Altceva mă ţine în viaţă!
doar pruncii alăptaţi la sân De pildă: îmi amintesc
ademenesc îngerii seara cu miros de cetini aprinse
să mai sfinţească
ploaia, muzica în surdină, dansul inimii –
nesfârşitul haos
o balerină desenând piruete
în care ne pierdem
ameţitor de repede în podul palmei tale
sufletele larg deschisă ca o scenă
îşi trec mânuţele pe care mi-am desăvârşit paşii
prin barba lor însurită uitării de sine în alt sine
ca o pădure mai luminos şi mai armonios
plină de promoroacă care-mi ţine de viaţă
în care doarme fără griji când al meu e plecat
Sfântul Aşteaptă să caute în pustiul Iudeii
măslinii zilei de mâine.

Poesis HYPERION 41

Mioara BĂLUŢĂ
***
ianuarie: amintirea nopţilor cu viscol
umbre alcătuind împărăţia altor umbre
între noi şi oameni
s-au sculptat sute de morminte
printre care cu greu reuşim să păşim
tot ce inspirăm se înalţă ca o dâră de fum
din nările unui dragon
unul care a coborât pe pământ
o singură dată
mulţi nici măcar nu l-au întâlnit
dar noi l-am văzut
cufundându-se în întunericul
propriilor noastre vieţi
ţâşnind mai apoi
ca o lumină
***
nu-i spune nimic
de care să-şi amintească
nu-i da nimic de păstrat
lasă curenţii de aer să clatine
braţele slabe ale copacilor
liniile electrice fumul şi iernile
care anunţă încălzirea globală
lasă râul să curgă liniştit pe lângă tine
să nu te asculte să nu-i auzi
ruga inelul vorbelor calde
să-i ierţi tot ce-a fost şi ce va fi
chiar dacă te-a iubit cândva
cu siguranţă va uita
până la urmă
42 HYPERION
***
ianuarie: o pasăre ţipă
când îşi vede umbra rămasă în urmă.
ne apropiem până ne recunoaştem
abisul în ochii celuilalt.
singurătatea e o ceară care ne acoperă
existenţa. văzută prin aşchia ei de lumină
lumea pare copil dornic de atenţie.
aerul din ea tremură ca o inimă.
ca o privire înlăuntrul unui corp
ca un corp prin noi.
***
uneori ne oprim -
păsări ascunse în rămurişul
de la marginea drumului -
cântăm fără să ne audă cineva.
cântăm până când setea ne aspreşte buzele
şi niciun sunet nu mai reuşeşte să treacă
dincolo de adăpostul fragil al memoriei.
cântăm fără să ştim ce fel de aripi ne cresc
în nopţile fără lună
nici cât de tari ne pot fi ghearele.
câteodată ne oprim în cântecul nostru
şi nimic din jur nu mai contează:
hrana coboară pe masă
se lasă tăiată şi împărţită
în timp ce toate visele noastre
izbucnesc în plâns ca nişte copii timizi
în faţa unor urme
de fiară.
***
niciodată nu am fost în stare
să dansez în faţa celor
ce mă seduceau.
mai mult mă târam. mai mult
mă ascundeam prin vieţile mele
ca o sămânţă sub zăpezi.
şi a venit iarna ca o poezie
scrisă dimineaţa dintr-o suflare
după ce ţi-a luat jumătate de viaţă
să o trăieşti.
şi a venit poezia ca o iarnă
cu zile scurte care nu pot scurta
întunericul dintre oameni
şi nopţi lungi care nu pot spori
lumina nimănui.
Poesis
 zidul încă îmi salvează. viaţa începe
să se topească
azi scriu ca o cerşetoare pe asfalt
let the children play
când oamenii fug
bătrânii cântă după 70 de ani. câinii se sufocă
lui nici nu i-a ajuns trenul
nu ne mai acoperim frunţile acum că plouă
aşteptăm strigătul celui cu numele
pierdut în wonderland
mereu mi-am dorit pelerina kaki a celora crescuţi
în aer de mansardă. ei nu se tem
azi nimeni nu moare sub faruri
uite
praful e ud şi ei scriu

Daria MARUSEAC

e loc şi pentru mine A whole

am o plăcere nemiloasă de a păstra suve-
niruri de la toţi cei ce-mi fac rău
şi mama are tendinţa de a le numi prostii şi a le arunca
citează o tipă care spune
să iei fiecare obiect în mână să vezi
dacă îţi produce fericire
dacă nu, aruncă-l. acum ai loc să fii fericit
din păcate eu şi mama avem concep-
ţii diferite despre echilibru
şi îi place să decidă pentru mine
eu am nevoie de trofee. să le iau în mână
până nu mai au nici o putere asupra mea
acum mă mânâncă în piept
şi nu am pe ce să pun mâna
mama îmi spune că e loc şi pentru mine pe lumea asta
let the children
generation…
sunt câteva dimineţi în care şchiopătez cu piciorul drept
nu pot ţine nimic in mâna stângă
şi-mi amintesc tendinţa ei de a-şi pierde şosetele
în fiecare an îmi cumpăr câte o marionetă
să-mi amintesc cum este să ai control
te las să dormi în cameră cu 3 ceasuri care ticăie
să ai cel puţin două surse care să-ţi spună acelaşi lucru
când un ceas se opreşte
mă opresc şi eu.
reflexia asta încercănată
mi-a luat locul în autobuz
şi nu vrea să fredoneze odată cu vocile ce
de 3 zile nu mă lasă să adorm

play pata artistică de cafea din mijlocul mallului

suntem 6 şi doi câini mă face să cred că trăiesc un film francez
ne ferim de cerul cum cade când două tramvaie se întâlnesc şi îşi schimbă direcţia
suntem cei ce nu înotăm în zilele în care părinţii timpul s-o ia de la început
ştiu că ne e frică
azi nu ne salvează. pete galbene între cer şi pământ
am ajuns aici din greşeală
pluteşte aceeaşi lumină roşiatică
pot sta să vă privesc fix pe toţi cei ce
pe care o plângeam
nu mai ştiţi cum mă cheamă
când eu singură eram 6
în una din zilele în care nu am să ridic şerveţelul de pe jos
pink floyd aleargă singur pe străzi l-am scăpat prima dată când mi-ai spus pe nume
şi chiar dacă azi nu te îneci
eşti singur şi e frig în ziua pe care o uităm azi
încă o oră şi cerul tot mai cade ziua pe care o uităm în fiecare zi

Poesis HYPERION 43
Cristina UNGURENU La fel se simt maşinile de ucis, construite de voi
Sunt condamnati să trăiască cu jumătate de suflet
Omenirea Şi pentru totdeauna fără trup
o Guernica a realităţii
Pictată din variaţii şi culori
Pe-o pânză luată din interiorul pietrei lui Sisif Poezia
un puzzle făcut din miliarde de piese Poezia este ca secunda dintre două bătăi de inimă
Care se resping precum Polul Nord şi Polul Sud Atunci când simţi că nu o să mai urmeze prea multe
Care este mai puternic? Poezia este ca suflul cald ce se desprinde de corp
În căutarea acestui răspuns pueril Şi zboară cine ştie unde…
S-au stins mângâieri de mamă Poezia e o răsuflare, o picătură de viaţă
Iubiri ce nu trebuiau să apună Ce se prelinge pe-un colţ de caiet
unii au dispărut fără urmă Şi te lasă gol, fără regrete
Eroi care au devenit eroi Poezia e tot ce rămâne atunci când tim-
Fiind aşezaţi într-o groapă comună pul nu ne este tovarăş
grămezi de oase putrezite Atunci când devine prea puţin
Suflete fără viitor Ori prea mult
Interiorul pământului nu poţi refuza niciodata atacul cuvintelor
Clocoteşte de sânge şi lacrimi Ce te surprinde ca un ciocan
Şi nu va putea fi niciodată spălat Peste degetele care odată poate te-au durut
Nimeni nu poate curăţa furtul unui destin Îţi aduce aminte că ai fost trist
Nici timpul, nici zăpada, nici cenuşa rănit şi că te-a durut ca nu ai fost văzut
Pământul daca-ar fi om ar vărsa îngreţoşat tot răul afară Te aruncă în marea celor nostalgici
Atâta durere pentru ce? A celor săraci care fac din scris un scut
Suntem însetaţi de putere A celor bogaţi care fac asta
Putem ucide, fura, abuza Din viciul de a fi pe veci recunoscut
Am făcut asta cu zâmbetul pe buze Poezia este mirosul
Considerând că ne susţinem patria Pe care toţi şi-ar dori să-l poarte
Acum ucidem, furăm, abuzăm Sunt poeţi toţi ce au un suflet
Susţinând că celalat ne provoacă Şi lacrimi cu care să scrie
Zâmbind satisfăcuţi la mirosul de Doar scopul este cel care ne desparte
sânge şi femeie care plânge Nu calitatea stiloului, ori grosimea foii de hârtie
Cum sună asta? Nu pare stupid că de secole
căutăm pretexte pentru a ucide?
O viaţă avem fiecare Cenuşă
Şi totuşi noi furăm destinul altuia cu rânjetul pe buze Inima caldă din fundul casei de chirpici
Am o întrebare pentru voi cei ce aţi Din spatele sobei de teracotă lângă care era mereu frig
împins soldaţii să omoare Era inima cuiva!
Voi şefii Încuiată în dormitorul îndurerat
Morţi sau vii Tresărea când auzea un glas care ţipa
Nu contează ce faceţi acum Şi pe loc nu mai bătea
Dacă un sunet de glonţ v-ar trece prin inimă Acesta era singurul sentiment care domina casa
Şi v-ar face o gaură imensă În timpul zilei nu putea să bată prea mult
În suflet Dar noaptea putea să bată aşa cum voia ea
Cât ar dura să vă daţi seama În tristeţe ascunsă inima cuiva murea puţin câte puţin
Că acea parte lipseşte? De fiecare dată când soarele răsărea

44 HYPERION Poesis
Rodica BRETIN
b Kindergarten
C
Contează unde te naşti, dar mai ales când. Dacă aş fi deschis
ochii asupra lumii tot în Braşov, dar cu câteva decenii îna-
inte, aş fi copilărit în plină perioadă francofonă, în care era de
bontón să spui mamă şi tată întâi în limba lui Voltaire, apoi
în grai ardelenesc. Iar dacă ai mei ar fi avut ceva sânge albas-
tru în vine, m-ar fi trimis la un pension la Viena ori poate
chiar la Paris.
Însă am sosit în lume într-o vreme când toată lumina tre-
buia să vină de la răsărit, când până şi străvechiul meu oraş se
alesese cu un nume de împrumut pe care nimeni nu voia să-l
rostească. Încăpăţânaţi de felul lor, în loc să îşi pună copiii să
înveţe despre Marx şi Engels, braşovenii îi trimiteau la gră-
diniţe şi apoi la şcoli germane. Erau atât de mulţi cei care
făceau asta, încât în anii ’60 să fii filogerman devenise un
însemn heraldic. Dar, ca toate lucrurile lăudabile în intenţie,
era înghiţit nu cu linguriţa, ci cu polonicul.
Orice copil provenit dintr-o familie bună – deşi asta nu
mai avea acelaşi înţeles ca înainte cu o generaţie – trebuia să
deprindă valorile germane: cinste, hărnicie, ordine şi disci-
plină. Aşa cum Bucureştiul fusese cândva „micul Paris“, Bra-
şovul nu voia să se lase mai prejos. În Parcul Central puteau
fi văzute cărucioare împinse de bone care vorbeau limba lui
Goethe, iar în timp ce, la periferie, cartierele muncitoreşti se
înmulţeau ca ciupercile, braşovenii din centrul vechi îşi creş-
teau copiii cu guvernante săsoaice.
Mama ar fi vrut şi ea o fräulein cu maniere impecabile,
rochii sobre şi cozi răsucite ca nişte melci în spatele urechilor,
care să bage măcar un pic de disciplină prusacă în odrasla ei
neastâmpărată. Cum nu îşi putea permite o guvernantă din
salariul modest al tatei, singurul ce aducea pe atunci bani în
casă, s-a resemnat să aştepte momentul când mă vor primi
la Kindergarten.
Grădiniţa era gratuită pentru toţi copiii − una dintre puţi-
nele binefaceri ale socialismului − şi germană, lucru la care
autorităţile locale închideau ochii, din nepăsare, îngăduinţă
Beletristica
ori pe principiul când lesa e destul de lungă, câinii uită că o au.
Oamenii aveau senzaţia că i-au păcălit pe comunişti fiindcă
primiseră un drept ce era al lor, secretarii de partid aplaudau
la şedinţe, iar lucrurile mergeau ca unse, sau aşa cum umbla
o vorbă „tot înainte, fiindcă înainte era mai bine!“.
În 1963 aveam aproape cinci ani, vârstă la care eşti deja
tot ce ai putea să fii, ca să citez un filosof al cărui nume nu
mi-l aduc aminte. Însă nu am uitat dimineaţa răcoroasă de
septembrie când mama m-a dus pentru prima oară la gră-
diniţă. Kindergarten-ul era tot pe strada Lungă, într-o clă-
dire veche, săsească – cum altfel? – având o curticică în spate,
cu o groapă cu nisip unde se jucau cei de la grupa mică şi o
curte largă spre stradă, în care fusese turnat pietriş. Dar nu
din cel mărunt, cum era pe aleile de sub Tâmpa ori pe Dru-
mul Poienii, ca să nu aluneci la coborâre pe zăpadă sau zloată,
ci un grohotiş cu pietre mari, cu margini tăioase şi vârfuri
ascuţite. Spărturile acelea semănau cu cremenea, dacă loveai
două între ele ţâşneau scântei. Le ţin şi acum minte şi, dacă
cumva le-aş fi uitat, am încă pe genunchi urmele căzături-
lor care transformau fiecare recreaţie într-o aventură. Mama
le numea semne de bună purtare, iar felul băieţesc de a fi era
una dintre laturile personalităţii mele ce se cerea disciplinată.
Mama nu abandona lupta şi se străduia din răsputeri să
mă aducă pe calea cea dreaptă. Şi să mă hrănească zdravăn,
potrivit dictonului „minte sănătoasă într-un trup sănătos“.
Cum grădiniţa începea la opt fix, cu punctualitate germană,
şi nu mai aveam timp să tândălesc la micul dejun după obicei,
mama lua felia de pâine unsă cu unt şi mă punea să o mănânc
pe drum, aşa că mergeam, mestecam şi înghiţeam, ajungând
la grădiniţă cu gura plină, ca un hamster pe care-l văzusem
într-o cutie de sticlă la grădina zoologică. Faptul că fusesem
îndopată cu sârg de mama – grijulie cu lucrurile de supra-
faţă, dar ignorându-le uneori pe cele ascunse şi, adesea, mai
importante – nu m-a ajutat să trec mai uşor peste ziua aceea.
HYPERION 45
 Abia intrasem pe poartă şi am avut primul şoc. Atâţia
copii! Nu-mi închipuiam că ar putea fi aşa de mulţi în tot
Braşovul. În curtea casei unde mă născusem nu era niciunul
apropiat de vârsta mea, iar pe stradă n-aveam voie să mă joc.
Crescusem printre oameni mari şi, scoasă din singura lume
pe care o cunoşteam, cea a adulţilor, eram ca o sălbăticiune
ţinută prea multă vreme în cuşcă şi care, eliberată pe neaş-
teptate în mijlocul pădurii nu ştia ce sunt copacii, nici cum
să se caţere într-unul.
După ce mă lăsase în mâinile capabile ale educatoarei,
Fräulein Klara, mama se făcuse nevăzută atât de repede încât
n-am apucat să mă agăţ de ea. În schimb am făcut ce ştiam
eu mai bine – încă de pe atunci şi am tot exersat între timp –,
adică am găsit un cotlon retras unde să mă ascund. Nu auzi-
sem de Ziua cea mai lungă a lui Cornelius Ryan, dar prima
pe care am petrecut-o la Kindergarten a fost cu siguranţă
aşa. Ceilalţi copii n-aveau probleme, dimpotrivă, se jucau
cu însufleţire, strigându-şi cuvinte de neînţeles pentru mine.
Mă lipisem de un perete şi închisesem ochii, dorindu-mi fier-
binte să mă topesc în aer ca Omul invizibil, deşi nici cartea
lui H.G.Wells nu o citisem încă.
După-amiaza, când mama a venit să mă ia, am fost atât
de uşurată că nu mă abandonase acolo, încât nici măcar nu
m-am gândit să mă plâng. M-am încleştat de mâna ei, iar la
întrebarea „cum a fost la grădiniţă?“ am răspuns ce trebuia,
adică „bine“. Ştiam, dintr-un instinct pe care astăzi l-am pier-
dut, să fac exact ce aşteptau alţii de la mine, întâi părinţii, apoi
educatoarea, iar mai târziu profesorii. Şi-apoi, mama era atât
de hotărâtă să urmez grădiniţa germană încât orice revoltă
din partea mea n-ar fi avut şanse de izbândă.
Aşa că, în următoarea zi m-am dus din nou. Mama mă tri-
misese acolo ca să învăţ a treia limbă vorbită după română şi
maghiară într-o urbe care nu degeaba se numea Braşov, dar
şi Brassó sau Kronstadt, fiindcă nimeni nu i-a zis vreodată
Stalin. Numele „tătucului“ trona cu litere-copaci pe Tâmpa
– cocoaşa împădurită care domina oraşul, numită de unii
munte, iar de alţii deal –, ca să sară în ochi tuturor, însă toţi
se făceau că nu văd, aşa cum numea străzile după cum apu-
caseră din vechime şi spuneau domnule în loc de tovarăşe.
Deci, nimic greşit în planurile mamei, care mă şi vedea turu-
ind în limba cavalerilor Teutoni, aşezaţi odinioară chiar în
Ţara Bârsei. Orice grai străin se învaţă uşor în anii copilăriei,
ori aşa se zice, când mintea nu e îngreunată de problemele de
mai târziu. Iar ca să deprinzi un copil să înoate când nu vrea,
îl arunci într-un bazin adânc. La fel a făcut cu mine mama.
M-am pomenit că mă scufund nu în apă, ci în sunetele
unei limbi din care nu pricepeam o iotă. Toată lumea vorbea
germana, „alle sprechen deutsch“ – de-asta se numea Kin-
dergarten, nu? Toţi trebuia să ne înţelegem între noi numai
în nemţeşte, hotărâse Fräulein Klara, iar în cele şase ore cât
era programul zilei, aşa se şi întâmpla.
Cei mai mulţi de acolo erau chiar copii de saşi, ceilalţi învă-
ţaseră germana în familie, cu faimoasele guvernante, un fel
de Mary Poppins autohtone. Între ei mă simţeam ca o emi-
grantă ajunsă într-o ţară străină, neştiind ce să fac ori încotro
să o apuc. De obicei spre colţul unde mă pedepseam singură,
cu tăcere şi izolare. Până la urmă, vrând-nevrând, oricine
ar fi învăţat germana. Eu însă am rezistat eroic. Eram afonă
la sunetele unei limbi pe care Rainer Maria Rilke a făcut-o
46 HYPERION
să sune atât de armonios în poezie? Poate, dar mai degrabă
încăpăţânată, refuzând să mi se bage pe gât orice, chiar dacă
„spre binele meu“.
La lecţiile educatoarei când eram întrebată tăceam, ceea ce
din fericire nu se întâmpla prea des. Fräulein Klara se ocupa
de ceilalţi copii care îi meritau întreaga atenţie, îi răsplăteau
sforţările cu progrese evidente. Devenisem „oaia neagră“ a
grădiniţei, fără să-mi pese prea mult, oricum nu ştiam cum
se spune asta în nemţeşte.
Cât despre ceilalţi copii, nu puteam să mă împrietenesc
cu vreunul nici dacă aş fi vrut. Toţi făceau cu uşurinţă ceva
ce eu nu eram în stare – de ce să nu se simtă superiori? La
vârsta aceea nu există nuanţe, lumea se vede în alb şi negru,
iar eu am ajuns repede să o împart în două – eu şi ceilalţi.
Într-una din zile, Fräulein Klara ne-a încolonat şi ne-a dus
la Foişor, pentru o lecţie în mijlocul naturii. Grupa noastră s-a
oprit lângă troiţa umbrită de cei trei pini crescuţi din acelaşi
trunchi. Astăzi, nu ştiu de ce, au mai rămas doar doi, în rest
totul e la fel ca în vremea copilăriei mele, chiar şi pădurea de
lângă Cimitirul Eroilor, care a scăpat netăiată, până şi nucii
de cealaltă parte a drumului ce urcă spre Palatul Pionierilor.
Am cules conuri de pin, copiii ceilalţi s-au alergat pe pajişte,
au jucat „hoţii şi vardiştii“, apoi „ţările“, „flori, fete sau băieţi“,
eu am mai cules nişte conuri, ca să-mi fac de lucru, apoi edu-
catoarea a decis că era momentul să ne scoatem cutiuţele cu
mâncare. Băieţi şi fetiţe s-au adunat laolaltă, şi-au pus hăi-
nuţele pe iarbă, după care s-au aşezat şi ei, aşa cum li se spu-
sese. Am făcut la fel, mi-am dat jos vesta şi am împăturit-o cu
partea dinspre căptuşeală în afară, ca să nu se murdărească,
cum învăţasem de la mama. Doar că mi-am ales un loc ceva
mai încolo de restul grupei. N-apucasem să mă las pe covo-
rul de trifoi şi m-am pomenit cu educatoarea alături. S-a uitat
la mine lung, de sus, a clătinat din cap mustrător, apoi mi-a
spus primele cuvinte în română pe care le auzeam de la ea:
− Eşti tot alăturea cu drumul!
Ce voia să zică cu asta? Nici acum, după aproape o viaţă
trăită printre oameni, câteodată mergând în pas cu ceilalţi,
dar de cele mai multe ori în contratimp, nu sunt foarte sigură
că am înţeles. „Suntem cu toţii diferiţi, din fericire“, afirmă
un slogan publicitar pe care îl tot aud astăzi la radio. Poate,
dar a fost o vreme în anii copilăriei mele când diferit nu suna
deloc bine. Rima mai degrabă cu nefericit.
Numai că, la o lună şi jumătate după ce mama mă înro-
lase cu forţa în legiunea străină, grupa mică a grădiniţei ger-
mane de pe strada Lungă, lucrurile s-au schimbat. În bine,
sau aşa am crezut la început.
Printre gratiile singurătăţii s-a strecurat o rază de soare.
Speranţa avea ochii verzi, codiţe blonde şi se numea Ildiko.
Noua venită era unguroaică şi – minune! – nu ştia vreun
cuvânt în germană. Copiii au primit-o la fel ca pe mine, cu
răceală şi superioritate. Evident, am fost atrase una de alta, ca
două naufragiate exilate pe o insulă, deşi a noastră era departe
de a fi pustie. Ne-am împrietenit repede, schimbând promi-
siuni şi jurăminte de veşnică amiciţie în română, limba pe
care o ştiam amândouă, eu mai bine, ea cu scăpări gramati-
cale ­– dar nimeni nu-i perfect.
Am deprins multe de la noua mea prietenă: să joc „şotron“,
„Popa prostu’“, „Baba oarba“, să alerg prin curtea cu pietre,
căzând şi julindu-mă, dar fără să îmi pese dacă mă întorceam
Beletristica
acasă cu batista legată în jurul câte unui genunchi, pătată de
sânge. Însă ce am învăţat cu adevărat important – deşi nu ştiam
pe vremea aceea să îi dau un nume – a fost arta disimulării.
Nu trebuia să ştiu germana, era de-ajuns să mă prefac.
Şi-am început să repet după ureche „Für Papa“, „O Tan-
nenbaum“, „Hände Waschen“, „Das bin ich und das bist du!“
şi alte cântece sau poezioare. Le prindeam din zbor, apoi le
turuiam ca un papagal, fără să am habar ce voiau să zică şi
fără să mă intereseze. Victorie! Vorbeam în sfârşit germana
şi încă cu un accent autentic. Mama, care la început fusese
îngrijorată de progresele mele lente, ori mai precis de lipsa lor,
acum se liniştise şi era mândră de mine. Nu degeaba o cado-
risise pe educatoare cu o mulţime de atenţii pe care Fraülein
Klara le primea cu un surâs modest, de misionar catolic ce
reuşise să convertească un păgân îndărătnic, aducându-l la
adevărata credinţă.
Şi toate astea i le datoram lui Ildiko. Dacă cineva m-ar fi
întrebat „cum e prietena ta?“ aş fi tăcut probabil, încurcată.
Cum să o descriu? Drăguţă, deşteaptă, veselă erau noţiuni
abstracte, prea complicate pentru mintea mea de copil. Îmi
amintesc doar că avea gropiţe în obraji, de parcă ar fi fost
tot timpul gata să izbucnească în râs, iar degetele ei când se
împleteau cu ale mele le simţeam mereu fierbinţi. Şi ochii, da,
ochii îi erau verzi aşa cum spuneau cei mari că ar fi marea pe
care încă nu o văzusem.
Dimineaţa, cum ajungeam la Kindergarten ne căutam din
priviri, apoi toată ziua ne ţineam aproape una de alta, având
grijă ca la jocurile cu restul grupei să nimerim în aceeaşi
echipă. Şi iarăşi lumea mea ajunsese să se împartă în două,
de o parte Ildiko cu codiţele ei de culoarea mierii, de cealaltă
copiii, educatoarea, restul lumii.
Pe Ildiko o aducea o femeie înaltă, blondă – mătuşa ei
îmi spusese. Mai multe nu ştiam despre ea. De ce nu venea
cu mama ei, cine îi erau părinţii, unde locuia, dacă mai avea
fraţi sau surori – erau întrebări la care nu cunoşteam răspun-
surile fiindcă nu mă gândisem măcar să i le pun. Lumea mi
se părea prea mare ca să o pot cuprinde cu mintea şi atunci o
împărţeam în lumi mici care pluteau în aer, ca nişte baloane
de săpun. Treceam dintr-una în alta fără să le sparg, cu o uşu-
rinţă pe care mai târziu am pierdut-o. Părăseam lumea de
acasă, unde eram în largul meu, pentru cea a străzii, un teri-
toriu terifiant, un soi de no man’s land – unde nu eram nici-
odată singură, ci de mână cu mama ori cu tata, ceea ce-mi
dădea încredere, mă făcea să mă simt în siguranţă – ca să
ajung în lumea grădiniţei, unde mă aştepta Ildiko.
Copiii ceilalţi mă intimidau. Erau prea mulţi, prea siguri
de ei, făcând gălăgie şi încercând fiecare să iasă în faţă – exact
cum aveau să facă şi în viaţa lor de maturi, trăsătură cu care
n-am reuşit să mă obişnuiesc vreodată. Fräulein Klara mă
teroriza încă, cu postura ei dreaptă, impecabilă şi exemplară,
cu buzele subţiri strânse într-o grimasă de nemulţumire care
mi se părea adresată numai mie.
Dar erau şi lucruri care îmi plăceau la Kindergarten: planşe
cu desene în toate culorile pe pereţi – păcat că nu înţelegeam
ce scria sub fiecare –, jucării cum acasă nici nu visam să am,
un trenuleţ electric, cuburi colorate din care se puteau con-
strui cetăţi şi turnuri, maşinuţe cum nu văzusem decât în Oră-
şelul Copiilor. Una peste alta nu era chiar atât de rău, Ildiko
şi cu mine găseam întotdeauna ceva interesant de făcut, viaţa
Beletristica
noastră acolo intrase pe un făgaş firesc. Iar rutina e primul
pas spre normalitate – sau aşa se spune.
Apoi, într-o zi, Ildiko n-a mai venit. Dimineaţa, apoi amiaza
mi-am petrecut-o în aşteptare. Din nou a fost o zi care nu se
mai sfârşea, dacă n-o socoteam pe prima, greu de depăşit la
titlul de cea mai lungă. Nici în zilele următoare prietena mea
n-a apărut. Era bolnavă, se supărase pe mine?
A treia dimineaţă Fräulein Klara ne-a adunat pe toţi şi ne-a
spus ce se întâmplase, amestecând câteva vorbe pe româneşte,
ca un hatâr pentru mine. Ildiko mergea acum la o altă grădi-
niţă fiindcă părinţii ei se mutaseră la marginea oraşului, întâi
cu serviciul, apoi cu locuinţa.
Iarăşi n-am priceput nimic şi nu limba germană purta
vina de data asta. Nu înţelegeam ce înseamnă să pleci din
casa ta − chiar dacă nu te născuseşi acolo, ca mine, ci într-una
cu multe camere ce se numea maternitate – într-o altă casă,
străină, târând după tine mobile, covoare, farfurii, haine şi
cărţi. Şi cum putuse Ildiko să dispară fără un cuvânt, fără să
ne luăm rămas bun? Nici asta nu ştiam exact ce înseamnă,
doar ceva care face ca un lucru foarte rău să doară mai puţin.
Eram la o vârstă când toate se întâmplă prima dată. Ildiko
fusese prima mea prietenă, iar pierderea ei m-a făcut să mă
lovesc de un cuvânt nou, dur ca un zid de beton: despărţire.
„Aşa-i în viaţă, lucruri din astea se petrec la tot pasul, o
să te obişnuieşti, o să treacă, o să găseşti altă prietenă, nu e
sfârşitul lumii“ – m-ar fi consolat mama dacă i-aş fi spus ce
se întâmplase. N-am făcut-o. N-am împărţit cu nimeni tris-
teţea, dezamăgirea, durerea pierderii a ceva de neînlocuit.
Le-am ţinut pentru mine, le-am îngropat adânc, cum făceau
indienii lui Winnetou cu securea războiului. Însă nici n-am
înghiţit resemnată prima mea înfrângere în războiul împo-
triva tuturor. M-am răzbunat în felul meu şi, ca întotdeauna,
pe cine nu trebuia.
O dată pe lună, mama deschidea uşa grădiniţei cu umărul,
fiindcă mâinile îi erau încărcate de pachete. Cafea, ciocolată,
câte o sticlă de parfum – toate cumpărate pe sub mână şi la
suprapreţ – poposeau pe biroul educatoarei care, după pro-
teste cu jumătate de gură „dar vai, nu trebuia să vă deranjaţi!“,
le lua repede, vârându-le într-un dulap ce părea fără fund,
cum îmi închipuiam cufărul din povestea cu împăratul cel
bun care scotea de acolo franzele ca să le împartă poporului
înfometat – doar că aici era invers.
Ritualul o dată îndeplinit, Fräulein Klara îi trimitea după
mine pe doi dintre copiii de la grupa mare, iar ei mă găseau
de fiecare dată, deşi curtea grădiniţei era ticsită cum aveam
să văd numai plaja de la Mangalia. Când ajungeam în faţa
publicului format dintr-un singur spectator, care era mama,
Fräulein Klara mă punea să îmi etalez repertoriul, două poe-
zii, un cântecel mai mult ritmat, o fabulă a cărei morală îmi
scapă şi acum. Le recitam pe toate conştiincioasă, iar la sfâr-
şit făceam o reverenţă sub privirea strălucind de mulţumire
a educatoarei.
La noi în casă nu vorbea nimeni germana. Mama ştia ceva
franceză, învăţată în şcoală, tata o rupea pe ruseşte, fiindcă stă-
tuse o vreme în Basarabia, unde ai lui aveau o casă la Cernăuţi.
Însă nici unul nu pricepea o iotă din cuvintele ce mi se ros-
togoleau pe buze cu atâta uşurinţă, nici nu li s-a părut ciudat
că erau numai versuri. Aş fi absolvit Kindergarten cu Magna
HYPERION 47
cum laude dacă Ildiko n-ar fi dispărut atât de brusc şi de mis-
terios din viaţa mea.
La o săptămână după plecarea ei trebuia să dau din nou un
spectacol la scenă deschisă. Însă de data asta, am tăcut. Eram
ca un câine de circ care se înţepenise pe toate patru labele, în
loc să facă tumbele obişnuite. Fräulein Klara se înroşise ca
una ce tocmai fusese prinsă jucând poker la cacialma, mama
nu pricepea ce se întâmplă, se uita de la mine la educatoare,
apoi mi-a pus palma pe frunte – nu cumva aveam febră? Eu
priveam cu îndărătnicie în jos, de parcă aş fi vrut să mă scurg
în oglinzile negre ale pantofiorilor de lac.
Nu m-au clintit nici rugăminţile mamei, nici ale lui Fräu-
lein Klara care, când erau şi părinţi de faţă, îşi amintea că ştie
Savu POPA
Muşuroaie de
cârtiţă în librărie
A
FRAGMENT DIN ROMANUL ÎN PREGĂTIRE – „REŢEAUA SUBTERANĂ“
A doua zi, se trezise buimac. După un duş scurt, îşi alcătui o
gustare frugală, bău o cafea fără lapte, fără zahăr, se îmbrăcă şi
ieşi îndreptându-se spre centru. Îşi luase liber de la şcoală, pe
motivul unui început de indigestie, destul de urât.
Afară, primăvara îşi intrase, pe deplin, în drepturi. Acest
fapt îi dăduse impresia că întregul corp îi fusese eliberat de sub
un jug. Mâinile, picioarele, pieptul, fruntea aveau parcă pro-
pria lor respiraţie.
Începuse să se mişte alert. Simţea că mişcarea îi dă un sens,
îl îndreaptă spre o ţintă, deocamdată, necunoscută.
Se opri brusc. În fereastra librăriei din centru, privirea îi
căzu pe o copertă cu un desen abstract, executat în culori stri-
dente, expusă în prim-plan, printre noutăţile editoriale, de săp-
tămâna aceasta. Învelişul lucios strălucea puternic, mai ales că
soarele incendia întreaga vitrină. Acela era noul roman al lui
Pablo José. Citise aproape toate cronicile despre el.
Acest José era considerat un clasic în viaţă şi, fără nicio îndo-
ială, cel mai bun scriitor sud-american al zilelor noastre. Iar noul
său roman fusese atât de discutat şi disputat. Mai avea puţin şi
putea fi considerat de critici drept o capodoperă a zilelor noastre.
Intrase în librărie. Trecuse-n grabă printre puţinele persoane
prezente la acea oră, înaintase printre rafturile somnoroase de
cărţi. Salutase, deşi nu o ştia bine, pe fata care stătea cu o carte
în mână la casă, angajată de curând, şi se duse direct la raftul
de lângă vitrină, unde se afla un teanc generos cu exemplare
din roman, alături de alte cărţi ale acestui Jose, care fusese şi
un neobosit organizator de proteste pentru drepturile omului,
după câte ştia Sergiu şi după ce reciti câteva date despre autor,
expuse pe ultima copertă.
Luă un exemplar. Luciul copertei fusese o desfătare pentru
pielea, tot mai uscată de câteva zile, a mâinilor sale. Deschise car-
tea, ajunse la prima pagină. Scrisul era mare, odihnitor pentru
ochi, se putea parcurge uşor, având în vedere şi faptul că romanul
48 HYPERION
limba ţării sale. A fost pentru prima oară când am spus „nu“
– mamei, educatoarei, lumii întregi care încercase să facă din
mine ceva ce nu voiam să fiu!
Spre mirarea mea, a funcţionat. Mama m-a retras de la
grădiniţă în mijlocul semestrului şi am rămas acasă aproape
tot anul următor, până în toamnă, când am început clasa întâi
la Şcoala Generală 12 de pe strada De Mijloc. Acolo, orele se
predau numai în română – nicio şansă să ajung la Honterus
Schule, cum şi-ar fi dorit mama.
Dar aceea era dorinţa ei, nu a mea. Şi-am învăţat că în
viaţă trebuie să îţi urmezi visele tale, chiar dacă în drum le
mai zdrobeşti, fără să vrei, pe ale altora. Chiar dacă uneori
răneşti pe cineva drag, deşi pe atunci n-am înţeles asta…
avea doar 142
de pagini.
Începu să citească. Traducerea era bună, făcea textul să
curgă. Simţea că înaintează. Dar nu putea citi aşa, în picioare.
Nu putea să se concentreze prea mult. Va cumpăra cartea, va
citi acasă, deseară.
Însă, înainta tot mai mult. Aproape că terminase prima
pagină. Aproape că uitase de întâmplările de ieri. Ce-ar fi să
continue lectura? Va lua un ceai sau un cola, se va duce la sub-
sol, în subterană cum i se spune, va lua un loc la una dintre
măsuţe şi va citi romanul. Nu e mare. În cel mult două ore, îl
va da gata! Se convinsese că nu putea să se desprindă. Începu-
tul textului i se părea fascinant! Poate, pe ici pe colo, traducerea
se poticnea puţin. Însă, şi de data aceasta, acele tentacule invi-
zibile ieşiseră pe nesimţite din interiorul textului şi îl cuprin-
seseră din nou. Îl ţineau strâns. Pentru el lectura însemna, îna-
inte de toate, chin, încleştare, tensiune.
Se opri pentru un moment, cât să respire adânc. Se simţea
agitat. Parcă îi fusese pusă o pernă peste faţă. Apoi, îi fusese
luată dintr-o dată. Privi în jur, livid. Nu mai era nimeni în libră-
rie. Trei persoane tocmai trecuseră prin faţa vitrinei, fiecare cu
plasele pline cu cărţi. Domnişoara părea şi ea destul de prinsă
în lectura unei cărţi SF.
– Poţi să îmi aduci un cola, te rog, jos! Să fie rece. Se sperie
când îşi auzise glasul. Realiză că toate corzile sale erau învălu-
ite în sârmă ghimpată, iar parcă o mână invizibilă îl strângea
uşor de gât, pe dinăuntru.
– Sigur, într-un minut! I se auzise domnişoarei glasul lim-
pede, uşor iritat, semn că era o fumătoare înrăită. Îi zâmbise
forţat. Sergiu avea senzaţia că zâmbetul ei apăruse brusc şi se
deschisese ca o paraşută multicoloră, care îi acoperi întreaga
faţă, cu tot cu ochelarii ei, roz, mult prea mari, cu rujul strident,
Beletristica
pe care i-l remarcase şi ultima dată, şi cu pistruii care zvâcneau
ca mici puncte vulcanice, mereu aprinse.
După efortul vorbitului, simţi că îl cuprinse o transpiraţie
abundentă şi rece. Se îndreptă spre scările în spirală şi coborî în
beznă, la subsol, unde, din pereţii groşi apăreau braţe scheletice
care-l atingeau. Trebuia, doar, să aprindă lumina. Ceea ce şi făcu.
Aici, era un alt spaţiu al librăriei, plin cu cărţi expuse pe
domenii, un stand plin cu lumânări parfumate, vreo câteva
mese, un bar. Se aşeză lângă ieşire. Nu era nimeni. Se puse într-o
poziţie confortabilă, încercă să se destindă, cât de mult putea,
apoi îşi îndreptă privirea spre pagină. Când colo, pagina nu mai
avea prima jumătate scrisă. Textul părea şters până la o primă
replică la care el rămăsese şi pe care nu o citise încă. Credea că
delirează. Punea totul pe starea lui de panică, pe care o resim-
ţise în urmă cu câteva minute. Pusese cartea deschisă pe masă.
O întoarse pe dos. Coperta lucea anemic în lumina palidă a
subteranei. Se uită în jur. I se părea că era conjurat de o linişte
stranie. O linişte care deforma conturul obiectelor. I se părea
că obiectele, cărţile, mesele, barul se mişcau sau vibrau învă-
luite într-o ceaţă de culoarea şi densitatea formolului. Văzuse
pentru prima dată formol, atunci când, stătuse pentru o vreme
la cămin, în timpul studenţiei, şi colegul său de cameră îi ară-
tase nişte poze, făcute pe ascuns, din sala de disecţie, când un
grup de studenţi erau implicaţi în procesul de eviscerare a unui
cadavru. Văzuse totul, pe îndelete. Colegul său avea atunci un
telefon performant, pozele ieşiră foarte clare, mai ales anumite
aspecte, cum ar fi acela în care unui cadavru, pielea îi devenise
albăstrie, şi putea să jure că zărise, în poză, cum peştişori tot
albăstrii se mişcau agitaţi dincolo de pielea transparentizată.
Întregul corp devenise un acvariu visceral.
Lumina, în subterana librăriei, scăzuse şi mai mult. Căpă-
tase o nuanţă cadaverică. Şi fata nu mai venea odată. Simţi brusc
că-l cuprinse o sete cumplită, care-l ardea în moalele pieptului,
îi uscase gura şi îi făcuse ochii să lăcrimeze. Ameţise. Îi părea
că totul începuse să se învârtă, împreună cu el. Îi venea să verse.
Şi nu băuse mult, cum exagera el de obicei. Aseară băuse doar
un singur pahar cu vin. Vinul îl ajuta la citit. Îl stimula.
Întoarse cartea. Textul paginii era, în continuare, pe jumă-
tate şters. Se apucă să citească. Îl prinse imediat. Îşi mai reve-
nise. Din nou, tentaculele îşi făcuseră apariţia. Era din nou
subjugat, sub efectul anesteziei. Citea repede, din ce în ce mai
repede. Cuvintele îi treceau prin faţa ochilor ca peisajele tot mai
risipite şi şterse, când eşti într-un tren de mare viteză. Privirea
în goana nebună a lecturii, perspectivele cresc, se micşorează,
pulsul e bubuitul în tobele din interiorul tâmplelor, mintea e
otravă, în jurul său cineva invizibil executa paşii unui dans ritu-
alic. În spatele său, un rânjet în beznă. Din burta acelui peşte din
copilărie ieşeau scântei şi fum care mirosea a sânge. Capul şi-l
mişcă, lent, dintr-o parte în alta, apoi, din ce în ce mai repede.
Capul nu-l mai asculta, o luase razna şi părea că i se deşuru-
bează. Ameţise din nou. Lăsă cartea să-i scape din mână. Când
îşi mai reveni, încercă să o ia, dar în jurul său, pe parchet, apă-
rură muşuroaie de cârtiţe. Ameţeala îl apăsa în moalele capului.
Mintea îi era formată din goluri negre care se roteau scânteie-
tor. Cârtiţele întârziau să apară din muşuroaiele ieşite pe par-
chet. Se trezi cu privirea înceţoşată, cu privirea unsă cu toată
greaţa pe care o simţea acum.
Se aplecă, băgă mâna într-un muşuroi, mâna intră adânc,
muşuroiul avea pereţii din beton. Atinse parcă ceva vâscos care
Beletristica
mişca. La un moment dat, dădu de carte, o prinse, o scoase, ieşi
cu ea din muşuroi, o scutură, în jurul său se împrăştiară stropi
de sânge. O deschise la nimereală, începu să citească cuprins
de frenezie, de spasme. Când se opri, privi paginile parcurse
fără niciun strop de text. Imediat, palmele îi rămăseseră pline
de ţărână.
Avea senzaţia că… dar nu era niciun vis. Nu-şi pierduse
cunoştinţa în timpul acestui delir. Se ridică, se strădui să se com-
porte cât mai firesc, luă cartea de pe jos şi merse sus, în librărie.
Domnişoara nu se clinti de la loc. Când îl zări, tresărise ca arsă,
lăsă cartea, îşi ceru scuze, urma să vină imediat.
Stai liniştită, trebuie să plec, mi-am amintit de o întâl-
nire, pe care urmează să o am la facultate. Doresc să o cum-
păr. Ieri a apărut?
Cred că da, nu ştiu sigur, eu azi am intrat în tură.
Ai citit până acum ceva de el? Îşi mai reveni. Încercă să vor-
bească rar. Să ştii că au avut dreptate criticii, e teribil romanul!
Nu se compară cu nimic din ce a scris până acum!
Serios! Să ştii că nu e pe gustul meu! E prea agresiv şi une-
ori plictiseşte, cum să îţi spun, tocmai prin agresivitatea, pe care,
în cele mai multe cazuri, o duce la extrem… Făcu un gest, ca şi
când, s-ar fi scuturat de scârbă. Ce să zic, nu aş citi mai mult de
un roman scris de el, şi acela poate, pe jumătate. Şi atât.
Înţeleg. Deci, eşti mai, cum să spun, mai sensibilă…
Nu neapărat, chiar deloc aş spune. Aş citi oricând ceva hard.
Bukowski sau alţii sunt pistoale cu apă pe lângă ăsta… Numai
că el îmi dă senzaţia că nu e sincer cu cititorul. Şi am înţeles că
este agresiv şi în viaţa reală. Cică avusese o nevastă pe care o
bătea teribil. Şi câte şi mai câte.
Da, în fine, eu consider că, din punct de vedere literar, tipul
este o voce incontestabilă a literaturii de azi.
Îl obosise teribil discuţia aceasta şi, mai ales, tonul. Şi nu
avea acum, nici cheful, nici dispoziţia necesară să intre într-un
dialog polemic, tocmai cu ea, aşa cum îi apărea acum, ştearsă
şi rujată agresiv! Plăti cu cardul, căci nu avea nimic cash la el.
Luă o plasă cu numele librăriei, băgă cu atenţie cartea, îşi luă
la revedere, încercând să arate o faţă zâmbitoare domnişoarei
care sigur ar mai fi avut ceva de spus, nemulţumită că nu i se
dăduse dreptate, şi ieşi.
Situaţia se agravă încă şi mai tare. Pe măsură ce citea tot mai
mult, paginile rămîneau goale. Copertele, la fel. Cărţile dispă-
reau una după alta. Nu mai ştia pe ce să pună mâna. Hotărâse
să citească din alte domenii. Aceeaşi soartă. Făcuse acest nefe-
ricit experiment cu cărţile sale.
În zilele şi serile care urmaseră episodului de la librărie, se
apucase să citească, să recitească operele pe care le avea acasă.
Citea cu înverşunare, cu o furie teribilă. În jurul lui erau cioburi
de pahare sau farfuriile care căzuseră victime acceselor sale de
furie teribilă. În acele zile, cu siguranţă că ţipetele sale se auzi-
seră în tot imobilul şi pe toată strada. Citea, citea. Se oprea. Se
uita în susul paginii. Rândurile citite nu mai existau. Dădea
pagina. Albul ei îl izbea de-a dreptul în moalele retinei. Astfel,
îi dispăruseră din bibliotecă atâţia clasici români, englezi, ame-
ricani, ruşi, apoi pagini întregi din dicţionare, antologii. Îşi pro-
pusese să citească din ce în ce mai mult, dezordonat, chiar dacă,
orbit de furie, nu înţelegea nimic, chiar dacă citea de aici două
pagini, de acolo trei. Stătea pe jos, înconjurat de cărţile puse la
grămadă, care aproape că formaseră un tunel în jurul său. Era
îngropat. Era condamnat.
HYPERION 49
 Terapie narativă

Dumitru UNGUREANU

„Moartea nu-i poate decât

o schimbare de loc“
„Moartea nu-i poate decât o schimbare de loc“ pe firul Vălcelei era tulbure şi viguros, colorat cafeniu de la

M
Marc-Aureliu lutul albiei, însă aproape curat după ce cărase toate gunoa-
iele şi borhotul de la cazanul de ţuică. Un şănţuleţ trecea
Martie 1962 era pe trecute când a murit tuşa Joiţa, sora cea chiar pe jumătatea pomostului tuşei Joiţa, nu departe de
mică a străbunicului Andrei Ungureanu, zis Şăfu, pe care prispa căscioarei plătite de Taica, după ce, în urmă cu cinci
nu l-am apucat în viaţă ca să-mi amintesc de el. Nici pe tuşa toamne, tuşa fusese dată afară din casa ei de noră şi dor-
Joiţa nu o mai ştiu foarte clar. În memoria mea pluteşte silueta mise o vreme la noi, pe o laviţă, în tindă. Bărbatul îi murise
fragilă a unei bătrâne mărunte, subţiri, îmbrăcate în cămaşă la Cotul Donului, iar băiatul proaspăt şi prost însurat nu
albă şi fustă neagră. Şi ochii verzi ai neamului Ungureanu făcea gât dinaintea nevestei. De ce se certaseră, părea ca de
îi întrezăresc uneori, prin pâcla iluziilor nestinse. Şi nu ştiu la sine înţeles, fiindcă nu se vorbea despre asta; în orice caz,
de ce tresar când văd o femeie cu astfel de ochi, tot mai rar nimeni nu-mi spunea tocmai mie, care întrebam de toate
de găsit în realitate şi chiar în vis… celea… Locul cu odăiţa nu era împrejmuit de nicio umbră
Iarna cernuse ceva zăpezi şi le geruise. Acum, de gard. Mai apoi, moştenit de ţaţa Niculina Oanţei, urma
împrimăvărându-se, pământul mustea de apă şi de lacri- să fie închis în curte de soţul acesteia, nea Mitică Bizdeche.
mile plânse după el. „Ni l-au luat“ – aşa spuneau toţi din De la ei a rămas în folosinţa unui nepot de văr, rudele noas-
sat despre „înscrierea la colectiv“, cum s-a numit neoficial tre neavând copii; iar nepotul, fără nevastă şi cam bolnav, l-a
operaţiunea. Spre miezul zilei, când soarele prindea putere, vândut după 1990, el aciuându-se într-o chiţimie pe-aiurea…
un abur uşor plutea peste câmpuri şi peste sat. Nu se întin- În vara lui 1959, când zidiseră casa Dadei, mătuşa mea,
dea uniform, neted şi lipicios, ci căpăta înfăţişări ciudate, de Taica tocmise pe Radu Pisică şi pe oamenii lui să ridice una
stâlpi, momâi sau glugi de coceni, care se menţineau până mică şi pentru tuşa Joiţa. Gătaseră treaba în câteva zile: o
seara, îngroşându-se odată cu apusul. Fuioarele se plimbau căsuţă ca o bojdeucă, încă obişnuită în acei ani: stâlpi de sal-
tulburate pe uliţe şi prin grădini, fără să adie pic de vânt. câm la colţuri, ziduri din laţi cu zăbrele de răchită şi chir-
Poposeau ici şi colo, se înfăşurau după trunchiul vreunui sal- pici cruzi îndesaţi între stinghii, pod din scânduri de brad,
câm sau se lipeau de zidul câte unei case, apoi dispăreau de acoperiş de şiţă, uşi negeluite, pământ pe jos, tencuială de
parcă îşi găsiseră sălaşul secret. Unii spuneau că sunt sufle- lut văruit, geamuri în toc fix, mari cam de două palme. O
tele morţilor, alţii rânjeau cu dinţii galbeni de tutun c-ar fi tindă, o odaie, prispa deschisă şi-un coteţ alături, pentru
vrăjitoare sau iele fugite de prin păduri. nişte găini. Să fi avut răgaz, Taica încropea şi gard, fiindcă
Scăpate de gheţuri, pâraiele curgeau prin şanţuri cle- Maica îndemna mereu să-l facă. Deşi tuşa Joiţa era din nea-
ioase, din sat spre Vălcea şi de acolo spre Neajlov. Pe locurile mul soţului, bunica mea ţinea mult de tot la năpăstuită şi-i
rămase nearate bălteau în ochiuri limpezi. Şuvoiul adunat ducea deseori câte ceva de-ale gurii, la noi găsindu-se mereu

50 HYPERION Beletristica
 în plus. Maica mă luase la înmormântare fiindcă Taica refu- Catiţa: Cu flori nestemate culese în fir
zase să meargă, răstindu-se, scurt, că el nu poate să o vadă Didica: Lung timpul pe noi ne desparte
pe mătuşa lui moartă! Şi trebuia să fie şi-un bărbat de la noi Diţa: Căci mare e mila Lui bună
din familie – tata era la serviciu, în Balastieră, Tatoniţă plecat Catrina: Întâi la trei zile pomană
din sat nu mai ştiu pe unde. Iar eu aveam şase ani şi păream Gherghina: Şi pielea pe faţă doar cute avea
suficient de mare să duc pe umeri neplăcuta îndatorire… Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?
Soarele încălzea bine când am ajuns cu Maica lângă odă- Safta: Şi fiere în sângele ei
iţă. Câteva femei, îmbrăcate cu ţoale cernite, cu broboade Catiţa: Toate frumos rânduite pe laturi
uzate pe cap, şedeau afară, în picioare. Alături, pe nişte scă- Didica: Şi singuri suntem în casă cu noi
unele, trei bărbaţi cu haine de toată ziua şi căciuli ţuguiate. Diţa: Sufletul ei parte să aibă
În drum adăsta o căruţă cu boi. A cui era, cine o conducea Catrina: Apoi la şase zile pomană
– am uitat, de voi fi ştiut vreodată!… Am uitat şi cum arăta Gherghina: În jos albă şi deloc zgrunţuroasă
sicriul – la noi în sat se spunea tron – în care o puseseră pe Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?
tuşa Joiţa, am uitat şi cum arăta băiatul ei, şi nora, şi nepoa- Safta: Şi sufletul ei tot fiere
tele – care nu erau cu mult mai mari decât mine, dar nicio- Catiţa: Betele ei lungi şi-nflorate
dată nu mă băgau în seamă. Popa nu venise, nici ţârcovni- Didica: Atuncea uităm unde suntem
cul, nici copiii care, la moartea vreunui consătean, găseau Diţa: De cele alese prilejuri
prilejul agonisirii câtorva bănuţi, dintre cei azvârliţi de rude Catrina: La nouă zile pomană din nou
la slujbele din răspântii sau în dreptul puţurilor de pe mar- Gherghina: Şi dinţii întregi îi avea
ginea şoselei către biserică şi cimitir. Maica m-a lăsat afară, Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?
lângă femeile bătrâne. Mi-a zis să stau cuminte şi a intrat în Safta: Şi fierea otravă rea este
odaia unde, în tronul învelit într-un macat – ţesut, nu ales Catiţa: Bătute cu fire-aurite
–, odihnea tuşa Joiţa, al cărei chip nu mi-l mai aduc aminte. Didica: Şi uităm cum ne cheamă
Am stat lângă acele femei. Diţa: Când lung poposi-va acolo
Catrina: La trei săptămâni pomană la fel
Gherghina: Când am scăldat-o, se ţinea bine Gherghina: Obrazul ei fără pungi
Sultana: Atuncea de ce-o fi murit? Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?
Safta: Eu cred că de inimă rea Safta: Şi otrăvită fiind pe de-a’ntregul
Catiţa: Am îmbrăcat-o cu mâinile mele Catiţa: Şi fusta ei plină cu flori
Didica: A trecut mult de când au dat-o afară Didica: Rău dar să ne-aducem aminte
Diţa: Acuma a scăpat de toate, a luat-o Ăl-de-Sus Diţa: La sânu-i prielnic şi când
Catrina: Bine că are cine să-i facă pomenile Catrina: Pomană la şase săptămâni iară
Gherghina: Şi nici n-avea pielea uscată Gherghina: Pieptul şi gâtul ei păstrate
Sultana: Atuncea de ce-o fi murit? Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?
Safta: În ea s-a strâns fierea încet Safta: Moartea încet o cuprinde
Catiţa: Şi lucrurile toate îi veneau bine Catiţa: Cu mândrie purtată ar fi
Didica: Şi nu se poate să fi uitat Didica: De cei pe care la sân i-am crescut
Diţa: La sânul Lui, unde drepţii se hodinesc Diţa: Timpul s-ar face spre a
Catrina: Pomenind-o pe ea până în ziua de-apoi Catrina: Şi iar la şase luni pomană
Gherghina: Părul ei lung era încă şi des Gherghina: Cum dintre noi niciuna n-avem
Sultana: Atuncea de ce-o fi murit? Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?
Safta: Şi fierea pe de-a’ntregu’ a umplut-o Safta: În braţele ei reci şi uscate
Catiţa: Cămaşa ei albă şi moale era Catiţa: De orice femeie la joc
Didica: Prea lung, timpul uitare aduce Didica: Şi încă mai rău este
Diţa: Mila Lui blândă asupra ei o să vie Diţa: Învia morţii atunci
Catrina: Pomenind-o pe ea, pe ei pomenesc Catrina: Pe fiecare an câte două
Gherghina: Şi negru, şi moale la pipăit Gherghina: Şi pielea întinsă pe şolduri o are
Sultana: Atuncea de ce-o fi murit? Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?
Safta: Fierea e verde şi-amară la gust Safta: Din care nici vreun om
Catiţa: Ţesută din in şi bătută Catiţa: Şi pieptarul ei moale şi cald
Didica: Şi uită pe noi şi pe sine Didica: Atuncea când cei pe care la sân
Diţa: Şi pacea din cer o va hodini Diţa: Sufletul ei se va-ntoarce
Catrina: Pomană făcând cu sufletul lor Catrina: Şi astea vreme de ani şapte
Gherghina: De parcă păr de codană era Gherghina: Întinsă pe buci şi lucioasă
Sultana: Atuncea de ce-o fi murit? Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?
Safta: Şi inima ei plină de fiere Safta: Nu ştiu să se fi întors

Beletristica HYPERION 51
Catiţa: Cu flori înflorat pe la copci lumea cealaltă ţi se vor pleca frunţile. Dar nouă, ăstora de
Didica: I-am crescut şi ne uită mai trăim, nu ne e dată moartea glorioasă. Un război a tre-
Diţa: Dar trupul viermii au să-l înghită cut, altul a venit şi s-a dus, noi am scăpat din ele, am câş-
Catrina: Lungi cât o viaţă şi grei peste poate tigat pământ după primul, l-am pierdut după al doilea, nu
Gherghina: Peste coapse şi pântec ne mai rămâne decât să aşteptăm tăcuţi moartea, cu lumâ-
Sultana: Atuncea de ce-o fi murit? narea în mână, pe pieptul fără decoraţii…
Safta: Ori poate auzul n-a auzit
Catiţa: Şi broboada moale şi neagră Moică: Dar de ce să mori? Eu nu vreau să mor, ori-
Didica: Şi singuri pe lume de parcă cât ar zice cineva că moartea nu este decât o schimbare de
Diţa: Şi în ţărână se va întoarce case şi că locul meu cinstit e doar ăla de veci, pe lumea cea-
Catrina: Şi roadele câmpului vor fi laltă. Astea sunt ziceri, cred eu, fiin’că nimeni de acolo viu
Gherghina: Arsă pe pulpe de soare şi vânt nu s-a-ntors, să ne spună cum este. Eu, slavă Domnului,
Sultana: Atuncea de ce-o fi murit? trăiesc, muncesc şi mă satur de mama ei de viaţă, nu prea
Safta: Ori poate văzul n-a văzut am timp nici să mor. Şi dacă aş muri, cine ce-ar folosi din
Catiţa: Înfăşurată în tron de macat asta? Eu, unul, am locul meu, bun-nebun, pe lumea asta!
Didica: N-am fi pe pământ Nu-l dau pe celălalt, şi altul nu-mi trebuie de-ar fi chiar să
Diţa: Căci moartea e schimbare de loc mor! Ba răul mai rău ar fi dacă aş muri, fiin’că fără mine o
Catrina: Ajunse pe lumea cealaltă curte şi-o casă s-ar duce prea trist şi iute pe apa sâmbetei!
Gherghina: Şi cine poate să creadă Voi ştiţi: cine mi-ar ţine locul? Amărâtă nevasta îmi este şi
Sultana: Atuncea de ce-o fi murit? fiii căzuţi la Cotul Donului, fără copii. Nepoţi nu avem şi
Safta: Nici sufletul n-a suflat nimeni cu umeri să sprijine gospodăria la moartea mea. Şi
Catiţa: Spre locul de dincolo trece vreau să nu mor – nu fiin’că nimeni nu m-ar plânge; dar tre-
Didica: Am fi pe alt loc buie să trăiesc să-i plâng eu pe-ai mei, cu lacrimi de iască!
Diţa: E doar o schimbare de loc Şi poate să spintec pe vreunul dintre cei care mi-au omorât
Catrina: La schimb cu lumea aceasta băieţii! Uscată nevasta îmi este şi ochii ei secaţi de lacrimi
Gherghina: Că moartea la sine a luat-o? sunt. Cine pomenile-ar face? Cine plăti-va groparii? Şi sufle-
Sultana: Atuncea de ce-o fi murit? tul meu n-ar veni noaptea să se hodinească în lână, şi apa în
cană ar sta nebăută. Eu locul meu loc îl vreau pe astă lume,
Găsisem o bucată pătrată de hârtie albastră, din acelea căci aerul mai bun aici este. Nimeni nu ştie cum e pe lumea
folosite la împachetat diferite obiecte. Ştiam să fac din ea cealaltă, fiin’că de-acolo nimeni nu s-a-ntors, să ne spună.
o bărcuţă. Oricât m-am străduit deunăzi, n-am mai reuşit. Mie aici îmi place, şi aici mai am socoteli de-ncheiat. Cred
M-am dus lângă şanţ şi-am lansat jucăria pe apa ce curgea în Dumnezeu şi el mă vede cât îi sunt de supus. Dar să mă
suficient de iute şi de lin ca să ducă barca la vale fără să o ierte că nu vreau să mor şi să merg la el. Nu vreau să-şi facă
bage la fund. Am urmărit-o până la capătul pârâiaşului. Nu griji din pricina mea, mă descurc eu p-aici singur…
s-a împiedicat de nimic şi a trecut cu bine de pragul săpat în
malul Vălcelei. Scăpată întreagă din micile vârtejuri de pe Moană: Ba eu, unul, m-am săturat. În viaţa aceasta, pe
firul torentului, a dispărut dincolo de puntea lui Nenecea, lumea aceasta, numai necazuri am tras. Nimic nu mi-a fost
unde n-am mai văzut-o. M-am întors la casa tuşei Joiţa, şi dat să îmi bucure sufletul. De când m-am născut şi până în
m-am aşezat pe talpa de la prispă, la soare, în spatele celor ziua de azi amarul întruna m-a însoţit. Aşa că nu mai vreau
trei bătrâni care stăteau pe scăunele şi pâcâiau tutun. nimic şi aştept clipa fericită când voi trece dincolo. Căci
moartea nu e doar o schimbare de loc. E altceva. E ca întorsul
Moanţă: Se duse şi Joiţa. Ca mâine o să ne ducem şi acasă din bătălii crunte, din munci grele, din călătorii oste-
noi. Şi cum muri ea, ca un câine. Aşa poate murim şi noi, nitoare. Dincolo e locul meu. Fie el gol – mai gol decât cel
mâine, poimâine. Parcă poţi să ştii când îţi vine sorocul şi de aici nu poate să fie. Fie viaţa mea toată sub flamura nop-
cine e lângă tine atuncea? Poate nu e nimeni şi întinzi mâna ţii, eu nu mai pot măsura paşi înainte pe lumea asta, unde
după lumină şi strigi şi vrei să apuci viaţa de un picior şi ea flutură flamura roşie. Dincolo, toate vor fi cum se zice. Raiul
se duce, se duce, se duce şi n-are cine să te ajute, cine să-ţi mă aşteaptă, ştiu bine; aici prea mult pătimit-am. Naşterea
dea o cană de apă, cine să te mângâie un pic şi să-ţi mai dea toată e chin şi durere. Moartea stinge. Ori se stinge uşor în
niţel din curajul pierdut. Sau se poate să mori în bătălie, pe trupul tău, îţi alină sufletul, îţi domoleşte văpaia din inimă
câmpul îngheţat în flăcări, aşa cum a murit Marin al ei, cu şi din vintre. Naşterea ţipă şi lacrimi şiroaie pe faţa gingaşă,
arma în mână luptând contra păgânilor. Atuncea nimeni dar plină de spaimă a femeii născătoare, se varsă. Blândi-
nu va uita de tine şi te vor chema cu nume de erou. Locul şoara de moarte te-nvăluie în giulgiul cel alb al tihnei depline.
tău va fi cinstit aici, nu pe lumea cealaltă, deşi moartea nu-i Se zbate pe jar născătoarea şi aduce pe lume un copil sortit
poate decât o schimbare de loc. Şi nimeni nu se va acoperi vieţii şi durerii, un suflet plăpând care ţipă şi se-mpotriveşte.
dinaintea crucii tale, înfiptă la răspântie de drumuri sau la Adie zefirul când moartea culege pe omul copt de suferinţă,
intrarea în cimitir. Ţie, căzut în luptă cu păgânii, chiar şi pe spre a-l izbăvi. Cine se teme de moarte, acela necopt este.

52 HYPERION Beletristica
Cine se teme de moarte, acela degeaba s-a născut. Cine zice
că se ia cu moartea de piept, acela crede smintit că lumea
nu-l merită şi face pe naiba să-şi lungească viaţa de nimic.
Cine curajul de-a muri cucereşte, acela tihnit locul de veci
şi-l aşterne şi pacea împacă sufletul lui. Viaţa înseamnă pre-
gătire pentru moarte şi cine ştie asta, cunoaşte că trăieşte un
vis, nu o viaţă. Eu m-am săturat de visul acestei vieţi, pen-
tru că mi-a fost dat unul groaznic şi de-aia vreau să se ter-
mine. Nu ştiu dacă voi muri demn sau jalnic, dar inima mea
doreşte moartea, aşa cum floarea doreşte soarele şi copacul
din pustiu apa limpede a izvorului. Mă face asta vrednic de
tihna cerească sau mă aruncă în scuipatul dispreţului ome-
nesc? Nu ştiu. Ştiu doar că nu ştiu nimic!
Şi am văzut că venea popa Averescu, fâlfâind sutana lungă
şi patrafirul soios, însoţit de un tânăr pirpiriu, Gică Barbu,
care avea să-şi câştige porecla de Colăcel. Popa ţinea o carte
sub braţ, iar Colăcel ducea cădelniţa şi un fel de taşcă, poate
goală, poate cu ceva în ea. Se strânsese lume mai multă, ca
la mort. Stăteau femeile bulucite la uşă, iar când oamenii
bisericii sosiră, li se făcu pârtie să intre. Un timp nu se auzi
nimic, apoi slujba cântată se prelinse afară ca fumul pe coşul
sobei. Şi iar tăcere, şi iar agitaţie, după care popa şi ţârcov-
nicul ieşiră clipind des. Doi bărbaţi scoaseră sicriul cu tuşa
Joiţa. Îl puseră pe o masă, împrumutată de la careva dintre ai
lui Mocanu. Proţăpit lângă tron, popa începu iar să citească,
în tandem cu dascălul:
– Să luăm aminte…
– Doamne miluieşte!…
Şi tot aşa, cât fu nevoie. Nu îngenunche nimeni, fiindcă
jos era ud şi se făcuse noroi de atâtea călcături. Femeile se
îndoiau de la mijloc, bărbaţii îşi plecau capetele descoperite.
Soarele încălzea tot mai puternic, iar eu mă uitam la oameni,
fără să fiu atent la ce citea popa. Mă miram că fiecare chip,
de femeie sau de bărbat, e încremenit în tăcere, de parcă toţi
purtătorii de cap erau îndureraţi de moartea tuşei Joiţa. Nu
ştiam dacă trebuie să plâng, fiindcă vreo două sau trei babe
începuseră să bocească, însă nimeni nu plângea cu adevă-
rat, nici băiatul tuşei, nici nora sau nepoatele. Încercam să
fiu serios, priveam şi eu pământul, căznindu-mă să nu râd
când vedeam cum fuge vreo gâjganie printre picioarele
oamenilor. Pe urmă mi-au stârnit interesul boii şi căruţaşul,
însă n-am fost lăsat lângă ei. Maica mă urmărise de departe
şi m-a prins de guler când am dat să mă urc în căruţă. M-a
ţinut de mână tot drumul de la odăiţa tuşei până la biserică.
Nici să culeg şi eu vreun bănuţ la răspântie nu m-a lăsat,
când a zvârlit un pumn de monede nu-mi amintesc cine!…
Drumul până la cimitir nu era lung, n-a durat nici jumă-
tate de ceas. Căruţa s-a oprit dinaintea porţii, femeile s-au
dat la o parte, doi bărbaţi au dus tronul în biserică, dar nu
toată lumea a intrat să asculte slujba. Pe mine m-a tras înă-
untru Maica, şi-am stat ca pe ghimpi un timp. Încercam să
descopăr ceva anume la lumânările aprinse în sfeşnice, la
icoanele pictate şi afumate de pe pereţi, la candelabrul de
alamă atârnat de tavan, la stranele de lemn rece, la uşile
altarului. Nimic nu mă tenta la scotocit şi cred că mi-era
Beletristica
teamă de popa Averescu. I se dusese buhul că ne taie limba
dacă vorbim sau facem prostii. I-am zis Maicii că mi-e frig.
M-a lăsat afară, unde erau destui oameni atenţi să nu fac
vreo nefăcută. Chiar nu aveam chef de una din astea, fri-
gul din biserică îmi intrase în oase, de unde parcă n-a ieşit
nici până azi. Aşa că m-am dat aproape de zid, lângă fereas-
tra deschisă a naosului, am privit în jur şi-am stat nemiş-
cat, să mă pripească lumina soarelui de după-amiază. Iarba
din curtea bisericii nu se înverzise, dar mi se părea că ples-
nesc mugurii pe crengile pomilor. Aburii se adunau peste
sat, urcau din valea Neajlovului sau izvorau de prin grădini,
cine ştie!… Curând aveau să împâclească soarele, tăindu-i
căldura. Şi pe când mă gândeam la răcoarea iminentă, am
văzut cum zbura şăgalnic printre oameni un fluture alb.
Nimeni nu-i da importanţă ori nu-l vedea. M-am repezit
să-l prind, urmărindu-l prin spatele altarului spre cimiti-
rul care astăzi e cotropit de gospodăria unui popă fără alt
Dumnezeu decât banul. Fluturele s-a ridicat desupra cruci-
lor puse la mormintele străbune, şi l-am pierdut de tot prin-
tre crengile salcâmilor mărginaşi. M-am răsucit către bise-
rică. Geamul dinspre nord era deschis, iar sub el zăcea un
pietroi. M-am urcat şi-am privit înăuntru, de unde venea
glasul subţire al lui Colăcel:
– Şi s-a înălţat la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui!…
O rază de soare se strecurase pe fereastra cealaltă şi cădea
pe faţa moartă şi albă a tuşii Joiţa. Şi deodată mi s-a părut
că tuşa rânjeşte la mine, că deschide gura şi clănţăne din-
ţii galbeni. Cât să fi privit la închipuirea asta? Nu ştiu. Spe-
riat, m-am dat jos de pe piatră şi-am fugit acasă. Taica îşi
găsise de lucru la o cotigă, nu m-a luat în seamă. M-am
băgat în pat, unde îmi ştiam locul, lângă soba de cărămidă
în care se făcea foc de paie. Soba era rece, focul se aprin-
dea numai seara, iar eu am început să tremur. O săptămână
m-au ţinut frisoanele. Nu am mâncat nimic, nu am ieşit la
treaba mare, nici pipi nu prea mi-a curs, deşi beam apă des.
Nimeni n-a priceput ce boală sau durere am, iar eu nu vor-
beam, să-i lămuresc.
Şi deodată, după o săptămână, m-am dat jos din pat
şi-am apărut pe prispa casei, unde soarele se juca nepăsă-
tor şi toţi ai curţii discutau despre orice, numai despre mine
nu. Viaţa noastră a curs înainte de parcă nimic nu se întâm-
plase. Niciodată nu s-a mai discutat în familie despre asta.
Poate nici nu s-a petrecut…
versiunea întâia – 24-25 martie 1978
= 2 Mai, Constanţa =
(Notă după prima lectură, în 1978: Complet nemulţu-
mit de această povestire. Nu cred însă că altădată aş fi putut
scrie mai bine dintr-una. Pe urmă, nici nu mai puteam răbda
până altădată.
Notă din 2022: La reluare, sunt tot nemulţumit de ce-am
scris, dar nu mai am dispoziţie şi poate nu mai am timp
pentru altă versiune, aşa că – scuze cititorului! – o public
nefinisată…)
HYPERION 53
Personaje:
t
Adrian George ITOAFĂ

Nirvana în pielea goală

NAIV (personaj naiv, decis să facă o schimbare în viaţa lui,
acceptă orice sacrificiu. Aude ceva de Nirvana şi se hotăreşte
să caute un iniţiator. Este o persoană de statură medie, poartă
de problemele cotidiene, acceptă contra unei sume de bani
să îi urmeze sfaturile.
De la început se face confuzie. Cei doi au impresia că
vorbesc de aceeaşi Nirvana. Naivul vrea să atingă Nirvana
blugi şi cămaşă verde de mătase, încălţat cu pantofi verzi. Ulte- budistă, dobândită cu ajutorul contemplaţiei şi a ascezei,
rior renunţă la haine, fiind convins de Ascet) în timp ce Ascetul are impresia că trebuie să îl introducă
ASCET (cerşetor cu aliură impozantă, aflat întâmpător lângă în lumea muzicală a formaţiei Nirvana.
Naiv, pretinde că îl poate iniţia şi pune o vorbă bună mem- Ascet practică asceza, fiind un pustnic, în sensul inte-
brilor Nirvana. Îmbrăcat cu straie sfâşiate de câini şi de molii, riorizării, trăind de cele mai multe ori singur, adăpostit
aflat sub influenţa unor substanţe halucinogene, un tânăr într-o canalizare.
fără căpătâi).
SFÂNTU’IERI (o persoană adăpostită într-o canalizare, Scena 1
îmbrăcat cu straie ponosite, în etate, cu barbă neîngrijită, aflat
Se aude muzică cântată de Nirvana, Smells like teen spi-
în stare de ebrietate, trăieşte întrecut, amintind ziua de ieri).
rit. Se trage cortina, se aprind lumini.
SFÂNTU’AŞTEAPTĂ (o persoană adăpostită într-o canali-
NAIV(rosteşte cu voce tare despre frământările lui):Am
zare, îmbrăcat cu straie ponosite, în etate, cu barbă neîngri-
auzit la cineva vorbind de Nirvana, cum, că, mă poate duce la
jită, aflat în stare de ebrietate, are aşteptări de la persoanele
vindecare. Biserica nu m-a ajutat, aşa că, trebuie să aflu cine
cu care se intersectează).
propăvăduieşte această religie spre a mă integra.
O VOCE (o doamnă care asistă la scenă şi reacţionează ca
ASCET (un cocoşat, îmbrăcat ponosit, negru ca tăciunele,
o formă de protest asupra situaţiei penibile ale celor doi
protagonişti) reuşeşte să îi insufle încredere naivului, se scutură, luând pozi-
POLIŢIST (chemat să ia măsuri asupra celor două personaje). ţie de drepţi şi i se adresează): Salut! Nirvana, zici? Cauţi să
AMBULANŢIER (sosit la faţa locului, reuşeşte să îi imobi- ajungi rapid la Nirvana, eu sunt alesul, trebuie să mergem. E
lizeze şi să îi predea la spitalul de nebuni). cale lungă, dar merită să ajungi la sunetele ei.
GARDIAN (dezinteresat de activitatea pe care o are, cea de a NAIV(nedumerit): Ce sunete?
supraveghea ordinea şi liniştea locuitorilor prezenţi în acest ASCET (explicând): Aceşti rockeri sunt bestiali.
aşezământ). NAIV puţin confuz): Ce vrei să spui? Dar, hai, ce mai con-
tează, s-ajung degrabă, hai!
Prolog ASCET(grăbit să-l prindă din urmă): Pentru a ajunge la
Acţiunea se desfăşoară pe stradă, lângă o canalizare. Un Nirvana, trebuie să plăteşti Apăi, hai! S-o luăm pe scurtătură.
naiv, auzind că Nirvana este de fapt eliberarea definitivă Dar e musai să te lepezi de straie şi păcat.
de suferinţă, că îi poate creea o stare de fericire, decide NAIV: Cam, cât? La mine am o mie. Ce mare grozăvie,
să se elibereze de straie, pentru a pătrunde în cunoaşte- de straie eu mă lepăd cât ai clipi şi de păcat, de care-s încur-
rea non-eului, la sugestia lui Ascet. Se lasă convins să îl cat. S-ajungem la Nirvana.
urmeze spre cunoaştere, deschizându-şi mintea întunecată ASCET: Sunt buni şi ăştia frate, avem de mers pe jos.

54 HYPERION Teatru
 Intrând în canalizare, Naivul aruncă îmbrăcămintea
ce este vinovată.
ASCET: Aşa, e mult mai bine.
NAIV: Dar tu, de ce eşti îmbrăcat?
ASCET: Să nu uităm, eu am atins Nirvana. S-o luăm pe
scurtătură.
NAIV (întrebător): Pe care scurtătură?
ASCET (convingător): Ca să ajungi trebuie să mergi
la trepte.
NAIV (se îndreaptă spre trepte): Am ajuns la trepte, ce
să mai fac?
ASCET (îl urmează): Trebuie să cobori mai întâi.
NAIV (bate din picioare): Am coborât o treaptă.
ASCET (nehotărât): Dacă ai coborât, urcă.
NAIV (bucuros): Să urc de-mi ceri, eu urc.
ASCET: Da, domnule. Aveţi atât, o treaptă.
NAIV: După o altă treaptă?
ASCET: Poţi să cobori.
NAIV: Iar să cobor?
ASCET: Da., nu mai sta pe gânduri.
NAIV (temător): Cobor, da-i întuneric.
ASCET: Coboară degrabă, ai grijă la cap.
NAIV: Cam cât?
ASCET (glumind): Vreo 666 trepte.
NAIV (credul, pregătit să coboare): Văleu! Mă ţin picioa-
rele la astă încercare?
ASCET (râde): La coborâre, este ce-l mai uşor.
NAIV (se opreşte): Dar, de ce este necesar să cobor atâ-
tea trepte?
ASCET (impunător): Ca să atingi Nirvana, trebuie să
suferi. Ai suferit?
NAIV(plângător, şi suferind): O, da! Am suferit de picioare
nătânge, de şale, de toate bolile.
ASCET (privindu-l fix în ochi): Şi te mai dor?
NAIV (odihnindu-se): Nu. Chiar nu.
ASCET: Atunci nu te mai plânge.
NAIV (coboară): Este din ce în ce mai frig şi întuneric frate.
ASCET (îmbărbătând): E bine, asta e calea de urmat.
NAIV: Mi-e sete şi foame.
ASCET: Nu ai nevoie, trebuie să posteşti, să cureţi tru-
pul de păcate.
NAIV (puţin dezamăgit): Să postesc? Proştii postesc, eu
vreau mâncare şi apă.
ASCET (îndrumând): Bine, vezi culoarul din stânga?
NAIV: Îl simt, nu ai o lumânare?.
ASCET (continuând să îndrume): Ce faci, unde păşeşti?
Păşeşte la stânga.
NAIV (se conformează): Am păşit.
ASCET: Vezi pe jos hrană?
NAIV: Nu văd, parcă aş fi orb.
ASCET: Întinde braţele, ce simţi?
NAIV: Cuprind un hoit.
ASCET: Deci, simţurile-s bune!
NAIV: Nu mai doresc nimic, vreau doar să ies.
ASCET: Aşadar, te-ai potolit?
NAIV (aminteşte despre ce şi-ar dori): Vreau să ating
Nirvana, dar trebuie s-o văd.
ASCET: Aici, la stânga, iar, coboară până la final.
NAIV: Of, unde-o fi finalul!
Teatru
ASCET: Eşti fix, la jumătate.
NAIV (dezamăgit de câte-s de îndurat): Atât, la jumătate?
ASCET: Atât.
NAIV: N-am aer, nu pot să mai respir!
ASCET: Atunci, fă iar la stânga.
NAIV: Pardon! Nu vreau, virez curând la dreapta.
ASCET: E treaba ta.
NAIV: Au! Ajutor! Un lift hodorogit mă poartă sus la
trepte. O iau de la început!
ASCET: Cum n-ai dat ascultare, o iei de la-nceput.
NAIV: De-aş mai avea răbdare!
ASCET:Pentru a ajunge să te integrezi în absolut, trebuie
să te cureţi de păcate, să ai răbdare frate.
NAIV: Ce-nseamnă asta! Să sufăr până pier?
ASCET: Nu ai să pieri. Aşa cum ai acceptat cu uşurinţă
să intri în păcat, aşa te lepezi, e adevărat mai greu. Ce e uşor,
e lucru memuncit, este greşit.
NAIV: Atunci, sfârşeşte-mă odată, că nu mai pot.
ASCET: Ba, ai să poţi. Atingi curând Nirvana.
NAIV: Nirvana, nu mai pot…
ASCET: Atunci când crezi că nu mai poţi, mai poţi puţin,
e simplu, voinţa e în tine.
NAIV: M-ai păcălit. M-ai stors de vlagă, şi uite, am
îmbătrânit.
ASCET: Trebuie să cuprinzi toate etapele, mai ai puţin
şi-ţi vei cunoaşte calea.
NAIV: Cât de tarziu să fie, adâncul mă înspăimântă?
ASCET: Mai ai puţin!
NAIV (simte că ceva nu este în regulă): Ce ghinion! Văd
iar pisica neagră, şi-mi ceri să mai cobor?
ASCET: Nu ai de ales. Îţi cer, iar să cobori. Alege cifra 3,
6 sau 9, vor fi de ajutor.
NAIV: O, da, numere înălţătoare. Aş vrea să nerg pe 19,
mărite vorbăreţ?Atunci eu m-am născut.
ASCET: Complicate-s căile Domnului.
NAIV: Bine, aleg să merg pe 19, şi iarăşi cer ceva.
ASCET: Ce mai vrei, omule?
NAIV: Vreau 19 ani, acolo să rămân.
ASCET: Nu se poate, nu.
NAIV (rugător): E, hai, că poţi! Uite îţi dansez sau cânt,
ori ce vrei tu, alege.
ASCET: Îmi ceri să aleg?
NAIV: Da.
ASCET: Nu vreau, îmi e deajuns că mă cicăleşti cu bana-
lităţi, mai vrei să-mi cânţi, să joci?
NAIV: Te rog!
ASCET: Hai, fie, rămâi cu sufletul ca la 19 ani, trupul în
schimb se va usca, te vor durea toţi anii ce au fost uitaţi, vei
suferi de boli crunte şi multe alte întâmplări ce vor urma, nu
pot să-ţi spun, le vei simţi pe toate.
NAIV: Ok! Doar ce-ai promis!
ASCET: Am promis, să te simţi ca un adolescent. în timp
ce trupul îmbătrâneşte. Tu ai decis să mergi pe 19.
NAIV: Of, da, 19 ani! Să schimb aş vrea şi luna.
ASCET: Luna este un satelit ideal, îţi luminează calea.
NAIV: Nu mă refer la luna de pe cer, cer să se schimbe
luna din calendar. Să fie de se poate chiar luna mai, renaşte-
rea, măi frate!
HYPERION 55
 ASCET: De ce alegi renaşterea şi timpul mereu nepotri-
vit, când totu-i hărăzit pe 19 noiembrie, eu mi-aş alege tex-
tul ce mi-e sortit, cu bune şi cu rele.
NAIV: Nu eu am ales să fiu părtaş acestui timp terestru,el
m-a ales, nepotrivit ca restul. Să-l fi ales, l-aş fi ales, dar, deo-
sebit de restul. Noiembrie e rece, şi timpul trece, mă înghion-
teşte. Sunt prizonier de restul. Habar nu am cum sunt purtat
spre temniţa grăbită a maturităţii.
ASCET: Ignoră-l pe 19 noiembrie, fă permutări măreţe,
alege-l dacă vrei pe 13.
NAIV: Nu, nu 13, este cu ghinion. Aici sună clopotele
sfârşindu-mi viaţa. Întimp ce dorm eu vreau să aud talanga-n
asfinţitul ce strigă adunarea cornutelor însetate, coborate la
izvoare, unde se aud prelungi scurgeri line ce dezmorţesc
văcarii…Of! Iar mă ceartă colegii, de cameră şi restul par a
fi, fantome îngrozitoare.
ASCET: Puşchea pe limba ta!
NAIV: Azi cică-s liber, dar nu-s, nu am habar. De par a
fi,ţinut de cineva? Mă ţine, că dacă nu, plecam. Matusalemic
împiedicat de grijile purtate ca papucii, uit că-s prezent pe
treisprezece.Treisprezece…
ASCET: Aşa crezi tu, că este cu ghinion, şi-ţi merge prost.
Fugi de aici, ce are sula cu prefectura?
NAIV: Are cum are pisica neagră.
ASCET: Ce are pisica neagră?
NAIV: Aduce ghinion. Vezi tu, mereu aduce ghinion. Tre-
buie să rumeg timpul, să rumegi arceva. Surpriză! Îmi încol-
ţeşte grâul. Număr răsadurile. Treisprezece… Bănuiam eu că
se întâmplă ceva! La naiba! Trebuie să ajung degrabă la toa-
letă. Fac treisprezece paşi şi ajung. Of! Uit de la mână la gură.
Normal că uit, doar sunt matusalenic, să nu spun schizofre-
nic. Şi cum stau aici în astă grotă, ascult dangăte de talangi,
coborând spre valea cu aşteptări şi dealul cu soare unde eu
sunt mare. Mare cât marea cea mare, scofală.
ASCET: Hai, fie, rămâi cu sufletul ca la 19 ani.
NAIV: Te rog, păşeşte. Simt iar ceva, pe cineva…
ASCET: Halucinezi. Ţi-e teamă de ceva?
NAIV: Hai, nu mă supăra, am dat de cineva. Aprinde o
lumânare, să văd pe ce-am călcat.
SFÂNTU’IERI: Pardon, pe sfânta mama mare. Sunt Sfântu’
Ieri, în timp ce coborai în tainice umbre tenebre, purtat spre
iluzii sfârşite, te împiedicai de trupu-mi zgribulit.
NAIV: Să-mi fie cu iertare, îmidaţi o îmbrăţişare!
SFÂNU’AŞTEAPTĂ: Nici n-a mâncat, nici gura nu-i
miroase şi tu ceri aşa uşor o caldă îmbrăţişare?
NAIV: Atâta cer!
SFÂNTU’AŞTEAPTĂ: Miroşi ca un rahat.
SFÂNTU’IERI: Şi-mi ceri o simplă îmbrăţişare?
NAIV: Nimic mai mult nu cer.
SFÂNTU’AŞTEAPTĂ: Hai, dă-i o îmbrăţişare!
SFÂNTU’IERI: Eşti prost. Sictir!
SFÂNTU’AŞTEAPTĂ: Răsare o lumină, în sfânt
te-ai întrupat?
SFÂNTU’IERI: Iar ai vedenii, frate? Ai tras ceva pe nas?
SFÂNTU’AŞTEAPTĂ: Am tras ceva şi iată am prins
curaju-n pat.
ASCET: Hai, iartă-i Doamne pe venetici. Venit-au de
departe, din neştiute sate. Prăjiţi sunt subcortical, li s-a aprins
fitilul şi spun iară prostii.
56 HYPERION
SFÂNTU’IERI: Iar faci pe sfântul, mărite fustangiu?
ASCET: Aşa e el, e Sfântu’ Ieri, face scandal, pe el l-ai
deranjat, dar, nu este păcat, el s-a culcat devreme. Aprinde
sfinte focul, să ne vedem la chip!
NAIV: Nu vreau să-mi ardă trupul, aici printre străini.
ASCET: Sărmane taci, că ai să cazi în groapa nesfârşită.
SFÂNTU’IERI (sosit fără lumină): N-am lampa azi la
mine. Dar, sunteţi voi, eu şi Sfântu’ Aşteaptă.
NAIV: Cum, sunteţi doi şi noi ne ducem spre Nirvana?
SFÂNTU’AŞTEAPTĂ: Prezent, sunt Sfântu‘ Aşteaptă!
ASCET: Te-ai prezentat, ce mai aştepţi, ne poartă
spre Nirvana!
SFÂNTU’AŞTEAPTĂ: Nirvana a plecat.
SFÂNTU’IERI: S-a lepădat de restul, te-a aşteptat o vreme,
şi stând pe aşteptare, în zori s-a dispersat.
SFÂNTU’AŞTEAPTĂ: Am tot sperat şi îndrumat să aleagă
nota do, acolo-i mult ecou ce duce spre-nălţare.
NAIV: Ce faceţi, voi bateţi iară câmpii? Vă hotărâţi ori
mergem aşa-n derivă, păşind fără lumină, în noapte ne sfârşim.
SFÂNTU’AŞTEAPTĂ: Aşa o fi-n Nirvana, noi sincer
n-am intrat.
SFÂNTU’IERI: Noi am rămas la rugă, aşa ne-am combinat.
NAIV: V-aţi combinat, ruşine!
SFÂNTU’AŞTEAPTĂ: Ruşinea a plecat.
ASCET: Glumesc, iar păcătoşii. Hai, să dormim în groapă,
şi-apoi la drum vom merge când zorii ne-or lovi.
Se aude muzică cântată de Nirvana, Smells like teen
spirit. Se sting lumini.
SFÂNTU’IERI: Durere simt pe mine.
SFÂNTU’AŞTEAPTĂ: Nu simţi o pişcătură? Şi sfântul
e-n păcat! Sunt puricii, măi frate.
SFÂNTU’IERI: De foame dacă-i prind, am să-I înghit.
ASCET(privind spre Naiv): Nerozi cu burta goală, se plâng
mereu de foame.
SFÂNTU’AŞTEAPTĂ: Ne daţi ceva pomană?
ASCET: Înghite doar în sec. Mă uit la tine şi văd un măgar
ce se lăfăie pe patul meu.
SFÂNTU’IERI (adresându-se Sfântului Aşteaptă): Ţi-am
spus, nu ţi-e ruşine? De nu-ţi convine, te du la împărăţie.
ASCET: Pungaşilor, tâlhari la drumul mare, puşlamale-
lor, nu vă este ruţine? Avem un oaspete de seamă, ce caută
Nirvana. Tăcere!
NAIV: În rai, chiar nu se doarme?
SFÂNTU’AŞTEAPTĂ: Tăcere-n împărăţie. În post şi rugă-
ciune, aşa trait-am, zău.
ASCET: Stingeţi lumina, pardon lumânarea, să doarmă
oaspetele nostru, ce este obosit.
Se stinge lumânarea. În beznă au dormit.
Scena 2
Se aude muzică cântată de Nirvana, Smells like teen
spirit.Se trage cortina, se aprind lumini.
SFÂNTU’IERI (cu mâna lungă împinge capacul de canali-
zare şi apar sclipiri de raze. Privind în jos, observă goliciunea):
Bă, păcătosule, ascunde-ţi trupul, mi-e silă, mi se face scârbă.
SFÂNTU’AŞTEAPTĂ: E gol, s-a lepădat de straie,
aiciaînsubsol?
SFÂNTU’IERI: ‘tu-i crucea mamei lui. Acuma l-am văzut.
Teatru
 ASCET: Aşa a fost de ieri, voi orbi nu l-aţi văzut. Eu am
promis că doar aşa, ajunge la Nirvana.
SFÂNTU’AŞTEAPTĂ (se uită la Naiv ce şade dezbrăcat):
Dar, ce-i cu ăsta, de ce stă dezbrăcat? Acum m-am luminat.
L-aţi tâlhărit degrabă, pe mine m-aţi uitat!
ASCET(şoptindu-I la ureche): Mai bine taci, să n-audă
naivul. Când noi plecăm, voi vă îmbrăcaţi cu resturi.
SFÂNTU’IERI: Fi-mi-ar scârbă! Îmbracă-te de grabă,
că-mi vine să vomit, Ce nesimţit!
ASCET: Eu i-am sugerat să umble aşa, v-am spus şi mă
repet, pentru a atinge Nirvana, trebuie să se lepede de lucru
și şi de gânduri. Să facem pace, ajungem la Nirvana.
NAIV: Da, el mi-a sugerat. Hai spuneţi, atingem
azi Nirvana?
Şi ies iar la lumină, în timp ce sfinţii întâlniţi în canalizare,
dispar ascunşi sub plăpuma murdară.
ASCET: Hai mergi, păşeşte-n faţă.
NAIV: Sunt oameni, nu pot, chiar nu pot.
ASCET: Ei, da! Sunt cei care au trecut de cele sfinte.
NAIV: Morţi!
ASCET: Vezi tu fiinţe?
NAIV: O, da! Văd trupuri care umblă în gândul pue-
ril. Să-mi fac degrabă cruce, curaj, să mă împac cu aste stra-
nii chipuri.
ASCET: Băi, n-ai murit, ce cruce? Te bat de n-ai habar!.
NAIV: Se încumetă şi trece.
COPIII (în acest timp trec copiii, amuzându-se): Nebu-
nul! Nebunul!
NAIV: Ce strigă copiii?
ASCET: Se joacă. Ce-i măi cu voi pe aici, mergeţi de
grabă la şcoală.
COPIII(aleargă strigând): Huă! Proştilor.
ASCET: Mai oameni buni, luaţi-i pe copiii ăştia, îmi strică
întregul meu scenariu.
NAIV: Cu cine tot vorbeşti, cu morţii?
ASCET: Cu mantrele, şi-acele sunete ce se ascund în instru-
mentul minţii. Le poţi găsi desigur, în subconştient, dar tre-
buie să-l afli, apoi ajungi la mantre.
Cum mergea cu Naivul gol puşcă prin parc, turiştii ca
la uşa cortului se adunară să-l filmeze pe neruşinat.
NAIV (dându-şi seama, fuge, rupe câteva frunze şi se aco-
peră): Sunt în Nirvana, întreabă prin mulţime?
O VOCE: Pe naiba, eşti în centrul Bucureştiului, ţăcăni-
tule. Luate-ar hingherii. Mai bine infirmierii, să vă ducă la
nebuni. Fir -aţi ai dracu!
NAIV: Vorbiţi frumos, cucoană.
O VOCE: Hai, că-ţi trag o poşetă în cap, de te trezesc la
realitate.
NAIV (se strâmbă şi se distanţează): Ce dracu’ai mâncat,
te-ai constipat muiere?
O VOCE: Stai că pun eu mâna pe tine!
ASCETUL (încercând să lămurească): Am ascultat Nirvana,
şi cum acest om era debusolat, l-am ajutat să intre în Nirvana.
O VOCE: Şi a intrat?
ASCET: Pe naiba, i-am luat banii şi iaită-l, e încântat.
O VOCE: Şarlatanule!
NAIV (aleargă, crezând că-i în Nirvana): Sunt fascinat,
şi dezinvolt, Nirvana m-a captat, sunt împăcat cu sinele ce
m-a abandonat.
Teatru
O VOCE: Poliţia! Să vină poliţia!
POLIŢIST(venit la faţa locului, în urma unui apel telefo-
nic): Ce s-a întâmplat?
O VOCE: Nebunul ăsta-i dezbrăcat, aleargă şi strigă în
gura mare, ceva despre Nirvana.
NAIV: În Nirvana am intrat.
POLIŢIST: Sărmane, eşti debusolat, te afli în tumultul
plin cu oameni, în Bucureşti.
ASCET: Spuneţi prostii, noi suntem în Nirvana.
O VOCE: Acesta l-a înşelat pe ăsta dezbrăcat.
POLIŢIST: La secţie cu voi, să scrieţi despre toate,
Nirvana şi nevoi.
Ajunşi la sediul poliţiei, dau declaraţii. Este solicitată
şi ambulanţa, deoarece aceste personaje par lipsite de dis-
cernământ. Ambulanţierul în halat alb, îi imobilizează cu
ajutorul poliţistului şi îi duce la ospiciul.
NAIV: Nirvana e în mine! Nirvana m-a scăpat, simt numai
fericire, în alb m-am cufundat.
ASCET: Şi eu am luat-o razna de când te-am întâlnit,
m-am prăbuşit în beznă, din ea n-am mai ieşit.
AMBULANŢIER: Să ne grăbim, că pierdem cina.
ASCET: Flămânzi noi vom dormi, să ne grăbim, vă rog!
NAIV: Ce-avem la cină?
AMBULANŢIER: Puţină pită şi rahat, hai taci că-mi ies
din fire şi te bat.
Ambulanţierul îi lasă la intrare, să meargă la Nirvana, la
gardianul ce doarme. Casa de nebuni pare a nu fi locuită,
este o linişte de mormânt. Uşile sunt larg deschise, dezvă-
luie decorul dezolant al celor ce locuiesc aici.
ASCET: Hai să intrăm, poate mâncăm ceva.
NAIV: Alo, e cineva?
GARDIAN (un gardian tolănit pe scaun, se dezmeticeşte
şi strigă): Cine e? E cineva?
ASCET şi NAIV: noi, doi iezi cucuieţi.
GARDIAN (aleargând după cei doi): Las’ că pun eu mâna
pe voi. Ce-i cu voi aici?
ASCET: Aici ne-a adus un nene masiv şi cu halat.
GARDIAN: Ce nene, mă, aici e sat fără câini?
NAIV (imită maşina de ambulantă): Un nene, cu maşina.
Nino, nino…
GARDIAN: A, sunteţi de-ai casei, poftiţi în camere la somn.
ASCET: Ne este foame, vrem să mâncăm ceva.
GARDIAN: Vă dau acum papară. Nu vă este ruşine, măga-
rilor? Umblaţi creanga toată noaptea, veniţi şi mă treziţi, şi
aveţi curaj să cereţi de mâncare?
NAIV: Nene, dar eu, nu am cerut mâncare, de foame
n-am murit.
GARDIAN(îl trage de urechi): Obraznicilor. La somn cu
voi. Apropo, v-aţi luat medicamentele?
ASCET: N-avem nevoie nene.
NAIV: Noi suntem în Nirvana!
Îi conduce spre camere. Aceştia încep să fredoneze
din Nirvana.
Se aude muzică cântată de Nirvana, Smells like teen spi-
rit. Se aprind lumini.
SFÂRŞIT
HYPERION 57
Leo BUTNARU
j
Vectori transpruteni (XX)
C
PAGINI DE JURNAL
5.VI.1993
Cu câţiva ani până la perestroika, prin 1982, Serafim Saka spu-
sese: „În sfârşit, «Literatura şi arta» este un săptămânal demo-
cratic sau, poate, liberal: publică toate prostiile“.
Cred că am zis şi eu bine, când am zis, tot pe atunci: „Ni s-a
redus istoria într-atât, încât mai ar reieşi că ne suntem nouă
înşine şi străbuni, şi nepoţi în acelaşi timp“.
6.VI.1993
Experienţa, generalizată, a mai multor generaţii umane ar spune
că, atunci când bea destul de binişor, francezului îi arde a dans,
neamţul vrea să cânte, spaniolul – să joace cărţi, italianul – s-o
facă pe grozavul, irlandezul – să se ia la bătaie, americanul –
să-i tragă un discurs. Dar oare ştie civilizaţia ce ar dori să facă
un român închinat de-a binelea? Le-ar face, şi chiar le face, pe
toate cele deja amintite! Şi chiar ceva pe deasupra…
7.VI.1993
Sâmbătă, mergeam cu Nic. Roibu la „Telematinal“. Dânsul avea
să mă întrebe ceva despre literatură şi eu trebuia s-i răspund.
În troleibuz, suntem martorii unei scene pe care ai crede că a
regizat-o cineva în mod special sau, poate, doar fantezia noas-
tră: pe o banchetă, un bărbat dintre cei simpli şi modeşti la
cum arată. Pe genunchii săi – un pici de 4-5 anişori cântă. Ce
cântă? „Treceţi, batalioane române, Carpaţii“. Era la momen-
tul: „Sărută-ţi, copile, părinţii şi fraţii / Şi-apoi să mergem la
război“. Aşa… Dar ce citeşte tatăl său? Dialogul meu cu Vasile
Leviţchi din „LA“ de joia trecută. (Ei, să zică cineva că inven-
tez! Dar martor ocular e Nicolae Roibu.) Bărbatul simte inte-
resul nostru relativ indiscret, se întoarce spre noi, mă salută,
întinzându-mi mâna. „Vi se pare interesant dialogul?“ „Păi da,
numai că domnul Leviţchi spune că a citit mult, dar nu indică şi
ce a citit“. În fine, mergem mai departe. Tăticul îi arată piciului
58 HYPERION
poza mea din ziar, apoi, fireşte, spre mine. Iată şi plăcerea scri-
sului, la ora 8.30, când mergi într-o sâmbătă spre televiziune…
La „Telematinal“ am colaborat mai… amplu, ducând mai
departe emisiunea (o agapă…) cu Dumitru Mămăligă, prezen-
tatorul, şi cu Dumitru Mihai, regizorul.
Iată şi (aproape) marea surpriză: într-un carnet, prima con-
semnare (poate că chiar conştientizată) pentru un jurnal intim.
Este important că se referă la munca literară şi relaţiile literare.
Aşadar, 5 decembrie 1968: „Ziua Constituţiei. Nimic deosebit.
Cam pe la ora 11, m-am dus la Vasile Alexandrovici (Badiu, –
n.m.). Mi se jelui că sâmbătă trebuie să vorbească la televiziune
despre poetul Fiodor Tiutcev (nu ştiu ce jubileu), însă nu are la
îndemână nicio poezie din acest autor. Mi-a propus să încerc să
traduc „Vesna“ („Primăvara“), dar, dacă îmi iese ceva, pe la ora
18 să-i aduc „capodopera“. Primul catren l-am probăluit în gând,
în două variante, pe când călătoream spre cămin cu autobuzul.
La cămin, însă, n-am izbutit să fac mare lucru. A venit tatăl lui
Vladimir (Grati) de la ţară, aşa, cu de toate ce se poate aduce
studenţilor. Am avut o companie mare, dar vin puţin, ceea ce
nu mă întristă deloc: rămase „loc“ pentru traducere.
Vasile Badiu mi-a apreciat textul pe un ton moderat. (De
fapt, nu e decât a doua mea încercare de a traduce ceva. Prima
a fost încă în şcoală, „Mesteacănul“ lui Esenin.) Împreună cu
criticul, am mai „cioplit“ pe ici-colo textul. Badiu zice că sâm-
bătă, când apare la TV, va anunţa obligatoriu şi numele tradu-
cătorului – tânărul poet L.B. (hazliu, dar… mobilizator).
La întoarcere, trec pe la cinematograful 40 de ani şi vizio-
nez filmul «Glonţul de aur». Nu e cine ştie ce… La cămin, tatăl
lui Saşa (Ionaşcu) povesteşte evenimente din timpul războiu-
lui. A sosit şi Mihai (Poiată). Aha! E ziua lui de naştere! Nea-
vând astăzi un cadou, rămâne pe mâine: unul aşa, mai modest,
studenţesc…“
Jurnal

Iar pe 2 septembrie 1978, acest mesaj versificat:
…Salut, salut, amicule isteţ,
E timpul nostru suc de pădureţ;
Povestea cea cu căţeluşul creţ
Nu-i priveşte, ştiu, doar pe poeţi
Ci şi pe-acei urcaţi în tronuleţ; –
Tu rima uniformă să mi-o ierţi –
E semn că-avem un grai bogat, măreţ
Însigilat cu îngereşti peceţi,
Şi nu fac artistism cu orice preţ –
Ar fi ridicol ici, între nămeţi.
M-am tot căznit cu propriile cerţi,
Dar nu mă plâng că-am dat prin nedreptăţi –
E timpul nostru fără de profeţi
Şi-n panoplii – vitezele săgeţi.
Un gând, un simţ – gemeni, dar răzleţi
Prin noi se pierd ca prin străinătăţi
Şi ochii ce orbesc încet pe cărţi
În loc de ochelari măresc cu ceţi
Şi-o ia la fugă fostul îndrăzneţ.
…E toamnă-acum, pe deal şi în gârneţ
Se pierd gutui şi mărul pădureţ
Venit pe-aici din nordicele părţi
(De noi numit altfel… suntem discreţi).
Gutuia-mi pare pumn strâns pentru părţi
Iar pădureţii – gloanţe de sineţi;
Al. Lăpuşneanu nu face ospăţ
Precum ştia să facă alte dăţi?
Prea s-au plodit turiştii prin cetăţi…
Cam astea-s despre timpul pădureţ.
Salută-i haiduceşte pe băieţi!
Să vezi – în continuare, aici, scriu deja din vara lui 1993 –
chiar acum două săptămâni, Badiu îşi aminti de „colaborarea“
noastră de pe timpuri, inclusiv despre traducerea pe care am
făcut-o din Tiutcev. Dă-o-ncolo! O am şi eu, dar e slabă şi o
arunc la coş. De altfel, zilele acestea am făcut ferfeniţă vreo 20
de caiete cu note – diverse – de până în prezent. Nici un regret.
Doar că, la anumite momente, mă dor ochii de multă buchi-
seală, când sper să găsesc rânduri demne de atenţie. De le aflu,
le trec pe fişe. Însă nu sunt atât de multe, cât aş fi putut spera…
De cele mai multe ori ele aparţin altora. Spre exemplu, precum
acesta, al lui George Călinescu (1968), referitor la jurnalul intim:
„Jurnalul intim se scrie totdeauna pentru public, orice s-ar zice,
pentru că altfel autorul l-ar arde. El e un gen cu anumite con-
venţii precise ca şi romanul, nuvela, teatrul“. Apoi, alături, ceva
ce vine drept comentariu de… viaţă, cum zic eu. Într-o scri-
soare către George Sand, Gustave Flaubert: „Pe vremea lui Peri-
cle, grecii se ocupau de artă chiar când nu ştiau dacă vor avea
ce mânca a doua zi. Să fim greci!“ Astăzi, doar îmi pot imagina
cum astfel de gânduri puteau să-i întreţină, dacă să nu-i ridice,
Jurnal
moralul unui poet-debutant-student, care nu era el chiar tot-
deauna sătul, precum ar fi dorit…
Alt extras din carnetul în care lăsam notele specifice „Jur-
nalului“ – în mai 1984 scriam: „Relativ tinerii de noi oare nu
urmăm prostul exemplu al unora din cei pe care îi avem în faţă,
înscăunaţi în posturi, sleiţi deja de orgolii exagerate, ademeniţi
de compromisuri care le fac bine oriunde, numai nu în scris?
Exemplul celor cu spiritul cheltuit în discuţii rutinare, cel mai
mare procentaj de durată al cărora îl constituie bârfa ordinară?
Atenţie, şi păzea!“
Tot acolo „Destui autori se gândesc doar la ceea ce ar putea
face literatura pentru ei, dat fiind că ei nu sunt în stare să facă
ceva pentru literatură“.
Iarăşi despre „Reluări“, dar readucând note de cândva: „De la
«Ochiul… ce nu-i decât o lacrimă mai mare» (Blaga), cât mai e
până la «lacrima mai mare decât ochiul» a unuia de pe aici, N.D.?“
Cum aş comenta aceste readuceri de fragmente de cândva
în prezentul jurnal? Tot printre ele găsesc cel mai adecvat, cred,
comentariu: „Sunt, sunt de spus lucruri în sprijinul vârstei noas-
tre“, zicea Saint-John Perse. Asta e – în sprijinul oricăror vârste
ale noastre se mai află câte vreun argument, două…
Dar de ce, la o adică, aş fi atât de drastic cu caietele mele de
note de cândva? Răspunsul ar fi cel pe care şi l-a dat sieşi Pierre
Bayle (traduc din ruseşte, dintr-un caiet din 1969): „Sunt des-
tul de mândru şi nu vreau să se ştie despre persoana mea ceea
ce ştiu eu despre ea“.
E adevărat – ca să spun ceva neplăcut despre juneţea mea –
în acele caiete sunt prea multe urme de naivitate, departe de o
ţinută superioară a scrisului.
Apoi mai există un considerent care îndreptăţeşte drastica
mea revizie prin naivităţile odinioarelor: Stângace, dorind să
pară mai mult decât este, juneţea mea confesivă cam trăda sta-
rea firească, afişându-şi gesturi studiate, dar neconvingătoare.
10.VI.1993
La telefon, Ioanid Romanescu îmi spune cam următoarele:
„Tinere, în câteva zile ai cartea. Am citit deja corectura a doua.
Astăzi îmi aduc coperta. Să ştii că prefaţa pe care ţi-am scris-o
e jos pălăria; îi trimite pe mulţi poeţi de aici după ţigări“. Pro-
blema cu insula Laputa (astfel transcrisă de mine, însă neavând
acum posibilitatea să-i verifice exactitatea). Ioanid zice că a con-
sultat fel de fel de izvoare, s-a interesat la savanţi, spunându-mi
de Lapytta, lapyţi…
I s-a telefonat de la TVR, să-i facă o emisiune mai de pro-
porţii, de o oră, o oră şi ceva: „Ca nu cumva să mor şi eu şi să
întârzie…“, conchide dur-dramatic.
11.VI.1993
Încă o filă de jurnal rătăcită prin aiurea cea de hârtii:
23 noiembrie 1990. În centrul oraşului Roman, în piaţa unde
a fost decapitat Miron Costin, turiştii sovietici fac bişniţă cu
aşchii de ultim imperiu, pentru că spre marea cădere se merge.
Ce propun târgoveţii ăştia? Ba o sticlă de vodcă, ba un flacon de
parfum care, ca prin minune, nu a fost dat de mărunt-gâlgâită
duşcă pe undeva la Voronej, pe la Penza (mă-sii!). Câte o feme-
iuşcă destul de zdravănă, care nu cunoaşte româneşte decât vreo
trei cuvinte, zice: „Mie lei, haide!“, încât posibilul client senzual
nu pricepe dintr-o dată dacă e vorba să-i dea lei – mie dă-mi
HYPERION 59
pentru o ofertă de plăcere trupească sau, mai concret, să plă- deja am o anumită experienţă în ale auto-ghilotinării scrisului
tească o mie de lei pentru cine ştie ce marfă. şi puţin împlinitului. Dar acest scris „neîmplinit“ a însemnat şi
Apoi, de ce nu am da-o niţel în metaforă? Lângă bustul cro- el acumulare de învăţătură, şcoală a stilului, observaţiei, selec-
nicarului nostru se târguieşte confuz cu ieftine rămăşiţe din ţiei în… şcoala personală de literatură…
imperiul sovietic.
Mâine e ziua Umbrei lui Eminescu şi, ca voit programată de
13.VI.1993 legile-nelegi ale hazardului, vine o nouă, veche de 8 ani, pagină
Citesc „Sarea pământului“ (1978, CR) a lui Mihai Şora. Acum regăsită prin aiurea şi aiureala hârtiilor mele. E din: 25 ianua-
un an, citisem „Eu, tu, el, ea… Sau dialogul generalizat“ (CR, rie 1985. – Ieri, la Casa actorului, o seară aniversară Eminescu.
1990), din care nici până astăzi nu am extras posibilele note; la Pe 11 ianuarie, „Tinerimea Moldovei“, într-un grupaj de ver-
rând aşteaptă, după „Sare…“, „A fi, a face, a avea“ (1985), „jertfită“ suri al lui Iulian Filip, rătăceşte şi o poezie de a mea, „Vela stră-
de Traian Brad din fondurile Bibliotecii Judeţene Cluj-Napoca. vezie“. Erori aproape frecvente…
În fine, mi se pare un stil superficial-ornat, suferind de adjecti- Deja am avut corectura cărţii de poezie „Formula de politeţe“.
vită şi dulce sporovăială perpetuată ca de la sine. Ici-colo, şi mici Iarnă mişto! Ca cele din amintiri. Lipsesc doar săniile şi lupii.
bijuterii de expresie. Dar nu şi de reflecţie. Oricum, şi acestea
foarte rare. Şi, pe crucea mea! – aveam aceste păreri în urma Revin la ziua de azi, 14 iunie 1993. Iarăşi despre harcea-parcea
lecturii pronumenativului volum „Eu, tu, el, ea…“ şi poate că, la în aiurea şi aiureala de hârtie. Scrisă. Bucuria posibilei tale situări/
timpul respectiv, am şi fixat în jurnal. Deci, aveam atare impre- atestări la un alt nivel, mai subtil, de plăsmuire a scrisului (nivel
sie, până a citi la pagina 79 a „Sării..“ opinia (frumos caligrafi- cât de cât „palpabil“, conştientizat sau doar intuit) domină senti-
ată) a unui cititor clujean ce scrisese cu pix negru: „Multă dul- mentul de nemulţumire/dezamăgire pe care îl încerci în vreme
cegărie adjectivală“. Adică, necunoscutul meu co-cititor doar ce îţi citeşti exerciţiile literare, cvasi-literare sau… a-literare, şi
mi-a confirmat propriile… temeri (ceva mai mult decât sim- tocmai această dominare îţi oferă altruista… cruzime de a sfâşia
ple păreri)… Şi totuşi, cu anumite sincope şi pauze, cărţile dlui pagini, de a ferfeniţa sau a mototoli şomoioage de fişe. Renun-
Şora „te aduc“ până la capătul lor; au ceea ce am putea defini ţarea la ceva o faci cu gândul şi speranţa că eşti deja ceva mai
printr-o bijuterie de expresie, din cele rare, de care aminteam, în sine de absorbţie şi discernământ, din acest motiv fiind aşa
aflată chiar în „Sarea…“ (p. 66); te atrage un „nepipăit magnet cum eşti, „neprieten“ eu-lui tău de odinioară, când (aici mă ajută
al piliturii verbale“, fie el, pe parcursul a destule pasaje, doar ilu- din nou M. Şora) întorci „trecutul agoniselii (fostul-avutul), cu
zoriu, doar iluzoriu… înfăţişarea închegată pe care i-a dat-o o neîntreruptă chiverni-
sire, spre prezentul viu (şi greu de viitor) al mereu-fiindului“.
14.VI.1993 Chiar nădăjduirea (sau conştiinţa) că ai un prezent greu de vii-
Care ar fi chiar şi o vagă concluzie la necruţătorul harcea-parcea tor şi-ţi vei putea continua mereu-fiindul scrisului te face să te
căruia am supus vreo duzină de caiere şi sute de fişe disparate, desparţi… râzând de trecut.
pe care le-am completat (o recunosc: nu doar cu sârguinţă, ci şi
cu încrâncenare… grăbită) ani la rând? Ar fi şi acesta un semn Destul de puţine lucruri poţi reţine din cele peste 200 de
că m-am schimbat, ca mod de a pricepe şi a percepe, dar şi de-a pagini ale „Sării pământului“ a dlui Şora. O scriitură diafană
aprecia ceea ce s-a dorit să fie (în fragmentarium sau cât de cât şi voit diafanizată, cam improprie genului de dialog filosofic
rotunjit) poezie, proză, eseu ori jurnalistică de ne-duzină; semn (modern): o subiectivitate luminoasă, translucidă peste care
al schimbării progresive sau – de ce nu? – regresive. Dacă ar fi tremură uşor teama autorului de a nu-i sări în ochi cuvintele
exclusă (şi cutez să cred că este totuşi exclusă) varianta a doua, „cu gheare“, pentru a-l scoate din lejera bună-dispoziţie de om
nefastă, aceste jertfe (ne-deplânse) de texte, aşa cum au fost ele, ce vrea să vorbească mult şi frumos, fără să se întrebe prea
le-aş motiva, neorgolios, printr-o sentinţă din „Sarea pământu- serios şi de folos.
lui“ a lui Mihai Şora: „…destinarea nu-i decât un nivel mai sub- Nu este exclus ca M. Şora să fie conştient de teama sa de ade-
til de situare“. Poate că, în cazul meu, a fost simpla înţelegere că văruri mai dure, pentru că spre finalul cărţii zice: „chiar până
mă pot situa sau, posibil, că m-am situat la un alt nivel de perce- la rădăcina bucuriei îmi ceri să te duc de mână?“ Eu i-aş răs-
pere a esteticului, artisticului şi, fireşte, a cotidianului, şi la un alt punde: „Nu, până la rădăcinile amare ale mai firescului, mai
grad de selecţie, deja având o sită mai deasă, nu obligatoriu de nestilizatului şi nediafanizatului“.
mătase. Realizarea acestei „necruţătoare“ (pline de cruzime?!) Captivant sau nu prea (te priveşte cum îl înţelegi), dar e un
deziceri de mii şi mii de rânduri pe care le-ai fixat pe parcursul ademenit-ademenitor dl Şora (ademenit ademenitor zicea dum-
a circa 20 de ani e posibilă doar în cazul dacă eşti în stare să-ţi nealui despre poet, mai spunând – vizându-ne pe mai toţi muri-
dejoci ataşamentul egoist, părtinitor, orgolios faţă de ceea ce ai torii; nu în special pe românul care s-a născut poet) că „văd bine
făcut, renunţând (râzând) la gândul că tot ce a putut să-ţi iasă că poetul din noi mijeşte (sau poate miji)… ori de câte ori se
de sub pix e fix model de valoare, e însăşi valoarea ce nu admite lărgesc ochiurile reţelei de scopuri-mijloace în care sunt prinse
zdruncinări. Ce zdruncinări? În cazul unei astfel de decizii sunt lucrurile lumii“. Are totuşi magnetism săltăreţul său gen de dia-
inevitabile şi remuşcările, ba chiar… ruşinările faţă de slăbiciu- log, lucru verificat ad hoc pe propria-mi nepăsare: abia înche-
nile de care ai putut fi tu în stare, ne-în-stare fiind adică de ceva ind de citit volumul „Sarea pământului“, îl iau pe cel intitulat „A
mai important, mai consistent la 25-30 de ani. Apoi, ar fi o pros- fi, a face, a avea“, ca să constat până la pagina 15 aceeaşi redun-
tie să crezi că deja ai atins cel mai subtil nivel la 40 sau 44 de danţă jenantă: cei trei, Mai Ştiutorul, Tânărul Prieten şi Devo-
ani. Adică, las’ că le vine rândul şi celorlalte duzini de caiete, şi tatul Amic, îi trag o refenea lingvistică soră cu sporovăiala este-
celorlalte micro-mormane (nu: micro-romane?) de fişe. Oricum, tizantă, în care, în măsura în care-i permite orgoliul de filosof,

60 HYPERION Jurnal
 este conştient şi autorul în tripla sa eteronimie, explicându-se
chiar în primul pasaj din „Verbul şi numele“, spunându-şi sieşi,
prin gura Tânărului Prieten: „Tot pe căile bătute de metafizica
occidentală de la Platon încoace umblaţi, şi tot văzul îmi dau
seama că vă este simţul de bază“. (Nu cred că e chiar vorba de
văz, însă, e adevărat, filosoficeşte, Şora tratează lucrurile la nive-
lul retinei.) Şi-i mai zice Tânărul Prieten: „Iar întrebarea pe care
mereu v-o puneţi e doar penultima… nicidecum ultima… a
supremei filosofii“. Uite aici, cu suprema filosofie, Şora îşi spune
bine sieşi (…luiuşi?… – ar fi o posibilă bizarerie acceptabilă în
limba română?). Autorul se dezvinovăţeşte prin copleşitoarea
„mirare fascinantă“ căreia îi este (sau i se lasă) înrobit.
Să ne amintim cum zicea Bacovia: „Nu râde… citeşte-nainte“.
(În „Decembre“, iar acum e iunie.)
24.VI.1993
Miercuri, 16 iunie, pornirăm cu trenul spre Bucureşti, de unde
aveam să plecăm la colocviul „Publicul-Presa-Puterea“, pus la
cale pe litoral, la Costineşti. Suntem 8: N. Negru – „LA“, Stici –
„MS“, radio – Vulpe, Gherasim, Ursu; TVNM – Surdu şi Hodoro-
gea. Ambasada Română avusese grijă să ne pună la (înde)mână
bilete dus-întors. Am mers eu şi le-am luat, de la dl Ţăranu. Am
făcut cunoştinţă şi cu dl Rujoi, împuternicitul cu afaceri. Se sim-
ţea cam prost – băuse nişte lapte şi-i resimţea neplăcutele invec-
tive digestive. „Trebuie să serviţi ceva tărie!“ „Pe urmă mi-am
dat seama“, zice. „Când vă întoarceţi, vă primim mai pe româ-
neşte, aici, la ambasadă“, conchide dl împuternicit cu afaceri.
Aluzia e transparentă şi caracteristică nouă tuturor.
La Gara de Nord, în Bucureşti, ne întâmpină dl Denis
Duţescu, reprezentant al Guvernului, şi dl Colea, alias Nicolae
Dumitru de la Radio România Internaţional. Mergem la insti-
tuţia pomenită a doua în propoziţia precedentă, ne primeşte
dl director Ionescu.
La ora 15.00, venim în Piaţa Unirii, de unde are a porni
coloana de autocare. Îl întâlnesc pe Laurenţiu Ulici, care stă
la cumpănă: să meargă sau nu. În fine, n-a mai venit la Costi-
neşti. N-au venit şi mulţi alţii din cei anunţaţi în registru – Pleşu,
Manolescu etc., pe de altă parte – Păunescu, Vadim Tudor. N-au
venit nici chiar comicii actori Lăzărescu şi Muraru…
La Costineşti, în holul hotelului „Forum“, pe un careu din
mese ne aşteptau ecusoanele, cheile de la camere şi bonurile
pentru restaurant. Cele câteva sute de slujitori ai presei dau
năvală şi iese ce iese: un mic tămbălău. Până la urmă, lucrurile
se aranjează. Dar nu şi lucrările colocviului – neprezentându-se
destui raportori, anunţaţi în program, o cam începem cu pauza
de cafea, care trebuie să vină abia la ora 11.00… Împreună cu
George Bocşa ne-am orientat just, pare-se, folosind nu doar
pauzele pentru plajă şi băi marine. Uriaşul complex de odihnă
de la Costineşti, ca, de altfel, toate celelalte de pe litoral, funcţi-
onează la o capacitate foarte redusă: cam 15-20 la sută… Trist.
Să dea Domnul să ţină cât mai provizoriu o atare situaţie.
Prezenţe la colocviu: prim-ministrul Văcăroiu, ministrul
Victor Surdu, Paul Everac, Caius Dragomir, vadimtudoristul
Hamza, Jana Gheorghiu ş.a.
Ion Groşan ca exemplu al neogoirii, nonconformismului şi
prezenţei incomode pentru destui „sobri“ posmăgoşi/pesmetoşi
(pe la posmag/pesmet). După copioasa degustare de vinuri ofe-
rită de prefectul Constanţei, la Costineşti a intrat niţel în con-
flict cu poliţia civilă. Spre dimineaţă, cam închinat, fără ecuson
Jurnal
la piept, fără acte de identitate asupra sa, cam rebel, a fost reţi-
nut de reprezentanţii puterii, până s-a reuşit a clarifica situaţia
şi persoana protagonistului. Unii îl invidiază că e pe albia cea
bună a prosperării materiale. Şi pentru că, fireşte, este indiscu-
tabil talentat. (Ceva ce se mai ştie…
Imprim două dialoguri, cu Florin Iaru şi Carolina Ilica. Dia-
loghez, fără reportofon, în gol, cu Mircea Druc, căruia îi spun
cam direct că nu-i împărtăşesc ideile, care mi se par vetuste, cu
„a face ordine în presă“, că, chipurile, aceasta, presa, e prea multă şi
neserioasă. Democraţia are legile ei de-a aduce lucrurile la o anu-
mită ordine. Druc mi se plânge de zăpuşeala ce sufocă Bucureş-
tiul, îmi mai spune de garsoniera sa de la etajul 9, de alte mărun-
ţişuri. Cică, avusese de gând să mă ia în prim-ministeriada lui
vreun fel de consilier, numai că, vezi, Doamne, am cam dispărut
nu ştiu cum brusc din arena vieţii politice. Ei, zic eu, mă prin-
seseră timpurile facerii, m-am retras şi mi-am scris două cărţi…
N-am mai vrut să recunosc, franc, că mi se cam înăcrise de vân-
zoleala aia pseudo-pe-toate-planurile… Se cam ştie ce şi cine
s-a ales din ea… O mare dezamăgire, foarte mulţi dezamăgiţi…
Duminică, 20 iunie, revenim la Bucureşti. La ora 21.50 tre-
buia să urcăm la tren, însă George Bocşa îmi propune să rămân
la el, pentru ca să plecăm marţi cu avionul. Accept. Trec pe la
unele redacţii – las versuri („Luceafărul“, „România literară“) şi
ridic modestele onorarii ce mi se cuveneau pentru colaborările
anterioare. Şi întâlnesc pe cine? Pe Helmut Britz, neamţul-român,
care mi se plânge că, fiind în Germania, unde colaborează la un
ziar şi la un post de televiziune, a scăpat momentul cu deşeu-
rile nemţeşti de la Sibiu: putea câştiga bine. Zice: „Bre Leo, vezi
tu, pentru că trebuie să fie deşeuri nemţeşti şi prin Basarabia.
Dacă afli, îmi telefonezi de urgenţă, la Bucureşti sau la Berlin.
Vin imediat. Iar tu ai o mie de mărci“. „Bine, zic, dă-mi tu mia
de mărci, cu vreo cinci sute din ele cumpăr vreun butoi de deşe-
uri de la Sibiu, îl îngrop pe undeva prin Moldova Estică, te chem,
tu faci reportajul şi, vezi bine, suntem ambii în câştig“. De, glu-
mim şi noi, dar îngrijoraţi…
Întâlnesc pe: Adi Cusin, Petre Stoica, Nae Prelipceanu,
Cristian Teodorescu, Ioan Vieru de la „Contrapunct“.
La redacţia „Luceafărului“ – doar Mircea Micu şi domnul
care îmi face formele pentru onorariu.
Secretarul USR Jozsef Balogh îmi spune în mare taină că
se preconizează un premiu pentru o carte a unui scriitor din
Basarabia. Nu vrea să-mi spună numele, însă eu pricep lesne
că este vorba – şi bine că este! – de Vasile Gârneţ, fapt pe care
mi l-a confirmat, deja la Chişinău, ieri, însuşi premiatul cu care,
împreună şi cu Nic. Popa, am şi servit un coniac mic la „Ful-
guşor“. La aeroportul Băneasa îl întâlnim pe Mircea Nedelciu
şi Traian T. Coşovei – cu acelaşi avion, zburăm la Chişinău. Ei
au fost invitaţi la colocviul revistei „Sud-Est“. Traian îmi oferă
să citesc vreo 15 pagini de sentinţe/adagii stil scherzo, puse sub
genericul „Hotel Antipa“ sau „Hotel Voltaire“, unele din ele –
de-a dreptul ingenioase, dar serialul şi înşiruirea la care supune
autorul (cu „tragerea din maimuţă“, să zicem), pe unele le cam
subţie, ceea ce aduce, uneori, a supt din deget. Oricum, sunt
cam printre primii lor cititori. Traina zice că ar vrea să le lase
pentru publicare la „Sud-Est“. „Câţi ani ai?“, îl întreb pe Coşovei“.
„39“ „Mulţi înainte!“
O oră de zbor, în care i-am gustat vinul lui Mircea Nedelciu.
Va urma
HYPERION 61
Dan Bogdan HANU

Jurnal de campanie
împotriva morilor de vînt

A
(IULIE 2019 – IANUARIE 2020)
ce, de alţi 30 încoace (> ’89…şi lista rămîne deschisă cît o
A lupta cu morile de vînt înseamnă a fi împotriva curentu- vrea un anume Domn, astăzi fără prea multe „acţiuni“ la
lui. A curentului dominant, care le pune în mişcare. bursa actualităţii, de oricare ar fi ea), în ciuda „evaziuni-
lor“ şi (l)evitaţiilor de toate calibrele, expuse conotaţiilor
Postura divei este (ca) o cupolă autogenă, etanşă…diva de toată mîna, sînt un „realist“ fără portofoliu, adică un
„nimereşte“ în ea inconturnabil, ca într-un loc geometric, „imaginarian“ clandestin, sub varii acoperiri ocazionale şi
în oricare dintre secvenţele desprinse din succesiunea miş- circumstanţiale, ilicite de la un capăt la altul…de unde pînă
cării sale (Bibliografie frugal-principial-imaginală: „Nu unde? Sursa, identificată, după îndelungi scanări intro-
descendant un escalier“, Marcel Duchamp, 1912), chiar spective şi bilanţuri retrospective…înainte de ’89 nu m-am
şi atunci cînd (îşi) plimbă cîinele, ba chiar şi cînd acesta „calificat“ niciodată – aşa cum, fără voie, sînt acum – drept
ridică, afişînd o naturaleţe aproape compromiţătoare, picio- „entitate procedurală“, cumva numerică, mobilizată peri-
rul… (iulie 2019) odic în oţioase formate (s)elective. Atunci, cînd libertatea
era marele absent oficial, libertatea individuală, altfel de
De cîte ori privesc o fotografie selfie, reiterez o viziune care strictă amintire, era în plin fuleu…acum, ea este un arte-
refuză să se tocească, dimpotrivă…mîna care părăseşte, fact nici măcar consolator, fantoşa artizanală a unui liber
în racursi, cadrul vag anamorfotic, ţine tigva unui Yor- arbitru ce fluieră a pagubă, undeva pe tuşă, acoperit de
rick virtual, astfel că perspectiva este susţinută şi (contra) vacarmul protestelor-test. Pentru acel timp eram un Jekyll,
semnată, de peste vremuri, de la cea mai apropiată, tota- acum, nu pot fi nimic mai departe de Hyde. Deontologii
lizantă şi clară depărtare…a deşertăciunii… (iulie 2019) (işi) pot trage/ tîrî în linişte concluziile ca nişte „cozi de
şobolan“ (apud M. Iv.)…malaxorul/ athanorul trebuie ali-
Înainte şi după ’89…avem toată îndreptăţirea, indiferent mentat cu studii de caz! Mie, ca oricarei himere aflate sub
de „poziţie“ şi opoziţie, de peristaltisme şi fandacsii ide- specia şi jurisdicţia disparităţii, îmi rămîne intactă liber-
ologice & morfologice ori, pur şi simplu, doar moftolo- tatea de a activa oricînd dreptul disparenţei într-un hohot
gice, sistematic sau doar tematic, de a privi viaţa ca pe homeric! (iulie 2019)
un număr complex, cu o matrice reală şi una imaginară,
în care se aşterne simultan şi în diacronie, aş spune că 27 …dar, oare cînd vor conteni, cînd se vor prescrie ifosele
de ani (< ’89) m-am raportat cît se poate de imaginar la sintagmatice ale animalului estetic, înşurubările sale solip-
„lebenswelt“, simţindu-mă însă suspect de real, în vreme siste, cu parfumul lor de fandacsii sau damful lor de aporii,

62 HYPERION Jurnal
cedînd schismelor şi ereziilor paradigmatice ale celui etic…
pe cînd deconectarea de la aparate a celui dintîi şi branşa-
rea celui de-al doilea, pe cînd dicteul ficţional intermitent
al primului, va lăsa loc autoficţiunii definitive, devoratoare,
a celuilalt…pe cînd distilarea, decantarea „structurii disi-
pative“ şi balansarea ei în(spre) cea non-invazivă, de din-
colo de convulsii şi traume? E posibil ca, ajuns la o aseme-
nea răscruce, să-ţi lipsească o doagă, iar prin locul acela
să vezi cît se poate de limpede şi nedogmatic, la scara 1:1,
epura, de nu chiar holograma, deşertăciunii… (august 2019)
Adevăratele nisipuri mişcătoare sînt cele din clepsidra care
porneşte în fiecare, în clipa naşterii.
Acesta ar putea fi un autodenunţ! Oriunde m-am aflat,
corpul şi mintea au trăit în oraşul ăsta, am fost, aşa zicînd,
într-un permanent flagrant al dedublării, de care n-a avut
nimeni habar şi, în consecinţă, nici n-a profitat…de la
orice distanţă, în oraşul ăsta am îmbătrînit, doar aici vîr-
sta mea se schimbă, în oraşul ăsta care bolboroseşte ca o
pînză freatică şi dă să răbufnească în fiecare rînd pe care
l-am scris, iar acum, cînd mă clatin, nicio faţadă recu-
noscătoare, nici un perete prietenos nu-mi aţin calea, mă
ignoră, îmi întoarce spatele şi se face că nu mă cunoaşte…
(septembrie 2019)
Sînt două feluri de poeţi mari, jmecherii între jmecheri
(progresiştii) şi vizionarii (transgresiştii)…restul e arti-
zani, mai mult sau mai puţin meritorii şi inculpaţi, mai
mult sau mai puţin penibili! Serios? Între unşii cu epitetul
„mare“, şmecherii (cu subspecia endemică proliferă „jme-
cheri“) ar fi deopotrivă cu numeroşii, cei ce vădesc abilităţi
sintactic-lexicoide şi oarece erudiţie asociativ-bine orien-
tată (zisă şi vectorială!), capabili de şpagaturi abisale între
varii înălţimi semantice şi de tackling-uri aluzive de maximă
rezoluţie şi seducţie, bref, pre neaoşă dicţiune, „au stuchit
la furcă“, dar…tot vanitatea, sireaca, îi zgîndăre şi îi pune
în travaliu, să escaladeze neobosit şi, într-un fel, (de) neîn-
trecut, aparenţele…vanitatea în concubinaj, adesea, cu un
anume neastîmpăr al vocaţiei prestidigitariene (cu subspe-
cia invazivă, tot mai năvalnică…prestidigitală) şi înclinaţii
şfichiuitor-combinatorii…gem incubatoarele postmoderne
de embrioni de astă făină faină, dar, cu vorba unui neîncetat
(de mare) contemporan care ţine răspicat la propriul ano-
nimat: „timpul cerne“, aşa că, pepiniera nu dă cîtă frunză şi
iarbă şi doar cîteva vlăstare ajung la maturare (asemănările
fonetice cu acel notoriu vehicol vrăjitoresc sînt pe deplin
necurate şi semnificatoriu întîmplătoare!)…pe contrasens
genetic, acolo unde mutaţiile sînt oţioase, oricîte paradi-
suri artificiale am injecta şi oricît de straşnice implanturi
ar opera criticii cu stomatologică aplicaţiune în a dovedi, a
face proba unei veritabile „muşcături poeticeşti“, apar, vizi-
onarii, puţintei puţintei, abia întrezăriţi, ei nu au trebuinţa
ştaifului de orfevru, căci nu au a face frumos şi a demon-
stra nimănui nimic, mînaţi fiind ei în luptă doar de azi-
muturi pe bolţi asupra cărora deţin, se pare, o exclusivitate
alarmant şi dezarmant de asupritoare, căci, neavînd vani-
tatea în raniţă, n-au încotro şi se lasă purtaţi de un suflu
Jurnal
căruia nu i se pot opune, a cărui combustie e garantată cu
propria disoluţie, însă, alternativa ar fi asfixia sub plafoa-
nele hi-tech, tot mai coborîte, obligînd la o viaţă de terra-
rium, insectiform-reptiliformă. Dar…oricît de falnic are a
fi libidoul textual (imaginal împachetat lexical), ocurenţa
viziunilor nu poate fi stimulată cu nici un chip, nici măcar
hormonal, iar rata lor rămîne un fapt impredictibil şi pur
rezidual din orice poziţie statistică, oricît de tolerantă…Şi
atunci, mai rezistă/ există două specii de poeţi mari? Parol
că mă abţin! (septembrie 2019)
Probabil dacă mi-ar reuşi să dorm tot mai puţin (năzuind
asimptotic spre deloc!), aş diminua stresul pînă spre zero,
pierzînd (din vedere) sentimentul (trecerii) timpului, că tot
sîntem împresuraţi, învăluiţi (din raţiuni evidente şi con-
vergente pentru neînregimentaţi) cu tot soiul de naraţiuni
care-l abolesc cu farmec şi parfumuri sau, după caz, aburi
şi ceţuri cuantice, odorice fumigaţii exorcistice, căci, nu-i
aşa, dacă nefîrtatul nu e, nici Opoziţia Sa, Domnul, n-are
ce căuta, nici apocalipsă, nici durere şi întristare, speculînd
disponibilitatea pantagruelică spre sofisticăreală & snobă-
reală, una ce frizează sau chiar escaladează incoerenţa fără
frontiere (un pios adio închinat lui „cogito ergo sum“)! Şi
totuşi, de unde…ieşit teafăr şi izbăvit din augusta etuvă (e
4 septembrie, iar pentru mine viaţa devine nu doar posi-
bilă, ci chiar eminamente necesară, iar „vremea frumoasă“,
începînd de la 20° în jos!), hălăduind dupa 3 şi jumătate
şi după ploaie pe străzi, ca să-mi întîlnesc netulburat un
prieten pe cît de special, pe atît de himeric, de negăsit la
ore diurne şi în a cărui blană întunecoasă, verile, se aprind
constelaţii noduroase de scaieţi, de unde acea mireasmă
ca o nervură filoniană străfulgerînd plenitudinea mono-
litică a tăcerii pre-matinale, ca o sevă urcată dintr-un tre-
cut ce aproape scapă memoriei, a cărei ancoră/ substanţă
activă rămîne o nostalgie senzorială, de graniţă, liminală…
mireasma unei vîrste pure, vîrstă ce îmbrăţişează pentru
totdeauna, pe dinăuntru, săltîndu-şi arar coama, scînte-
ind într-un prezent tot mai îndepărtat?! (septembrie 2019)
Psihoza care ţine în laţ mare parte dintre integranţii Bacă-
ului „şlefuieşte“/ prilejuieşte o galerie caracterologică neo-
bosită, de larg diapazon…am studiat (ca întotdeauna, de
pe poziţiile aceleiaşi inclasabile „arătări“ extra-curriculare
şi non/ anti-procedurale, debordînd contururi, formate,
matrici prestabilite şi consacrate, bref…ştanţele mentale)
stupoarea „europeană“ instalată pe înaltele feţe, la vederea
cite unui maidanez urgisit, apărut din mantaua hazardului,
cu voia şi concursul cusăturilor slăbite, taman pe vreuna din
sacrosantele străzi centrale, e ca şi cum tocmai ar fi urmă-
rit pe un ecran ştirea că Liviu Pleşoianu a scăpat, la potou,
printre furcile caudine ale „softului“ şi e proaspătul preşe-
dinte ales. Dacă ar fi posibilă scanarea simili-anatomică a
subconştientului acestor „onorabili“ (ah!)civişti, am avea,
în filigran şi etalat în toată splendoarea, incasabilul, tute-
larul profil-robot al hingherului…ca să vezi ce destinaţii
nebănuite pot avea impetuozitatea şi asiduitatea întru civi-
lizare! Tot mai greu cu convieţuirea pe treptele evoluţiei,
HYPERION 63
gîfîiţi domnilor, gîfîiţi! Am spus…domnilor? Mă duc să-mi
clătesc gura! Ipocrizia, fariseismul vajnicilor enoriaşi ce
pretind că slujesc ceva (progresul? emanciparea?) care se
destramă încă de la primele acorduri logice, cînd, de fapt,
sluţesc o scară a valorilor interioare şi inter-personale care
ar trebui să fie subîntinsă de empatie? Mai mult decît atît,
next level-ul…abjecţia! (septembrie 2019)
Acum, că tot am aflat şi eu de puţină vreme secretul lui
Polichinelle, anume că numitul Harari e consilierul con-
clavului cu damf de empireu alzheimerian de la Davos, al
arhitecţilor lumii zombificate prin eman-cipare (aka sno-
băreală indusă, ale cărei efecte colaterale, ajunse la matu-
rare, devin adesea letale), lucrurile s-au aşezat într-un con-
tur clar şi m-am gîndit să desigilez un paragraf de arhivă,
vechi de mai bine de trei ani (august 2019). Btw, i-am pri-
vit mereu opiniile, teoriile, concepţiile, eşafodajul argu-
mentaţiei, cu reactualizată reticenţă, crescîndă pînă la
cote sans rivages! „N-ar fi prima dată cînd sub carapacea
mai mult sau mai puţin străvezie a profilaxiei, se insinu-
ează mărcile în curs de cristalizare ale noilor ideologii, a
etologiei melting pot, cu textura lor tulbure, aidoma pri-
virii de Gorgonă. Să lăsăm nedumerirea să ia locul pani-
cii, zice Harari (Notă actuală: peste nu multă vreme, ceva
mai bine de jumătate de an, această substituire recoman-
dată, care face diferenţa între om şi entitatea cu identi-
tate fuzzy, interşanjabilă, care îi succedă, avea să poarte şi
un nume: „pentru siguranţa noastră“, un soi de nepoată
mutantă a „grijii faţă de om“!). Adică, e mai rentabil ca
zorii post-liberalismului să te găsească prost, decît conser-
vator. Cu fesul de noapte lăsat într-o rînă, pe ochi, decît cu
privirea înşurubată anxios, sfredelind prin lunetă, even-
tual cu fesul dat spre ceafă, spre a nu periclita înregistrarea
detaliilor. Panica te poate ţine treaz şi alert, nedumerirea,
mai curînd în ceaţă. Cui prodest sau cui pe cui se scoate
(citeşte…se promovează)? Soluţia individuală ar putea fi
în altă parte, cum, adesea, şi viaţa. Nimic mai profitabil pe
termen (tot mai) scurt şi (tot mai puţin) mediu, decît ilu-
zia subîntinsă de luciditate a celor frumoşi la fire. Aşa, ea
obligă mai degrabă la reinventare, reconfigurare, remo-
delare, decît la (auto)amăgire. Decît cai verzi pe pereţi în
formă continuată, mai degrabă stele verzi, cîndva, even-
tual într-un tîrziu. Deci, să ne înţelegem, iluzia ca antidot
împotriva renunţării, iluzia retrospectivă a celui care nu
dă curs ofertelor de a uita şi refuză externalizarea discer-
nămîntului, iluzia în perpetuarea metabolismului norma-
lităţii şi a osaturii ei de valori şi nu aceea investită inten-
siv în butaforii neo-progresiste şi holograme metastatice
populate de incerte entităţi/ avatari digitaloide/ digitalo-
izi. Dacă, furaţi de torenţialitatea experimentalistă, ne-om
sumeţi pînă ne-om sminti, nu doar secolul XXII stă (sub)
un mare semn de întrebare…(asta aşa, spre uzul maxima-
liştilor, defetişti şi angoasaţi)“
…farurile maşinii tatonau pereţii garajelor înghesuite şi
Alt rond matinal şi a doua duminică în care trec prin „halta“ scunde, aidoma unor cerşetori cu viaţa teşită de lipsuri şi
Ninei şi e pustie şi într-un colţ două ramuri încrucişate atunci am prins în coada ochiului, urmîndu-mă, umbra în
64 HYPERION
şi cîteva flori şi un petec de pămînt nivelat, iar memoria
începe să-şi toarcă filmul, să aştearnă un alt strat, să des-
păturească o altă oglindă, să lase recurenţa acelui bis, să
dezlege un nesfîrşit ecou în abis, deşi eu nu mai pot decît
să deschid un soi de hublouri spre o prezenţă fluidă, dic-
teu al mortalităţii in progress, nu am cum să mă mai întorc
acolo, căci, odată ce am fost acolo, nu se mai poate, nu mai
pot juca în regia ficţiunii, unde, sub bagheta nostalgiei,
anamneza autoprovocată încearcă să mă aducă, prin pro-
iecţiile ei…dacă nu ar exista tot acel trecut, atunci m-aş
fi putut întoarce, ar fi fost ca în „Invenţia lui Morel“, de
undeva, din exterior, te întorci în timp, atîta timp cît nu
există conştiinţa faptului că eşti parte într-o ficţiune care
„respectă“ retorica şi conţinutul realităţii, îi calchiază ter-
menii şi dimensiunile… (noiembrie 2019)
Nu-i caz de mobilizare a vreunui algoritm firoscos, e sufi-
cientă linia trasă sub tot ce-i lăsat în urmă, ca să recunosc
dintr-o suflare, cît o actualizare de stare: înaintarea în vîrstă
(a.k.a. scăderea participării la alegeri), deşi, mai în acord cu
„scările“ cronologice, ar fi…înaintarea prin vîrste (pe care
mi le pot reprezenta asemenea unor hublouri sparte, care
depresurizează treptat fuselajul), a fost un soi de deflagra-
ţie filmată cu încetinitorul, iar suflul ei m-a azvîrlit la mare
distanţă de colegii de seminţie. O distanţă pe care viteza
(bătăilor) inimii n-o mai poate recupera. (noiembrie 2019)
Scrutînd, vag eretic, apropiatele zări electorale (am zis zări,
nu zaruri!), mă încearcă, aşa, fără drept de apel, „senti-
mentul absenţei obiectului“, vacuitatea resorbţiei, aproape
o compoziţie suprematistă, Malevich ar fi fost onorat
să-şi recunoască paternitatea, ar fi semnat-o fără să ezite.
(noiembrie 2019)
INTARSIE – Peste noapte am întrezărit silueta fugoasă a
iernii, însoţită de un cortegiu de cîini, ca un Phaeton stră-
fulgerînd în orbita goală a somnului. Şi a fost sărbătoare
după multă vreme, nu pentru multă vreme…4:30 a.m.,
ostatec şi eu, traversez parcul ţintuit în horbota subţire de
gheaţă şi aud doar căderea frunzelor, foşnetul lor perga-
mentos, mărunţit, sec, ca un poem scris de picioarele unui
păianjen pe întinsul unie tobe, trosnetul mocnit al copa-
cilor, imensa aşternere în arhive unde nu vom avea acces
niciodată. (30.11/ 1.12.2019, Bacău)
Cruzimi hibernale. Mă visez decretînd starea de frig. O gla-
ciaţiune regeneratoare, un suflu refrigerent, un ger salutar,
care să alunge putriditatea, excreţiile imunde, scoriile fetide.
Un timp cînd arabescurile, volutele zemuinde, bolboroseala
freatică, se resorb în geometria incizivă, diamantină, mon-
driană, introvertită, a iernii. Dar, înainte de toate, mă asi-
gur că n-a mai rămas niciun cîine afară! (decembrie 2019)
Jurnal
creştere a lui Plastron, apropiindu-se mai repede decît ea iluzie ontică. Cînd nu e adeziune în termeni nativi, ejus-
însăşi şi m-am gîndit că dacă m-aş întoarce şi aş întinde demfarinologică, adică, simplu spus, continuitate în exer-
mîna spre ea, o pulbere mi-ar rămîne pe degete, ca după ciţiul funcţiunii. P.S. Prin extensie, tot în specia analfabe-
atingerea unor aripi de fluture… Dar nu, am mers mai tului funcţional poate fi încadrat şi cel care nu identifică
departe şi am văzut umbra ei întîlnind, ca pe un liman, sursa răului sau, şi mai mult, se pune în slujba ei, îi ser-
ceva ce tocmai îmi ţîşnea pieziş în întîmpinare şi care nu veşte cauzele, aşa cum se întîmplă în timpuri demonice.
putea fi decît umbra mea. Două limburi înmănunchiate, Ca acelea pe care le trăim. (decembrie 2019)
umbrele vorbesc şi ascultă doar de umbre. Am reluat, mi-a
ieşit în cale de atîtea ori acest „text“, încît nu mai ştiu dacă „Cam pe la zece beri se face noapte.“ (Lobo Antunes). O,
eu îl scriu sau doar îl citesc… (decembrie 2019) cîtă cheltuială, cît efort! Dacă se ia CTP-ul sau orice alt mij-
loc grăitor de influenţă în masă, noaptea vine ca o ştire pe
Că tot sînt pe-trecute sărbătorile. Filogenie vs. Ontoge- prompter. Iese din pămînt, din piatră seacă, s-o tai cu cuţi-
nie. Diviziunea muncii o avem în gene, pentru viziunea tul. Prestigiu şi virtuozitate, pînă la prestidigitaţie. Curat
muncii însă, la reţetă trebuie adăugat ceva geniu, măcar iluzionism, başca înstelat. Şi, a propos, cum e corect, tele-
aşa, un vîrf de cuţit. Îndelung răsucit! P.S. Evident, există viziuni de ştiri cu acoperire naţională sau tele-oştiri sub
şi căi foarte la îndemînă, de toată mîna, mundane, cură- acoperire naţională? (ianuarie 2020)
ţite de „zgură“ metafizică. Se p(ot)riveşte fluturaşul de sala-
riu contre-jour şi viziunea se iscă instant! Gen „Perspec- Într-o lume care mă învaţă tot mai mult să tac, realitatea de
tiva muntelui în zăpadă/ văzută prin aripile străvezii/ ale teren pare tot mai apăsat ficţiune de teren. Ori, poate aşa se
unei muşte pe geam“ (Allen Ginsberg). (decembrie 2019) înfăţişează, de la o vreme, totul, privit prin lentila anamor-
fotică a experienţei subiective. Dimineaţă, l-am observat pe
Ieri, 29.12.2019, am flanat pe nişte străzi lăturalnice, unde Gogu în curtea şcolii, pentru el un fel de sufragerie sui gene-
a mai rămas ceva din izul acela patriarhal al Iaşiului de ris, multifuncţională, făcîndu-şi masaj dorsal, frecîndu-se
altădată, deşi apropiate de centru, fără nimic din vînzo- de o tuia. Tutuindu-se cu o tuia, într-o limbă ce ne scapă
leala festivistă şi neaşezarea browniană de acolo. Şi am avut dintotdeauna. Am mai zăbovit ceva şi l-am urmărit de pe
neîncetat senzaţia că intrasem într-o pictură de Dan Hat- trotuar, cum îşi îngropa, tacticos şi metodic, în cămăruţele
manu, şerpuiam printre case tăcute, împăcate, ca nişte răni sale artizanale tainice o parte din tain, printre tufe, undeva
închise, în spatele cărora suferinţa ori, poate, doar melan- în dreapta intrării frontale, acolo unde pe 15 septembrie
colia, mustesc şi rod(esc) mai departe, neştiute, lăsînd pe 1969, mă fotografiam alături de mama, în prima mea zi de
alocuri, mărturia insolită, hărţile igrasiei despăturite răzleţ… şcoală. În fotografia aceea Gogu nu apărea, astăzi, cel care
ţinta era pustietatea aceea care îl adăposteşte fără chirie pe nu apare sînt eu. Gogu e un nostalgic, poartă crăvăţică roşie
Flendurosu, un soi de House of Haunted Hill. Am savurat şi acum, la peste 16 ani, eu am renunţat la ea de mai bine
de la o vîrstă suspect de fragedă ruinurile, rămăşiţele, am de 40 şi cred că n-am mai purtat nici un fel de cravată de
trăit, în cea mai etanşă clandestinitate, amestecul acela de la ziua nunţii, nu le suport…de nicio culoare! Ce recon-
fascinaţie şi jubilaţie în faţa lor, de presiune extatică pînă fortant trebuie să fie ca unele valori să-ţi rămînă străine,
în pragul imploziei. Sînt cea mai sinceră oglindă. Absor- cea a timpului, să zicem. În schimb, să vorbeşti, împleticit
bit de prozodia urmelor în zăpadă şi fără băgare de seamă în arcane digitale, într-unul din eco…ăstaaa…servosiste-
la relieful pidosnic al locului, am exersat subit şi involun- mele Digitaliei, cum e fcbk-ul, despre un cîine al străzii şi
tar o figură dintr-un sport de contact uitat (de mai bine un copac?! Doamne, unde am ajuns, unde sîntem? Nică-
de 20 de ani), saltul înapoi cu picioarele înainte. A fost un ieri, bineînţeles. Noi, cei ce şerpuim în tăcere, ca şi cum
fleac şi, totodată, un prilej pentru trecutul meu de portar am descrie rotocoale pe zidul morţii, pe o linie nevăzută.
de a se arăta încă viu… (decembrie 2019) Unde paşii îmbătrînesc, apropiindu-se sau îndepărtîndu-se,
pînă se fac nevăzuţi. Linia anduranţei în formă continuată,
Adevăratul analfabet funcţional este cel căruia îi este zisă şi linia moartă. (Bacău, 4 ianuarie 2020)
străin sau indiferent cititul în privirea şi pe chipul celor
pe care îi propulsează pe firmamentul reprezentativităţii, Apocalipso facto…barbarii înţoliţi pe puncte card-inale,
alegîndu-i sau, într-un fel sau altul, alegînd să-i susţină barbarii spilcuiţi, barbarii tehnocraţi, barbarii în armuri
formal, acordîndu-le fără rest, simbolic (în drept), dar, de procedurale, barbarii reîncărcabili, barbarii interşan(ta)
facto, în orb, sufragiile. Într-un soi de transă compulsivă, jabili! (ianuarie 2020)
el îşi azvîrle instinctul de conservare în ghe(e)na ideolo-
giilor libertariene, liberticide în cele din urmă. Cu ceva Cît de imprudent, cît de periculos, să ţii aproape de tim-
încordare, aş putea dezvălui aproape nominal, cu relativă purile şi vîrstele inocenţei. Nu există anticorpi pentru
precizie, procentul celor loviţi de acest beteşug de caracter, aşa ceva şi nici nu ştii cînd pot deveni letal de prezente şi
prefer să mă abţin însă. Dincolo de orice spasm conjunc- active prin iconii lor. Trec prin dreptul acelor ferestre de
tural însă, analfabetul funcţional este, in nuce, un analfa- la baie, unde, după ce bunicul matern mă trezea, precaut
bet vizual. În timp, iluzia optică se vădeşte a fi, invariabil, şi îngăduitor totodată, cît să-mi lase destul timp pentru

Jurnal HYPERION 65
„ritualurile“ premergătoare drumului spre şcoală, în clasa cele mai vii, uneori, alteori, semne de punctuaţie, fără de
întîi, obişnuiam să mai instalez cite o reverie la gura calo- care orice frază ar fi o etuvă sufocantă… (ianuarie 2020)
riferului, însăilînd cite o moţăială pe armătura firavă a
cîtorva minute. Şi mă simt o formă difuză, incertă, ceva Zilele astea (prin „amabilitatea“ lu’ Papură Vodafone!),
între zombie şi mumie asistînd la propria-i îmbălsămare. cu prilejul unor resetări, am fost nevoit să-mi reintroduc
Într-atît de compactă şi intensă, de invazivă poetic, relaţia numerele de telefon în arhivă. Şi mă uitam cum asam-
mea cu aceste locuri, încît cuvintele se împrăştie la vede- blează hazardul lucrurile, cum le adună, le strînge sub aco-
rea lor, nu mai pot desface, desfolia nimic, nu se mai pot lade grăitoare, asemenea unor constelaţii, ale căror semni-
adăuga, sedimentele au devenit monolit. Sînt 50 de ani. ficaţii pot fi teme de lucru, pentru cei cu fibra gratuităţii,
(undeva pe Aleea Parcului, Bacău, 8.02.2020) adică a acelor halucinaţi cu adn-ul deşertăciunii. Lista mea
începe cu un medic veterinar şi sfîrşeşte cu un boschetar
Talerele balanţei. Punctele de fugă ale ascezei. Perspective iubitor de cîini. N-aş îndrăzni să îndrept degetul spre cel
în studiu. Dependenţe în racursi. Între a răsfoi cărţi şi a care, dintre ei, e mai important pentru cîini. Nu risc ierar-
răsfoi străzi. Şi cărţile aşteaptă, aşteaptă şi cîinii, doar că hii, e loc pentru mult mai mulţi decît, îndeobşte, se crede,
viaţa celor din urmă e mult mai scurtă. Gps-ul oscilează cel puţin de la Pilat din Pont, ar trebui să ştim asta. Între
alpha şi omega, panorama lumii, diapazonul deriziunii,
pînă dă-n fibrilaţii. E faît accompli, cvasi-oficial deja, bate-
condensate într-un indice de nume(re). Cuprinzător, nu?
riile mele nu mai sînt lecturile, ci cîinii. Mutatis mutandis.
Nu vreau să mă gîndesc cum ar fi dacă şi cîinii ar deţine
Numiţi asta mesmerism sau altcumva, eu îi spun magne-
telefoane sau zgărzi emiţătoare. Dar nu sînt specie pericli-
tism al corelativului subiectiv şi mă apropii, astfel, şi de
tată. Nu mai mult decît noi. (ianuarie 2020)
poezie, căci ea e în şi între toate ale vieţii, le subîntinde,
arheu. Pe rafturi, se îmbulzesc cărţi, cît să întind mîna, Ce ţi-e şi cu gimnastica de cameră, rigorile ei, aproape
sufletul şi gîndul sînt însă mai rapide cînd în faţă stau ţin- cazone, chichiţele ei, vag heraldice…de mai bine de un an,
tele inimii, nu doar tainele ei, pentru ele distanţele sînt să fie chiar unu’ juma’, extensorului meu i s-a ştirbit inte-
un nonsens abstract. În fond, totul se rezumă la o ches- gritatea, i-a plesnit o coardă. Fie „instrumentistul“ a apli-
tie de analiză comparată a vitezelor. Îmi închipui că poate cat un tratament barbar mijlocului de producţie, fie rezis-
măcar un anume domn Funeriu, ex-ministru, subtil şi peste tenţa materialelor, bat-o vina, şi-a trădat limitele, nu ştii
poate de dezinvolt (p)artizan de scenarii biomecanice şi cînd curba de histerezis devine curbă de sacrificiu! Deu-
cinematic-somatice pentru înalte comandamente (nici o năzi, i-a mai cedat una, or, eu nu sînt vreun Paganini, as al
legătură cu cele de film!), ştie de ce, deşi nu mi-e prieten scamatoriilor diablereşti, într-atît de virtuoz încît să inter-
şi bănuiesc că nici nu şi-ar dori. Haloimis, neică, mutatis pretez la o singură coardă, fie ea şi de extensor, aşa că l-am
mutandis bis! P.S. Iar, atunci cînd, totuşi, cărţile sînt oraşe pe reevaluat şi am considerat că a atins pragul dezactivării,
care le străbat, cu străzi pe care (mă) trec, singur sau înso- recte, am decis să-l evacuez din orchestra (prea)matinală,
ţit şi case în care locuiesc o vreme sau doar intru, privirile ceea ce implică şi modificarea partiturii pînă la achiziţio-
cîinilor sînt cerul. Bolta înstelată, lumina. Şi dacă străzile narea unui exemplar nou. Pînă şi cei patru apostoli au fost
sînt fraze într-o carte a vieţii, cîinii sînt printre metaforele trei, Luca şi Matei… (ianuarie 2020)

66 HYPERION Jurnal
Cristina SCARLAT

MEMO – ŞOTRON PE HARTA LUMII

V
NORVEGIA
26 mai 2019, Oslo!
Vă vine să credeţi în ceea ce vedeţi? Pufoşenii de nori,
fiorduri pe undeva prin adâncurile lor, Marea Nordu-
lui vălurind în depărtări, eoliene…Puf de gând pe puf
de nor! Prima escală în aventura cunoaşterii. Erasmus
again! Va urma!
P. S. Şi am rău de înălţime!

Îi recunoşti pe norvegieni dintr-o privire: înalţi, blonzi,

cu ochi albaştri, atipic relaxaţi, într-o armonie (aparentă
27 mai 2019, Stavanger !) cu ei înşişi şi cu „restul“ parcă neveridica. Cel puţin la
STAVANGER – oraş în palma Mării Nordului. Deşi pro- suprafaţă! O calmeţe a mersului, a privirii, a gestului, rare.
gnozele ne ameninţă cu ploi, soarele ne-a îmbrăţişat -e ade-
vărat, rece -şi ieri, şi azi, într- un anotimp, zice-se, rar aici.
Cu alte cuvinte, am adus soarele într.un Stavanger uimitor
de relaxat -şi relaxant! -rupt parcă din alte dimensiuni,deşi
parte din puzzle.-ul aceluiaşi veac tulburat din care facem
cu toţii parte. Pescăruşi uimitor de docili, lebede, porumbei,
amestecaţi cu trecătorii, laolaltă, într-o dimpreună fami-
liaritate. Un aer cu parfum de Polul Nord şi de iarnă de
basm, case fără garduri îmbrăcate în flori de poveste, mix
de culori inedite. Nu am reperat prin nimic vreun semn
cum că aici cineva ar şti definiţia -sau gustul!-ritmului de
viaţă trepidant.

Jurnal HYPERION 67
 Trolii? Şi ei, emblemă de legendă nordică, nu lipsesc
din magazinele cu suveniruri, de pe stradă, din ferestre –
de pe niciunde nu gândeşti. Coloraţi şi răbdători în vitrine,
pe rafturi, la colţ de stradă.
Străduţe medievale în oraşul vechi, sclipind de cură-
ţenie. De fapt, totul sclipeşte. De la zâmbetul vânzători-
lor din magazine, şi el (aparent) relaxat, până la cele mai
ascunse colţuri de stradă.
şi-ţi trimit din viitor parfumul Visului care se întoarce să-şi
îmbrace umbra păstrată cu grijă în palma ta. Doar umbra
să nu se fi hrănit prea mult din tine, să nu fi devenit atât
de mult tu,încât întoarcerea trupului Visului în umbră să
fie ca pe negândite, deşi sarea aşteptării a muşcat adânc
şi a hrănit tăcerea. Dar, cu grija ta în palma Lui, vei simţi
curând şi trupul îmbrăcându-se firesc în umbra păstrată
cu grijă, cald, în palma ta. Vis pe cale…

1 iunie, Stavanger
Stavanger. Last moments.
Parfum de mare sărată -a Nordului -, vânt viguros de Polul
Nord, pescăruşi de poveste, flori nefiresc de vânjoase, păduri
de liliac înflorit, rododendroni cum nu vei găsi nicăieri în
alt colţ de lume.

O filă de poveste după care urmează,mâine, o alta: aven-

tura spre Pulpit Rock, zonă legendară, unde cu siguranţă
Marea Nordului curbându-şi braţele prin oraş, mici
vom simţi şi mai din plin aventura vikingă în care respi-
fiorduri reci pe care eşti tentat să le atingi, să vezi ce
răm de două zile. So: to be continued!
ascund adâncurile. Un altundeva de poveste, parte, acum,
din Poveste.
28 mai 2019, Pulpit Rock.

Acoperiş al lumii? Gânduri rupte din grija sufletului. Duse

2 iunie, Oslo
la capătul lumii, fluturate în alt văzduh, dar în acelaşi duh…
Ultima escală. Cu ultime resurse, înaintea drumului de
Oameni, piatră… Prăpăstii, munţi, fiorduri, păduri care
mâine spre casă, am încercat să prindem suflul capitalei
te forţează să te repozitionezi faţă de lume şi, astfel, faţă
norvegiene.
de tine însuţi. Te goleşti de tine, ieşi în alt duh şi nu simţi
decât respiraţia ta în respiraţia Lui, palma ta în palma Lui,
teama ta în grija Lui. Sunt experienţe care te scot din tine
ca să te repozitionezi faţă de Vis, să te vezi altfel, mai lucid;
dezbrăcându-te de himere. Sunt momente când simţi adânc
mâna ta în umbra mâinii Visului, aşteptând cu încăpăţâ-
nare ca umbra să îmbrace trupul Visului, rămas undeva
în urmă. Clipele în care te simţi rupt de ceilalţi cu care, în
orice limbă ai vorbi şi orice cuvinte ai folosi, nu te simţi
hrănit, fiindcă trupul cuvântului tău nu e in vibraţia lumii.
Dar respiraţia Lui, palma Lui pe teama ta, îţi dau curajul

68 HYPERION Jurnal

A fost ca un duş rece: după lentoarea şi ritmul molcom
din Stavanger, unde totul pare inserat în alt timp, capitala
ne-a surprins prin gălăgia vizuală, cromatică, auditivă,
olfactivă. La ieşirea din gară, magazinele de lux care flan-
chează drumul spre Palatul Regal fac cu ochiul să le treci
pragul, dar preţurile din vitrine te ţin la distanţă şi rămâi
doar un cuminte pelerin. Ai suficiente motive vizuale să-ţi
saturi ochii cu tufele de liliac înflorit care te înminunează cu
prospeţimea lor, artezienele spectaculos cristaline şi vibra-
ţia răcoroasă a aerului: soare împletit cu parfum de mare,
care te aşteaptă la câţiva metri să te provoace cu depărtă-
rile lumii. Concertele zgomotoase în aer liber, mulţimea
de turişti din toate colţurile lumii, norvegienii relaxaţi în
parc la sfârşit de săptămână creează un spectacol colorat
în care te simţi intrus pentru câteva ore. Suficient cât să
prinzi vibraţia şi pulsul marelui oraş. Palatul Regal, somp-
tuos şi larg, împrejmuit de parcul-padure rupt direct din
munţi, te păstrează distant, rezervat, suficient cât să te simţi
prins într-o poveste care nu e a ta.
Şi trolii. Şi surpriza. Şi ineditul. Culorile..Brazii. Vapoa-
rele din port. Pescăruşii fantastic de scumpi şi familiari.
Culorile lumii.
Babelul cu tot ce înseamnă el te îmbrăţişează într-un
timp care vine viking şi se întrupează într-un niciunde
care-şi caută reperele.
Ar fi multe de adăugat. Cele câteva zile de maximă con-
centrare au fost suficiente pentru a lua pulsul unui spaţiu
de pe harta lumii cu multe carate, dar şi cu multe semne
de întrebare. Ar fi multe de spus despre oamenii de pe
stradă, despre oamenii din magazine, despre oamenii din
Jurnal
acest spaţiu de poveste, cel puţin pentru cei veniţi de pe
alte continente. Relaxarea şi zâmbetul sunt doar aparenţe /
aparente. O mască, doar, ce ascunde ca un machiaj diafan
tarele unei lumi luate pe repede-înainte de taifunul veacu-
lui care se grăbeşte, se grăbeşte, se grăbeşte – fără a da timp
oamenilor să digere clipa, să se bucure de ea, să şi-o asi-
mileze armonic în spaţiul trăirii. De aceea, clipele – chiar
cele de relaxare – par clipe furate. Ca un costum aruncat
grăbit pe un trup obosit care trebuie să-şi schimbe ţinuta
între două partituri contradictorii. Dar nu sunt acestea,
oare, tarele întregii hărţi a lumii?
Dar Norvegia.. Cu Oslo, cu Stavanger, cu Pulpit Rock,
cu muzeele, cu parcurile, cu cartierele – trebuia respirată.
Chiar dacă pe repede-repede înainte. O pagină care trebuia
respirata, trăită, filtrată cu GPS-ul experienţei personale,
în evul marilor contradicţii care distorsionează întreaga
hartă a lumii. Pentru a ne repoziţiona în puzzle-ul nostru
personal, pentru a face comparaţiile de rigoare, pentru a
vedea cam pe unde ne situăm şi cum e respiraţia noastră
acasă faţă de respiraţia celorlalţi, de pe harta largă a lumii.
Cam asta ar fi. Ce va urma?
HYPERION 69
Vasile SPIRIDON
c Luxul deferenţei
I
Imaginea scriitorului în societatea românească – atât în
ceea ce-l priveşte pe sine însuşi, cât şi în percepţia gene-
rală a societăţii postbelice – este de mare actualitate. Ea este
mereu adusă în atenţia dezbaterilor culturale şi literare din
anii ’90 ai secolului trecut şi după aceea. În acest sens, un loc
distinct îl ocupă Dorin Tudoran, care, ajungând să fie scri-
itor interzis în timpul comunismului şi alegând calea exi-
lului, a revenit după 1990 în centrul atenţiei vieţii noastre
literare. Aceasta s-a realizat prin câteva reeditări, printr-o
susţinută activitate publicistică şi prin câştigarea prestigio-
sului Premiu Naţional Mihai Eminescu, de la Botoşani, în
2010. Nu trebuie omisă nici invitarea poetului la Colocviul
Naţional Studenţesc de Literatură română contemporană de
la Universitatea „Transilvania“ din Braşov, în 2013. În 2020
s-a retipărit volumul De bunăvoie, autobiografia mea, într-o
ediţie revăzută şi adăugită, însoţită de Cuvânt înainte. Sticla.
Apa. Malul. Oamenii, de Dorin Tudoran,
împreună cu postfaţa De bunăvoie, auto-
biografia mea. Lungul drum al întoarce-
rii acasă, prin care Florin Daniel Dincă
anunţa, de fapt, şi definitivarea lucrului
la cartea Dosarul Dorin Tudoran. Litera-
tură şi politică în comunism şi în postco-
munism (Editura Amphion, Bacău, 2022).
Până acum au apărut diferite cronici,
articole şi studii pe marginea scrierilor
lui Dorin Tudoran, dar nu s-a întreprins
o cercetare de anvergură asupra acestora.
Tocmai în aceasta constă marele merit
al finalizării prezentei teze, care se con-
stituie şi într-un gest recuperator faţă de
un important scriitor al generaţiei sale,
distins în cadrul ei şi prin intransigenţa
70 HYPERION
morală de care a dat dovadă. Mărginirea studiului despre
evoluţia statutului scriitorului Dorin Tudoran la o simplă
examinare diacronică a perioadelor traversate ar fi fost cu
totul restrictivă pentru înţelegerea exactă a esenţei desti-
mului său. Este motivul pentru care analiza autorului cărţii
a fost puternic ancorată în contextul organizării societale,
al psihologiei şi mentalităţilor în care el a scris.
Acesta reprezintă centrul nodal de unde porneşte întreg
demersul unei vaste despletiri ideologice care va fi urmărită
în toate articulaţiile studiului. Astfel, poezia, publicistica
predecembristă şi postdecembristă, precum şi D.U.I., edi-
tat parţial prin Eu, fiul lor. Dosar de Securitate, sunt obiec-
tul unui efort recuperator şi unificator din partea lui Florin
Daniel Dincă. Întrucât receptarea critică a cărţilor viitoru-
lui exilat – de la volumul Mic tratat de glorie până la Adap-
tarea la realitate – a fost bruiată de contextul politicii cul-
turale a dictaturii comuniste, până s-a
ajuns la interdicţia de a se tipări ceva
din şi despre scrierile celui care nu s-a
adaptat deloc la realitate, autorul scoate,
într-un fel, la lumină această parte vitre-
gită a scrierilor intrate într-un nemeri-
tat, dar explicabil, con de umbră. Poe-
zia lui Dorin Tudoran – de la Mic tratat
de glorie (1973) la De bunăvoie, auto-
biografia mea (1986) – şi publicistica
de la Martori oculari (1976) la Adapta-
rea la realitate (1982) s-au scris în con-
textul defavorabil al regimului totalitar,
iar jurnalistica, de la Kakistocraţia la
Luxul indiferenţei, s-a putut redacta în
mediul democratic de după 1990. Ceea
ce nu înseamnă că Florin Daniel Dincă
Cronică literară
ar neglija evidenţa faptului că, după anul 1990, în centrul
interesului public au stat mai ales disidentul Dorin Tudo-
ran, în calitate de intervievat, şi paraliteratura din Eu, fiul
lor. Dosar de Securitate.
Aspectul divers al scrierilor lui Dorin Tudoran, dar şi
falia produsă în 1990, i-au impus autorului structurarea
bipartită a cărţii. Prima parte este afectată volumelor de
dinainte de căderea comunismului, iar a doua este afec-
tată analizei atât a ceea ce a fost tipărit, cât şi a ceea ce a
fost postat pe blogul Certocraţia şi preluat – cu consimţă-
mântul şi cu implicarea lui Dorin Tudoran – de către edi-
torii acestuia după anul 1990. În primul capitol al cărţii este
prezentat contextul socio-politic al intervalului dintre anul
debutului şi acela al plecării din ţară (1971–1986). Studie-
rea documentelor „antologate“ de Dorin Tudoran – din cele
aproape zece mii de pagini, câte s-au adunat în D.U.I. – în
Eu, fiul lor. Dosar de Securitate i-a permis lui Florin Daniel
Dincă să releve evoluţia cazului „Tudorache“ şi a dramei
scriitorului aflat sub vremi, a cărui literatură, pe lângă exis-
tenţa socio-profesională, era marcată de funcţionarea tri-
unghiului de fier Putere – cenzură – autocenzură. Referitor
la aceste triste aspecte, trebuie să remarc răbdarea cu care
autorul studiului demontează cu mecanismele de funcţio-
nare a cenzurii degradate în autocenzură.
Un real sprijin în cercetare l-a adus însuşi Dorin Tudo-
ran, prin a cărui amabilitate Florin Daniel Dincă a avut
acces la unele scrieri inedite. Această mână de ajutor dată
i-a îngăduit autorului să ajungă la concluzia că natura dis-
cursului rostit de Dorin Tudoran, după evadarea din lagă-
rul comunist, nu se mai potrivea în spaţiul cultural apusean
occidental. Şi aceasta deoarece libertatea de exprimare era
exercitată în faţa unui alt tip de receptor, cu un alt orizont
de aşteptare, aşa cum s-a întâmplat cu prilejul alocuţiuni-
lor rostite imediat după părăsirea ţării – la Congresul „El
espacio cultural europeo“ (Madrid, 1985) şi la Congresul
PEN Clubului Internaţional (Hamburg, 1986).
În privinţa activităţii publicistice a reporterului Dorin
Tudoran, este pusă în evidenţă de Florin Daniel Dincă ten-
dinţa de sustragere de la tipicul realizării acesteia potri-
vit calapoadelor oferite de cenzură unor astfel de impera-
tive profesionale. Scriitorii intervievaţi de tânărul publicist
erau aleşi din rândul celor nealiniaţi politicii partidului şi
al celor cu pete la dosar. Dar autorul studiului nu putea şti
care a fost „protocolul“ stabilit pentru a nu se risca nepu-
blicarea textelor şi de aceea, corespondenţa online purtată
de propunătorul tezei cu fostul reporter elucidează culisele
acelui spectacol plin de aparte-uri mascate faţă de cenzură.
Multe se discutau şi puţine apăreau, aşa cum cercetătorul
va afla din afirmaţiile postdecembriste ale fostului repor-
ter Dorin Tudoran ajuns în postura de intervievat. Cea mai
grăitoare reuşită a intervievatorului Dorin Tudoran este
găsită de Florin Daniel Dincă în arta de a-i determina pe
repondenţi să fie cât mai puţin tentaţi de a rosti clişee pe
care urechea cenzurii le agrea.
Parcurgând scrierile postdecembriste ale lui Dorin Tudo-
ran, ne dăm seama, împreună cu autorul studiului, nu
Cronică literară
numai că reflexele de apărare împotriva Securităţii nu se
tocesc nici peste ani, dar că pericolul supravegherii este
oricând prezent. Analiza textelor cuprinse în carte a rele-
vat faptul că nu temele în sine (supravegherea, schilodirea
conştiinţei, solidaritatea de breaslă scriitoricească, colabo-
raţionismul) sau îndârjirea cu care Dorin Tudoran pole-
mizează în dreapta şi în stânga constituie fondul discur-
sului jurnalistic postdecembrist, ci starea de alarmă şi de
urgenţă la care spiritul său creator este obişnuit să reacţi-
oneaze. Nu este omis de Florin Daniel Dincă nici discur-
sul bloggerului Dorin Tudoran, care îşi exercită recunos-
cutele virtuţi literare de polemist şi de pamfletar asupra
realităţi politico-socio-culturale din ţara noastră de după
1990. Ne atrage atenţia în partea de carte dedicată publicis-
ticii postdecembriste dubla modalitate de luare în posesie
atât a obiectului, cât şi a subiectului pamfletului. Este moti-
vul pentru care autorul a propus o opoziţie dintre pamfle-
tele cu subiecţi la vedere şi pamfletele cu subiecţi camuflaţi,
a căror identitate acoperită va fi dezvăluită cândva, poate
chiar de către Florin Daniel Dincă.
Este binevenită remarca autorului că Dorin Tudoran nu
a fost un scriitor de sertar, care să nutrească reverii legate
schimbările politico-sociale favorabile venite de la sine.
Autorul Cântecului de trecut Akheronul s-a decis să înfrunte
în mod deschis dictatura, riscându-şi destinul scriitoricesc
şi supravieţuirea ca atare sub regimul opresiv. De exemplu,
atitudinea sa polemică şi pamfletară adoptată la Colocviul
Naţional de Poezie Mihai Eminescu de la Iaşi, din 1978,
rămâne mereu actuală.
Observaţiile care trebuie făcute asupra studiului efectuat
de Florin Daniel Dincă nu sunt legate de aspectele de fond,
ci de acelea de formă. Este vorba despre stilul adoptat în
redactare, care nu este pe alocuri în consonanţă cu ceea ce
înseamnă o cercetare ştiinţifică. Unele turnuri de frază par
a aparţine registrului articlier de factură polemică şi chiar
pamfletară, care mi se pare surprinzătoare la un tânăr cer-
cetător, născut imediat după 1990. O explicaţie aş găsi-o, în
afara unei amprente stilistice personale, şi într-o posibilă
contaminare de la atitudinea adoptată de Dorin Tudoran
în scrierile sale, deoarece empatia manifestată faţă de disi-
dentul nostru este evidentă. Ar mai fi un reproş legat de
improprietatea cu care sunt uneori folosite unele cuvinte.
În orice caz, este demnă de toată aprecierea foarte buna
cunoaştere din partea autorului a corpusului de texte supus
cercetării. Maturitatea interpretativă asupra a două epoci
despărţite de anul de graţie 1989, un discurs critic coe-
rent asupra scrierilor lui Dorin Tudoran, ce vădeşte o con-
stantă capacitate analitică, precum şi un pertinent excurs
argumentativ – sunt caracteristicile acestui studiu minu-
ţios realizat de Florin Daniel Dincă. Dosarul Dorin Tudo-
ran. Literatură şi politică în comunism şi în postcomunism
este un studiu aplicat, cu un fond documentar şi bibliogra-
fic foarte bine utilizat, într-un orizont interpretativ aflat la
aceeaşi înălţime ideatică. Autorul dovedeşte o înclinaţie
deosebită spre generalizare, pe fondul aprofundării boga-
tei materii explorate cu migală.
HYPERION 71
Roberto MERLO
Oglinda de obsidian. Incursiuni în
imaginarul poetic al Martei Petreu
1. Introducere – „viziune“
R
şi „mit personal“
Referindu‑se la Scara lui Iacob din 2006, poetul Ion Mureşan
o defineşte drept „o carte atât de neagră şi de frumoasă şi de
săracă în spectacole poeticeşti ieftine“ şi „o carte dintr‑o spe-zive din punct de vedere „sintactic“ (stilul cu care o spune).
cie destul de rară în poezia românească – una de viziune“1.
Aceste caracterizări se pot aplica, cred, întregii opere poetice aautoarea nuanţează, dilată, intensifică sau estompează, dar
Martei Petreu, cu atât mai mult cu cât deja la jumătatea anilor în esenţă nu modifică datele fundamentale ale unei „viziuni“
’80, cu privire la al doilea volum de poeme al autoarei, Dimi-
neaţa tinerelor doamne, Virgil Ierunca remarca „o voinţă de
a nu pune accentul pe jocurile şi capcanele limbajului, ci pe
figurile – trăite – ale conştiinţei“2. În geomorfologia poeziei
româneşti contemporane, poezia Martei Petreu străluceşte 4
neagră şi compactă ca un fragment de obsi-
dian. Şi, ca acesta, extrem de a­ scuţită, întru-
cât poezia sa are marginile tăioase ale since-
rităţii fără compromisuri. Splendidă şi letală,
ea este phármakon care vatămă şi vindecă,
răneşte şi lecuieşte, monstrum care minu-
nează şi îngrozeşte, „horrendum et dictu
video mirabile“ (Eneida, III, 25), sau – în tra-
ducerea lui G. Coşbuc – „o nespus de gro-
zavă minune, scârboasă vederii“3.
1 I. Mureşan, „Cartea morţii“, în Observator cultu-
ral, s.n., 88 (345) (2‑8 noiembrie), 2006 (VI), p. 16.
2 V. Ierunca, „Asediul identităţii“, [datat] mai 1985,
în Idem, Semnul mirării, Bucureşti, Humanitas,
1995, p. 208-213: p. 208.
3 Vergilius, Eneida, ediţie critică, trad. de G. Coşbuc,
ediţie îngrijită, note şi prefaţă de S. Petecel, Bucu-
reşti, Univers, 1980, p. 90. Definiţia se referă la
arbustul de mirt pe care îl găseşte Enea, din ale
72 HYPERION
Aşa cum am observat în altă parte4, plecând de la o decla-
raţie a autoarei înseşi5, poemele întunecate şi tăioase ale Mar-
tei Petreu se ţes într‑o urzeală „epică“ care îl capturează pe
cititor – şi ajung la a doua idee din discursul lui I. Mureşan
– în mrejele unei „viziuni“ extrem de coerente din punct de
vedere „semantic“ (sensul poveştii pe care o spune) şi coe-
Critica este unanimă în a considera că de la un volum la altul
cărui crengi şi rădăcini curge sânge şi din care iese glasul lui Polidor,
fiul lui Priam, trădat şi ucis de regele tracilor, Polimestor, la care bătrâ-
nul rege îl trimisese să‑l salveze de războiul troian.
R. Merlo, „L’Apocalisse come condizione: sulla poesia di Marta Petreu“,
in M. Petreu, L’Apocalisse secondo Marta. Poesie
1981‑2014, cura e trad. di R. Merlo, Novi Ligure
(AL), Joker, 2016, pp. 153‑166; în rom. „Apoca-
lipsa ca stare. Despre poezia Martei Petreu“, trad.
de O. Pecican, în Observator cultural, s.n., 885 (627)
(18-23 august), 2017 (XVIII), p. 9-11.
5 „Poemele se leagă singure. Nu trebuie decât, ca
la cărţile de joc, să le găseşti ordinea lor naturală.
Pentru că ele au o ordine, care nu e cea cronolo-
gică, nu e ordinea în care le‑am scris. Ele îşi au un
loc al lor acolo, fac parte dintr‑un organism care a
fost în mine şi pe care l‑am născut bucată cu bucată.
Iar aşezarea lor, de obicei, este sub forma curbei
lui Gauss, adică începe cu ceva, creşte şi există un
deznodământ. În general, în cărţile mele – şi asta
nimeni n‑a observat – eu am un fir epic“; M. Petreu,
„Făcutul unei cărţi este o activitate senzuală“ [inter-
viu cu D. Pavel], în România literară, 49 (14 decem-
brie), 2007 (XL), p. 16‑17, acum în D. Pavel, Rege
şi ocnaş (Din culisele scrisului), Cluj‑Napoca, Casa
Cărţii de Ştiinţă, 2008, p. 237‑244: p. 241.
Cronică literară
 care, transformând în poetică unele elemente proeminente
ale experienţei biografice (precum rigida credinţă milena-
ristă a tatălui, conceperea nedorită sau drama bolii), se con-
figurează ca un „mit personal“ în sensul mauronian6. Lectura
operelor Martei Petreu, fie ele poezii, romane sau chiar ese-
uri7, lasă impresia unei „zone de suprapunere“ cu graniţe des-
tul de definite, alcătuită dintr‑un ansamblu caracteristic de
figuri şi reţele de figuri („metafore“) recurente („obsedante“),
„un câmp de forţe psihice, un fel de matrice imaginativă“8 în
care se pot identifica coordonatele esenţiale ale universului
poetic petreuan.
Mitul personal nu se identifică tout court cu nevroza artis-
tului, ci este, într‑un fel, „faţa [sa] sublimată şi culturalizată“9.
Ceea ce îmi propun să fac în paginile următoare nu este să
investighez originea subconştientă sau genealogia biografică
ale „viziunii“ şi ale „mitului personal“ subiacente poeticii Mar-
tei Petreu, ci să pun în valoare trăsăturile cel mai marcate ale
„feţei“ literarizate pe care aceasta o arată cititorului, concen-
trându‑mă – în termenii lui Pierre Brunel – asupra „emer-
siunii„9 în textul poetic a unor „metafore obsedante“ deose-
bit de pregnante.
2. Figuri ale imaginarului poetic petreuan
Poezia Martei Petreu articulează poetic revelaţia tragică, de
natură aproape „profetică“, a unui „haosmos“10 iremediabil,
împletind în mod inextricabil concepte alimentate de ele-
mente de discurs filozofic, ştiinţific şi religios, perfect meta-
bolizate, şi senzaţii viscerale produse de un „corp carnal“ trăit
cu o intensitate dureroasă. Această viziune dublu structurată,
în care intelectul şi afecţiunea, „raţiunea“ şi „simţirea“, nu
contrastează, ci mai degrabă colaborează, se construieşte şi
se configurează în jurul „emersiunii“ unor figuri dominante
care conturează o viziune al cărei substanţial tragism – gra-
vitând în jurul problemei centrale a lui Dumnezeu sau, mai
bine zis, a teodiceei, imposibilitatea reconcilierii postulatu-
lui unui Dumnezeu „bun şi drept“ cu existenţa răului – este
„somatizat“ în drama „corpului trăit“.
În cele ce urmează voi trata problema teodiceei sub titlul
metaforic de Grădina Apocalipsei şi chestiunea corpului sub
cea de Carnea amară.
2.1. „Grădina Apocalipsei“
6 Ch. Mauron, De la metaforele obsedante la mitul personal, trad. de I.
Bot, Cluj‑Napoca, Dacia, 2001.
7 O bună situare critică recentă, care are în vedere mai toate palierele
creaţiei autoarei, este dosarul „Marta Petreu: ţintă fixă“, îngrijit de S.
Poenariu, din Vatra, s.n., 9 (606), 2021 (LI), p. 34‑82.
8 Idem, „La formazione del mito personale nello scrittore“, trad. di A.
Ceccaroni, în A. Ceccaroni, G. Pagliano Ungari (a cura di), La critica
tra Marx e Freud. Studi di sociologia della letteratura, Rimini, Gua-
raldi, 1973, p. 93‑103: p. 95 (unde nu se indică altcumva, traducerile
îmi aparţin – RM).
9 E. Gioanola, „Psicanalisi e critica letteraria“, în P. Barrotta and A.L.
Lepschy, with E. Bond (eds.), Freud and Italian Culture, Bern, Peter
Lang, 2009, p. 9‑30: p. 19.
10 Despre universul poetic petreuan ca haosmos îmi permit să trimit
la R. Merlo, „Una feroce tenerezza. Figure della disappartenenza nella
poesia di Marta Petreu“, în Lj. Banjanin, K. Jaworska, M. Maurizio (a
cura di), Disappartenenze. Figure del distacco e altre solitudini nelle
letterature dell’Europa centro‑orien­tale, Bari, Stilo Editrice, 2015, pp.
214‑228 şi, Idem, L’Apocalisse, cit.
Cronică literară
Epica Martei Petreu este, în esenţă, quest‑ul căutării unui
Tată care nu se lasă găsit şi al întâlnirii cu un Bărbat care nu
poate să atenueze absenţa acestuia, desfăşurându‑se într‑un
Eden apocaliptic de negru cărbune şi gri cenuşă, alb zăpadă
şi roşu sânge, un pustiu al singurătăţii (Pot să ascult [SLI])
unde licăresc halucinaţiile fosforescente ale insomniei şi ale
suferinţei fizice (Psalm [Nu există uitare:] [PNe])11. Această
Grădină crepusculară şi iernatică se consumă într‑o combus-
tie nesfârşită (Fuga spre roşu a patriei [LP]), o „cădere“ inter-
minabilă în şi spre neantul unei exis­tenţe pentru care Apoca-
lipsa – urmând o idee a lui J. Derrida12 – nu este eveniment,
ci condiţie13, o consumpţie dilatată la infinit – „Trăim căde-
rea. Nu sfîrşitul“ (Laborator de noapte [LP]) – până la fago-
citarea oricărui alt orizont, până la obliterarea ideii înseşi de
Geneză: „Totul s‑a sfîrşit foarte devreme/ totul s‑a sfîrşit de
dinainte de‑a‑ncepe“ (Mersul pe beznă [SLI]).
Operozitatea Răului şi oţiozitatea lui Dumnezeu, între
aceste etanşe emisfere de Magdeburg se cuprinde vidul total al
„haosmului“ petreuan, care se manifestă sub formele singură-
tăţii, nebuniei şi, mai ales, ale durerii fizice, ale nenumăratelor
boli şi, inevitabil, ale morţii, proprie şi a altora. Aceasta din
urmă este adevărata regină a acestui bordel atroce, moartea,
„tîrfa […] fără greş/ gata să îmbrăţişeze oricînd pe oricine“,
cu cortegiul său de nenorociri: boala, nebunia, şi ea, „nostal-
gia“, care este promisiunea mincinoasă, speranţa înşelătoare
ce alimentează suferinţa (Dar nostalgia [LP]), care este „dure-
rea“ (gr. nóstos) unei imposibile „întoarceri“ (gr. álgos), aspi-
raţie la unitatea pierdută pentru totdeauna odată cu Căde-
rea (După cădere [PNo]).
Poemele Martei Petreu conţin imagini de mare cruzime,
alienare şi „depeizare“14 – în sensul acelei nelinişti înfricoşă-
toare care derivă din alterarea a ceea ce ne este cunoscut şi
familiar şi care este straniul freudian (das Unheimliche)15 –,
la fel, simboluri ale limitei şi captivităţii, metafore ale căde-
rii, care alcătuiesc un scenariu apocaliptic în care Marta este
ţinută prizonieră, anihilată, orfană şi văduvită de orice spri-
jin ontologic şi gnoseologic. Apocalipsa ca condiţie înseamnă
şi sfârşirea ca condiţie, înseamnă intimitatea obscenă şi ine-
vitabilă cu moartea noastră cea de toate zilele (Teze despre
singurătate [AV]), care se adăposteşte în noi ca un făt cani-
bal şi în care noi, la rândul nostru, sălăşluim ca într‑un pân-
tece vitreg. Nimic nu pare în stare să scape din perimetrul
descendent al acestei spirale nemiloase şi inexpugnabile, în
care „Moarte şi viaţă, iubire şi ură/ […] îşi împrumută chi-
purile“ (Mesagerul [SLI]). În această apocalipsă a trupului
şi a sufletului, ceea ce leagă Sinele de Celălalt este, lacanian,
11 Poemele Martei Petreu sunt citate după Apocalipsa după Marta, Iaşi,
Polirom, 2011 (integrală poetică 1981-2006) şi Asta nu este viaţa mea,
Iaşi, Polirom, 2014 (ultima culegere publicată); pentru fiecare poem
se indică volumul original de publicare, după cum urmează: Aduceţi
verbele [AV] (1981), Dimineaţa tinerelor doamne [DTD] (1983), Loc
psihic [LP] (1991), Poeme neruşinate [PNe] (1993), Cartea mîniei [CM]
(1997), Poeme noi [PNo] din Apocalipsa după Marta (1999) şi Falanga
(2001), Scara lui Iacob [SLI] (2006), Asta nu este viaţa mea [ANEVM].
12 J. Derrida, „Of an Apocalyptic Tone Recently Adopted in Philoso-
phy“, trans­lation by J.P. Leavey Jr., în Semeia, 23, 1982, p. 63-97; apoi
în Oxford Literary Review, 6, 1984, 2, p. 3‑37.
13 Pentru această idee, cfr. în part. Merlo, L’Apocalisse, cit., p. 157‑158.
14 G. Berto, Freud. Heidegger. Lo spaesamento, Milano, Bompiani,
2002, p. 2.
15 S. Freud, „Straniul“, în Idem, Opere esenţiale, 10, Eseuri de psihana-
liză aplicată, trad. şi note introductive de V. Dem. Zamfirescu, notă
asupra ediţiei de R. Hurduc, Bucureşti, Trei, 2017, p. 316‑356: p. 320.
HYPERION 73
„învrăjiubire“ (hainamoration)16 şi existenţa este, petreuan,
„viaţamoarte“ (Nu‑i nimeni [CM], Viaţamoartea [Pno], Ţara
singurătăţii [SLI], Vîrsta senină [SLI]).
A exista este o condamnare la Melancolie (Preţul logod-
nei [AV], Coerenţa istoriei [AV], Teze despre singurătate [AV],
Melancolii de lapte [DTD], Nostalgii în alb [DTD], Biogra-
fie‑robot [DTD], Loc psihic I [LP]), „umoarea neagră“ care –
credeau strămoşii noştri – devine mania, furie, nebunie17. În
Marta germinează la infinit „melancoliile noului născut“ (Dar
nostalgia [LP]), pierderea incurabilă a liniştii nefiinţei, care
muşcă sufletul şi mintea de când naşterea „ne aruncă pe noi
bărbaţi şi femei în vrac/ la păşunat în lumea“, care este impe-
riu al singurătăţii unde viaţa nu este, precum timpul („crima
perfectă“; Pot să ascult [SLI]) şi teroarea, decât un alt aspect
al morţii (Sfînta treime a morţii [SLI]).
Ce mai rămîne din memorie
după ce timpul spaima viaţa
sfînta treime a morţii
îmi spală creierul ca pe‑o rufă purtată
[…]
Ce mai rămîne din memoria mea de femeie
umblată printre oameni în lume
ce mai rămîne după ce sfînta treime a morţii
mă tăvăleşte prin sare şi mă linge ca o căţea care‑şi linge
căţeii
Această melancolie alimentează atât dorinţa de renaştere
simbolică (Înapoi [CM]), cât şi „dorul de sinucidere“ (Dar
nostalgia [LP]). De cele mai multe ori însă, domină mirajul –
dacă conceperea este o primă murire – unei „remuriri“ care
să pună capăt sfârşitului. „Ea, moartea, e norocul nostru. Al
meu“, a scris Marta Petreu18, amintindu‑se de plângerea lui
Iov pentru cei „care aşteaptă moartea şi nu vine;/ măcar că o
doresc mai mult decât o comoară“ (Iov 3:21). Întrucât cea mai
mare nenorocire, până la urmă, nu este moartea, ci imposi-
bilitatea de a muri: „Nu­mi pot imagina blestem mai cumplit
decît acela de­a nu putea muri“, a mărturisit din nou autoa-
rea19, cu gândul la înfricoşătoarea con­damnare a Apocalipsei
(9:6): „oamenii vor căuta moartea şi n‑o vor găsi; vor dori să
moară şi moartea va fugi de ei“.
În inima Grădinii apocaliptice şi în general a întregului
„imaginar al crizei“20 petreuan găsim conflictul dintre incapa-
citatea atavică de a renunţa la Dumnezeu (Miezul nopţii [SLI],
Ademenirea [PNe]) şi imposibilitatea de a‑l crede summum
16 Conceptul şi termenul apar în J. Lacan, Il Seminario, Libro XX, Ancora
(1972-1973), a cura di A. Di Ciaccia, Torino, Einaudi, 2011, p. 85; pre-
iau tra­ducerea românească din A. Green, Psihanaliza cazurilor‑limită,
trad. de A. Ardeleanu, Bucureşti, Trei, 2006, p. 289.
17 M. Foucault, Istoria nebuniei în epoca clasică, trad. de M. Vasilescu,
ediţia a II‑a, Bucureşti, Humanitas, 2005, p. 248‑261.
18 M. Petreu, „Interviu inedit“ [cu M. Vakulovski], în Tiuk!, 2, 2002,
http://tiuk.reea.net/2/212.html (ultima consultare 17.06.2017).
19 M. Petreu, „Lege umană, lege divină“, în Idem, O zi din viaţa mea
fără durere. Eseuri, Iaşi, Polirom, 2012, p. 295‑304: p. 303.
20 C. Teutişan, „Cartea mîniei“, în Dicţionar analitic de opere literare
româneşti, I. A–M, coordonator şi revizie ştiinţifică: I. Pop, Cluj‑Napoca,
Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007, p. 117‑118: p. 117
74 HYPERION
bonum21. „Disteismul“22 definitoriu pentru poetica autoarei
situează sentimentul Martei faţă de Dumnezeu – şi, mai ales,
de acel „Domine al tatălui meu/ Domine al taţilor noştri“ al
Tatălui (Ţara zăpezii [SLI]) – în perimetrul acelui spectru larg
de atitudini de „ostilitate“ faţă de Dumnezeu pe care Bernard
Schweizer l‑a numit „misoteism“. Cearta Martei cu Dumne-
zeu este – în termenii lui Schweizer – un exemplu de „miso-
teism agonistic“ (agonist misoteism) specific credincioşilor
care se luptă cu înţelegerea că Dumnezeu nu este în între-
gime competent, nici bun, nesuferind totodată nevoia de a‑l
lăuda şi de a i se închina. Asemenea miso­teişti îşi doresc să
greşească în evaluarea lor negativă a zeităţii şi la urma urmei
ar prefera ca Dumnezeu să fie binevoitor şi grijuliu. În ace-
laşi timp, sunt bântuiţi de profunde îndoieli şi se ceartă con-
stant cu Dumnezeu23.
Acest „misoteism agonistic“, preocupat mai mult de rami-
ficaţiile umane ale problemei răului decât de contorsiunile şi
echilibrismele logico‑dialectice ale raţionamentului teologic24,
este în esenţă o reacţie la suferinţa proprie şi a celorlalţi, la
nedreptatea şi dezordinea unei lumi chinuite, precum şi, în
cele din urmă, inevitabil, o formă de iubire. „Învrăjiubire“, cu
siguranţă; dorinţă disperată şi mâniată, conflictuală până la şi
dincolo de durere, însă întotdeauna – intactă – iubire, mirabil
exprimată prin negaţie în acest pasaj din Ademenirea [PNe]:
Nu te iubesc. Nu. Cu mîinile vîrîte pînă la coate
în buzunare
fluier
îţi fluier în faţă: nu te iubesc
tu carnasierule ispită cauză ultimă a nesomnului
Cu mîinile în buzunare hulesc
te hulesc
Mint că nu am nevoie de tine
Din „dezapartenenţa“25 ei constitutivă izvorăşte cearta
constantă cu Dumnezeul-Domine a Martei, psalmistă hete-
rodoxă, care nu încetează să‑l cheme pe Stăpânul la răspun-
dere (Dar nostalgia [LP]), când cu rugăciune umilă şi implo-
ratoare (Rugăciune de vară [SLI]), când – şi mai des – cu
poruncă imperioasă şi mâniată, anatemă sau blestem (Mie-
zul nopţii [SLI]). Dar la toate „Dumnezeul aspru Dumnezeul
de rocă“ rămâne indiferent; el este „Surdomutul“:
Dumnezeu a făcut lumea vorbind
Dumnezeul tău a făcut lumea trăncănind vreme de
şapte zile
Acum nu-mi răspunde. Ce este muţenia lui
21 Merlo, „L’Apocalisse“, cit., p. 155.
22 Mă refer aici prin „disteism“, împreună cu S.D. Podmore, Struggling
with God: Kierkegaard and the Temptation of Spiritual Trial, Cambridge,
James Clarke & Co, 2013, p. 42, la „ideea că Dumnezeu ar putea să
nu fie perfect de bun, chiar şi posibilitatea ca Dumnezeu să fie (cel
puţin capabil de) rău“ [„the notion that God may not be perfectly
good, even the possibility that God may be, at least capable of, evil“].
23 B. Schweizer, Hating God: The Untold Story of Misotheism, Oxford,
Oxford University Press, 2011, p. 17 [„with the understanding that
God is not entirely competent and good, while resenting the need to
praise and worship him. These misotheists wish that they were wrong
in their negative assessment of the deity and would prefer God to be
benevolent and caring after all. At the same time, they are racked by
grave doubts, and they keep up a constant quarrel with God“].
24 Ibidem, p. 220.
25 Merlo, Una feroce, cit., p. 210 şi urm.
Cronică literară
 de care eu şi trează şi-n somn mă izbesc ca de zid
Surdomutule! i-am scuipat în faţă-ntr-o zi
cînd eu eram la capătul răbdării
Surdomutule! Ai multe să-ţi uit. E ziua mîniei (Să vor-
bească dormind [CM]),
tăcut:
Doamne. Îţi cer socoteală pentru acest destin de pămînt:
şi‑mi răspunde un scîrţîit ruginit
un plămîn de metal
altceva nimic altceva nimic (Ţara nu ştiu cui [ANEVM]),
şi/sau nepăsător:
Unde eşti Domine? evele tale frigide
rătăcesc prin noroaiele toamnei trăncănesc pe
buza neantului
Am martori pentru nepăsarea ta faţă de cele lumeşti (În
amintirea imaginară [PN]).
El este „Stăpânul“, „Măcelarul“, „Hingherul“ (Apocalipsa
după Marta [PNe]), „Păpuşarul“ gelos (Miezul nopţii [SLI]),
o entitate nu departe de Demiurgul cel Rău simţit de Cioran
sau – şi mai ales – închipuit de gnostici, un Dumnezeu sus-
pect de‑a fi Diavolul însuşi, cu care îl zic „frate“ unele versi-
uni ale cosmologiei populare româneşti26:
Ai îmbătrînit preaînalte:
prin cerul tău ca printr-un ciorap găurit
îţi văd călcîiele
cerul tău
prin care se întrezăreşte copita (Apele [LP]).
Sub privirea indiferentă a acestui Deus absconditus, oti-
osus, poate chiar şi „rău“, întreaga consumpţia şi devorarea,
întreaga „viaţamoartea“ şi „învrăjiubirea“ Grădinii Apocalip-
sei macină în gol şi pentru gol:
Durere lîngă durere ca un spic lîngă un alt spic
secerată trece viaţa mea
sîngerînd trece şi viaţa ta
însîngeraţi sîntem Domine
în cinstea nimănui
ne naştem şi murim
nimeni veghează asupra noastră
în cinstea nimănui iubim (Secerişul [PNo])
Şi cu toate acestea, Marta nu poate renunţa să-l caute pe
acel „Dumnezeu al celorlalţi“ (Luna [SLI]). Cea mai frumoasă
şi mai intensă imagine a „misoteismului agonistic“ al autoa- ontologic, fondator; prin el se defineşte fiinţa, iar trupul, cor-
rei, a diatribei cu Dumnezeu, şi care străpunge poetica sa ca pul iubit şi urât, nu este decât Carcasa sa pieritoare:
un metal încins, este, în acest război al urii şi al iubirii, ima-
ginea divinităţii înfipte ca o „aşchie“ infecţioasă în carne, pe
care o întâlnim în Ademenirea [PNe]:
Nu dorm – deci nu te visez
Pur şi simplu mă plimb prin lume cu imaginea ta
26 T. Brill, Tipologia legendei populare româneşti, I. Legenda etiologică,
prefaţă de S. Ispas, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de I. Oprişan, 28 E. Munch, Frammenti sull’arte, a cura di M. Alessandrini, Milano,
Bucureşti, Saeculum I.O., 2005, p. 83, nr. 10001.
Cronică literară
ca o schijă fierbinte
înfiptă în mine
sau în extraordinara Cuplul [CM]:
Şi simt existenţa mea ca o lamă subţire ca un ciob de obuz
cum străpunge trupul tău Domine
Oho. Sînt înfiptă bine în tine
Nici o picătură de sînge:
doar puroiul – ca un gînd nebulos un pre‑gînd – musteşte
portocaliu
Şi‑apoi roiuri colorate de muşte
La sfârşitul anilor 90, analizând din interior fenomenul
„generaţiei 80“, Mircea Cărtărescu a plasat‑o pe Marta Petreu
– împreună cu „echinoxiştii“ Emil Hurezeanu şi Ion Mureşan,
dar şi cu moldoveanul Nichita Danilov şi „lunedista“ Mari-
ana Marin – în cea de a treia direcţie a postmodernismului
românesc, cea neoexpresionistă, „preocupată de o proble-
matică etică şi metafizică, în care […] agresivitatea limba-
jului duce de multe ori la efecte de o concreteţe halucinantă
ţinînd de temele suferinţei, abjecţiei, nebuniei şi morţii“27. Şi
într‑adevăr, această caracterizare se potri­veşte ca o mănuşă
poeziei petreuane: tipologic expresioniste sunt, cu siguranţă,
plasticitatea vizionară, culorile violente, tendinţa spre arhe-
tipizare, subiectivitatea emoţională copleşitoare, precum şi –
şi mai presus de toate, cred – acel „mare ţipăt infinit“ zgu-
duind lumea, care se află la originea Ţipătului (Skrik, 1893)
lui Edvard Munch28 şi care vuieşte în nenumărate poeme ale
Martei Petreu.
Blestemele, hulirile şi ocările, rugăciunile şi imploraţiile,
plângerile şi invocaţiile care răscolesc sau leagănă vibranta
dicţie poetică a autoarei nu sunt decât modulaţii, variaţii de
ton sau de timbru ale acestui ţipăt unic, profund şi neîntre-
rupt. Manifestare discretă a acestei laceraţii în miezul simţirii
este acel „oho“ atât de caracteristic liricii petreuane (de la Teze
despre zilele faste [AV] din volumul de debut până la Întoar-
cerea lui Dumnezeu înspre om [ANVM] din ultimul volum
publicat), dornică şoaptă de amantă s­ au jubilaţie feroce de
bacantă, oftat, abandon, regret­. Şi încă mai mult „scâncetul“,
strigătul înăbuşit de greutatea durerii care bate nebuneşte la
porţile nimicului (Ploaia de aur [LP], Provincia după praz-
nic, Carcasa [PNe]):
eu doar îmi port scîncetul Domine
eu doar îmi culc memoria cheagul de sînge în leagăn
(oho! scîncetul meu sub tălpile tale crăpate)
Cu scîncetul meu
eu doar izbesc în inima ta apărată şi grasă (Scîncetul [PNe])
„Scâncetul“ Martei, ca „ţipătul“ lui Munch, este un bocet
Eu doar îmi port scîncetul. Atît
[…]
27 M. Cărtărescu, Postmodernismul românesc. Studiu critic, Bucureşti,
Humanitas, 2010, p. 156.
Abscondita, 2007, p. 48.
HYPERION 75
 Doamne. Eu îmi port scîncetul
ca pe un mort în pîntec
Eu sînt carcasa de carne a acestui coşmar
eu sînt carcasa muritoare a acestui scîncet
2.2. „Carnea amară“
În introducerea sa la o antologie de poeme traduse în limba
maghiară, Szabó T.A. observa pe bună dreptate cum toţi comen­
tatorii liricii petreuane s‑au grăbit să‑i remarce caracterul cere-
bral, intelectual29. De fapt, „luciditatea“ este unul din topo-
surile prefe­rate ale criticii literare cu privire la poezia Martei
Petreu, începând cu remarcile timpurii ale lui N. Manolescu,
care observă că „[n]ota personală a poeziei Martei Petreu a fost
din capul locului cere­bra­litatea laconică […], ­tăietura exactă şi
fină a frazei, ca o incizie chirurgicală, un lirism rece şi intelec-
tual“, şi că „cea mai izbitoare trăsătură a poeziei Martei Petreu“
– rar întâlnită la poeţii generaţiei sale – ar fi „introspecţia lucidă,
aproape clinică, adevărată incizie pe epiderma sentimentului“30,
şi până la mai recente comentarii ale lui I. Boldea, care consi-
deră că în această poezie „intelectul e do­mi­nator, iar obsesi-
ile cărnii, ale sufletului, ale visceralităţii sunt retrac­tate în sub-
conştientul poemului, ca nişte vinovate expieri ale vinei de a
structura logic sentimentele, de a le da o turnură raţională“31.
Şi este de netăgăduit că poemele Martei Petreu sunt rodul
unei minţi neliniştite („creierul meu – un chihlimbar locuit
de lupi“; Teze despre singurătate [AV]). Problema lucidităţii, a
imposibi­lităţii de „a nu vedea“, revine adesea şi tulburător în
lirica petreuană, configurându‑se ca un adevărat element de
poetică. O luciditate otrăvită („luciditatea – cianura dintr-o
vişină crudă“; Pereche iubindu-se sub zăpadă [AV]) şi tăioasă,
care spulberă orice posibilitate de scăpare („Nu există uitare“,
„Nu există anestezie nu există somn deci iertare:/ […]/ Nu există
somn: doar această limpezime tăioasă“; Psalm [Nu există uitare:]
[PNe]) şi seceră la rădăcină iluziile salvatoare, speranţele, visele:
Apoi creierul meu mi-a obligat trupul să nu mai viseze
Retez capul oricărei iluzii oricărei fantasme
cum tăia tata iarba cu coasa
[…]
Oho. A fost o poveste de ani. Un măcel un pogrom
tăcut şi metodic
a fost trufia de a-mi fi mie însămi suficientă
a fost un măcel desfăşurat la subsol
da
la mine în creier (Cîntarea cîntărilor [ANEVM])
Tot ce rămâne este Nimicul: „dar nimeni dar nimic nu-i
nicăieri“ (Cerul s-a lăsat la pămînt [SLI]), „nu‑i nimeni nică-
ierea nu‑i nimeni şi numai leşia/ şi nu există afară“ (Rugăciune
de iarnă [SLI]). Constitutivă şi inalienabilă însă, această luci-
ditate nu este doar a intelectului, ci şi a sentimentului, deoa-
rece la Marta Petreu nu există antinomie între inimă şi creier:
chiar şi acolo unde apare, inima este pentru poetă o ipostază
29 Szabó T.A., „Az Istennel küszködő asszony“, în M. Petreu, Márta 36 Gh. Crăciun, Pactul somatografic, ediţie îngrijită şi prefaţă de I.B.
jelenései, fordította Németi Rudolf, Budapest, Palamart Kiadó, 2014,
p. 5‑12: p. 6; în rom. „Femeia care se luptă cu Dumnezeu“, trad. de 37 Ibidem, p. 68.
Lukács József, în Apostrof, 6 (289), 2014 (XXV), p. 4‑5: p. 4.
30 N. Manolescu, Istoria critică a literaturii romane. 5 secole de litera-
tură, Piteşti, Paralela 45, 2008, p. 1331, 1332.
31 I. Boldea, „Poemele exasperării“, în România literară, 31 (10 august), 39 Ibidem.
2007 (XXXIX), p. 6.
76 HYPERION
metaforică a creierului, sursa unică – cum de fapt şi este, în
afara metaforei – a raţiunii şi a sentimentului. Căutarea echi-
librului, ordinii sau armoniei nu are loc prin înregimentarea
sentimentelor de către raţiune, iar „încap­su­larea pulsiunilor
sufletului în rigoarea conceptelor“ despre care vorbeşte Bol-
dea32 este, în realitate, mai mult o chestiune de limbaj decât de
viziune. După cum a observat însuşi Manolescu, în poemele
autoarei „[l]ogica lirică stă pe un strat de senzualitate“33. Poe-
zia Martei Petreu nu este sublimare cerebrală, nu este subordo-
narea trupului faţă de minte, ci mai degrabă întâlnire şi cola-
borare între cele două, care „nu se exclud, ci se condiţionează
reciproc“34. „Cerebralitatea“, „duritatea“, „răceala“, „luciditatea“
sunt măştile lingvistice ale unei simţiri viscerale, arzătoare, câte-
odată fragile, iar tocmai în îmbinarea dintre „cruzimea disec-
ţiei“ şi „nevoia de ocrotire“ – în formularea pregnantă a San-
dei Cordoş – constă unicitatea acestei poezii35, precum şi – aş
adăuga eu – tensiunea sa.
Criticul Gh. Crăciun a susţinut – ce‑i drept, cu privire la
proză, dar cred că discursul său poate fi extins şi asupra scrii-
turii poetice – că „scrisul este şi o modalitate de a practica un
transfer de corporalitate“ şi că în acest sens nu temele sunt ace-
lea care contează. Ci modurile în care ele sunt prezentate, gra-
dul lor de somatizare, felul în care ele au fost luate în posesie, în
adecvare cu respiraţia, timbrul vocii, ritmul sangvin, privirea,
gradul de atenţie la lume, auzul şi tactilitatea celui care scrie36.
Autenticitatea scrisului este proporţională cu acest „grad de
somatizare“, deoarece abia interiorizarea unui subiect, placa-
rea lui pe fondul psiho‑senzorial particular al celui care scrie
e în măsură să conducă la tensiune, contradicţie, conflict cu
ceea ce este dat, într‑un cuvînt, la scriitură37.
Poezia Martei Petreu reprezintă un exemplu de reuşită
deplină a „pactului somatografic“ despre care vorbeşte Crăciun.
În ea, teme precum durerea, nebunia, singurătatea, boala,
moartea sau problema răului apar pe deplin „somatizate“,
apropriate prin experienţa personală şi unică a corpului prac-
ticat cu jubilaţie şi teroare. În termenii fenomenologiei cor-
pului aplicate psihologiei persoanei, trupul care tronează în
poezia Martei Petreu nu este „Corpul carnal“ pur, adică acea
parte a Persoanei definită prin organizarea sa structurală în
sens anatomic şi prin funcţiile sale în sens fiziologic, ci „Cor-
pul trăit“ de Persoană în Conştiinţa sa, care „nu este numai
partea anatomo‑fiziologică vizibilă“38, ci şi acea „zonă pluto-
nică, partea in‑vizibilă a valorilor, sentimentelor şi percepţiilor
somato‑psihice, veritabilă parte intermediară, cu o configura-
ţie proprie care realizează acea tranziţie unificatoare, de fac-
tură personalizantă, între Trupul carnal şi Subiectul sufletesc“39.
Prin acest „corp trăit“ cu raţiune şi simţire, prin acest „Trup
valoric-moral în care carnalul-obiectiv şi sufletescul-subiectiv
se întâlnesc, anulând separarea artificială impusă de Trup/
Suflet“40, Marta Petreu ­metabolizează „problematica etică şi
32 Boldea, „Poemele“, cit.
33 Manolescu, Istoria, cit., p. 1332.
34 Szabó, „Femeia“, cit.
35 S. Cordoş, „O frumuseţe feroce“, în Jurnalul naţional, 4227 (7 februa-
rie) 2007 (XV), p. 22.
Lefter, Piteşti, Paralela 45, 2009, p. 38.
38 C. Enăchescu, Fenomenologia trupului. Locul şi semnificaţia Tru-
pului carnal în psihologia persoanei, ediţia a II‑a adăugită, Bucureşti,
Paideia, 2007, p. 10.
40 Ibid., p. 14.
Cronică literară
 metafizică“ sesizată de Cărtărescu. Aparent „cerebrală“, poezia
sa este, dimpotrivă, intens corporală­, definindu‑se prin expe-
rienţa trupului prizonier în cercul „remuririlor“, care con-
ţine moartea şi este conţinut în ea. Un trup, în primul rând,
„depeizat“, care în intimitatea obscenă a durerii şi a îmbătrâ-
nirii se arată în toată extraneitatea sa ireductibilă, exprimată
lapidar în acest vers din Străinul [ANEVM]: „asta nu mai
sînt eu şi‑asta nu este viaţa mea“. Acest sentiment de „depe-
izare“ faţă de propriul trup, produs de revelaţia morţii duble
care roieşte sub pielea noastră, este descris în mod splendid
în Oglindirea [ANEVM]:
Dimineaţa chipul meu ca faţa înecaţilor tocmai extraşi din
valuri:
nu mă recunosc
Ceva – o vinovăţie cu rădăcini
se răsuceşte în mine ca tirbuşonul în dop
Sub cruste şi cheaguri
se alege pentru mine din beznă alt chip
căruia nu‑i ştiu nici măsura nici răsuflarea –
mi se năzare uneori că e al tatălui meu
Tată! strig: faţa ta eclozează din adîncul feţei mele
înfricoşător
ca o înviere în avans
Din trecut te nasc ca pe‑un prunc bătrîn
Opreşte‑te
învierea n‑a venit încă
iar sub pielea mea eşti la fel de viu ca vara viermii în hoit
Degradarea fizică a cărnii care ne înstrăinează de noi înşine/
însene („trupul meu tînăr pe care nu mi-l mai amintesc/ pe
care nu-l mai găsesc în pielea mea“; Cîntec de după‑amiază
[SLI]) este şi vestitorul morţii ce o purtăm înăuntru, care nu
este doar propria noastră moarte intimă şi personală, ci şi
cea a altora, în primul rând a răposaţilor noştri „învrăjiubiţi“,
amanţi, fraţi, părinţi, ca în imaginea finală tandră şi feroce
din Primăvara [ANEVM]:
Ca o navă mîncată de sare
trupul meu ce mă poartă
vă duce în mine şi pe voi Augustin şi Maria
Voi
perechea augustă cu augusta voastră ranchiună
cu puroiul lipicios cu mînia cu dragostea voastră
Cea care a captat cel mai bine acest aspect al poeziei petre-
uane, ce reiese cu forţă în volumul intitulat elocvent Asta nu
este viaţa mea (2014), a fost poeta R. Cesereanu, apropiind
– cu intuiţie magistrală – acest filon „autoinchizitorial“ de
nékyia, „invocarea morţilor“ din cultura grecească antică.
Cronică a Grădinii Apocalipsei, poezia Martei Petreu este
„invocarea-lamentaţie a unei morţi intime (psihic şi sufleteşte
vorbind)“, dar mai ales invocarea morţilor familiari41 (Podul
[LP], Cîntec de leagăn pentru Anaaugustinmarta [SLI], Inima
mea pustie ca pusta pustie [SLI], Pomenirea [SLI]), cu pre-
cădere a celor mai reali şi totodată mai arhetipali, Augustin
şi Maria, Tatăl şi Mama (Fericita vîrstă adultă [DTD], Arta
visării [PNe], Aş fi vrut [CM], Înapoi [CM], Primăvara [SLI],
Va fi bine [SLI]).
41 R. Cesereanu, „Poezia ca nekya“, în Steaua, 5‑6, 2015, p. 31‑32: p. 31.
Cronică literară
Dar mai există şi o altă «invocare» recurentă în poemele
petreuane, tot atât de strâns legată de experienţa depeizării/
înstrăinării prin corp, care cred că poate fi apropiată de modu-
rile nékyiei: cea a „Bărbaţilor“. În Grădina părăsită de Tatăl,
Dumnezeu şi Augustin (şi probabil acesta este unul dintre
nodurile poeziei petreuane care s‑ar preta cel mai bine unei
analize dintr‑o perspectivă psihocritică), „idolul“ este Bărba-
tul, Masculul, aşezat de Marta pe tronul vacant:
O nouă poveste n‑am să vă spun:
fiecare întîmplare a lumii s-a întîmplat
Pe scaunul măririlor stăpîni sînt azi
prietenii mei Bărbaţii
Aşa începe Prefaţă [AV], poemul care deschide volumul
de debut. La începutul întregii creaţii poetice a Martei Petreu,
al poeticii înseşi a autoarei, am putea spune, se află, în locul
absenţei duble (cereşti şi pământeşti) a Tatălui, această întro-
nare emblematică a prezenţei Bărbatului, deoarece – i se adre-
sează autoarea primului – „Tu eşti incert. Bărbaţii – vii şi reali“
(Miezul nopţii [SLI])42. Mediatorul acestei prezenţe este expe-
rienţa corpului care se arată – în termenii fenomenologiei lui
M. Merleau‑Ponty43 – sau „cu intenţia de a fascina, sau este
temător“. Această experienţă a „corpului trăit“ cu sfială şi cu
mândrie, cu disperare şi cu jubilaţie, se întruchipează în poe-
zia Martei Petreu într‑o serie de toposuri metaforice famili-
are creaţiei literare din totdeauna şi de pretutindeni, cum ar
fi „războiul“ sau „vânătoarea“, restituite însă autenticităţii lor
de instrumente gnoseologice şi experienţiale (în siajul teo-
riei metaforei conceptuale propuse de G. Lakoff şi M. John-
son44), adică în ultimă instanţă de (re)cunoaştere a Sinelui în
Celălalt, de către tensiunea trăirii şi de esenţializarea scriiturii.
Ilustrative în acest sens sunt memorabila Falanga [CM],
în care poeta îşi mărşăluieşte bărbaţii ca pe o pavăză împo-
triva neantului:
Bărbaţii mei – de‑o oră sau de ani
viii şi morţii la grămadă –
bărbaţii mei da trupuri mirositoare asudate
sub care am scîncit (din voluptate sau din politeţe)
[…]
Voi. Mercenari semeţi plătiţi cu versuri
soldaţi ai mei. Trufaşa mea falangă,
ori ampla serie de poeme axate pe imagini cinegetice, de
o forţă extraordinară, în care trupul este atât pradă, cât şi
prădător­45, dintre care citez doar tulburătoarea Vînătoare pe
zăpadă [PNe]:
42 Procedând în sens invers, şi M. Zaciu observa această „triangu-
laţie“: „elanul amoros şi revulsiv totodată identifică imaginea Iubi-
tului «inventat» în figura Tatălui, la început ca o mărturisire a «hăi-
tuirii» amintirilor […] [a]poi, tot mai mult acest transfer vizează o
figură divină, pe Tatăl nostru“ („Poeta şi «ruşinea»“ (1994), în Idem,
Departe/Aproape, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1998,
p. 66-69: p. 68).
43 M. Merleau‑Ponty, Fenomenologia percepţiei, trad. de I. Câmpeanu
şi G. Vătăjelu, Oradea, Aion, 1999, p. 209.
44 G. Lakoff, M. Johnson, Metaphors We Live By, Chicago, University
of Chicago Press, 1980.
45 „Metaforele obsedante“ – a „vânătorii“, a „prăzii“ şi/sau a „haitei“ –
mar­chea­ză poetica petreuană începând cu poemele din volumul de
HYPERION 77
 Tată – spun:
bărbaţii mei – viii şi morţii – mă hăituiesc
viii şi morţii mă‑ncercuiesc
îmi adulmecă subsuorile negre insomniile plînsul
Ascultă‑mă bine:
eu sînt astăzi (numai astăzi) vînatul de preţ
carnea fardată cu floare de mac
eu sînt astăzi trofeul dus în zgardă cu fală prin lume
Oferit privirii acaparatoare a Bărbatului (producătoare de
ulterioară „depeizare“), trupul Martei se abandonează în lan-
ţurile unei „învrăjiubitoare“ sclavii şi devine un pur obiect
(„Trupul meu e pentru mine un obiect de metal/ rece dur
cenuşiu/ cu care fac ce poftesc: îl lustruiesc îl scuip îl insult/ îl
tăvălesc prin zăpezi prin moloz prin gunoiul zilei de ieri/ dacă
am chef îl dau de podele îl fierb în cazanul cu smoală“; Cînta-
rea cîntărilor [CM]) sau o armă de cucerire de neoprit, care
preschimbă trupurile Bărbatului în „corpuri‑leac“ („Bărba-
ţii iubiţii/ fructe şi plante conţinînd principii amare“; Artemis
[DTD]), „corpuri‑scut“ (Falanga [PNo]), „cor­puri‑bibelou“,
adunate în grabă pentru stăvilirea uitării şi a morţii („Priete-
nii mei de-o viaţă – bărbaţii: o menajerie de sticlă/ Orice băr-
bat în carne şi oase e-un obiect delicat/ un exponat de muzeu/
căruia mental îi atîrn de gît o tăbliţă: nu atinge! e viu!“; Cîn-
tarea cîntărilor [CM]). Pradă sau prădător, sclav sau stăpân,
corpul propriu sau al altuia este pentru Marta întotdeauna
­sacrificiu, holocaust (Pot să ascult [SLI]) pentru exorcizarea
„spaimei“ (altă prezenţă constantă în poezia Martei Petreu),
„tîrfa cea cu şapte capete/ […] spaima lichidul meu amnio-
tic“ (Ca o sabie [LP]).
Dar această căutare fragilă şi furioasă a siguranţei, a con-
tinuităţii şi a sensului construită în jurul unui „simulacru“ nu
poate fi, în cele din urmă, decât o „simulare“ înşelătoare46:
dincolo de speranţele de supravieţuire atât de firave încât
aproape că nu se îndrăzneşte articularea lor, balanţa finală a
dării şi a luării acestei „cărni […] amare de femeie învinsă“
(Pot să ascult [SLI]) este egală cu zero (Rugăciunea de dimi-
neaţă [PNo]):
Eu am vrut să am un copil. Şi nici un bărbat
nu şi‑a lăsat vie sămânţa rod să crească în mine
Am mizat pe iubire. Nici un bărbat
nu m‑a vrut pe mine femeie
(poate soră mamă femeie de casă
poate iarbă de mare poate cârpă de praf)
debut, Aduceţi verbele (1981), care au în centru „Maestrul de Vînă-
toare“ (Citat din „Cartea Regilor“, Cosmetică, Peisaj, Teze neterminate
despre Marta, Alte teze neterminate despre Marta şi Sfîrşitul serbării), alcătuiesc lava, ţinuţi în stare amorfă de presiunea şi tempe-
trecând prin culegerile din anii Nouăzeci şi primii ani Douămii, cu
precădere Poemele neruşinate (1993), Cartea mîniei (1993) şi Scara
lui Iacob (2006) (Arta visării, Cina [Viclenie dumnezeiască – puterea
şi călugăria], Nocturnă de toamnă, Psalm [Nu există uitare], Vînă-
toare pe zăpadă, Îngerul tînăr, Mama cu pruncul, Psalm [Aici moar-
tea îşi dă poalele peste cap], Somnul, Ziua de mîine, Într‑o altă viaţă, amăgire, revoltă, abandon, dorinţă – sub rafalele boreale ale
Ţara singurătăţii), până la ultimul volum publicat, Asta nu e viaţa
mea (2014) (La capăt cineva, Monolog, Oglindirea, Rugăciune [Înde-
părtează de la mine paharul acesta prea mare prea greu], Ţara nu ştiu 47 Cordoş, O frumuseţe, cit.
cui, Vînătoare cu vultur).
46 Folosesc aceşti termeni în sensul „postmodern“ al lui J. Baudrillard,
Simulacre şi simulare, trad. de S. Bic, Cluj‑Napoca, Idea Design & 49 N. Manea, „Poezie şi adevăr“, în Idem, Plicuri şi portrete, ediţia a
Print, 2008.
78 HYPERION
Aşadar şi invocarea „bărbaţilor visători/ foşti iubiţi cama-
razi imperfecţi“ (Biografie-robot [DTD]) este nékyia, invo-
carea morţilor; unor morţi, ce‑i drept, mai ales metaforici,
pierduţi afecţiunii, dar nu neapărat vieţii (sau, mai bine zis,
„vieţiimorţii“), şi totuşi la fel de îndepărtaţi ca cei reali. Evo-
carea Bărbaţilor este şi o chestionare de „fantome“, cercetare
de vise, halucinaţii, amintiri şi, mai presus de toate, căutarea
iluziei unui sens, a unei atenuări a suferinţei. Experienţa „cor-
pului trăit“ coincide cu cea a unui corp străin, un „corp‑hoit“
(Carcasa [PNe]) sau „corp‑sicriu“, o carne combustibilă care
se consumă fără scăpare în consumpţia universală, ca în ima-
ginea răvăşitoare cu care se încheie Pot să ascult [SLI]:
Acum pot să ascult foşnetul timpului – crima perfectă
pot să aud cum răsar şi cum cresc din pielea lui sidefie
puful şi penele îngerului
[…]
Sau cum sfîrîie
ca o lumînare udă de sînge
carnea trupului meu aprinsă de moarte
3. Concluzie – oglinda obsidiană
Poezia Martei Petreu este, fără umbră de îndoială, „tragică“
în sens clasic, este tragōidía, „cântecul (ōidē) ţapului (trágos)“
ispăşitor ridicat la rang de reprezentare dramatică a conflictu-
lui dintre voinţa omului şi necesitatea sorţii. Trăită ­visceral prin
experienţa unui corp doritor‑suferind şi povestită „într‑un
registru al sfârtecării şi revoltei“47, ea este „somatizarea“ (Gh.
Crăciun) acelui sentiment al tragicului – despre care a vorbit
K. Jaspers – născut „din percepţia realităţii sinistre şi terifiante
că […] [o]riunde am merge, orice ar vedea ochiul nostru sau
ar auzi urechile noastre, pluteşte mereu în aer ceva indefini-
bil care în mod inexorabil ne va distruge“48. Poemele Martei
Petreu dau glas „scâncetului“ îngrozit de această conştientizare
a inevitabilului, luând naştere din poziţionarea existenţială a
autoarei (şi a tuturora) în „tensiunea vizionară – cum a spus
Norman Manea citându-l pe Kafka – dintre om şi destin“49:
Eu mă aşez – reflex mereu zi de zi –
între pumn şi destinaţia lui
Recunosc: e locul meu spaima mea. Aici le concep
aici le port aici le nasc pe ele poemele:
din violenţă le smulg (Ademenirea [PNe])
Asemenea intensitate de viziune se traduce printr‑o expre-
sie concentrată, de extremă densitate. Că poezia Martei Petreu
este una a „marilor teme“ nu încape îndoială; la fel de clar
este şi că nu este una a „marilor vorbe“. Aşa cum sticla vul-
canică se formează atunci când atomii silicaţilor topiţi care
ratura din interiorul vulcanului, nu au timp să se aranjeze
într‑o structură cristalină din cauza răcirii bruşte provocate
în timpul erupţiei de contactul cu aerul, la fel şi poezia neagră
şi tăioasă a Martei Petreu ia naştere din solidificarea rapidă a
magmei viscerale a sentimentelor şi a senzaţiilor – furie, dez-
unui intelect neiertător. O poezie, deci, întunecoasă şi dură
48 K. Jaspers, Del tragico [Über das Tragische], trad. di I.A. Chiusano,
Milano, SE, 1987, p. 29‑30.
II‑a, Iaşi, Polirom, 2014, p. 109‑118: p. 111.
Cronică literară
ca obsidianul, rece şi vitroasă, dar purtând în sine memoria
magmei infernale (în legătura cu care I. Vianu a amintit – atât
de nimerit! – versurile lui B.P. Hasdeu din Viersul: „O poezie
neagră, o poezie dură,/ o poezie de granit,/ mişcată de teroare
şi palpitând de ură,/ Ca vocea răguşită pe patul de tortură/
Când o silabă spune un chin nemărginit!“50).
De aici şi miezul ascuţit al acestei poezii, pe care autoarea
îl scoate la lumină lucrând materialul cu loviturile seci şi pre-
cise ale unui limbaj a cărui directeţe nu este mimarea infor-
malităţii aproape argotice a oralităţii (foarte dragă scriitorilor
din ­ultimele generaţii), ci austera claritate a dicţiei. Fracturile
scrisului aspru şi neîm­po­dobit al Martei Petreu, „de o conci-
zie liminală“51, arată vârfurile ascuţite şi muchiile tăioase ale
furiei şi ale melancoliei, ale disperării şi ale tandreţei, într‑un
limbaj în care „[r]etorismul este strîns în chingi, redus la
minimum“52, iar încântarea vine din mânuirea magistrală a
cuvântului la prima vedere umil, a ter­me­nului aparent uzat,
care capătă astfel, din nou, greutate şi consistenţă.
Ermetismul apoftegmatic din primele culegeri (emble-
matice în acest sens sunt Tezele despre singurătate [AV]) se
articulează în poemele maturităţii (fizice şi artistice) într-o
exprimare cu o tentă adesea narativă, în care miezul pulsant
al metaforei, al comparaţiei şi al alegoriei se extinde de la vers
la întregul corp al poeziei (vezi, bunăoară, Gong pentru masa
de seară [LP], Spălătoreasa [CM], Bunavestire [Domine. Tată.
Cineva îmi bate noapte de noapte-n fereastră] [SLI] sau Străinul
[ANVM]). Dicţiunea hieratică a rostirii biblice se împleteşte
şi se întretaie cu limbajul „optzecist“ al cotidianului, prozaic
şi mitic totodată (exemplară este, bunăoară, „cutia de pepsi“
din Va fi bine [ANVM]), dar tonul rămâne specific petreuan,
o îmbinare unică de densitate conceptuală cu o directeţe de
exprimare aproape dezarmantă.
Poeziile Martei Petreu nu sunt instrumente de salvare sau
de mântuire. Sunt „poezii toxice“53, care taie, rănesc, devorează,
otrăvesc la fiecare lectură. Sunt, în fond, fermecătoare cap-
cane pentru iluzii, prinse „în spaţiile albe dintre versuri din-
tre negaţii“ (Ademenirea [PNe]) ca într-o pânză de păianjen.
Câteodată închipuire a supravieţuirii (Ceva din noi [PNo]),
Cuvântul este mai des (auto)înşelăciune şi (auto)trădare de
sine şi a realităţii („în numai cîteva cuvinte pot măslui rea-
lul“; Loc psihic I [LP]). Cuvântul Căderii nu are calităţi cathar-
tice, nu este logosul fertil şi plin de sevă al Facerii, „pe vre-
mea cînd timpul era la/ început şi fraged“ şi „verbele dădeau
în rod“, ci reziduul steril şi ars al acestuia: „Număr cuvintele
rămase:/ bezna cenuşa funinginea scrumul“ (Cîndva demult
[LP]). În Grădina Apocalipsei, chiar şi Cuvântul este în cele
din urmă neputincios:
Eu am mizat pe poeme. Am mizat
pe cărţi savante deştepte
am mizat pe zeci de alte prostii din hârtie. Zadarnic.
[…]
Am mizat pe cîteva lucruri calde ale vieţii. Degeaba
Totdeauna degeaba (Rugăciune de dimineaţă [PNo])
50 I. Vianu, „Porcului, cu plecăciune“, în Idem, Blestem şi Binecuvîntare,
Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2007, p. 172‑177: p. 174.
51 Boldea, „Poemele“, cit.
52 Mureşan, „Cartea“, cit.
53 Petreu, „Interviu inedit“, cit.
Cronică literară
În faţa absenţei lui Dumnezeu, a inconsistenţei Bărba-
tului şi a neputinţei Cuvântului, construirea sensului este o
muncă sisifică (Spălătoreasa [CM]). Căutarea Martei se repli-
ază asupra sa în exerciţiul existenţial al „acomodării selective
la entropie“ (Biografie‑robot [DTD]), şi doar în orizontul aces-
tei (auto)extincţii „ataraxice“54 râvnita renaştere pare, în sfâr-
şit, dacă nu realizabilă, cel puţin imaginabilă:
Lasă: va trece pînă la urmă şi viaţa asta
Apoi carnea va creşte albastră
va fi cald ca acasă‑n ajun de Crăciun
va fi bine – spun
[…]
Pînă la urmă va trece va trece şi viaţa asta
Carnea ta va creşte albastră ca iarba de mîine
(Va fi bine [ANVM]).
O materie dură, întunecată şi tăioasă, şlefuită cu o limbă
aspră şi totuşi încântătoare. Poezia Martei Petreu atinge limpe­
zimea neagră a unei oglinzi de obsidian, care restituie imagi-
nea unei lumi funinginoase ­şi crepusculare, un pământ pus-
tiit de deşerturi înzăpezite pătate de licăriri stacojii de sânge
sub cerul cenuşiu, care este câmpul unui încet şi neînce-
tat măcel, terenul unei vânători în care prada şi prădătorul
au acelaşi chip, acelaşi s­ ânge, aceeaşi esenţială frică, dar, în
acelaşi timp, şi perimetrul acelei căutări a fericirii, disperate,
zădarnice şi la care, cu toate acestea, nu se poate renunţa, ea
constituind – în cuvintele lui M. Blecher, alt scriitor profund
marcat de experienţa „somatografică“ a durerii, bolii şi sin-
gurătăţii – esenţa „bizarei aventuri de a fi om“55.
Că este vorba despre conştientizarea nevoii de a rezista
orice s‑ar întâmpla, născută din contemplarea l­uptei prome-
teice a eroului tragic, ori despre revelaţia i­nevitabilităţii infi-
nitului prins în înfrângerea maiestuoasă a finitului; că vor-
bim despre sentimentul aproape nietzschean al triumfului
vieţii care dăinuie în ciuda oricărei distrugeri, luând conşti-
inţă de puterea sa supremă tocmai în disipare şi anihilare, în
risc şi ruină, ori despre catharsisul aristotelic produs de com-
pasiunea faţă de celălalt şi de spaima pentru sine; cert este că
tragōidía Martei Petreu oferă ceva oricărui cititor atent la ce
se întâmplă în interiorul şi în jurul său. Înfrângerea furioasă
sau predarea melancolică a Martei ne arată intimitatea pro-
fundă ­a fiinţei, pentru că prin această scriitură dureroasă a
sinelui, „transcendând ororile şi mizeriile, ajungem la esenţa
însăşi a lucrurilor“56.
BIBLIOGRAFIE
Baudrillard, Jean, Simulacre şi simulare, traducere de
Sebastian Bic, Cluj‑Napoca, Idea Design & Print, 2008.
Berto, Graziella, Freud. Heidegger. Lo spaesamento, Milano,
Bompiani, 2002.
Blecher, Max, Întâmplări în irealitatea imediată. Vizuina
luminată, prefaţă de Doris Mironescu, Bucureşti, Edi-
tura Art, 2011.
54 Cesereanu, „Poezia“, cit., p. 31
55 M. Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată. Vizuina luminată, pre-
faţă de D. Mironescu, Bucureşti, Editura Art, 2011, p. 57.
56 Jaspers, Del tragico, cit., p. 61.
HYPERION 79
Boldea, Iulian, „Poemele exasperării“, în România literară,
31 (10 au­gust), 2007 (XXXIX), p. 6.
Brill, Tony, Tipologia legendei populare româneşti, I. Legenda
etiologică, prefaţă de Sabina Ispas, ediţie îngrijită şi stu-
diu introductiv de Ion Oprişan, Bucureşti, Saeculum
I.O., 2005.
Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc. Studiu cri-
tic, Bucureşti, Humanitas, 2010.
Cesereanu, Ruxandra, „Poezia ca nekya“, în Steaua, 5‑6,
2015, p. 31‑32.
Cordoş, Sanda, „O frumuseţe feroce“, în Jurnalul naţional,
4227 (7 februarie) 2007 (XV), p. 22.
Crăciun, Gheorghe, Pactul somatografic, ediţie îngrijită şi
prefaţă de Ion Bogdan Lefter, Piteşti, Paralela 45, 2009.
Derrida, Jacques, „Of an Apocalyptic Tone Recently Adop-
ted in Philosophy“, translation by J.P. Leavey Jr., în
Semeia, 23, 1982, p. 63-97; apoi în Oxford Literary
Review, 6, 1984, 2, p. 3‑37.
Enăchescu, Constantin, Fenomenologia trupului. Locul
şi semnificaţia Trupului carnal în psihologia persoanei,
ediţia a II‑a adăugită, Bucureşti, Paideia, 2007, p. 10.
Foucault, Michel, Istoria nebuniei în epoca clasică, tra-
ducere din franceză de Mircea Vasilescu, ediţia a II‑a,
Bucureşti, Humanitas, 2005.
Gioanola, Elio, „Psicanalisi e critica letteraria“, în Pier-
luigi Barrotta and Anna Laura Lepschy, with Emma
Bond (eds.), Freud and Italian Culture, Bern, Peter
Lang, 2009, p. 9‑30.
Green, André, Psihanaliza cazurilor‑limită, traducere din
limba franceză de Aliza Ardeleanu, Bucureşti, Editura
Trei, 2006, p. 289.
Ierunca, Virgil, „Asediul identităţii“, în Idem, Semnul miră-
rii, Bucureşti, Humanitas, 1995.
Jaspers, Karl, Del tragico, traduzione di Italo Alighiero
Chiusano, Milano, SE, 1987.
Lacan, Jacques, Il Seminario, Libro XX, Ancora (1972‑1973),
a cura di Antonio Di Ciaccia, Torino, Einaudi, 2011.
Lakoff, George, Mark Johnson, Metaphors We Live By, Chi-
cago, University of Chicago Press, 1980.
Manea, Norman, „Poezie şi adevăr“, în Idem, Plicuri şi
portrete, ediţia a II‑a, Iaşi, Polirom, 2014, p. 109‑118.
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii romane. 5
secole de literatură, Piteşti, Paralela 45, 2008.
Mauron, Charles, De la metaforele obsedante la mitul perso-
nal, traducere de Ioana Bot, Cluj‑Napoca, Dacia, 2001.
Mauron, Charles, „La formazione del mito personale nello
scrittore“, traduzione di Arnaldo Ceccaroni, în Arnaldo
Ceccaroni, Gabriella Pagliano Ungari (a cura di), La
critica tra Marx e Freud. Studi di sociologia della lette-
ratura, Rimini, Guaraldi, 1973, p. 93‑103.
Merleau‑Ponty, Maurice, Fenomenologia percepţiei, tra-
ducere de Ilieş Câmpeanu şi Georgiana Vătăjelu, Ora-
dea, Aion, 1999.
Merlo, Roberto, „L’Apocalisse come condizione: sulla poesia
di Marta Petreu“, in Marta Petreu, L’Apocalisse secondo
Marta. Poesie 1981-2014, cura e traduzione di Roberto
80 HYPERION
Merlo, Novi Ligure (AL), Joker, 2016, pp. 153‑166; în
rom. „Apocalipsa ca stare. Despre poezia Martei Petreu“,
traducere de Ovidiu Pecican, în Observator cultural,
s.n., 885 (627) (18- 23 august), 2017 (XVIII), p. 9-11.
Merlo, Roberto, „Una feroce tenerezza. Figure della
disapparte­nenza nella poesia di Marta Petreu“, în Liljana
Banjanin, Krystyna Jaworska, Massimo Maurizio (a cura
di), Disappartenenze. Figure del distacco e altre solitu-
dini nelle letterature dell’Europa centro‑orientale, Bari,
Stilo Editrice, 2015, pp. 214‑228.
Munch, Edvard, Frammenti sull’arte, a cura di Marco
Alessandrini, Milano, Abscondita, 2007.
Mureşan, Ion, „Cartea morţii“, în Observator cultural, s.n.,
88 (345) (2‑8 noiembrie), 2006 (VI), p. 16.
Petreu, Marta, „Făcutul unei cărţi este o activitate sen-
zuală“, în România literară, 49 (14 decembrie), 2007
(XL), p. 16‑17, acum în Dora Pavel, Rege şi ocnaş (Din
culisele scrisului), Cluj‑Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă,
2008, p. 237‑244.
Petreu, Marta, „Interviu inedit“ [cu Mihail Vakulovski], în
Tiuk!, 2, 2002, http://tiuk.reea.net/2/212.html (ultima
consultare 17.06.2017).
Petreu, Marta, „Lege umană, lege divină“, în Idem, O zi
din viaţa mea fără durere. Eseuri, Iaşi, Polirom, 2012,
p. 295‑304.
Podmore, Simon D., Struggling with God: Kierkegaard and
the Temptation of Spiritual Trial, Cambridge, James
Clarke & Co, 2013.
Poenariu, Senida (îngrij.), „Marta Petreu: ţintă fixă“, în
Vatra, s.n., 9 (606), 2021 (LI), p. 34‑82.
Schweizer, Bernard, Hating God: The Untold Story of
Misotheism, Oxford, Oxford University Press, 2011.
Sigmund Freud, „Straniul“, în Idem, Opere esenţiale, 10,
Eseuri de psihanaliză aplicată, traducere din germană
şi note introductive de Vasile Dem. Zamfirescu, notă
asupra ediţiei de Raluca Hurduc, Bucureşti, Editura
Trei, 2017, p. 316‑356.
Szabó, T. Anna, „Az Istennel küszködő asszony“, în Marta
Petreu, Márta jelenései, fordította Németi Rudolf, Buda-
pest, Palamart Kiadó, 2014, p. 5‑12; în rom. „Femeia
care se luptă cu Dumnezeu“, traducere de Lukács József,
în Apostrof, 6 (289), 2014 (XXV), p. 4‑5.
Teutişan Călin, „Cartea mîniei“, în Dicţionar analitic de
opere literare româneşti, I. A–M, coordonator şi revi-
zie ştiinţifică: Ion Pop, Cluj‑Napoca, Casa Cărţii de Şti-
inţă, 2007, p. 117‑118.
Vergilius, Eneida, ediţie critică, traducere de George Coşbuc,
ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Stella Petecel, Bucu-
reşti, Univers, 1980.
Vianu, Ion, „Porcului, cu plecăciune“, în Idem, Blestem şi
Binecuvîntare, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2007,
p. 172‑177.
Zaciu, Mircea, „Poeta şi «ruşinea»“ (1994), în Idem,
Departe/ Aproape, Bucureşti, Editura didactică şi peda-
gogică, 1998, p. 66-69.
Cronică literară
Raluca FARAON
Şi aşteptând să vină moartea…
treaz a lucrat pentru gloria ei
A
Antologia de autor – 111 cele mai frumoase poezii – a poetului
Cezar Ivănescu, Editura Nemira 2014, stă sub semnul excelen-
ţei. Prezentarea grafică a coperţii întâi, cu figura vag eminesci-
ană a poetului şi cu semnătura sa olografă, inedită şi imposi-
bil de imitat, anunţă o întâlnire vie cu lirica sa, de originalitate
incontestabilă. Selecţia textelor şi prefaţa îi aparţin lui Daniel
Cristea-Enache, ambele realizate cu vădită implicare emoţio-
nală, dar şi cu profesionalismul criticului literar onest. „Cezar
Ivănescu avea toate datele pentru a fi un mare poet – şi a fost;
[…] autor care avea toate datele să fie un mare poet – şi este“.
Cu aceste sintetizatoare şi edificatoare vorbe începe şi încheie
prefaţa (Portret de poet) Daniel Cristea-Enache. În fine, exce-
lentă este poezia lui Don Cezar, indiferent dacă antologia se va
citi de cunoscătorii fideli ai liricii sale sau de
neiniţiaţi. Sunt şase secţiuni, cu număr ine-
gal de texte: Rod (o selecţie din mai multe
volume, începând cu debutul), cea mai gene-
roasă, Jeu d'Amour, Doina, Rosarium, Către
discipoli şi Sutrele muţeniei. Cele 111 poe-
zii sunt nu neapărat cele mai frumoase, dar
reprezintă, măcar prin repetarea de trei ori a
cifrei 1, semnul poeziei originale, al unui lim-
baj personalizat, unic şi inimitabil.
Rod (debutul din 1968) reprezintă expre-
sia viscerală a strigătului lui Iov adresat nu
lui Dumnezeu, ci Morţii, ca făptură triumfă-
toare asupra vanităţii omului şi iluziilor trecă-
toare. Ca şi cum bubele supurând ale perso-
najului biblic ar deveni, prin intuiţia poetului,
realitate autonomă cu care Moartea se joacă
tandru şi grotesc în prea-plinul existenţei.
Cronică literară
Universul poetic e pustiit de referent, e o aglutinare de rămă-
şiţe ale unei lumi care şi-a trăit sfârşitul în temerara încercare
de a-l ignora. Precum în cartea Ecleziastului, în ceea ce priveşte
severitatea tonului, ca un profet netrimis de nimeni în pustiu,
în De profundis, poetul îşi începe rostirea ex abrupto, cu adver-
bul „acum“, investit cu putere demiurgică: „!acum, fiindcă frigul
face bulboane/ şi fiindcă eu sunt bolnav şi mă tem“. Acum naşte
lumea, în bulboanele zbaterii sinelui. Un râs enorm („feriţi-vă
de râsul meu“), tocmai pentru că e „sincer şi milos“, va arunca
în stihie limbajul previzibil, pentru a-i conferi forţă cathartică.
Semantica ulterioară din volum va fi tributară sângelui sălbatic,
ghimpilor, o ceaţă teribilă va cuprinde simţurile şi va acoperi
făpturile, generând urlete „fără voce“, ca un cataclism imposi-
bil de oprit, prezenţa Morţii va disloca zâm-
bete, va elibera păianjeni, viermii vor invada
nu numai făpturile vii, dar şi carnea poeme-
lor, uneori sub formă de mănunchi, alteori
cât un cal, „viermi care-şi pupă coada“, un
vierme inelar pe buza poetului va zăbovi sera-
fic, alteori, însuşi sufletul „îşi va ronţăi vier-
mii pe pâine“. În pliurile acestei lumi tremu-
rând în zbaterea unei morţi-naştere, reluată
ciclic, se strecoară „gândaci impotenţi“, „fur-
nici măreţe“ sau „gângănii crude“, sângele
izbucneşte pe gură, Verbul devine, pe alocuri,
receptacul de venin: „muşc“, „scuip“. Naşterea
[poeziei] e asociată ieşirii din matcă, precum
un „ochi din orbită“, după ce, prin ochi, tre-
cuseră „hidoasele zile de post uman, al vinei,
HYPERION 81
al neputinţei“; abia atunci, abia după ieşirea din orbită, poetul
poate evoca „lumile nevăzute“ pe care le creează.
Cezar Ivănescu tranşează, chirurgical şi scrâşnind din dinţi,
pe carnea agonizând a versului său, stigmatul morţii, fără nicio
aluzie la realitatea biblică a alungării din Rai. Moartea e stăpâna
indiscutabilă a oricărui demers creator, asemănătoare temutei
Kali, cu zeci de braţe, cu ochi lacomi, mamă şi iubită senzuală,
atemporală şi maculând timpul lumii. Imaginarul poetic mus-
teşte de culori puternice (predominant roşu – mai ales feme-
ile sunt roşii precum carnea, iar galbenul e asociat raţiunii) în
care se topeşte carnea zădărniciei, Erosul e reprezentat ca un
ritual de jertfă neagră, roşul şi vineţiul configurează un tem-
plu al cărnii sălbatice care se zbate să existe, în ciuda Atotpu-
terniciei Morţii. Iov-poetul păgân, autoproclamat „cântăreţ din
buză roşie şi vânătă“, nu se lamentează în stihia în care a ales să
vieţuiască, învingător în vânătoarea cuvântului („!ca sălbaticul
am să-mi fac leul meu pe peşteră,/ iar voi să spuneţi: îl vâna în
fiecare zi!“), ci strigă în pustiu, alegând de bunăvoie să se simtă
părăsit, dar conştient de statutul său unic, privilegiat, de clarvă-
zător: „!şi socotiţi-mă-un lepros care se vindecă/ şi v-ar putea
şi omorî cu îmbrăţişările/ şi socotiţi-mă-un lepros care se vin-
decă/ şi v-ar putea şi omorî cu îmbrăţişările!“ (De profundis).
Meritul acestui tip de abordare sălbatică, prin incantaţii răsă-
rite cu aburul sângelui pe buze („o, urletul cu care te despica-
răm, Moarte,/ o, sângele, pe buze al primului hymen!“ – Prima
fecioară a omului) este de a configura o puritate a limbajului
care se cuvine să fie a poeziei, cu aura ei de neînţeles primar,
cu spaimele ei desţelenite din confortul unei limbi convenţio-
nale. Nu teama de sfârşit propune Cezar Ivănescu, nu imagi-
narul escatologic, apocalipsă aproximată prin metaforă şi sim-
bol, ci freamătul autentic al existenţei ce se altoieşte pe ascuţişul
sabiei pe care numele nostru este înscris o dată cu venirea în
lume. Dar nu face asta orice poet autentic, orice poet care adul-
mecă adierea morţii în tot ceea ce invocă în vers? Ba da, indis-
cutabil, da! Dar e o distanţă uriaşă între observaţia unui Marin
Sorescu, de o luciditate exemplară („Cred că m-am îmbolnăvit
de moarte/ Într-o zi/ Când m-am născut“ – Boala) şi versurile
lui Cezar Ivănescu, prin care Moartea devine Fiinţă autonomă,
mamă a vieţii, nu oponentul ei: „[…] mama mea Moartea/ goală,
lungită, surâdea/ atât de frumoasă/ mama mea Moartea/ surâ-
dea/ căci copilul ei mă năşteam fără ca ea să sufere!“ (Turn).
Culorile intense din Rod al lui Cezar Ivănescu, fără nuanţe,
nu au nimic pictural şi nu sunt semn al descriptivului; ele devin,
în contextul general, paradoxal, un semn al translucidului
prin simbolistică şi transfer semantic. Lumea se naşte auten-
tic prin cuvintele poeziei îngrădite, secvenţial, între semne de
exclamare ca într-un sicriu transparent (semn stilistic şi gra-
fic inconfundabil). Aceste cuvinte mustesc de sugestia cărnii
şi sângelui, de alb indecis, de negru care e „sângele toamnei“,
de galbenul capului şi feţei sau al „urinei unui ţipăt“. În sicriul
acesta transparent, care e poezia, îndrăgostiţii se înspăimântă
crâncen unul cu altul, pe un pământ „roşu ca o ţară de raci“.
Culorile devin ţipete care dezbracă limbajul de orice aparenţă
cuminte, sparg barierele comunicării banale şi oferă, orgias-
tic, un spectacol al erosului thanatic. Vag expresionist, ima-
ginarul poetic din Rod e de o forţă emoţională pe care nicio-
dată, în volumele ulterioare, Cezar Ivănescu nu o va mai putea
repeta, dar trasează, sigur, coordonatele originalităţii liricii sale
de trubadur al Morţii.
82 HYPERION
Tot în prima secţiune, sunt texte în care poetul alege un
alt stil şi altă configuraţie a lumii create: poeziile din toposul
La Baaad. Instanţe poetice inedite precum Mil, Or, Raz, Ilen,
Besne devin interlocutorii lui Don Cezar, patriarh al unei lumi
încremenite în obsesii lirice dezvăluite nouă odată cu Rod. Dar
cromatica e dominată de galben, culoarea raţiunii, a puterii
de creaţie în lirica ivănesciană. Galbenul e al soarelui, uneori
„placid“, alteori cu „catapultă necruţătoare“. Galbenul e al unt-
delemnului, motiv recurent în toată opera sa, ceara e galbenă,
aşa că universul acesta imagistic şi lexical e o cuminţenie con-
trolată a „animalului degenerat“ care e Verbul. Despărţirea de
patima cu care cititorul a luat contact în Rod (patima şi neli-
niştea creaţiei) se enunţă discret: „trupul meu pierde sângele“,
iar tonul profetic se îmblânzeşte-resemnează: „profeţia/ e un
atribut al muţilor“ (Agamemnon). Livresc, ironic, guraliv, cu
emfază, dar şi şarm, în texte aglomerate, alternând între flu-
iditatea gândului expus sincer şi juxtapunerea aparent ale-
atoare a unor vise sau reflecţii savante, poetul se bucură de
liniştea unui refugiu temporar, iluzoriu, dar compensatoriu.
Moartea este ţinută în lesă, controlată prin impunerea oniri-
cului sau a cerebralităţii versului, iar poezia se naşte ca efort
de creaţie şi uitare, e Turn-refugiu şi Panopticon delicat care
o (supra)veghează.
În Jeu d'Amour, Doina, Rosarium, Cezar Ivănescu îşi impune
stilul propiu, devenit acum inconfundabil: cantabil, aparent
monoton prin reluarea obsesivă a unor motive, prin repetarea
versurilor, prin oralitatea de influenţă folclorică şi eminesciană.
Trubadur al morţii, donquijotesc în dragoste, dar şi autoritar,
ludic sau supus, poetul e aşezat pe cale, a domesticit Moartea
înfăşurându-se în giulgiul ei pe care i-l invocă/ evocă sub înfă-
ţişarea unui voal de nuntă. Umorul fin este o noutate faţă de
volumele anterioare, o duioşie a cuminţeniei de a fi descope-
rit liniştea, nu resemnarea, pe care o oferă recunoaşterea con-
diţiei vulnerabile a existenţei în trup: „!deci voi muri, – şi alţii
au murit,/ deci nu mi-a fost de-nvăţătură (Jeu d'Amour, Supre-
mum vale), mai ales în versurile voit romanţate: „!vine Moar-
tea, trece peste mine,/ vine trece Tinereţea mea,…“ (Doina, La
margine). Lexicul poetic se impune prin simplitatea seducă-
toare, percutant melodică, vulnerabilitatea este prezentată ca
un trup gol care nu se ruşinează de privirea celuilalt. Sângele
sălbatic din Rod e acum foc, trupul ameninţat de gângănii şi
spurcăciune e sublimat în invocarea sacrului, femeia e ispită
şi mamă, fecioară şi dublu solar. Cezar Ivănescu nu este un
poet religios. Nici mistic nu e. Sacrul pe care îl configurează
e în intenţie, ca dor de Absolut, de puritatea limbajului, mai
degrabă. E un amestec de simbol păgân, creştinism, budism
şi alte religii orientale, încât nu poate fi vorba decât de crea-
rea unui univers original, la fel ca toposul La Baaad. Sacrul lui
Cezar Ivănescu. Patria unui suflet care se confundă cu Mielul
jertfit, cu Ioan care strigă în pustie sau cu un maestru din Ori-
ent (mai ales în Către discipoli şi Sutrele muţeniei).
Ceea ce trebuie să reţină un cititor care ia acum act de poe-
zia lui Cezar Ivănescu e insolitul acesteia, ea se prăvăleşte peste
tine ca un potop, te destabilizează existenţial şi te tulbură. Îţi
ucide precauţia. Îţi sugrumă clişeele de gândire şi de percep-
ţie a poeziei. Apoi, te ia în braţe şi te vindecă pentru că „acest
cântec este numai pentru tine“, această poezie este numai pen-
tru tine, care trezindu-te, vei învia şi-n veci vei învia…
Cronică literară
Dan PERŞA
Romanul ca iubire de neam
I
În treacăt fie spus, numărul prozatorilor băcăuani creşte.
Nu e locul acestui subiect aici, dar el ar merita cândva o
cercetare. Ci să trecem la ale noastre.
Cine este obişnuit să citească întins în pat ţinând car-
tea în mâini, va avea dificultăţi de astă dată. Este vorba de
un roman de aproape 800 de pagini având coperţi carto-
nate şi-am fost nevoit chiar şi eu, care am destulă forţă, să
părăsesc dulcele meu tabiet, să pun cartea pe masă şi s-o
citesc aşezat pe un scaun. Credeam că îmi va fi mai greu
aşa, noroc că fiecare pagină dată te prinde în mrejele nara-
ţiunii şi te face tot mai avid să citeşti mai departe. „Kara
Gölge“ se numeşte romanul, a fost publicat de „Letras“ şi
este semnat de Ovidiu Bârsan.
Ei bine, de ce îşi captivează cititorul acest roman? La
început poţi crede (şi e un incipit comod şi valabil) că este
vorba de un roman istoric. Şi chiar este, fiind structurat
după o documentare minuţioasă e epocii celui mai ves-
tit Muşatin, Ştefan cel Mare şi Sfânt. Însă Ovidiu Bârsan
nu uită nici o clipă că este romancier, nu istoric, iar roma-
nul aduce în plin plan personaje. Iar talentul prozatoru-
lui se vădeşte în aceea că personajele nu sunt nişte momâi
dintr-un muzeu al figurilor de ceară, ci se află în perma-
nent conflict. Deşi în aparenţă conflictele acestea ar părea
că pot fi trecute cu vederea, ca nişte întâmplări fără sem-
nificaţie la scara istoriei, totuşi îţi aduc treptat teama în
oase. Îţi dai seama că ai fost adus pe un câmp de bătălie şi,
dacă la început acest câmp de luptă ţi se părea că este unul
îndepărtat de tine, în negurile veacurilor ce-au trecut, rea-
lizezi că de fapt este vorba (şi eşti prins în) conflictul veş-
nic al omenirii. Că e un conflict pe care îl trăieşti şi tu în
societatea contemporană. Bătăliile din carte îţi activează
neliniştea faţă de bătăliile pe care le duci zilnic. Lumea de
ieri şi lumea de azi sunt, în profunzimea lor, identice, au o
Cronică literară
bază comună şi comunicarea dintre întâmplările istorice şi
întâmplările trăite de noi în contingentul nostru se supra-
pun, astfel încât romanul sădeşte în cititor un sentiment
de permanent pericol. Iată vraja prozei, care în plan lite-
rar poate fi descrisă drept metaforă extinsă sau parabolă.
Când eşti neliniştit, percepţia ta devine acută. Vei parti-
cipa la citirea romanului cu totul altfel, captivat, căutând
să afli o salvare. Pe de altă parte, romanul poate fi privit
ca un cine-roman. Totul e atât de clar, încât vezi cu ochii
minţii oameni, călăreţi, târguri, palate şi oraşe şi nu doar
atât, ci te duci, parcă în zbor, spre cuprinderea a mari arii
geografice. Spre edificare, ia să dau nişte exemple. Un tânăr
căpitan nu-i recunoaşte lui Ştefan autoritatea, ba îi şi spune,
în derâdere, Piticul. Waw! Pe vreme când eram şcolar şi
studiam la şcoală, mai ştiu eu, pe Barbu Ştefănescu Dela-
vrancea sau pe Sadoveanu, nu s-ar fi putut întâmplat aşa
ceva. Ştefan era Soarele! Autoritate de necontestat, erou al
istoriei şi al societăţii socialiste. Rămâne un erou al nea-
mului, dar deunăzi societatea socialistă căuta să facă din
Ştefan, prin aparatul propagandistic, un egal, dar nu mai
mult, al marelui conducător din acel prezent al României.
Ei bine, cultul personalităţii e pe ducă (încă rezistă pe ici
şi pe colo), iar Ovidiu Bârsan, emancipat de acea menta-
litate vetustă, face din Ştefan un om, e drept, unul cu mari
calităţi, dar om ca toţi oamenii. Cu slăbiciunile lui, nu doar
cu supraînsuşiri. Mai apar şi conflicte cu boierii. Unii vor
mai mult din prada de război, aţii un cin mai înalt. Ştefan
e nevoit ori să-i împace, ori să recurgă la disponibilităţile-i
tiranice şi să-i pună cu botul pe labe.
Ei bine, aceste conflicte te nelinişteşsc deja, te simţi prins
în capcana dedalică a lumii, unde pândeşte Minotaurul ca
să te dezmembreze, dar prozatorul porneşte mai departe,
străbate un spaţiu imens şi ajunge la palatul padişahului
HYPERION 83
 Mahomed, unde măreţul sultan primeşte vestea înfrân-
gerii armiei imperiale de o măruntă oaste, oastea ghiau-
rilor sau a valahilor. Vai nouă! ar putea să strige padişa-
hul, însă el este un om bine educat şi cu stăpânire de sine
şi un responsabil cârmuitor. Astfel încât scena mutaţiei
sale este antologică. De la dolce farniente, ştiindu-se păzit
de imensul imperiu şi de armata-i ce păruse până atunci
invulnerabilă, e nevoit să se trezească, să devină activ, să
ia hotărâri, iar asta nu doar în ce priveşte imperiul, unde
nu era totul roz: Skanderberg l-a sfidat, sârbii şi albane-
zii l-au pişcat, Vlad Ţepeş l-a înţepat, iar Persanii căutau
şi ei o poartă prin care să-i străpungă intimitatea… Ci şi
în familie. Iar problemele familiale sunt mai complicate
decât problemele unui imperiu.
Iată-ne aşadar pătrunzând în roman tot mai adânc, pe
o scenă istorică unde, datorită tehnicii şi talentului roman-
cierului, devenim părtaşi din contemporaneitatea noastră
la întâmplări şi simţim pericolul şi teama. Încât romanul
devine un fel de drog, un fel de viciu. Noroc că e destul de
mare. Dacă nu ai vreme într-o zi să citeşti măcar câteva
pagini din el, nu te simţi bine. Ai pătruns în acel univers
şi vrei să revii la el, de parcă te-ai duce, cu nişte conduri
fermecaţi şi o manie ce te face invizibil, în tărâmul poveş-
tilor. Şi chiar eşti în tărâmul poveştilor, pentru că întreaga
istorie se transformă în scrisul lui Ovidiu Bălan în poveste.
Eşti purtat peste tot, pe câmpuri de bătălii, prin palate, prin
cetăţi, vezi spahii şi răzeşi şi boieri, femei şi copii şi, nu
putea să lipsească, o poveste de dragoste. Dar şi poveştile
se convertesc, parcă, la un moment dat, în legende. Dar şi
romanul pare să se convertească într-o epopee şi astfel îţi
poţi explica dimensiunile sale… epopeice.
Kara Gölge s-ar traduce, ne spune undeva autorul, ca
„Umbra neagră“ şi aşa îl traduce şi translatorul Google.
S-ar putea specula că această umbră este destinul. Pentru
că mai toate personajele caută să se sustragă acţiunii cen-
tripetale a destinului pentru a dobândi o viaţă mai bună
decât aceea care le-a fost scrisă în aştri. Şi cum multe din-
tre povestirile ce compun romanul au happy-end, cred că
şi reuşesc. Ceea ce îţi aduce lumină şi speranţă ţie, cititorul
din aceste vremuri greu încercate de pandemie şi război.
Autorul mărturiseşte că a lucrat şapte ani la roman. Une-
ori a fost gata să renunţe la el, dar s-a îndârjit să-l ducă mai
departe. Şi spune unul din cele mai frumoase lucruri ce ni
le poate aduce literatura, atunci când te ocupi serios de ea:
scrierea romanului l-a schimbat, prin el s-a „reinventat“.
84 HYPERION
Iată una dintre puterile literaturii, această literatură aproape
ignorată în vremurile trăite de noi, pentru că ne atrage
mai mult smartphonul şi comunicarea, o comunicare de
multe ori goală, de vreme ce nu adunăm în fiinţa noastră
decât informaţii, iar nu înţelesuri. Şi „Kara Gölge“ face un
lucru important pentru noi, ne aduce numeroase înţele-
suri, ne apropie de ceea ce defineşte umanitatea noastră
şi ne ajută să nu ne uităm identitatea. Nu doar identita-
tea noastră istorică, aşa cum o făceau scrierile din trecut,
cu patriotismul lor programatic, ci identitatea noastră ca
români într-o perioadă agitată, plină de pericole, neliniş-
titoare. Să ne readucă, de fapt, conştiinţa identităţii noas-
tre, ce părea pierdută la un moment dat.
Ar fi prematur să toarcem câteva fire din caierul viziu-
nii lui Ovidiu Bârsan dacă am avea la dispoziţie doar acest
prim roman, în care se vădeşte dragostea pentru istorie şi
neam, pentru eroismul legendar al înaintaşilor, ca şi plă-
cerea de a povesti, de a extrage din realul aşa cum ne este
cunoscut de la cronicari şi istorici, ficţiunea populată cu
personaje ce ilustrează toate cele omeneşti, fie bune, fie rele.
O viziune care comprimă timpul pentru a ne face contem-
porani cu istoria noastră şi a ne scoate astfel în relief iden-
titatea. Un substrat metafizic se ghiceşte aici: cine suntem,
de unde venim? Şi în acelaşi timp un îndemn pasionat la
iubirea faţă de tot ce ţine de spaţiul în care au trăit stră-
moşii noştri şi trăim noi într-o continuitate de care dese-
ori uităm. Şi astfel este şi un apel la memorie: să ne amin-
tim că suntem o plămadă a unui neam. Avem însă norocul
să putem adânci această viziune datorită unui nou roman
publicat în 2022, „Jurnalul renegaţilor“. Faptul că Ovidiu
Bârsan scrie un roman despre soldaţii români ce au lup-
tat la Cotul Donului şi Stepa Calmucă în 1942 (al trei-
lea moment fiind bătălia Stalingradului), arată nu simpla
dorinţă a prozatorului de a restitui romanesc pagini de
istorie românească, ci participarea afectivă la momentele
tragice ale neamului. Din nou centrul de greutate se mută
de la istorie la neam, ceea ce mă duce cu gândul că, în vii-
tor, după alte cărţi, s-ar putea să-l numit pe Ovidiu Bârsan
un prozator al neamului românesc. Alegerea unui moment
dramatic nu este întâmplătoare, ci vine dintr-o participare
afectivă, emoţională, la tragedia oamenilor, în acest caz sol-
daţii. Şi cum nu există emoţie fără iubire, putem intui că
avem un romancier condus, înainte de toate, de dragostea
pentru cei de aceeaşi fiinţă cu el şi de acelaşi neam cu el.
Cronică literară
Emilia POENARU MOLDOVAN
Poet cu rădăcinile în cer
G
George Vigdor începe şi publică poezie prin anul 2000, peri-
oadă în care, ca reprezentat al unei – pe atunci prospere –
firme din Cluj la Budapesta, face şi oficiul de corespondent
în capitala Ungariei al publicaţiei regionale Transilvania Jur-
nal din Cluj pe care am avut dificila misiune de a o conduce.
Este născut la Cluj din „lutul meu mixat din pământ româ-
nesc, virtute maghiară şi scânteie evreiască“. Nu m-aş fi gân-
dit nicio clipă că el, comerciantul dublat de jurnalist are şi
această latură „poetică“, fiind un personaj carismatic, plin de
vervă, extrovertit până la a-şi pune pe tava ascultătorului, de
obicei prieten, fabuloasa sa biografie şi peripeţiile prin care
viaţa sa tumultoasă l-a purtat de pe malurile Someşului la
Mediterana orientală, în Israel şi apoi pe Dunărea din Unga-
ria. Profunzimile pe care se presupune că sunt sondate de
către un poet în căutarea celor mai potrivite exprimări lirice
erau înlocuite de experimentarea unei veritabile „combustii“
înterne, alimentată permanent de pasiunea devoratoare de
a trăi totul pe „viu“, nu prin intermediul sfaturilor altora sau
al cărţilor. Cu toate acestea, livrescul îşi are şi el locul lui în
poeziile sale, fie şi numai pentru trimiterile la biblie sau la
operele scriitorilor români de origine evreiască.
Numărul de 5 volume de poezie şi perioada de 20 de ani
par tocmai potrivite pentru tipărirea unei antologii de autor,
considerată necesară pentru privirea retrospectivă pe care o
conferă o astfel de lucrare şi pentru a medita la ceea ceea ce
eul liric mai are de mărturisit şi oferit pe viitor. Antologia se
numeşte Poet sub acoperire, Editura Avalon, Cluj-Napoca,
2022 şi cuprinde volumele: Ancore de sânge, 2000, Arhitec-
tura singurătăţii, 2003, Atentat împotriva eului, 2006, Ultimul
pariu existenţial, 2013 – toate la Editura Clusium şi Cu masca
tăcerii pe coarne, 2021, Editura Colorama.
Cartea, cu un număr generos de pagini (peste 300), se
bucură de cuvântul înainte al editorului acesteia, Ovidiu
Pecican, care sintetizează personalitatea poetului astfel: „Lui
George Vigdor nu îi ajung datele interiorităţii proprii pentru
Cronică literară
a se defini. Datorită feluritelor apartenenţe – interşanjabile,
comode într-un context, incomode în altul –, el îşi reia la infi-
nit, parcă, de la un poem la altul şi de la un volum la altul,
crochiurile: acelaşi chip văzut din multiple unghiuri şi direc-
ţii, un chip anturat de lume cu întâmplările şi cu oamenii ei,
cu reacţiile definitorii ale celui care scrie la toate acestea.“
Încă în volumul de debut în poezie, Ancore de sânge, pe
lângă explorarea teritoriilor considerate de către începători
ca singure generatoare de poezie, adică stele, fluturi, flori,
vise, taină, lacrimi, anotimpuri, iluzii, îngeri etc. („Atinge-
rile noastre:/ dans nupţial al umbrelor din noi; / zboară flu-
turii nopţii/ pe pajiştea trupurilor în floare“ sau „Rămâi sub
pleoapă,/ să te feresc de ploaia de stele./ Treci prin privirea
încordată,/ ca să te scalzi în lacrimile mele“) precum şi tan-
drele dedicaţii către copii şi părinţi, se petrece destul repede,
şi aş spune abrupt, „căderea în pagină“, conştientizarea iden-
tităţii de creator şi descoperirea că demersul său poetic este
mai mult decât invocarea de locuri comune ca „destine frânte“
sau „iluzii pierdute“.
Odată cu această conştientizare apar suferinţa poetului că
nu reuşeşte să fie pe piedestalul dorit şi, în acelaşi timp, volup-
tatea autopersiflării, („Vino, înger ucigaş!/Taie cu pumnalul
inspiraţiei/ funia mediocrităţii/ de care atârnă/ poetul acesta
neputincios.“), stări care vor fi prezente sub forme din ce în
ce mai sofisticate pe parcursul celor 5 volume, într-o limbă
română impecabil mânuită. „Ecourile sângelui“, false sau nu,
cuprind întreaga geografie terestră şi sentimentală prin care
se mişcă poetul („ Răsună Şofarul/ printre meridianele risi-
pite/ ale pribegiei infinite./ Ecourile sângelui/ răsună fals/ în
cutia de rezonanţă măsluită/ a acestei lumi de tinichea.“) dar
şi pe cea a veşniciei.
Arhitectura singurătăţii, al doilea volum face trecerea, încă
molcomă, spre următoarele „explozive“ poetice (a se citi
volume). Aici lucrurile se mai petrec încă în perimetrul iubi-
rii („În spaţiul incert/ dintre trupurile încleştate/ am simţit
HYPERION 85
cum Dumnezeu/ bate secunda/ cu inima mea clopot“) şi al
speranţei („Tăişul incandescent al speranţei/ spintecă fiordul
îngheţat al amintirilor“).
George Vigdor, un goliard à rebours, rătăcitor fiind, îşi
cântă nu atât bucuria de a trăi, cât condiţia de exilat şi nefe-
ricit: „Departe de îmbrăţişarea Someşului,/ de surâsul Cri-
şului,/ de plânsul Iordanului,/ de sărutul Mediteranei,/ îmi
consum umbra în pusta ungară/ la focul mocnit al aventu-
rilor de-o clipă./ Voluptatea supravieţuirii printre singură-
tăţi de ghetou/“.
Continuă şi aici critica de sine, un foarte inteligent arti-
ficiu poetic prin care ne atrage în partea opusă, din care să
înţelegem contrariul! („ Restul e o banală zbatere/ a unui flu-
ture multicolor/ încătuşat în paradisul trecător/ al obscurului
George Vigdor“). Atât de „obscur“ încât îşi arogă „cetăţenia
astrală“ şi îşi întregeşte destinul „în interiorul hexagonului
de foc/ al eternităţii în şase colţuri“!
Poetul continuă acest joc, devenit aproape obsesie („Aten-
tatul la propria-mi fiinţă:/ acesta e genul meu preferat/ modul
de a fi la limita cuvântului/ unica mea avere.“ sau „Sabotarea
propriului intelect/ mi-a devenit pasiunea supremă.“) şi în
următorul volum cuprins în Antologie – Atentat împotriva
eului. Ca „soldat al deşertăciunii“ este vizitat tot mai mult
de angoase, lehamite şi sentimentul de inadecvare: „Perma-
nenta stare de inadecvare la real/ e unicul meu vers reuşit,/
singura fărâmă de originalitate/ ce mi-a fost dăruită în exi-
lul meu continuu…“ sau „Lehamitea generalizată:/ interva-
lul deschis al înfrângerii“.
În acest volum impetuozitatea rostirii este la cote înalte,
uneori explozive, aşa cum anunţam mai sus. Temele predi-
lecte, generoase de altfel, ca ereditatea sa „Plămădit în spa-
tele sârmei ghimpate“, „noua religie“- consumul sau amintirea
pe un ton vehement a stării actuale mondiale: „tembelismul
birocrat-steril al Europei Unite/ obtuzitatea arogantă a supra-
puterii americane/ coasa ameninţătoare a Semilunii/ bomba
nucleară nedezamorsată a sărăciei mondiale/…“ apar în ver-
suri vizionare uneori, alteori ca fantome ale trecutului. Clu-
jul, ca loc mirific în care şi-a petrecut copilăriţa şi tinereţea,
invocat tot între temele favorite, îl doreşte ca staţie terminus
a vieţii sale: „Totuşi, meciul final cu moartea/ mi-l doresc
acasă, la Cluj,/… /mă voi retrage în cantonamentul stelar al
strămoşilor de sub Feleac…“
De remarcat bogăţia vocabularului în limba română, foarte
rar am citit cărţi de poezii cu explorarea şi „exploatarea“
aproape exhaustivă a cuvintelor unei limbi. Faptul că autorul
scrie reportaje şi eseuri se reflectă în poezie în mod benefic
la nivel de limbaj cu extinse valenţe din toate domeniile ima-
ginabile, dar nu întotdeauna fericit la nivel de expresie poe-
tică. Elocinţei furtunoase poate că ar trebui să i se aplice sfa-
tul lui Verlaine din Art poétique, şi anume: „Prends l‘éloquence
et tords-lui son cou!“ pentru ca într-adevăr să poată fi recep-
tat cum se cuvine „Poemul ca urlet articulat în drumul spre
salvarea esenţei.“
În volumul Ultimul pariu existenţial efervescenţa eului
poetic se intensifică, continuă şi blazarea trucată („Rebel de
cafenea“, „hoinar cultural internaţional“, „Acţiunile mele spe-
ciale sub acoperire poetică/ nu-şi ating niciodată obiectivele
tactico-lirice“ etc.). Spun trucată pentru că un blazat autentic
nu are forţa poetului, demonstrată în acest volum, de a porni
86 HYPERION
un iureş de cuvinte şi fraze, într-un lung poem-manifest de
1596 de versuri în care să aglutineze într-un mare stil: Româ-
nia cu istoria şi toate tarele sale („Coşmarul ratării şanselor
istorice/revine periodic/ cu tăria unui cutremur devastator“
etc.) dar privită şi ca „paradisul limbii române.“ sau „tărâ-
mul meu metafizic“, Israelul, Ungaria, Europa, Statele Unite
etc., toate locurile în care a fost, a căror geografie terestră şi-a
însuşit-o sentimental şi şi-a apropriat-o poetic apoi catego-
rii ideatice ca libertatea, dragostea, erosul, iluziile, depresia,
curajul, trădarea, moartea etc., chiar exprimarea unei ars
poetica în stil propriu, repere intelectuale de marcă, cu pre-
cădere de aceeaşi spiţă cu el, adică „evreu cu rădăcinile în
cer“, băncile, ideologiile, comploturile, asasinatele, revoluţi-
ile – dar ce nu găseşti în cele câteva sute de versuri derulate
într-un vortex hipnotic.
„Nu vă aşteptaţi să mai scriu poezie./ După Auschwitz şi
Gulag/ doar geniile idealiste/ mai pot vibra liric şi funda-
mental“ ne anunţă poetul, sumbru. Din 2013 până 2021 s-a
ţinut de cuvânt, n-a mai scris poezie. Dar un „geniu idealist“
ca George Vigdor n-a rezistat provocării uriaşe pe care pla-
neta i-a servit-o: pandemia de covid a fost declicul pentru a
relua cu forţe înteţite temele sale preferate şi i-a oferit răga-
zul efectiv de a scrie şi a publica următorul volum, Cu masca
tăcerii pe coarne, care încheie Antologia Poet sub acoperire.
(Ce ar fi fost dacă poetul prindea şi războiul actual? Proba-
bil va urma o nouă carte!)
Existenţa umană, cu toate determinările sale este în con-
tinuare punctul central al preocupării poetului. Nedrepta-
tea, lipsa de libertate, manipularea oamenilor simpli de către
forţe oculte, acceptarea de turmă a oamenilor („Preacumin-
ţenia o vom plăti scump/ cu nota de plată uriaşă a renun-
ţării la libertate,/ cu facturile mereu scadente ale speranţe-
lor eşuate“) sunt asumate de către poet ca ale sale proprii şi
chiar dacă îşi strigă revolta şi previne omenirea despre ce-o
aşteaptă („Viruşii satanei hălăduiesc haihui printre meridi-
ane şi paralele,/ furtunile angoasei inundă multe ţărmuri paş-
nice“) el însuşi crede „în mântuirea prin lumina cuvântului.“
Această profesiune de credinţă este prezentă de la primul până
la acest volum, mai mult sau mai puţin manifest.
Tot la fel, într-un subteran comun al tuturor poemelor au
existat un pesimism latent şi o „greaţă“ existenţială care s-au
accentuat în ultimul volum, posibil datorită realităţii atât de
invazive: „Cresc în noi ţepii insuportabili ai sârmei ghimpate/
şi treptat ne resemnăm în ţarcul existenţial./ În această masca-
radă suprarealistă/ de vaccinuri, de chipuri, de camere video“.
Şi totuşi, pentru George Vigdor fragilitatea fiinţei umane nu
înseamnă neapărat să cedeze în faţa neantului ci mai degrabă
să acţioneze, să îndraznească, să-şi asume libertatea: „eu doresc
să ies doar liber în oraş/si sa beau o cafea pe o terasă/cu vedere
spre paradis,/să dialoghez cu păsările/să admir curburile mag-
netice ale femeilor/să rezonez cu vibraţia primordială din aer/
să privesc copiii alergând după porumbei/şi să înfrunt eterni-
tatea prin simplitatea paradoxală a vieţii.“
Antologia de autor, Poet sub acoperire, este un volum uni-
tar tocmai prin aceste viziuni şi teme comune care glisează
dintr-un volum în altul, prin ritmul susţinut şi angajat al poe-
melor, chiar prin excesul de cuvinte şi de patimă a exprimă-
rii pentru că, nu-i aşa, „Excesul e vectorul de lumină ce stră-
bate prăpastia mistică dintre materie şi spirit“.
Cronică literară
Radu Sergiu RUBA
Salvarea o aduce scrisul
U
Un titlu ca La început a fost uitarea incită la investigaţii.
Dacă uitarea e stăpâna momentului iniţial al devenirii,
ce a fost înaintea ei, ce anume s-a uitat? Iar dacă la drum
s-a pornit cu uitarea, ce a urmat după?…
În debutul său în roman, Liliana Bădărău încearcă să
dezlege enigma pe care, printr-un astfel de botez al cărţii,
tot ea o amorsează. Propune un personaj ciudat chiar din
primele rânduri. Acesta se roagă întruna cu disperare:
„Doamne, ajută-mi să nu uit!“ Ba mai mult, îşi transcrie
rugăciunea pe o coală albă, citind-o şi recitind-o, semn
că memoria sa simţea că ajunsese la limita de rupere.
Iar gestul de a nota pe pagina goală aflată la îndemână,
şi nu de a însăila un nod mnemotehnic la batistă, tră-
dează un tic profesional. Omul fusese şi, teoretic, încă
mai era jurnalist. Camarazii îi sesizaseră crizele de amne-
zie, iar unul dintre ei, agasant şi detestabil, se oferise să
scrie în locul şi sub iscălitura sa. Pe
întreg parcursul naraţiunii, persona-
jul evoluează fără nume, i se spune cel
mult „Omul nostru“. Iar el se zbate
din răsputeri să facă faţă unor ata-
curi de amnezie. Ba chiar reiese că
a trecut prin faze dure de pierdere
a memoriei. Rămâne însă conştient
că aceasta a existat, a funcţionat şi se
chinuie să se agaţe de reperele din jur,
cele vizuale înainte de toate, dar şi de
reziduuri psihice ale ţinerii de minte.
Instinctul îi spune că s-a îndeletni-
cit cândva cu scrisul, îi rămăseseră
unele reflexe, automatisme din acea
perioadă deloc îndepărtată a vieţii.
Cronică literară
Se agaţă de orice amănunt, iar în disperarea sa, crede
că-şi va reconstrui lumea interioară cunoscută cândva,
traversând toate experienţele umane oferite de metabo-
lismul oraşului. O ia de la suburbie. Picioarele şi inerţia
nu-l duc foarte departe. Se amăgeşte cu gândul că, tre-
când pe hârtie toate cele văzute, îşi va recupera aminti-
rile destrămate. Pe pelicula minţii sale se depun nume-
roase imagini, iar la o derulare a benzii, filmul prinde
să aibă ce să arate. Sunt răsfrângeri ale periferiei sociale,
cu prostituate, proxeneţi şi boschetari, cu marginali al
căror limbaj deconspiră un trecut recent destul de lus-
truit. Nu lipsesc nici cârciumile aproape sordide, des-
tul de dubioase, dar libere. Libere, deci, făcând posibilă
boema artistică pe muchia dintre creaţie şi mitomanie.
De un astfel de grup zgomotos dintr-o bombă cufundată
în căldura aburilor de ţuică fiartă şi în fumul a zece soiuri
de ţigări, se apropie Fără nume al nos-
tru, fost ziarist, acum total dezarticu-
lat, dar scriitor latent. Cei patru tineri
din jurul unei mese poartă numele
de Victor, Marie, Roxana şi Adam.
Acesta din urmă este aşteptat să-i
dăruiască grupului, cum foarte pro-
babil o făcuse mai înainte, povestiri
seducătoare, jocuri narative de ale
imaginarului. Asistenţa o vede în el
pe Şeherezada, fără ca cei trei poten-
ţiali cititori şi ascultători să joace
până la capăt rolul şahului Şahriar.
De fapt, în faza în care apare pe scenă,
în Adam se investeşte speranţă, iar
către el pornesc somaţii de a reintra
HYPERION 87
într-un circuit al scrisului. De la o masă apropiată, Omul
nostru urmăreşte fascinat discuţiile, le reţine excitat şi,
seri la rând, nu se poate dezlipi de dezbaterile grupului.
Convins de prieteni să se restarteze ca autor, Adam se
prezintă într-o seară nu cu o scriere, ci cu o povestire,
asemenea confabulatorilor de altădată. El deapănă oral
istoria unei audienţe caragialiene la un ofiţer de poliţie
proaspăt avansat, plină de iţele şi suspansul absurdului.
Prietenii sunt mulţumiţi estetic, dar revendică text scris
negru pe alb, înţelegând implicit că oralitatea excesivă
a povestirii nu atinge forţa unei elaborări în semne gra-
fice îndelung cumpănite.
Insistenţă, persuasiune, acceptare. Fum, vorbe, pahare.
Peste câteva seri, Fără nume este prezent şi la prima lec-
tură propriu-zisă. De pe nişte foi, Adam îşi citeşte întâm-
plările închipuite. Gospodarilor Ilie şi Catinca Pascal,
Dumnezeu le dăruieşte în sfârşit un fiu care se naşte
pe la Paşti. Bucurie mare, nădejdi cu nemiluita. Flăcăul
creşte, devine bun de muncă. Tatăl îl ia cu sine la câmp,
la coasă unde tânărul prinde o răceală şi se prăpădeşte
în acelaşi an, de Crăciun. Catinca lunecă într-o supersti-
ţie calendaristico-religioasă strivitoare cum că, în con-
trast cu tâlc cu viaţa lui Iisus, fiul ei a venit pe lume când
Domnul murea şi s-a stins când acesta se năştea, astea
fiind mari semne menite lor, părinţilor, spre pocăinţă.
Ilie încearcă să-şi readucă nevasta pe căile dreptei jude-
căţi, dar nu-i chip să biruie.
Povestirea sau povestea stârneşte revolta indignată a
auditoriului. Lui Adam i se aduc reproşuri de natură este-
tică pentru tributul plătit arhaităţii şi păşunismului, pen-
tru ratarea talentului său într-o snoavă oarecare. E somat
să se dezmeticească, să-şi revină, ceea ce înseamnă că a
atins cândva performanţe plăcut digerabile în materie,
dar că acum a derapat inexplicabil spre un déjà vu pră-
fuit. Atitudinile cenaclului sunt severe, aproape necru-
ţătoare, iar dezamăgirea asistenţei feminine îl afectează
cu adevărat pe autor. Pare a făgădui ceva pentru viitor,
unul previzibil, programabil, zece zile, două săptămâni.
Clubul face dovada intransigenţei intratabile faţă de el,
membrii săi au fost deprinşi cu produse de calitate, nu e
un cenaclu oarecare, ci unul compus din fanatici ai lec-
turii. În Aspecte ale romanului, E. M. Forster presupune
că povestirea s-a născut în vremuri neolitice în peşteră,
seara, la foc, după incursiunile cinegetice primejdioase
ale bărbaţilor tribului şi că, dacă auditoriul adormea ori
se plictisea, naratorul era ucis. La fel se întâmpla şi cu
predecesoarele Şeherezadei la căpătâiul lui Şahriar. Asu-
pra lui Adam nu planează o ameninţare similară, dar
tonul imputărilor nu e departe.
Omul nostru urmăreşte atent mişcările clubului de
lectură. Pentru el, audierea celor două povestiri se arată
tămăduitoare, pare-se că nu le uită. Ratează însă o reu-
niune cu însemnătate aparte. Este seara în care Adam
se înfăţişează cu hârtii năpădite de semne şi încearcă
să încropească ceva pe baza lor. Porneşte promiţător,
88 HYPERION
însă prietenii nu-l iartă. Nu adusese ceva închegat, se
lasă cu scandal. Autorul părăseşte localul, ceilalţi se iau
după el, gaşca se sparge. Fără nume pică la faţa locului
după această secvenţă şi, la masa cenaclului, surprinde
un ospătar care vrea să arunce nişte hârtii. Intervine şi i
le solicită. Enervat şi plictisit de pălăvrăgelile celor ple-
caţi, omul i le cedează bucuros. Jurnalistul le ridică şi,
asta nu se vede, dar se presupune că le şi citeşte. Pro-
xima dată când în cârciumă, în colţul obişnuit, dă de cei
patru închinători la zeii literaturii, poartă cu sine o ser-
vietă. Prinde discuţia clubului care se învârte în jurul
manuscrisului nedesăvârşit de Adam şi risipit în pagi-
nile uitate data trecută la aceeaşi masă. Fidelul partici-
pant ca outsider la clubul de lectură, Omul nostru fără
nume, îndrăzneşte şi se insinuează între ei, pretinzând
că foile nu sunt pierdute, ci recuperate de dânsul, dar
dizolvate într-o altă naraţiune care, de drept, îi aparţine
tot lui Adam. Se încinge aici o altă dispută care, fără aju-
torul aerului boem al bombei, risca să se piardă în speţa
drepturilor de autor.
Nu s-a pierdut, întrucât Fără nume a scos un manus-
cris şi l-a expus pe masă. Uimiţi, prietenii au citit un titlu:
Printre oglinzi paralele.
Cu reacţii spontane la tema oglinzilor, cu cerceta-
rea de către Roxana a grafiei nou-venitului, cu ipoteze
şi aserţiuni ferme despre adevăratul autor, pasiunea se
reaprinde în vocile opinenţilor. În cele din urmă, lui
Adam îi cad sorţii lecturii, altfel spus, îi e menit să ia
foile în mână şi să dea glas textului. Mai încolo, i-o veni
rândul şi Omului nostru. Povestea porneşte de-a drep-
tul din iad. Uimirea de pe faţa cititorului confirmă şi ea
că Maimarele întunericului îi cheamă pe draci la bilanţ.
I se raportează că puhoiul de oameni care a dat năvală
în ultima vreme în lumea de jos nu se arată nici speriat,
nici pocăit, ba mai mult, cleveteşte că între pământ şi
infern deosebirile nu mai sunt foarte mari. Ameninţat
de invazie, Satan îl deleagă pe unul din supuşi să iasă la
lumina Terrei şi să cerceteze ce s-a întâmplat cu omul,
ce e nou în capul şi-n inima lui de s-a dedulcit la bez-
nele cele veşnice. Numai că trimisul va trebui să ştie să
se pătrundă şi el de cele omeneşti şi să nu se deosebească
de antropomorfi. Beleaua cade pe unul mai mic, dihanie
pirpirie şi timorată la început care, tot învârtindu-se să
iasă la suprafaţă, dă peste o uscătură locală cu chip de
muiere, peste o babă infernoidă care-l sfătuieşte ca, îna-
inte de toate, pe Pământ să purceadă la o biserică, fiindcă
taman acolo se adună buluc de lume. Ăla mic n-o crede,
o şi bruftuluieşte, baba dispare, iar el se trezeşte în curând
afară. Până să ajungă într-un loc despre care i se spune
că se cheamă Târgul Ieşilor şi să nimerească în plin pele-
rinaj la Sfânta Parascheva, nu mai e mult.
Dar marea aventură a tânărului care, dincoace de
stăvilarele iadului îşi zice Hades, se produce la un fel de
club magic, sclipitor în toate, aflat sub cârmuirea pito-
rească a doamnei Matilda. Hades lunecă într-un joc de
Cronică literară
spaţii şi oglinzi ca-ntr-un vârtej, se impregnează şi de
eros, şi de iubire, dă în slăbiciunile oamenilor, devine
timid, se înduioşează, e pe punctul de a face milostenie.
Liliana Bădărău tratează experienţele lui Hades cu
o vervă demnă de Commedia dell’arte. Diavolul nostru,
unul mărunt, la urma urmei, un drăcuşor, e oriental,
poate fi bun la suflet, se amestecă cu plăcere cu oame-
nii, ar vrea să rămână pururi printre ei, să fie de-al lor.
În creştinismul răsăritean, diavolul e malefic pe faţă în
contextele religioase. Dar în cele laice, în poveştile popu-
lare, el se pătrunde de metehne şi de daruri omeneşti.
Cu totul altfel se prezintă diavolul în tradiţia occiden-
tală. În prefaţa la Faustul lui Goethe tradus de Lucian
Blaga şi publicat în 1955, Tudor Vianu trece în revistă
toate episoadele consemnate de mentalitatea populară şi
cultă catolico-protestantă pe tema înţelegerilor în diverse
scopuri, dintre om şi fauna infernului. Apar alianţele, pac-
tele, documentele întocmite şi iscălite, contractele ferme.
Cel mai faimos şi mai solid pact cu diavolul îl încheie
învăţatul Faust. Personajul nu putea apărea decât în ima-
ginarul etniei care venerează cel mai adânc studiul, şti-
inţele şi titlul de doctor, deci, în mentalitatea germană.
Motivul a fost atât de activ încât, de la cărţile populare
apărute în veacul al XVI-lea, îmbogăţite în timp şi reti-
părite, a ajuns până în Secolul Luminilor. În linii mari,
subiectul a fost menţinut: bătrânul om de ştiinţă Faust
îi cedează diavolului sufletul în schimbul întineririi şi al
liberului acces la toate plăcerile lumeşti. Cultura a înre-
gistrat o întâlnire salutară între mitul popular şi pana
lui Goethe. Pactul lui Faust cu Mefistofel este tentant şi
frustrant pentru cărturar. La orice emoţie şi la ispita de
a o trăi, demonul intervine şi-l abate pe Faust spre indi-
ferenţă şi cinism. Nicio slăbiciune omenească nu-i este
îngăduită până la capăt. În versiunea lui Goethe, savan-
tul se salvează moral, religios şi existenţial, dar în cea
anterioară a lui Christopher Marlowe şi în varianta ulte-
rioară a lui Thomas Mann, Doctorul Faustus, cum este
numit el de cei doi autori, suferă damnarea.
Imaginaţia folclorică a civilizaţiei creştine orientale
nu a produs demoni mefistofelici. Diavolul Chirică din
Stan-Păţitul, recalibrat de George Bălăiţă în Învoiala, e
trimis de Scaraoţchi în lume ca servitor al oamenilor, ca
într-un mediu corecţional, unul moral, mai puţin sever
ca o şcoală de profil şi departe de batalionul disciplinar.
Ispăşind o greşeală, el poate să-şi exercite talentul, să-şi
dovedească abilităţile, arătându-se de ispravă şi de real
ajutor. Extragerea chirurgicală şi însuşirea coastei de
drac a nevestei lui Stan şi baba răpită cu totul în Învo-
iala sunt profiturile sale. Ceilalţi creştini cu care vine în
atingere rămân intacţi, necontaminaţi, ba dimpotrivă, se
aleg cu câştig. Nici dracii lui Ivan Turbincă nu se arată
din cale-afară de primejdioşi. Puşi pe farse, sunt mai
degrabă naivi, necopţi, câtă vreme rusul e în stare să-i
vâre în desaga fermecată, căci de însuşi Domnul peregrin
pe pământ blagoslovită. Cât despre iad, acestuia Ivan e
Cronică literară
în stare să-i dea peste cap programul. În răsărit, relaţi-
ile cu demonii ţin de un anume firesc al vieţii de zi cu
zi, marcat însă de episoade aparte, de o ciudăţenie care
nu încape în interacţiunea reală dintre oameni.
Liliana Bădărău îl plasează pe Hades al ei undeva,
în siajul lui Chirică. Tânărul demon nu îmbogăţeşte pe
nimeni, nu năuceşte nicio minte. Mai degrabă el e vic-
tima capriciilor şi a jubilaţiilor omeneşti. Iese din clu-
bul Matildei fără niciun beneficiu. Ba mai mult, se dove-
deşte la sfârşit că el însuşi a fost obiectul unui experiment.
Nu se ştie al cui, al şefului său din bezne sau al rotaţiei
Pământului în jurul axei proprii. Când iese din labirint, e
însoţit de o femeie care-şi autodezvăluie cinul: e Matilda,
una şi aceeaşi întruchipare cu baba pe care o îmbrân-
cise drăcuşorul înaintea părăsirii iadului. Hades fusese
urmărit, supravegheat, pus la încercare după metodele
serviciilor secrete. Or fi acestea transmundane ? Nu ni se
spune dacă Hades se întoarce sau nu la bază, în împără-
ţia întunericului. E uitat în Intermundi. Experienţa teres-
tră a lui Hades trebuia să fie lăsată să se dezvolte inde-
pendent, nu să fie supusă unor planuri pe care cititorul
se chinuie acum să şi le imagineze.
Dar la un alt nivel, romanul îşi împlineşte visul: lec-
tura poveştii, efectuată mai întâi de Adam, apoi de Omul
nostru, se încheie. E limpede că Fără nume şi-a recăpătat
memoria, iar Adam şi-a regăsit cheful de a scrie. Scrisul,
va să zică, se dovedeşte tămăduitor, chiar mântuitor. Se
ridică, fireşte, chestiunea adevăratului autor al născocirii,
Adam sau ziaristul. Se înţelege că fiecare are partea sa de
vină sacră în preschimbarea închipuirii personale în text
dăruit literei scrise. Dar, printr-un gest aproape imper-
ceptibil, alegerea Roxanei se îndreaptă spre Omul nostru.
Am pornit la drum prin a spune că La început a fost
uitarea este debutul în roman al Lilianei Bădărău. Ea a
mai abordat proza cu o nuvelă numită tocmai Printre
oglinzi paralele, topită probabil în prezenta scriere. A
publicat însă două volume de poezie: Galaxii de rezervă,
editura Aureo, Oradea, 2018 şi Sfiala infinitului, cu o pre-
faţă de Horia Zilieru şi desene de Andreea Filaret, edi-
tura Vasiliana 98, Iaşi, 2021. Autoarea s-a născut pe 23
mai 1966, la Belceşti, Iaşi. A lucrat în domeniul medi-
cal, iar ulterior, a gestionat afacerea unei asociaţii fami-
liale. Este studentă a Facultăţii de filosofie, Universita-
tea Al. I. Cuza. Scrie şi citeşte cu ajutorul unor puternice
dispozitive optice de mărire a imaginii, întrucât vede-
rea i-a scăzut dramatic ca efect al unor accidente pro-
duse de o afecţiune autoimună. Pentru lectură, recurge
şi la programul de transformare a textului în voce elec-
tronică. Personajele sale s-au vindecat, s-au salvat ima-
ginând şi scriind. Autoarea lor, pentru a scrie, are nevoie
ca pagina scrisă să şi-o salveze într-un format care să-i fie
accesibil. Oare divinităţile scrisului cunosc fenomenul?
HYPERION 89
Ionel SAVITESCU
Lucian Blaga, între
legionari şi comunişti
I
În studiul de faţă, printr-o cercetare de natură istorică, urmă-
resc clarificarea situaţiei politice a lui Blaga. Încerc aşadar
să verific zvonurile şi să stabilesc cum au stat şi stau de fapt
lucrurile.(Marta Petreu)
Poetă, eseistă, istoric al filozofiei româneşti, profesor la
Universitatea Babeş-Bolyai, conducător de revistă literară,
laureată a Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu,
Opera Omnia (2022,v. Hyperion, 1-2-3/2022), Marta Petreu
s-a impus şi în critica literară, dând la iveală câteva cărţi care
au suscitat interesul specialiştilor şi al publicului cititor. De
astă dată, Marta Petreu revine în atenţia noastră printr-o exe-
geză exhaustivă asupra lui Blaga şi a relaţiei pe care ar fi avut-o
cu legionarii şi comuniştii. Pentru a realiza acest proiect gran-
dios, Marta Petreu i-a consacrat mai bine
de două decenii, cartea fiind părăsită şi relu-
ată de la capăt. Structurată în patru părţi,
urmate de trei anexe, precedate de un cuvânt
înainte şi prolog şi urmate de bibliografie,
indice de nume, cartea se parcurge cu gre-
utate prin dese trimiteri şi subsoluri încăr-
cate de note suplimentare. Totuşi, cu puţin
efort, se poate parcurge, în final suntem răs-
plătiţi cu bogate informaţii despre Blaga şi
epoca în care a trăit, precum şi relaţiile cu
o serie de contemporani:„M-am simţit
moralmente obligată să cercetez, pentru
mine în primul rând, zvonurile de natură
politică învîrtejite în jurul lui, şi pe acelea
care spun ca filosoful ar fi fost legionar sau
măcar un filolegionar ascuns, şi pe acelea,
mai palide şi mai puţin numeroase, care îl
90 HYPERION
identifică politic drept comunist. Am vrut să ştiu cum stau
lucrurile.“(p.9). De pretinsa simpatie legionară a lui Blaga, a
mai fost preocupat, în urmă cu ani, Ion Simuţ. Apoi, după
conflictul lui Blaga cu Rădulescu-Motru din 1943, Blaga ar
fi trecut la comunişti. Totuşi,prin anii `80, Mircea Eliade şi
Constantin Noica, se străduiau să popularizeze opera filozo-
fică a lui Blaga în Occident. În opera sa literară şi filozofică,
Blaga nu a făcut politică, nu a scris articole politice şi nici
propagandă politică, nu a fost membru al vreunui partid sau
să candideze la alegeri. În acest sens, Blaga îi scria lui Sextil
Puşcariu în 1936: „În politică nu m-am legat încă de nime-
nea, şi nici n-aş vrea să mă leg, cel puţin deocamdată.“(p.11).
Alţi colegi de generaţie au desfăşurat o bogată activitate poli-
tică. În schimb, Blaga a fost diplomat la
Varşovia, Praga, Berna, Viena, Lisabona. În
1937 concursul de la Universitatea din Cluj
este anulat, Blaga este primit în Academia
Română, iar în 1939, Blaga devine totuşi
profesor la Univeristatea din Cluj: „Cu o
operă în intenţie şi în fapt apolitică (căci
dedicată problemelor de gneseologie, onto-
logie, filosofia culturii, istoriei, valorilor,
antropologiei), cu o biografie politică în
măsura strict limitată în care s-a supus
poruncilor regelui, Blaga e numit ba legio-
nar, ba comunist, uneori amîndouă
deodată.“(p.18). Trebuie, totuşi, menţionat
faptul ca Bogdan-Duică şi Florian
Ştefănescu-Goangă se opuneau intrării lui
Blaga la universitate. După apariţia Poeme-
lor luminii şi a volumului de aforisme
Cronică literară
 Pietre pentru templul meu (1919), Sextil Puşcariu scrie
favorabil despre poeme, urmat de Nicolae Iorga. Cel care l-a
apropiat pe Blaga de legionari a fost Vasile Băncilă, „priete-
nul şi exegentul filosofului“ (p.23). Posibil, ca atât Blaga cât
şi Vasile Băncilă să-l fi întâlnit pe Corneliu Zelea Codreanu.
Mişcarea legionară, în pofida derapajelor, era curtată de mai
toate partidele politice, inclusiv Carol II. Vasile Băncilă ar fi
pus în circulaţie zvonul că Blaga este apropiat de legionari,
iar Ovidiu Drîmba preciza: „Blaga n-a avut nici cea mai mică
simpatie pentru legionari“ (p.111). Pasionat de filozofia lui
Blaga, Vasile Băncilă dă la iveală două studii despre filosofia
lui Blaga: „Cenzura transcendentă“ (Gînd românesc
nr.11/1934) şi „ Lucian Blaga eseist (Gîndirea numărul
8-decembrie 1934): „În aceste prime două texte ale sale, Băn-
cilă face o prezentare entuziastă a filosofiei blagiene, cu nu
puţine observaţii întemeiate.“ (P.34). Mai mult, Băncilă con-
ferenţiază prin ţară despre filosofia lui Blaga, conferinţe
urmate de studiul „Lucian Blaga, energie românească(Gînd
românesc, în 1938 şi în volum), volum ce a dat naştere la
multe comentarii, bunăoară, Constantin Noica „nu a fost
convins de exegeza lui Băncilă“ (p.41), iar Blaga îi scrie lui
Băncilă: „nimenea în ţara românească nu are atâta afinitate
sufletească cu mine, ca d-ta“ (p.45). În ceea ce priveşte creş-
tinismul, Blaga îi scria în 1931 lui Nichifor Crainic că îl soco-
tea perimat (p.44), intrând astfel în polemică cu părintele
Stăniloae. În 1934 începe corespondenţa Băncilă/Blaga, acesta
din urmă îl vizitează pe Băncilă la Brăila, cei doi făcând şi
referinţe politice. Într-o scrisoare către Băncilă, Blaga îi scrie
referitor la moartea lui Ion Moţa cu care se înrudea prin ali-
anţă: „Moartea lui a fost pentru mine o lovitură personală,
de care anevoie mă voi putea reculege“ (p.48). Prietenia Blaga/
Băncilă se destramă cu timpul,din cauza necredinţei lui Blaga,
Băncilă îndemnându-l să se împace cu Dumnezeu pentru
a-şi asigura mântuirea.În 1937,Blaga este primit în Acade-
mie, discursul Elogiul satului românesc este bine primit, i-a
răspuns Ion Petrovici. Lucian Blaga s-a bucurat de aprecie-
rea şi simpatia regelui Carol II, iar după 1940, când regele
plecase din ţară, Blaga este contestat, iar în 1959, Mihai Beniuc
publică Pe muche de cuţit. Anul 1940 îl afectează profund
pe Blaga, deoarece România pierde succesiv Basarabia, Ardea-
lul de Nord, Cadrilaterul. Blaga şi-a ţinut cursul la universi-
tate după instalarea legionarilor la putere: „Dacă ar fi fost
adeptul legionarilor, cu notorietatea pe care o avea, ar fi putut
cere ceva pentru el, sau ar fi elogiat făţiş regimul în vreo publi-
caţie, sau ar fi trimis şi el, ca alţi scriitori, o telegramă de feli-
citare. Nu a făcut nici o cerere şi nu a formulat nici un elo-
giu“ (p.61), totuşi Blaga a acceptat să conferenţieze într-o
Frăţie de Cruce (p.67). Blaga a avut de întâmpinat adversi-
tatea multora dintre academicieni, între care şi Iorga. Din
păcate, Blaga prin scrierile sale religioase intră în conflict cu
părintele Stăniloae (Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de
Creştinism şi ortodoxie), cu Nichifor Crainic(pamfletul
Iulian Apostatul) şi cu Rădulescu-Motru (Blaga credea în
Marele Anonim). Concluzia lui Motru:„Blaga, cu filosofia
lui mistică şi neştiinţifică, reprezintă un pericol pentru vii-
torul României“(p.90). Din punct de vedere politic,
Rădulescu-Motru trecuse prin mai multe partide, declarând:
„Dacă n-aş fi prea bătrân, partidul în care m-aş înscrie astăzi
Cronică literară
ar fi partidul comunist“(p.99), fapt pentru care Marta Petreu
scrie: „Motru i-a atribuit lui Blaga propria sa evoluţie şi ver-
satilitate politică“(p.99). Nu au lipsit conflictele cu Dan Botta
şi Eugen Ionescu. În acest context, Lucreţiu Pătrăşcanu con-
ferenţiază despre filosofia blagiană: „Curente şi tendinţe în
filosofia românească“ (18 ianuarie 1945), conferinţă trans-
formată într-o carte, trimisă lui Blaga cu o dedicaţie şi o scri-
soare. În 1948, Pătrăşcanu este arestat şi executat în 1954, iar
Blaga este îndepărtat din universitate. Lucian Blaga a mai
fost atacat de Nestor I. Ignat („Întreaga operă a lui Blaga este
expresia ideologiei putrede burgheze şi e sortită să piară odată
cu clasa pe care a slujit-o“ (p.141), Geo Şerban, Pavel Apos-
tol, Achim Mihu, iar I. Chişinevski, Leonte Răutu, M. Roller
l-au marginalizat. În 1956, circula zvonul nominalizării lui
Blaga la Premiul Nobel, an în care începe urmărirea lui Blaga
de către Securitate, apoi, în 1959 se încearcă recuperarea lui
Blaga, deşi Mihai Beniuc publicase Pe muche de cuţit. Pen-
tru a se apăra, Blaga scrie două texte: unul anti- Cioran şi
Memoriul. Mulţi cunoscuţi ai lui Blaga sunt anchetaţi de
Securitate, dar nu se găsesc probe că Blaga ar fi fost legionar.
La jumătatea deceniului al patrulea din secolul XX se credea
că piesa Avram Iancu „ar fi reprezentat pe Corneliu Zelea
Codreanu“ (p. 172), sau că i-a fost dedicată acestuia. Pentru
scrierea piesei, Blaga s-a documentat îndelung, având iniţial
intenţia de a scrie despre Horea, dar renunţă din motive ling-
vistice: „Drama lui Blaga nu îl figurează pe Zelea Codreanu,
ci chiar pe eroul titular, pe Iancu“(p.184). După 1990, zvo-
nurile privitoare la apartenenţa lui Blaga la Legiune şi că piesa
Avram Iancu i-a fost dedicată lui Codreanu s-au înmulţit. La
pagina 215 se reproduce din volumul lui Nistor Chioreanu
o listă de intelectuali români de elită care au simpatizat cu
Legiunea. Bunăoară, Noica: „Am cerut sa fiu înscris în legi-
une în ziua asasinării lui Codreanu, cer să plec din legiune
în ziua omorârii lui N. Iorga“ (v. N. Steinhardt, Jurnalul feri-
cirii, Ed. Dacia, 1991, p.153). Mai târziu, Emil Cioran s-a
dezis. Ce nu s-a explicat niciodată suficient şi nici Marta
Petreu nu o face, care e motivul că aceşti intelectuali de pre-
stigiu au fost atraşi de legionari, iar legionarismul românesc
nu trebuie judecat după exigenţele anului 2000. În epocă, fas-
cismul italian, nazismul german şi legionarismul românesc
au fost singurele mişcări europene care s-au opus comunis-
mului sovietic. Problema i-a preocupat pe William Totok şi
Ion Simuţ, citându-se în acest sens mai mulţi autori şi căr-
ţile lor. Astfel, de pildă, W. Totok îsi sprijină afirmaţiile pe
Nicolae Niţă, iar acesta pe Nistor Chioreanu. Mai sunt men-
ţionaţi Răzvan Codrescu şi Alex.Mihai Stoenescu. În volu-
mul lui Edgar Papu Memorii dintr-un secol…, ediţie îngri-
jită de Vlad Ion Papu, care scrie într-o notă de subsol: „Piesa
(Avram Iancu, de Lucian Blaga), scrisă în 1934, este dedi-
cată lui Corneliu Zelea Codreanu“ (p.232). Lucrând în diplo-
maţie, Lucian Blaga l-a întâlnit pe Nicolae Titulescu, pe care
îl considera „cea mai strălucită inteligenţă ce am întâlnit-o
în viaţă“(p.233), marele om politic arătându-se interesat de
Avram Iancu. Cercetările Martei Petreu infirmă faptul că ar
exista vreo legătură între piesa lui Blaga, Avram Iancu şi
Corneliu Zelea Codreanu (p.234). Concluzia Martei Petreu
exprimată în Epilog este următoarea: „Deşi nu a fost nici legi-
onar, nici comunist, deşi în opera lui nu a făcut concesii nici
HYPERION 91
uneia din cele două ideologii extremist-revoluţionare ale
secolului trecut, legionarismul şi comunismul i-au marcat
viaţa. De asemenea, extremismele secolului XX i-au marcat
destinul operei, receptarea ei, vreme de aproape o jumătate
de secol. Şi, deşi i-au marcat destinul operei, nici legionaris-
mul şi nici comunismul nu au putut atinge, totuşi, conţinu-
tul acesteia, aşa că opera lui există exact aşa cum a gîndit-o
el în mod liber“ (p.237). În sfârşit, cartea Martei Petreu
De ce nu avem o piaţă a ideilor
„… problema cu care se confruntă cultura română
modernă în general este că apariţia valorilor nu e susţinută
de existenţa unei pieţe interne a ideilor generale ori de spe-
cialitate. Unde nu există o piaţă a ideilor, nu putem vorbi
D
nici de o realitate comună.“
(Horia-Roman Patapievici)
După 1990 prezenţa şi impunerea lui Horia – Roman Patapie-
vici în cultura română a impresionat plăcut societatea româ-
nească prin articole, eseuri, colaborări la diferite reviste de
cultură, apariţii televizate, publicarea de cărţi care au susci-
tat polemici îndârjite sau eventual neînţelese şi neglijate, şi,
nu în ultimul rând, luări de poziţie în chestiuni vitale ale cul-
turii româneşti actuale. Aşadar, cartea, cu titlul de mai sus,
abordează o problemă existenţială a culturii române: avem
filozofi, dar nu avem o istorie a filozofiei româneşti şi nici
o piaţă a ideilor, adică publicarea unor cărţi fundamentale
rămâne fără ecou în lumea specialiştilor, sunt, poate, ignorate,
nediscutate în spaţiul public, trecând astfel neobservate de
eventualii lectori. Pentru a-şi demonstra abilităţile, H – R.P.
porneşte de la două articole ale lui Titu Maiorescu: În con-
tra direcţiei de astăzi în cultura română (1868) şi Beţia de
cuvinte…(1873). Iniţial, dl. Patapievici a scris un articol în
iunie 1996 pentru un volum omagial dedicat lui Mihai Şora
la împlinirea a opt decenii de viaţă, de către Sorin Antohi şi
Aurelian Crăiuţu: „Am optat să scriu nu despre filozofia lui
Mihai Şora, ci despre absenţa receptării de specialitate a filo-
zofiei sale pentru a semnala încă o dată lucrul de mult cunos-
cut şi mereu deplâns, niciodată depăşit, şi
anume incapacitatea pieţei culturale româ-
neşti de a fructifica ideile originale.“ (p. 21).
De la bun început, H – R.P. observă că pre-
caritatea culturii române a fost remarcată
încă de la începutul secolului XX de Ben-
jamin Fundoianu, Eugen Ionescu, mai târ-
ziu de către Ioan Petru Culianu, deşi valori
existau, dar s-au impus în străinătate: Panait
Istrati, Brâncuşi, Tristan Tzara, Mircea Eli-
ade, Eugen Ionescu, Cioran, Matila Ghika,
Ştefan Lupaşcu. Prin anii `80, Mircea Eli-
ade şi Constantin Noica s-au străduit să-i
publice opera filozofică a lui Blaga în Occi-
dent. Se mai poate menţiona Isidore Isou
(1925, Botoşani – 2007, Paris) inventator
al letrismului. Evident, nu trebuie uitaţi
Gherasim Luca şi Paul Celan. Ambii s-au
92 HYPERION
conţine şi trei Anexe: Blaga şi Cercul Literar, Memoriul lui
Blaga către C.C. al P.M.R (1959) şi culisele publicării lui Blaga
în Echinox (1978) şi Pagini de manuscrise Blaga. Bibliogra-
fia, indicele de nume şi cele două rezumate în engleză şi fran-
ceză încheie o cercetare de excepţie a Martei Petreu, pentru
care merită felicitări.
* Marta Petreu Blaga – Între legionari şi comunişti,
Ed. Polirom, 2021, 347 p.
sinucis, aruncându-se in Sena. Operele unor filozofi români:
Vasile Conta, Lucian Blaga, Mircea Florian, Constantin Noica
au rămas, în parte, necunoscute, iar gândirea acestora nu a
fost continuată de cei care le-au stat în preajmă. Nerecepta-
rea lor se datorează lipsei unei pieţe a ideilor, fapt îngrijorător,
pentru că aceste opere rămân îngropate în uitare. Dacă o piaţă
a ideilor nu a existat, iar schimbul de idei a fost aproape ine-
xistent, în secolul al XIX – lea se impune intelectualul uma-
nist, posesor al unei culturi generale care îi asigura succesul
în societate. Această direcţie s-a dezvoltat în detrimentul
culturii de specialitate, şcoala contribuind la formarea unor
oameni posesori ai culturii generale, indispensabilă omului
civilizat. Astfel, în deceniile `70 – `80, din secolul trecut, apă-
reau în Biblioteca pentru toţi cărţi cu menţiunea Cultură
generală, utile pentru cei ce doreau să se informeze despre
fapte istorice, civilizaţii, descoperiri geografice etc.: „În rezu-
mat, dacă la noi există schimb de idei, acelea sunt în cel mai
bun caz idei generale, iar dacă există o viaţă a culturii, aceasta
este a culturii generale“ (p. 60). Lipsa pieţei de idei este dato-
rată, în parte, autosuficienţei româneşti care nu dezbate ide-
ile de specialitate: „Altfel spus, cultura română este o cultură
în mod fundamental constituită pe tiparul culturii generale.
Sub conceptul acestui tip de cultură publică stăm şi astăzi“
(p.72). Dacă Ion Vianu remarca în Occident cultura speci-
ală a intelectualilor, în lipsa unei culturi generale, Constan-
tin Noica în ieşirile sale din ţară a stârnit admiraţia intelectu-
alilor occidentali prin buna cunoaştere a antichităţii greceşti
şi numărul de limbi străine vorbite. În sfârşit, pentru exis-
tenţa unei pieţe a ideilor este necesară, toto-
dată, funcţionarea unui spaţiu public recep-
tiv la ideile şi cărţile de specialitate. În acest
spaţiu public lipseşte, din păcate, dialogul,
polemica civilizată ale cărei reguli au fost
stabilite de Universitatea din Oxford încă
din 1890 (pp. 95/96). Concluzia lui H- R.P.
este următoarea: „Cultura română modernă
s-a format, în secolul al XIX – lea, având ca
nucleu de creştere modelul culturii gene-
rale. Iar cultura generală, la rândul ei, s-a
alcătuit în jurul beletristicii…Pe scurt, a fi
cult însemna a fi citit literatură cultă…Din
motive care nu pot fi enumerate aici, cultura
română a rămas o cultură generală, o cul-
tură de literaţi, animată de o sensibilitate de
literatori“ (pp. 102/103). Iar lipsa unei istorii
a filozofiei româneşti se datorează carenţei
Cronică literară
 acute a unei pieţe de idei care, din păcate, este dominată de
cultura generală. Însă, observă H- R.P. trăinicia unei culturi
depinde de o bună funcţionare a celor două tipuri de cul-
tură: generală şi de specialitate. Omul culturii generale este
omul fără specializare, dar „Când spunem cultură generală,
subînţelegem semidocţie, lăutărism şi diletantism“ (p. 149).
Dacă în secolul XIX cultura română imita Parisul, în primele
decenii ale secolului XX totul venea din Germania, cele două
şcoli europene îşi disputau întâietatea şi în sânul Junimii.
Astăzi, Parisul şi Berlinul sunt desuete, iar moda în cultură
este dominată de lumea anglo-saxonă. Atât Occidentul cât
şi SUA sunt pe cale să-şi piardă cultura generală în favoarea
celei de specialitate. Deşi avertismentele nu au contenit, teh-
nica şi tehnologia devin suverane. În final, H- R.P. precizează:
„Cultura nu este o modalitate de a cunoaşte, ci este modali-
tatea prin care oamenii îşi amenajează viaţa…Cultura nu e
obligatorie. Dar fără ea nu poţi arăta nici ce eşti, nici dacă
eşti, nici cum eşti“ (p, 159). Cartea mai cuprinde opt anexe.
În anexa IV, H-R.P., după o incursiune în soarta unor cărţi
ce au legătură cu filozofia, revine asupra istoriilor filozofi-
ilor româneşti, menţionând câteva încercări de realizare a
unor astfel de lucrări, datorate lui Marin Ştefănescu (1922),
N. Bagdasar (1940, 1941), Ion Ianoşi (1986, 1996), A. Tănase,
Ştefan Afloroaei (Cum este posibilă filosofia în estul Euro-
pei, 1997), despre care dl Patapievici spune „Este cea mai
ambiţioasă istorie (mascată) a gândirii filozofice româneşti,
Ideea care ne suceşte minţile
A
Aşadar, trei intelectuali de marcă ai României actuale – Andrei
Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici* -, şi-au
propus să definească comunismul, doctrină impusă în ţara
noastră în urma celui de-al Doilea Război Mondial de către
Armata Roşie. Ce a însemnat comunismul în România se
cunoaşte, în genere: naţionalizarea, colectivizarea şi nu în ulti-
mul rând închisorile de tristă amintire, unde au fost închişi
oameni politici, intelectuali şi alţi opozanţi ai noului regim.
Evident, nu trebuie uitat Canalul. Toate aceste locuri de deten-
ţie au contribuit la pierderea unor oameni valoroşi, care ar fi
înlesnit progresul ţării. Este regretabil că un
proces al comunismului la scară mondială
nu s-a făcut, la noi a fost condamnat în 2006
şi a dat naştere la o bibliografie anticomu-
nistă impresionantă. Cei trei susţin câte o
conferinţă în 2007, 2013, 2014, apoi textele
respective sunt reluate, spre folosul nostru,
în cartea de faţă. Se poate remarca, de la bun
început, că atât Andrei Pleşu cât şi Gabriel
Liiceanu pornesc în dezvoltarea subiectu-
lui de la câte o carte de referinţă. Titlul căr-
ţii îi aparţine lui Gabriel Liiceanu, iar cartea
se deschide cu conferinţa lui Andrei Pleşu
A treia zi a comunismului?, susţinută la
Şcoala de Vară de la Sighet în 2007. Titlul
expunerii este împrumutat de la un inte-
lectual francez, Emmanuel Terray, cunos-
cut de Andrei Pleşu în 1992 la Berlin. Prin
Cronică literară
combinată cu un diagnostic privind cultura română şi unul,
întrepătruns cu primul, privind cultura europeană modernă…
În fond, Cum este posibilă filosofia în estul Europei este o
carte de filozofie personală, riguros construită în jurul privi-
rii binoculare: un ochi priveşte gândirea românească, celălalt
priveşte gândirea europeană. Oglinda care captează ambele
imagini ar putea fi sursa unei reflexii româneşti originale.“
(pp 197/198). Marta Petreu (Filosofia românească în Filo-
sofii paralele 2005), despre care dl Patapievici spune: „Marta
Petreu a dat cele mai solide studii de filozofie românească“ (p.
200). În fine, sunt menţionate şi alte lucrări de filozofie româ-
nească. Surprinde că, în expunerea dumisale, dl. Patapievici
nu aminteşte de Nae Ionescu, P.P. Negulescu, profesori de
filozofie la Universitatea din Bucureşti, şi D. D. Roşca, profe-
sor de filozofie la Universitatea din Cluj, iar Ion Petrovici este
amintit în treacăt. În secolul al XIX – lea, preocupări de filo-
zofie au avut Eufrosin Poteca şi Eftimie Murgu. De asemenea,
puteau fii amintiţi Vasile Băncilă şi Anton Dumitriu, autor al
unui tratat de Logică şi al unor cărţi de filozofie. Ajungând
cu prezentarea noastră în final ne întrebăm ce am mai putea
adăuga? Doar că,această carte a dlui Horia-Roman Patapie-
vici era necesară în cultura română şi rămâne de văzut dacă
o piaţă a ideilor va apărea şi în România.
* Horia-Roman Patapievici – De ce nu avem o piaţă a
ideilor, Ed. Humanitas, 2022, 251 p.
anii `50, Terray, tânăr intelectual francez, se lasă sedus de
ideile comuniste, asemenea multor intelectuali francezi sau
din alte ţări ale Vestului european. Dar lucru curios, Terray
nu este preocupat de situaţia poporului francez, ci de con-
damnaţii politici malgaşi şi salariile mici din Maroc. După
o deplasare în Africa, Terray revine în Franţa, devine mao-
ist şi, totuşi, admite în final că marxismul este O filozofie a
riscului, o filozofie a hazardului (p. 18). Creatorii doctrinei
comuniste – Marx şi Engels -, au susţinut că noua ideologie
comunistă trebuie impusă prin violenţă şi distrugerea vechii
societăţi capitaliste. Iată, bunăoară, ce susţi-
nea Marx: „Clasa diriguitoare trebuie să tre-
mure la ideea revoluţiei comuniste“, „Odată
ajunşi la putere, comuniştii trebuie să treacă
drept monştri“, „Tortura a dat naştere celor
mai ingenioase inovaţii, creându-se astfel
pentru mulţi meseriaşi cinstiţi numeroase
locuri de muncă în producţia instrumente-
lor necesare.“ Marxismul a fost dezvoltat de
Lenin, creator al totalitarismului comunist
şi al Gulagului sovietic, sistemul concentra-
ţionar fiind extins şi perfecţionat de Stalin.
Dacă Fanny Kaplan nu a reuşit să îl elimine
pe Lenin, Stalin a dezlănţuit Marea Teroare,
căreia i-au căzut victimă colaboratori apro-
piaţi din partid şi NKVD. Bunăoară, Ejov
în faţa plutonului de execuţie a strigat: Tră-
iască tovarăşul Stalin! Comunismul a prins
HYPERION 93
 şi în Franţa, Sartre îndrăgind comunismul de pe malurile
Senei, nu din Gulag: „Cei care se opun comunismului trebuie
lichidaţi. Nu e suficient să-i băgăm în puşcării, pentru că din
puşcării mai pot să iasă. Trebuie împuşcaţi.“(p. 29) Aragon:
„Ochii albaştri ai revoluţiei strălucesc cu o necesară cruzime“.
(p. 29) Evident, citatele ar putea continua, ele scoţând in evi-
denţă intoleranţa sistemului comunist. Considerându-se un
om de dreapta, Andrei Pleşu se autodefineşte: „Sunt conser-
vator, îmi plac ierarhiile, elitele şi în general mă bucur cât pot
de tradiţii, îmi plac tradiţiile, îmi place să fiu vechi“ (p. 40).
La sfârşitul conferinţei, Andrei Pleşu răspunde la o serie de
întrebări puse de auditoriu.
Gabriel Liiceanu porneşte în expunerea dumisale din 2014
tot de la o carte a unui intelectual francez Alain Besançon,
Anatomia unei stafii. Falimentul unei utopii întrupate.
(Humanitas, 2014), specialist în istoria Rusiei, iar într-o alta,
(Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi uni-
citatea Şoah-ului, Humanitas, 2007), face o analogie între
nazism şi comunism, două ideologii care s-au confruntat în
prima jumătate a secolului XX, cu consecinţe nefaste asupra
Europei. Iată, bunăoară, ce scrie Alain Besançon, în Nenoro-
cirea Secolului…,P 111. „Comunismul a durat atât de mult
timp, încât a fost asimilat unei glaciaţiuni, unui şir de ierni
excepţional de reci“. În anii `70 mulţi refugiaţi politici chili-
eni s-au refugiat în România, dar nemulţumiţi de comunis-
mul românesc au părăsit ţara. În ceea ce priveşte comunis-
mul, Gabriel Liiceanu consideră ca pretenţiile comuniste de
a crea un om nou şi o economie superioară capitalismului
sunt idealuri ratate: „Comunismul se năştea ca un proiect
antropologic realist şi laic, bazat pe credinţa în posibilitatea
unui angelism, imanent realizabil cu mijloacele acestei revo-
luţii economice… Comunismul e aşadar demiurgic şi cri-
minal: pentru a crea, el trebuie mai întâi să distrugă produ-
sul precedent al Creaţiei ratate“ (pp. 59-61). Această revoltă
contra vechiului sistem economic şi social a dus la pierderea
unor valori care nu au putut fi înlocuite în cele câteva decenii
de guvernare comunistă a României, iar la un moment dat,
într-o cuvântare a lui Nicolae Ceauşescu, dictatorul a admis
că economia României a egalat-o pe aceea din 1938, anul
de vârf al României interbelice. Aşadar, de la Marx şi Engels
până la Mao, Pol Pot şi Castro, toţi aceşti satrapi comunişti
au năzuit spre crearea unei societăţi noi, care, de fapt, nu a
existat niciodată şi nicăieri, economia socialistă fiind plani-
ficată riguros nu putea funcţiona, iar epoca de aur a comu-
nismului era în permanenţă amânată în viitor. În fine, pen-
tru a suci mintea oamenilor, regimul comunist a recurs la
învăţământul politic, în care erau dezbătute problemele spi-
noase ale construcţiei socialiste, totul degenerând în discuţii
oţioase fără o rezolvare practică. Personal, consider că aceste
şedinţe de învăţământ politic erau concepute ca mijloc de ocu-
pare a timpului liber al oamenilor, împiedicându-i să gân-
dească problemele reale ale vieţii lor, iar pentru cei care alcă-
tuiau acele texte de tâmpire a minţii era un chin şi, probabil,
că nu credeau în ceea ce scriau. În partea a doua a expune-
rii dumisale, Gânduri despre comunism, Gabriel Liiceanu
reuneşte fragmente din Uşa interzisă, Întâlnire cu un necu-
noscut, şi interviul acordat lui Cristian Pătrăşconiu. Ce con-
statăm? Deşi a traversat cele câteva decenii de comunism şi
94 HYPERION
a avut parte de un mentor spiritual de nivel european (Con-
stantin Noica), care i-a îndrumat paşii spre cultura de perfor-
manţă, Gabriel Liiceanu are nostalgia interbelicului, fără a fi
trăit în acea epocă, care, din păcate, a avut defectele ei: par-
tide extremiste, corupţie, asasinate, dictatori etc. În comu-
nism s-a practicat nivelarea societăţii, cu excepţia nomencla-
turii: „Comunismul e o societate în care nu se iese din rând.“
(p. 74). Uniformizarea presupunea ca toata lumea să fie la fel:
locuinţă, îmbrăcăminte, hrană, aspiraţii. Totul se obţinea prin
repartiţie: locuinţă, butelie, bilete de odihnă etc. Cei dotaţi
erau folosiţi în scopuri propagandistice. Paradoxal, mulţi
oameni uită neajunsurile sistemului şi îl regretă, iar intelec-
tualii occidentali au apreciat comunismul ca o alternativă,
fără a-l trăi, iar crimele comuniste (deportările, închisorile,
Gulagul) sunt tratate mai blând decât cele naziste. Gabriel
Liiceanu este uimit de consideraţiile lui Tony Blair (p. 81) şi
Tony Judt (p. 92), încât conchide: „Însă oricât ne-am căzni
să întoarcem astfel lucrurile în pozitivul lor, când vorbim
de comunism şi tragem linia, cred că ce atârnă cel mai greu
sunt milioanele de oameni care au trecut prin lume cu vie-
ţile distruse“ (p. 95)
În sfârşit, Horia-Roman Patapievici încheie seria de comu-
nicări închinate comunismului, remarcând, de la bun înce-
put, că dictatura comunistă se bucură încă de notorietate şi
adeziunea publică. De pildă, Stalin, în pofida represaliilor la
care a supus poporul rus, este şi astăzi adulat, iar după 1990
la manifestaţii publice desfăşurate la Moscova participanţii
purtau portrete ale lui Stalin, iar la noi există tricouri cu chi-
pul lui Che Guevara („un criminal sadic şi lipsit de orice scru-
pule“, p. 107) lumea neştiind cine a fost acest columbian de
tristă amintire ce voia să introducă comunismul în America
de Sud: „În Occident şi, prin imitaţie, şi în fostele ţări comu-
niste, există magazine şic în care se vând însemne comuniste,
efecte militare sovietice, simboluri ale puterii personale ale
unor dictatori precum Stalin, Honecker, Mao, Ceauşescu“
(pp. 107-108). Ba mai mult, se publică, inclusiv în Româ-
nia, cărţi ca Manifestul Partidului Comunist (redactat de
Marx şi Engels în 1848) şi Mein Kampf, încât se pune pro-
blema dacă e bine sau rău. Aceste documente de epocă tre-
buie păstrate ca nişte relicve ale unor epoci revolute, înche-
iate şi fără putinţă de întoarcere. Dacă fascismul şi nazismul
sunt boicotate, cu toate că neonazismul reapare periodic în
lume, prăbuşirea comunismului este regretată în Occident.
Evident, susţinătorii comunişti din Apus necunoscând în
detaliu funcţionarea sa: „Comunismul este, prin urmare, cu
totul altceva decât ideile-mască pe care le invocă: egalitate,
fraternitate, libertate… este, altfel spus, transformarea între-
gii societăţi, de către statul socialist, într-o societate a delaţi-
unii, a supravegherii şi a linguşirii servile a conducătorilor.“
(pp. 111-112). Interesant de observat e faptul că H-R.P., con-
stată asemănări între fascism-nazism şi comunism, ca ori-
gine comună şi resping liberalismul, capitalismul, tradiţia,
religia. Ambele ideologii sunt contra modernismului în artă.
Dacă crimele naziste sunt recunoscute, cele ale comunismu-
lui sunt privite cu îngăduinţă: „… Victimele comunismului
sunt victime neintenţionate ale unei modernizări necesare,
care altminteri, dat fiind nivelul foarte înapoiat al societăţi-
lor pre-comuniste, nu ar fi putut dusă la bun sfârşit“(p. 119).
Cronică literară
Asimetria dintre nazism şi comunism este elocvent ilustrată.
Dintre toţi gânditorii care s-au exprimat asupra acestor sis-
teme politice, H-R.P. acceptă opinia lui Karl Popper, susţinător
al democraţiilor liberale, pluraliste, parlamentare, iar ca sis-
tem economic capitalismul. Referindu-se la România H.-R.P.
precizează că suntem o ţară europeană fără a fi occidentală,
nu am cunoscut un Ev Mediu feudal şi regal şi, de asemenea,
nu am cunoscut Renaşterea. Personal, H.-R.P. şi generaţia sa
s-a născut şi a trăit jumătate din viaţă într-un sistem tota-
litar consolidat. Dacă epoca lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
Liviu CAPŞA
Puţinul care spune mult
G
George Drăghescu face parte din stirpea actorilor care scriu
poezie, deci, care gândesc despre artă, viaţă şi moarte, credinţă
şi singurătate. Aceste „teme“, şi încă multe altele, se regăsesc şi
în cea mai recentă plachetă a sa, Biblioteca din cer, apărută în
2022, la Editura PIM.
Într-o cronică la voluml său precedent, Înger cronicar, Mir-
cea Bârsilă spune că „ceea ce uneşte, freatic, respectivele sec-
venţe – era vorba despre ciclurile volumului n.m.- este, în pri-
mul rând, starea continuă de meditaţie, cea de subtilă observaţie
şi cea de introspecţie concretizate în formulări artistice“. Ade-
vărată şi completă această sinteză a creaţiei poetice şi aforis-
tice a lui George Drăghescu.
Întradevăr, poetul observă, meditează şi comunică, trăind
poezia în alcătuiri lirice simple, luminate e o sensibiltate aparte.
Când coboară de pe scenă, George Drăghescu este, cum se auto-
caracterizează, un „spectator desăvârşit“ la spectacolul lumii,
în infinta sa desfăşurare. Se „purifică“, se „conectează la îngerul
său păzitor“ pentru a vedea nevăzutul, pentru a simţi „respiră-
rile“ poeziei. Asemenea confratelui său de breaslă (şi concitadin
evadat spre alte zări de teatru pline), Horaţiu Mălăele, George
Drăghescu scrie o poezie „scurtă“, esenţializată, născută din
împrejurările vieţii, din întrebări şi singurătăţi.
Arta scrisului în filigran poetic a fost desăvârşită în litera-
tura română de Ion Pillat, iar poetul din Târgu-Jiu ştie acest
lucru şi, în drumul său pe acest „teritoriu“, încearcă (şi reu-
şeşte!) să nu „calce“ prea apăsat pe urmele marelui înaintaş.
Totodată, trebuie spus că George Drăghescu se înscrie în rân-
dul poeţilor – cu Daniel Turcea cap de listă – în care încăr-
cătura religioasă a scrisului său (fie că vorbim de poezii sau
de aforisme) este foarte importantă, alcătuind, de fapt, fon-
dul pe care se desfăşoară acele licăriri de lirism şi vorbe cu
„tâlc“. Dumnezeu, Îngerul şi Demonul sunt personajele frec-
vente din poezia sa, dimpreună cu lucruri şi fiinţe umile, dar
cu rost firesc în ordinea universului: greierii care „privesc la
cer“, câinii care „păzesc frica de moarte“, pasărea „zburând cu
cireşe în cioc“, lupii „lăsând urme pe zăpadă“, privighetoarea
care „lăcrimează“. Toate alcătuiesc acea „corolă de minuni a
lumii“ de care trebuie să ne prindem ca să nu cădem în abisul
care ne răstigneşte visele.
George Drăghescu este, în multe din versurile sale, un poet
al interogaţiilor, al căutărilor în zbucimul lumii, iar Dumne-
zeu este cel care deţine răspunsurile: „Dar ce faci, Doamne, /
Cronică literară
(decedat în 1965) a fost caracterizată prin teroare, Nicolae
Ceauşescu a îngăduit o anumită liberalizare ce a fost treptat
suprimată. În final, H-R.P. spune că este „un est – european
obsedat de trecut, exasperat de prezent şi îngrijorat de viitor“
(p. 150). Evident, o culegere de eseuri despre comunism nece-
sară şi utilă într-o societate românească divizată, o parte a ei
visând încă la utopia comunistă, uitând însă prin ce a trecut.
* Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapie-
vici – O idee care ne suceşte minţile,
Ed. Humanitas, 2022, 151 p
cu sufletul omului rău,/ că şi el e suflet?!, (…) „În ce labirint,
Doamne, / a intrat gândul meu / către Tine?“ (…) „În ce stare
de vise / îi găsim pe artişti?/ În ce oraş efemer / din cer? “.
O singurătate „mai uşoară ca o păpădie stelară “ pluteşte
peste versurile sale, le încarcă de mister, de acea sfială în faţa
limbajului care precede starea de comunicare. Poezia lui George
Drăghescu crează „emoţie artistică“ prin „fapte sufleteşti“,
cum ar spune Călinescu. Pentru că la el, poezia trece, în pri-
mul rând, prin suflet. Chiar şi când „compune“ aforisme (el le
spune reflecţii), le trece, mai întâi, prin filtrul unor îngrijorări
metafizice, sporindu-le astfel puterea de a sensibiliza cititorul,
de a nu rămâne indiferent la întâmplări şi fapte pe lângă care
se trece, de obicei, cu uşurinţă. Cei „închişi în abisurile lor“, ne
avertizează poetul, vor privi mereu într-o „oglindă a adevăru-
lui prăfuită“. Comunicarea, ea singura, ne poate dechide calea
spre noi şi, totodată, spre lume. La fel şi sinceritatea, atât de rară
în ziua de azi: „ să nu fii actor în viaţa de toate zilele, pentru că
devii caricatură!“. „Umbrele îndoielii“ şi „întrebările dureroase“,
de care vorbeşte E. Lovinescu în eseul „Cele două coarde: liris-
mul şi pamfletul“ din volumul Epiloguri literare, sunt presărate
de poet în multe din versurile plachetei: „Doamne, pune-mi
umbra mea / lângă Tine, / să nu fiu singru / pe lume“ (…) „În
copilărie / aveam al treilea ochi. / La maturitate / l-am pierdut
/ în luptă cu viaţa. / L-oi găsi, Doamne,/ când voi trece Styxul? “
Se poate lesne observa că între afectul poetului şi expresia
sa lirică s-a stabilit o legătură strânsă, o completare benefică,
creatoare, cum spune Matei Călinescu, a unei „stări poetice“,
lucide şi patetice, deopotrivă. Că acesta este drumul liric al
poetului ne-o demonstrează unitatea de stil şi univers tematic
a tuturor volumelor sale. De la Infern de cuvite, Urme de înger
şi Tăcerea de cupă, la Oarecum psalmi, O furnică pe Golgota şi
Înger cronicar. Toate descriu un teritoriu liric personal ce poate
părea versatil în forme, nu, însă, şi în conţinut. Întâlnim în toate
aceste volume, aşa cum le caracterizează Gheorghe Grigurcu,
cele „trei componente“: meditaţia (cu nuanţe etice şi existen-
ţiale), spiritul de observaţie şi sensibilitatea poetică“. În toate,
„poezia pură“ a lui George Drăghescu, cum o numeşte Ana
Blandiana, crează emoţia şi bucuria comunicării.
În întregul său, şi acest volum de versuri, „oarecum psalmi„
şi „reflacţii“ se vrea o expresie a sensibilităţii şi lucidităţii, ceea
ce şi reuşeşte adesea, spre satisfacţiea cititorului care ne rămîne
indiferent la aceste „semne ale minţii“ şi sufletului.
HYPERION 95
Nicolae CORLAT
„Semnătura indiană“
– cartea care se scrie singură
S
„Semnătura indiană“ – romanul autobiografic al lui Radu
Sergiu Ruba, poate sta alături de alte mari cărţi ale deve-
nirii, ale formării personalităţii de scriitor. Şi mă gândesc
la „Jocul cu mărgele de sticlă“ al lui Hermann Hesse, „De
veghe în lanul de secară“ al lui Salinger, sau „Priveşte, înger,
către casă“, romanul de debut al lui Thomas Wolfe. Sunt
doar câteva titluri de capodopere ale unor scriitori univer-
sali care-mi vin în minte acum.
Universul în care ne introduce Radu Sergiu Ruba este
unul aproape mistic. Încă de la începutul romanului său, ne
trimite la o memorie colectivă scrisă pe o bandă asemănă-
toare benzii de magnetofon, ce se învârteşte prin aer, sau
a papirusurilor antice. Cartea, nu cărţile, cu care vine în
contact elevul dintr-un liceu din Cluj, este asemenea Cro-
nicii akashice, De altfel, pe tot parcursul cărţii ai senzaţia
că undeva, în odaie, acea carte se scrie şi se citeşte mereu.
Dar nu aerul mistic m-a frapat încă de la începutul roma-
nului său, ci asemănarea cu viaţa mea de elev de liceu, atunci
când profesoara de limba şi literatura română ne cerea ca
la fiecare oră să dăm citire recenziilor întocmite în urma
lecturării unor cărţi. Aceeaşi carte, „Panciantantra“, din
care Ruba îşi alege pseudonimul, a pus în acei ani zid între
cultură şi incultură, profesoara exclamând dramatic: uitaţi
ce cărţi citeşte colegul vostru! Cartea cu subtitlul Cele cinci
cărţi ale înţelepciunii, menită să educe prinţii indieni în arta
înţelepciunii, i-a furnizat lui Radu Sergiu Ruba pseudoni-
mul pentru a scrie postului de radio Europa liberă.
Întâmplările, chiar sensul romanului domniei sale, se
învârt, în prima jumătate a cărţii, în jurul unei date, cea de
18 noiembrie 1971, ziua în care a fost anchetat de securitate
96 HYPERION
pentru acea scrisoare. Tânărul Ruba se revoltase în urma
tezelor din iulie ale lui Ceauşescu, pentru pierderea unor
libertăţi. Libertatea de a trage cu puşca ar fi spus Geo
Dumitrescu. Desigur, o puşcă figurativă, aşa cum în scri-
soare Radu cerea în numele unei fete imaginate de el, Else,
cu un nume german, un simbol al liberalismului spre care
tindea, încă două piese rock. „În groapa neagră, ca nişte
pietre, cădeau ultimele cuvinte“ – striga Geo Dumitrescu în
manifestul său. Ruba îşi cerea piesele de teatru de la radio,
cântecele rock şi poeziile occidentalilor.
Scrisoarea a fost interceptată, un securist a venit să-l
ancheteze. „Am auzit o voce intrând în sala de mese şi dis-
părând îndată dincolo de uşă. Am fost smuls de pe scaun
şi târât, de data asta în sus, pe scările principale. Căutam să
merg încet. Ştiam ce voise să spună prin politică, îmi amin-
team ce scrisesem. Aici, pe scări în sus, nevoia de a frâna
urcatul, de a lungi încetineala mă ajuta să simt că făcu-
sem ceva ce nu se face, scuipasem unde nu se scuipa, va
fi rău de tot. Înţelegeam şi că scrisoarea mea fusese inter-
ceptată. Şi cât de mult mi-aş fi dorit să-mi aud pseudoni-
mul la Radio Europa Liberă, rostit în eter de la München!…
De la München, numele meu clandestin odată cu flegma
aceea împroşcată între ochii portretului exemplar din vârful
patriei.“ (Radu Sergiu Ruba – Semnătura indiană). Aflăm
pe parcursul cărţii că anchetatorii au luat probe de scris de
la toţi locuitorii oraşului Satu Mare, până au ajuns la sora
lui, căreia el îi dictase scrisoarea.
N-am văzut niciodată cum arată o carte scrisă în braille,
prefer imaginea seducătoare de la începutul romanului
„Semnătura indiană“. De altfel, cartea aceasta se scrie singură,
Cronică literară
 precum acele cronici mitologice. Şi ai senzaţia curgerii prin
propriul sânge a fiecărui cuvânt, imagine creată atât de cuce-
ritor de autor. În ea adună memoria vizuală de înainte de
orbire, când mama, ştiind evoluţia bolii, îl duse peste tot,
să-i rămână în memorie culorile, formele şi dimensiunile.
După vârsta de 11 ani Radu a intrat definitiv în lumea lui
Homer. Paşii devenirii lui sunt paşii aedului. De altfel, ges-
tul simbolic de a leşina pe placa pianului la auzul unei poe-
zii de-a lui Minulescu nu este unul gratuit. De aici începe
marea aventură, aventura spirituală în care autorul îl prinde
în mreje pe cititor, cucerindu-l nu neapărat cu intriga pe
care ai putea-o urma ca pe un mobil invizibil, ci prin per-
sonajele reale puse în carte ca într-un joc de şah, fiecare
are un rol bine determinat. Întâlnim personaje cunoscute,
nume de scriitori, de poeţi care, fiecare în felul lui, au con-
tribuit la formarea spirituală a lui Radu Sergiu Ruba. Ase-
mănarea cărţii lui cu cele enumerate la începutul acestei
comunicări nu este întâmplătoare.
„Semnătura indiană“ ne dezvăluie o lume interioară
pentru noi, ceilalţi, văzătorii, însă pentru elevii şcolii spe-
ciale din Cluj, locul unde se petrec majoritatea acţiunilor
cărţii, este o luptă continuă pentru perceperea câmpului
vizual, nu cu ochiul fizic, ci cu un altul, cel pineal, al trei-
lea ochi, cel al percepţiei necondiţionate de planul fizic. În
templele budiste din Tibet, acest ochi interior se educă,
învăţăceilor li se acoperă ochii fizici pentru a-i determina
să vadă cu al treilea ochi. Este ochiul intuiţiei, se dezvoltă
acel simţ aproape atrofiat la omul modern obişnuit să pri-
mească totul. Elevii nevăzători reuşeau până şi să joace fot-
bal în curtea şcolii, nu aveau nevoie de instalaţii de ilumi-
nat nocturn, puteau juca la orice oră, numai să fi avut pe
post de minge acea cutie de conserve umplută cu pietre pe
care o găseau după sunet.
„Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă“ este
versul ce te-ar putea urmări obsesiv pe parcursul lecturării
romanului lui Radu Sergiu Ruba. Versul eminescian din Scri-
soarea a III-a ar fi potrivit ca motto pentru o astfel de carte.
Personajul principal este însuşi autorul, într-un bil-
dungsroman, aşa cum notează Dumitru Augustin Doman,
„al unui adolescent orb, care încearcă a-şi croi viaţa în dicta-
tura ceauşistă, într-un liceu de nevăzători din Cluj, dar care
este hărţuit de Securitate pe toată perioada şcolii pentru
o scrisoare pe care o trimite la Radio Europa Liberă“. Dar
mai este prezent pe tot parcursul cărţii un personaj, Else –
o întruchipare feminină în mintea personajului Ruba, des-
pre care am precizat la începutul prezentării, un alter ego al
lui, cea care este partener de dialog, care observă, îi citeşte,
îl sfătuieşte. „Cu isteţimea sa, Else a descifrat totul la cea
dintâi explicaţie. O simţeam în stare acum să compună o
melodie despre zborul liliecilor. Numai că, oricât de fru-
moasă era, fiinţa ei nu producea ecouri, nu reflecta sunetul.
Puteam să trec prin ea ca prin ceţurile luminoase. O tra-
versam când voiam şi o luam în braţe după plac. Else era
în stare să trăiască în mai multe dimensiuni. De fapt, mai
degrabă pâlpâia şi se materializa când îmi doream. Aspect
deosebit de însemnat, Else era, cum cred că sa înţeles deja,
Cronică literară
nu numai un chip, ci şi o voce. Iar cu această voce, nede-
finită, dar foarte plăcută, conversam aproape fărăncetare.“
(Radu Sergiu Ruba – Semnătura indiană).
Cartea este concepută ca un edificiu, fiecare capitol luat
separat este o veritabilă poveste a devenirii unui elev al şco-
lii de la Cluj, devenit personaj, însă aşa cum o construcţie
este făcută din mai multe pietre-cărămizi, fiecare cu impor-
tanţa sa, până la piatra unghiulară. O poveste de viaţă şi de
moarte este cea a lui Vasile de la capitolul XII, un individ
tactil, cum avea să-l numească autorul, lipsit de simţul văzu-
lui, al auzului, aproape mut, care ducea războiul lui, îndru-
mat uneori de un om cu o dăruire aparte. Când Radu este
pedepsit de securitate, când asupra lui planează pericolul
de a fi exclus din toate liceele din ţară, vine ca la un înţe-
lept să-i ceară sfatul, iar Vasile – oracolul şcolii, i-l oferă cu
simplitatea lui de om care simte prezenţa cuiva în încăpere
prin modificarea curenţilor, a temperaturii aerului. Şi nu
este întâmplătoare alegerea numelui acestei cărţi, „Semtă-
tura indiană“ – cartea ar fi trebuit să se numească Vaina-
teyananda, tradus prin „Pasarea pe spinarea căreia zbura
cu bucurie zeul Vishnu“, zeul din panteonul indian asociat
conservării şi protecţiei, povestea devenirii lui Vasile pare
una desprinsă din Panciatantra, o colecţie de povestiri, car-
tea care educa prinţi în antichitatea Indiei.
„Semnătura indiană“, deşi surprinde multe aspecte din
viaţa cotidiană a autorului într-o perioadă scurtă, de apro-
ximativ un an, nu este un jurnal, scrierea cărţii făcându-se
retrospectiv, la un interval de jumătate de secol, Radu Ser-
giu Ruba fiind înzestrat cu o memorie fantastică, aduce în
prim plan un număr impresionant de nume de scriitori,
cărţi, titluri de piese rock, întâmplări etc. Cartea ar putea fi
lesne încadrată în zona memorialisticii, întrucât, citind-o, ai
senzaţia că autorului nu i-a scăpat nimic din perioada ace-
lor ani, anii formării sale sub ameninţarea continuă a secu-
rităţii, radiografiind cu o claritate uimitoare viaţa literară
a Clujului, lumea culturală, politică, socială, absolut totul.
„Azilul de orbi“, cum ironic îşi numeşte şcoala şi interna-
tul în care trăiau el şi colegii lui, luceşte de departe ca un
panteon al unor personalităţi în formare. Senzaţia că, de
undeva de foarte departe, nu de la capătul tunelului, ci de
pe un pisc, o lumină armonizează existenţa aceasta înnegu-
rată, te urmăreşte pe parcursul întregii cărţi. Acea lumină
vine chiar din acel „azil de orbi“ ca un arc peste timp, aşa
cum botoşănenii îşi amintesc acum cu mândrie de un per-
sonaj care cu doar 10 ani după scrisoarea lui Radu, avea
să-şi scrie direct pe peretele comitetului judeţean de par-
tid păsurile, manifestând astfel împotriva puterii comuniste.
Botoşăneanul a fost suprimat, Radu a rămas să ne relateze
peste 50 de ani întâmplările triste de atunci.
În încheierea cărţii forţele binelui şi cele ale răului se
întâlnesc într-o spovedanie, autorul amintindu-şi că unul
dintre anchetatori a fost blând cu el, l-a identificat în per-
sonajul din ultimul capitol aşa cum în noaptea cea mai nea-
gră poţi găsi un punct de lumină. În final binele este cel ce
învinge, iar forţele răului rămân undeva departe, îngro-
pate în istorie.
HYPERION 97
Victor TEIŞANU
Poeme despre
vulnerabilităţile realului
I
Învederatul (Chişinău: Ed. Cartier, 2022) este o antologie care
adună, selectiv, poemele publicate de Robert Şerban între 1994
şi 2022. Cititorul va observa cu siguranţă unitatea nu doar sti-
listică, ci şi de concepţie a întregii opere poetice, de la debu-
tul editorial (Fireşte că exagerez, 1994) până la cele 8 inedite
alese de autor să încheie culegerea. De altfel întâiul volum, cel
din 1994, cuprinde in nuce liniile de forţă între care se va dez-
volta toată poezia lui Robert Şerban. Cu excepţia unei uşoare
înclinări spre ambiguizare („sunete rare urmăresc prezenţa /
îi dau contururi aspre de învins / nesăţios când intuind cle-
menţa / într-o capcană stă ascuns întins“ (***simple viori viola-
cee)), la care autorul va renunţa definitiv în cărţile maturităţii,
debutul ni-l dezvăluie pe Robert Şerban aşa cum se profilează
şi azi. Adică un poet al faptului cotidian, din care însă extrage
abil tâlcul ascuns, cu miez existenţial, în timp ce discursul
liric, voit obiectiv, conţine şi evidente valenţe afective. Robert
Şerban ne propune deci o realitate filtrată prin prisma obser-
vatorului analitic, evitând patetismele, dar nu şi efuziunea
simpatetică în relaţie cu eroii şi secvenţele lor de viaţă. Aşadar
nu doar fotografii ale concretului, căci dincolo de imagini şi
cuvinte găsim mereu fiorul empatiei, ca şi discretele atitudini
etice ale poetului. Deşi mizează pe simplitate şi colocvialism,
textele lui Robert Şerban nu resping câtuşi de puţin metafori-
zarea, trimiterea către altceva, ceva aflat dincolo de suprafaţa
epică. Pentru poet realitatea e contorsionată, cu obstacole şi
reliefuri dramatice. De aceea la el nu putem vorbi de accep-
tarea acesteia, ci numai de înţelegerea ei oarecum resemnată.
În demersul său cognitiv, interpretând realitatea, poetul nu
se bazează pe textul amplu, ci mai degrabă, printr-o continuă
tendinţă de esenţializare, pe concizie, multe poeme împrumu-
tând aspecte aforistice şi dimensiuni de haiku, încă din peri-
oada debutului: „în primul rând / rădăcinile trebuie să aibă /
dreptul la vânt“ (*** în primul rând). Tot de la debut datează
şi interesul lui Robert Şerban pentru o temă
care va cunoaşte, de-a lungul anilor, o bogată
recurenţă: aceea privitoare la poet şi creaţie,
la raportul acestora, de cele mai multe ori
defavorabil şi riscant, cu istoria: „ce bine e să
ştii o meserie / zise poetul / apoi / începu să
arunce cu pietre în cer / dând de lucru zeilor“
(Fără nume). Nici al doilea volum în ordine
cronologică (Odyssex, 1996) nu abando-
nează încă ispita notaţiilor cvasiautonome,
ca şi versul enigmatic. Acum însă apare în
prim plan o resursă care va fi în viitor, pen-
tru Robert Şerban, din ce în ce mai profita-
bilă: propria biografie, sondată din unghiuri
cât mai diverse (*** s-a umflat colecţia de
biscuiţi). Şi deşi pare că acordă suficientă
libertate discursului, poetul nu scapă nicio
98 HYPERION
clipă textul de sub con-
trol, supunându-l unui
atent proces de elabo-
rare. Nu întâmplător, în
timp, vom remarca fina-
lurile sale de poem, care
îmbină inventivitatea cu sapienţa, la fel de importante precum
morala în fabula clasică.
Şi volumul Timişoara în trei prieteni (2002) livrează o
informaţie grăitoare despre condiţia poetului printre con-
temporani. Când prietenii vor să ofere daruri unui camarad
se constată că: „suntem atât de săraci / încât darurile ce i le
facem / nu-s decât cuvinte / şi nici ele scrise până la capăt“
(Daruri). Cu volumul Cinema la mine-acasă (2006) poezia lui
Robert Şerban câştigă mult în substanţă, însuşi universul poe-
tic ramificându-se şi lăsând impresia unei diversificări, deşi, în
esenţă, reperele tematice rămân cam aceleaşi. Poetul şi rostul
acestuia continuă să revină obsesiv în textele lui Robert Şerban.
Acum însă autorul pare hotărât să tranşeze definitiv conflic-
tul cu orice tip de context istoric, prin definiţie supus efeme-
rităţii, în favoarea poeziei: „fără să le spună nimeni / oamenii
ştiu însă că / poezia este ceea ce rămâne din viaţă / după ce o
trăieşti“ (Ce rămâne din viaţă). În nota aceleiaşi aparente deta-
şări, pe model aforistic, creşte şi colecţia de poeme laconice. Şi
nu doar numeric, ci şi ca sens reflexiv: „scriu despre moarte
/ cu uşurinţa cu care înfig cuţitul de la doi / paşi“ (Din apro-
piere). Sau: „poţi să-mi smulgi cu uşurinţă / inima / dar îna-
inte va trebui / să-mi desfaci / nasturii de la cămaşă“ (Nasturii
de la cămaşă). Robert Şerban inventează de fiecare dată mici
pretexte epice, având ca punct de plecare momente biogra-
fice cărora le imprimă, subliminal, un aburos aer de nostalgie
melancolică: „întreb pe bătrână dacă graurii sunt păsări călă-
toare / iar ea îşi şterge obrajii de lacrimi / şi îmi spune că sunt /
dar că ei se întorc în fiecare an“ (Prunul pitic
şi nişte păsări). Şi încă: „pantofii cu care tata
s-a însurat / sunt ca noi / dar au tălpile gău-
rite // îmi bag inelarul prin ele / şi-l mişc
// mama râde“ (Alt gest). Se constată lesne
apetenţa poetului pentru universul lucru-
rilor şi faptelor mărunte, din banalul coti-
dian, pe care, trecându-le într-un scenariu
epic, le investeşte uneori cu aură simbolică.
E şi firesc, atâta timp cât, ca autor,se simte
iremediabil invadat de agresiunea prezentu-
lui: „viaţa vine spre mine din toate părţile“
(Capul). La fel de viu e trecutul şi în volu-
mul O căruţă încărcată cu nimic (2008).
Recursul la memorie constituie şi aici, pen-
tru lirica lui Robert Şerban, una din direc-
ţiile definitorii. Un text se intitulează chiar
Cronică literară
Amintire din copilărie, iar în Ziua mea liberă poetul retrăieşte
filmul unor întâmplări din trecut, cu acuitate şi fervoare calcu-
late, creionând o atmosferă excedată de tensiune. Altfel cadrul
în care se desfăşoară discursul poetic este la Robert Şerban de
cele mai multe ori searbăd, voit prozaic, încât lipsa evenimen-
tului semnificativ şi stările sugerate nu pot fi decât vecine cu
spleenul, precum în Ziua mea liberă.
Sub zodia biografismului, a amintirilor cu miez
epico-simbolic dintr-o copilărie circumscrisă iniţierilor de
tot felul, stau poemele lui Robert Şerban şi în Moartea para-
fină (2010). Inerentele accente sentimentale sunt reprimate
fără ezitări sub avalanşe de ironie şi umor. Textele devin con-
strucţii coerente, străbătute mai totdeauna de un fir narativ şi
evitând verbozitatea în favoarea sensului figurat. Fiinţe, fapte
şi lucruri devin obiecte lirice. Ţinute sub observaţie, poetul
priveşte mereu dincolo de acestea, ca spre partea nevăzută a
aisbergului. Aşa stând lucrurile, crusta de ironie care învă-
luie textele nu poate inhiba aromele melancoliei, ca rezultat
al scrutării lucide şi a unei viziuni de factură sceptică. Încât
demersul auctorial rămâne doar constatativ, fără pretenţia de
a schimba realitatea. Ceea ce ţine totuşi de curaj este ambi-
ţia de a sugera, din când în când, soluţii etice. Ca în excelen-
tul text despre necesitate şi vinovăţie cu titlul Fericita zodie
a câinelui, care trebuie citat integral: „la puţin timp după ce
samantha făta / bunica mă punea să aleg unul dintre căţei /
pe care să-l păstrăm / ceilalţi erau băgaţi într-un sac / şi duşi
la râu ori în zăvoi // câteva zile o tot lungeam / şi îi spuneam
că mi-e foarte greu / să aleg doar unul / pentru că toţi sunt la
fel de frumoşi / şi seamănă leit între ei // o priveam în ochi /
şi o minţeam cu seninătate / aşa cum se cade să priveşti moar-
tea / şi să o minţi“. Drama e provocată şi de perpetua stare de
relativitate şi incertitudine, remediul aflându-se, ne spune
poetul, în opusul întunericului: „ca să vezi partea plină a
paharului / trebuie să-l ridici în lumină“ (De sufletul unor tre-
cători). În caz contrar rămâne doar soluţia existenţială a scu-
fundării în anonimat, precum „o piatră funerară / pe care nu
scrie / nimic“ (Incognito). Continuă şi seria textelor-aforism:
„mi-a murit un prieten / e ca şi cum aş fi rămas fără o mână /
sunt tot eu / dar nu mai sunt eu tot“ (***mi-a murit un prie-
ten). Iar O dorinţă e poemul unei formidabile profesiuni de
credinţă,trimiţându-l pe creator (=poet) spre zodia martira-
jului, în numele utopiei numită poezie. Poetul e asemeni unui
păianjen care, prinzând o primejdioasă „insectă uriaşă“, „înne-
bunit de frică / ţese întruna întruna / până când se topeşte /
în aţele ce se întind – o cămaşă a morţii / prea mare şi / prea
subţire“. Şi Puţin sub linie (2015) e un slalom printre mean-
drele universului mărunt, îmbinând efuziunea discretă cu jude-
cata rece, distantă. Vedem că există şi senzaţionalul lucrurilor
mici, pe care Robert Şerban îl descoperă necontenit, pornind
de la locul comun spre fondul grav, irigat de reflecţie. „Fug de
cuvinte mari / cum fuge sufletul dintr-un hamster“, ne averti-
zează autorul undeva. Pentru că realitatea se arată nu doar ternă,
ci şi inestetică. Iar poetul locuieşte în mijlocul ei, o observă şi
o descrie fără convingerea că se poate schimba ceva. Gestul
polemic e doar subînţeles, niciodată la vedere. Punând dege-
tul pe rană, Robert Şerban nu se revoltă şi mai ales nu devine
insurgent. Nici măcar când e vizitat de sentimentul senectu-
ţii, preştiind că „va fi greu / tot mai greu / cu baston / cu cârje
poate / cu dragostea şi frica / ce vor fi una“ (Sfat pentru un
Cronică literară
tată bătrân). În aceeaşi cheie a acceptării resemnate tratează
şi virtualitatea sfârşitului: „uneori / lumina se stinge singură /
(…) se face tot mai frig / iar deodată auzi paşi / ce se apropie
prin omăt // e adevărat / moartea te găseşte mult mai uşor pe
întuneric“ (Corn de melc în melc).
Că Robert Şerban şi-a ales instrumentarul liric cel mai
potrivit spre a-şi exprima sinele se vede şi din lectura volu-
mului Ascuns în transparenţă (2017), cu accent pe rezol-
vări inteligente şi paradox: „afli că s-a sinucis un poet / şi te
întrebi / unde a găsit omul acela / atâta putere / încât / să fie
poet“ (Putere). Tot din mici scenarii narative, evoluând pe o
traiectorie etică şi oferind supape spre conotaţii simbolice, se
construieşte şi volumul Tehnici de camuflaj (2018). Şi indi-
ferent de conjuncturi, în poezia lui Robert Şerban se insinu-
ează printre cuvinte un duh al singurătăţii care face imposi-
bilă respiraţia tonică. În context, e singur mai ales scriitorul,
intersectându-şi semenii cu buzunarele sale ticsite de hârtii
şi asediat de vocabule care aşteaptă să fie însufleţite (O posesi-
une periculoasă). De singurătate ţine şi instinctul de solidari-
zare cu toate făpturile firii, şi ele expuse tragic, parcă într-un
zadarnic efort de refacere a primordialelor paradisuri pier-
dute. În acest sens vezi un text precum Şi legea morală, dar
şi această Colindă: „un porc // trei-patru câini / îl petrec în
moarte / cu lătratul lor // ninge // niciun regret“. Cu Poemul
curcubeu (2021) Robert Şerban iese cumva din tiparele auto-
rului clasic (cel închis în camera sa, la masa de scris) şi se mută
în zona experimentului. Poemul, scris continuu timp de 8 ore,
pe o bobină de hârtie pentru ziar, într-o sală cu „martori“, s-a
dovedit a fi profitabil literaturii. Poetul nu pierde nici în aceste
condiţii organica sa legătură cu datele realului, sondând de
fapt adânc în memorie şi livrându-ne un admirabil portret al
ultimelor noastre două decenii socialiste. Scenele, cu nume-
roasele şi oribilele anomalii specifice (frig, întuneric, sărăcie,
teama zilei de mâine, înrobirea celor de la sate în colhozuri şi
a orăşenilor în fabrici etc.) constituie pentru autor, în elabo-
rarea poemului, tot atâtea trepte iniţiatice de formare şi adap-
tare la „mediu“. Încât textul se transformă într-un scenariu de
film, cu evenimente filtrate prin memoria şi sensibilitatea poe-
tului, într-o construcţie rezistentă şi memorabilă. Dincolo de
ironie şi autoironie, atmosfera e sumbră, nota de încordare şi
suferinţă, de luptă cruntă pentru supravieţuire într-un climat
ostil constituind de fapt armătura discursului narativ. Încât,
până la urmă, nu doar pariul poetului legat de experimentul
literar contează, ci şi, urmând succesiunea vârstelor, într-un
antrenant registru confesiv, mărturia sa despre sine. Cât des-
pre Inedite, acestea nu fac decât să confirme consecvenţa lui
Robert Şerban care, de-a lungul a două decenii, rămâne fidel
unei paradigme poetice de factură realistă, cu accent pe pretexte
epice investite simbolic şi valorizând adesea sursele memoriei.
Reţinem o sugestivă descriere a îmbătrânirii: „un junghi / sub
omoplatul drept // chircit / întorc capul // în spate / niciun tră-
dător“ (Scenă romană). Într-un poem care, ca multe altele, se
referă la scriitor şi literatură, Robert Şerban e destul de tran-
şant, susţinând că nu contează decât o miză câştigătoare: „de
fapt / n-aştept nimic când în faţa mea / stă aşternută hârtia
/ cum nimic altceva nu aştept / când sunt pe un pod / decât
să mă treacă dincolo / sau să se prăbuşească“ (Un pod). Noi
credem cu tărie că în cazul poetului Robert Şerban justiţia-
rul pod nu s-a prăbuşit.
HYPERION 99
Radu VOINESCU
r Radu Ionescu – criticul
nostru dintâi (I)
D
Paradoxul întemeierii
Dacă examinăm întreaga dezvoltare a ştiinţei, nu putem
decât constata – eventual pe urmele lui Thomas S. Kuhn,
dar chestiunea este mai degrabă una de bun simţ – că o
paradigmă nouă a însemnat depăşirea uneia ce se dovedise
falsă ori devenise caducă, cea care apărea urmând, după
un timp, să se dovedească la rândul ei la fel, cedând locul
alteia şi aşa mai departe. În afară de matematici, proba-
bil, în celelalte domenii omenirea s-a bizuit, de obicei, pe
concepţii, pe un aparat ştiinţific supus epuizării, ajungând
să-şi arate fie limitele, fie, cel mai grav, eroarea.
Ce se poate spune, în această ordine, despre ştiinţele
umaniste?! Renée Wellek făcea observaţia fundamen-
tală că metodele cercetării literaturii s-au văzut cu fiecare
etapă negate, cu alte cuvinte, şi aici cunoaşterea a avan-
sat bizuindu-se pe idei ce s-au perimat după un timp. Şi
aceasta întrucât „Critica literară face parte integrantă din
istoria culturii în general şi, în consecinţă, e situată într-un
context istoric şi social. În mod evident, ea este influen-
ţată de schimbările generale intervenite în climatul intelec-
tual, de istoria ideilor şi chiar de anumite filosofii, inclusiv
de acelea care au elaborat o estetică sistematică proprie“1.
Însă, atrage atenţia Wellek, unele probleme pe care le dis-
cutăm astăzi „au un trecut îndelungat“ şi „nu este nevoie
să începem să ne gândim la ele pornind de la zero.“2 Or,
1 René Wellek, Istoria criticii literare moderne. 1750-1950, Volumul I, A
doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în româneşte de Rodica Tiniş. Cu
o prefaţă de Romul Munteanu, Editura Univers, Bucureşti, 1974, p. 84.
2 Ibidem. p. 80.
100 HYPERION
când apare, dar nu s-a băgat de seamă nici până azi, Titu
Maiorescu tocmai asta face, din cauza ignorării câmpului
cultural din Principate şi din Transilvania.
Dar ce se întâmplă atunci când ideile false care stau la
baza demersurilor noastre decenii întregi sunt clădite nu
pe concepţii derivate din puţinătatea mijloacelor de inves-
tigare proprii unui moment istoric, unei epoci etc., cât pe
solide prejudecăţi, pe comoditate, când idolii cetăţii sunt
mai puternici decât realitatea? De obicei, ca într-o cunos-
cută butadă, când faptele nu se potrivesc teoriei se face
abstracţie de ele.
Pentru mediul nostru cultural, întemeietorul critici lite-
rare româneşti este Titu Maiorescu, cel care, la 1867, prin
articolul publicat în primul număr al revistei societăţii lite-
rare „Junimea“, „Convorbiri literare“, „O cercetare critică
asupra poeziei române la 1867“ aşeza piatra de temelie, sta-
bilea momentul zero al disciplinei la noi. Este o concep-
ţie ce datează de mult, fiind perpetuată aproape nesmintit
de istoriografia noastră literară (inclusiv în latura ei ce se
ocupă de istoria criticii), de mediile universitare, de publi-
caţiile de cultură, de şcoală. Totul este prezentat ca şi cum,
deşi, cândva, în 1840, M. Kogălniceanu indica ferm unul
dintre jaloanele fundamentale nu numai ale metodei, ci
şi ale eticii critice, enunţând celebrul „Vom critica cartea,
iar nu persoana“, a trebuit să mai treacă douăzeci şi şapte
de ani până să apară un critic, în persoana lui Maiorescu.
Venind de la studii din Occident şi fixându-se la Iaşi
pentru a-şi face un rost, tânărul de numai douăzeci şi doi
de ani încercă senzaţia că găseşte aici un pustiu cultural,
simţind că se confruntă cu o gravă penurie de valori, de
ReLecturi
interes pentru literatură şi arte şi mai ales de cunoştinţele însă aplombul acesta i-a prins bine, într-o anumită măsură,
şi deprinderile necesare pentru interpretarea acestora, pen- pentru că astfel a putut să se creadă îndreptăţit să se pro-
tru a înţelege şi a gusta poezia. Ţările Române se aflau, din nunţe critic în legătură cu poeţii care activau, dacă se poate
păcate, departe de nivelul cultural – literar, în particular, în spune aşa, la ora respectivă (însă prea puţin despre cei de
condiţiile în care literatura a fost considerată, până foarte până atunci). El însuşi a realizat viciul acesta fundamen-
de curând, baza însăşi a culturii – al naţiunilor apusene, tal al articolului despre poezia de la 1867, renunţând, la
dar asta nu înseamnă cu necesitate că aici nu se întâmplase retipărirea celebrelor, de acum, aprecieri asupra scrierilor
nimic până la sosirea junelui cu doctoratul luat cu un an celor menţionaţi în prima variantă, cea publicată în revistă,
înainte la Giessen, în Germania, şi cu o licenţă proaspătă rămânând doar la consideraţiile din ceea ce am numit un
în drept la Paris. îndrumar de poetică, nici acesta primul în critica noastră.
Nu e mai puţin adevărat că Maiorescu reprezintă un Ce avea, însă, Maiorescu şi manifestaseră mai puţin ceilalţi
punct de ruptură sui-generis; el – remarcabil paradox – a fost o anumită limpezime a ideilor, o anumită exprimare
nu a continuat pe nimeni, iar aceasta pen- mai pe înţelesul tuturor, o fuziune între teo-
tru că nu avea ştiinţă de un trecut, inter- rie şi concretul poetic în expresia unui anu-
venind pentru a crea, aparent, un moment mit didacticism necesar pentru ca o relaţie
cultural. Îşi petrecuse cea mai mare parte ceva mai adecvată cu literatura să se extindă
din anii de şcoală în străinătate, cunoştea la categorii ceva mai largi de cititori. Cum
destul de bine ce se scria în Occident, mai vom vedea, o serie de idei pe care le profe-
ales]n spaţiul germanofon şi în cel francez, sează noul critic fuseseră avansate deja de
care erau ideile literare din lumea în care alţii înaintea lui, cu aceeaşi preocupare pen-
se formase, dar nu ştia nimic sau aproape tru legătura dintre regulă prozodică şi scri-
nimic din ceea ce se petrecuse până atunci sul concret. Nevoit să răspundă nevoilor de
în spaţiul românesc. Nu chiar în treacăt fie iniţiere a prietenilor lui apropiaţi, junimiş-
zis, faptul că nu făcuse şcolile superioare în tii începutului, toţi fără studii în materie
ţară îl scutise de a fi învăţat limba română de estetică, a pus la punct un discurs bazat
folosită în textele culte sau oficiale, o limbă esenţialmente pe filosofia artei propusă de
greoaie, purtând amprenta unor structuri George Ivaşcu Friedrich Theodor Vischer, care să le asi-
lexicale şi sintactice preluate din slavona gure celor interesaţi de literatură, dar fără
bisericească şi perpetuate conformist în formule fixe, din a avea pregătirea teoretică prealabilă, pătrunderea modu-
turca şi greaca administraţiei din Sud şi Est, influenţate lui în care funcţionează o creaţie poetică. Adăugând, dar
puternic de germană în Transilvania. Maiorescu folosea, cu fără a fi un pionier, mai mult în logica temei, consideraţii
siguranţă, limba vorbită, cu naturaleţea, cu bunul ei simţ, despre ce înseamnă valoarea la acest nivel şi îndemnând
cu capacitatea de invenţie, cu sintaxa flexibilă şi uşor de la respingerea compunerilor care nu se ridicau la un nivel
folosit pe care o mânuim azi. Acesta este şi motivul pentru estetic veritabil.
care el, şi nu altcineva, la vremea respectivă, avea să sta- Cu trecerea timpului, caracteristicile mediului de recep-
bilească normele scrierii noi, cu un succes admirabil. Nu tare s-au modificat şi, o dată cu acestea, şi gustul criticului
neapărat cunoştinţele lui lingvistice (şi Bariţiu, şi Hasdeu, a evoluat, până la punctul în care fu depăşit. Din diverse
de pildă, erau filologi importanţi, depăşindu-l cu mult pe motive, i se reţin doar cuvintele favorabile la adresa lui
mentorul „Junimii“, dar ambii scriau îngrozitor de greoi – Eminescu şi Alecsandri, fiind omise opţiunile pentru poeţi
Hasdeu numai în perioada începutului, adică tocmai aceea destul de puţin înzestraţi ai vremii. De la E. Lovinescu
în care apare Maiorescu – în româneşte), deşi acestea nu-i încoace, Maiorescu nu a mai fost corect evaluat, encomi-
lipseau, fiind asimilate mai curând din pasiune, dar în ce-l astica acestuia, faimoasa şi inspirata expresie – de ce să n-o
priveşte a funcţionat mai degrabă excepţionalul simţ a lim- zicem, Lovinescu a manifestat în câteva rânduri un dar al
bii, care l-a îndreptat către găsirea justei căi. Atenţia şi pre- formulelor memorabile – despre „degetul de lumină“ care
ţuirea lui pentru poezia populară trebuie că are legătură şi arată drumul în materie de judecată a creaţiei literare mar-
cu acest detaliu al formării şi mai puţin, poate, cu pledoa- când până astăzi percepţia legată de contribuţia şi rolul lui
riile, la noi, ale unor oameni de cultură în favoarea aces- Maiorescu în cultura română. Tot Lovinescu a lansat ideea
teia, între care Vasile Alecsandri şi C.A. Rosetti, expuse „generaţiilor maioresciene“ în critica noastră literară, idee
înainte de el şi pe care mai mult ca sigur nu le cunoştea, care a prins şi s-a perpetuat până azi, fără a mai fi sufici-
această preţuire însuşindu-şi-o în spaţiul german, marcat ent dezbătută, cum s-ar fi cuvenit.
de intervenţiile în acest sens ale romanticilor. Fiecare idee trebuie să treacă, la un moment dat,
Aşadar, necunoscător în materie de tradiţie, atâta câtă prin filtrul re-evaluărilor, însă, în privinţa lui Maiorescu
apucase a se închega în literatura română de până la finele re-evaluările pare că s-au oprit la momentul în care a fost
anului 1861, când se întoarce definitiv în ţară, a putut con- repus în drepturi după atacurile absurde – din nefericire,
sidera că până atunci nu se petrecuseră decât mărunte şi nu lipsite de urmări – ale proletcultiştilor şi, după aceş-
fără valoare fapte literare. Ceea ce nu corespundea realităţii, tia, ale promotorilor realismului socialist. De atunci, de la

ReLecturi HYPERION 101

această readucere a personalităţii lui şi a contribuţiei incon-
testabile la mersul ideilor critice în lumina reflectoarelor, o
analiză fără parti-pris-uri nu s-a mai realizat. Oameni de
cultură grăbiţi să îl aşeze pe Eminescu în faţa obiectivului
unor noi interpretări nu au avut aceeaşi atenţie şi pentru
Maiorescu, păstrându-i şi sporindu-i aura de întemeietor şi
venerându-l cu o religiozitate pe care în alte cazuri o con-
testă vehement. Cu numai vreo patru ani în urmă, am ascul-
tat cu uimire convinge-
rile unui doctorand la
universitatea craioveană
care considera că la noi
critica literară nu face,
de o sută şi mai bine de
ani, decât să tot reia ide-
ile lui Maiorescu, pentru
că acolo, în opera lui, se
află totul, toate răspun-
surile la dilemele critice
şi estetice. Cam la asta
a dus comoditatea de
gândire universitară în
privinţa unui critic pe
care, fără a voi să-l dis-
credităm, fără a-i nega
meritele reale, cred că
este nevoie să fie reana-
lizat, reconsiderat. S-a dezvoltat şi s-a fixat un cult al lui
Maiorescu, atribuindu-i-se priorităţi şi idei după o men-
talitate hagiografică dăunătoare nu atât lui, cât mediului
intelectual şi evoluţiei ideilor critice din ultimele decenii.
Şi totuşi, precursorii!…
G. Ibrăileanu publica, la 1908, Spiritul critic în cultura româ-
nească. În încercarea de a arăta că a existat şi a funcţionat
un anumit criticism, în sens filosofic, în Principate, criticul
de la „Viaţa românească“ se mărginea doar la aceste mani-
festări ale spiritului critic în general identificate în scrieri
mai vechi, în viaţa publică, în viaţa culturală, în gândirea
pre-paşoptiştilor şi a celor de după mişcările revoluţionare
ce au culminat, în cele din urmă, cu Mica Unire, în 1859.
Nu este de prea mult folos în cele ce urmează tabloul trasat
de Ibrăileanu, încadrabil, în principiu, sociologiei şi isto-
riei mentalităţilor, îl evoc numai din motivul că ideile cri-
tice din literatură sunt sinergice cu acelea dintr-o societate,
într-o anume epocă. Altfel spus, au existat condiţii pen-
tru manifestarea unor idei critice şi înainte de anul 1867.
Trebuie să fi fost, de bună seamă, punctul de la care
a plecat strălucita idee a lui George Ivaşcu de a realiza o
crestomaţie de texte, Din istoria teoriei şi a criticii literare
româneşti. 1812-1866, vizând nemijlocit, direct, aria criti-
cii literare apărute înainte de articolul lui Maiorescu, des-
pre care amintesc faptul că s-a intitulat iniţial „Despre poe-
zia română“, titlul sub care circulă azi fiind pus mai târziu,
102 HYPERION
când autorul a operat şi o seamă de modificări, mai ales
eliminări.3
Parcurgerea acestei lucrări proiectate în trei volume, din
care nu a fost materializat decât primul, relevă că studiul
presei româneşti din Principate şi din Transilvania con-
firmă supoziţia că ar fi fost puţin probabil ca articolul din
„Convorbiri…“ să fi fost prima expresie a criticii literare la
noi. Depozitate în fondurile arhivelor, publicaţiile vechi se
dovedeşte că au găzduit
adesea opinii ale celor
care se manifestau în
proaspăt înfiripata cul-
tură română ce arată un
deosebit interes pentru
ideile critice, iar în unele
cazuri, nu doar entuzi-
asm şi bune intenţii, ci
şi o anumită competenţă.
Amuzantă, cu un
miez care va fi deter-
minat alegerea acestui
text şi includerea lui în
antologie este „O scri-
soare literară“, adresată
lui Zaharia Carcalechi4
la 1829, a unui anume
Gheorghe Peşacov, din
Vârşeţ, negustor care, vizitat de muze, ţinuse neapărat ca
poetul Paris Mumuleanu să-i citească versurile, folosindu-se
pentru a ajunge la acesta de mijlocirea unui prieten, şi să i
le „critiziluiască“, foarte dezamăgit şi furios fiind că „famo-
zul dumnealui Pariz“ nu a gustat deloc producţiile cu care
încercase a-şi dobândi acreditarea ca literat. Atrage atenţia
acest „critiziluiască“, dovedind o existenţă şi o conştiinţă
a actului evaluării literare, târziul poet, altminteri plin de
râvnă în dobândirea şi cititul cărţilor româneşti, admira-
tor al Văcăreştilor şi al lui Heliade, vorbeşte, în limba lui
ciudată, despre gust şi despre alte caracteristici ale omu-
lui învăţat, iubitor de literatură5.
Despre I. Heliade-Rădulescu se reţine, în ceea ce aş numi
folclorul cultural, mai ales un celebru îndemn, citat frec-
vent şi aproape întotdeauna greşit, în forma următoare, pen-
tru a da cu tifla grafomanilor: „Scrieţi copii, orice, numai
scrieţi!“ (adaptat, cum se vede, la scop), adresat mai pe
la începutul deşteptării vieţii noastre literare.6 S-a acuzat,
3 George Ivaşcu, Din istoria teoriei şi a criticii literare româneşti.
1916-1866, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967.
4 Zaharia Carcalechi (1764-1856), de origine macedoromână, născut
la Oradea, stabilit la Budapesta, a fost publicist, tipograf şi librar, fon-
dator, la 1821, al revistei literare „Biblioteca românească“, de ale cărei
ilustraţii, semnate de G. Leca, s-a folosit mult G. Călinescu în Istoria sa.
5 Gheorghe Peşacov, „O scrisoare literară“, în George Ivaşcu, op. cit.,
pp. 109-112.
6 Heliade Rădulescu spune, de fapt, aşa, în „Introducerea“ la tradu-
cerea lui D.C. Aristia, la Iliada lui Homer, apărută în 1837: „Nu e
vremea de critică, copii; e vremea de scris, şi scriţi cât veţi putea şi
cum veţi putea; dar nu cu răutate; faceţi, iar nu stricaţi, că naţia prii-
meşte şi binecuvintează pe cel ce face şi blestemă pe cel ce strică“ (cf.
ReLecturi
în aceeaşi ordine, o anumită nocivitate a acestei chemări
la scris, care ar fi dat încurajări tuturor veleitarilor să se
exprime literar, de aici şi tonul ironic cu care e reprodusă
respectiva zicere, rămânând, desigur, în cadrul expresiei
atribuite. Numai că Heliade a fost mult mai preocupat
decât se crede de către cei care nu l-au citit de modul în
care creaţia literară este întâmpinată. Într-un articol inti-
tulat „Critica“, publicat în 1847 în „Curierul românesc“, nr.
37 (noiembrie) şi preluat de „Foaie pentru minte, inimă şi
literatură“, nr. 4 pe 1848, autorul Echi-
librului între antiteze trasa câteva din-
tre cerinţele aflate în faţa celor care se
vor apleca asupra analizei cărţilor noi.
După aproape douăzeci de ani de apari-
ţie a revistei, ani în care s-a ferit de cri-
tică, spune el, Heliade, încercând să de
curs îndemnurilor tot mai stăruitoare
ale unor apropiaţi de publicaţie, „cunos-
cuţi între români şi adevăraţi voitori de
bine ai limbei noastre“, realizează că
producţia e de tot neînsemnată: „Ce să
critic? Câteva traducţii.“7
Schiţează, cu toate aceste, un pro-
gram critic în paisprezece puncte, pri-
mul vizând propria persoană, „păcatele
mele, ca scriitor şi ca om“ şi probabil
că ar fi de reflectat dacă nu se ascunde
ceva important în această destăinuire, practic, anume eli-
minarea tentaţiei pe care o poate simţi un critic de a se
socoti mai presus de cei pe care îi judecă, o invitaţie la
măsură şi modestie, atingând un punct nevralgic dintot-
deauna în reflecţiile despre meseria de critic literar şi etica
actului critic.
Mai departe, la punctul 4, este afirmată o restricţie
care nu poate ţine decât de criteriul estetic: „A nu intra
în coloanele acestei foi spre critică decât cărţile ce merită
consideraţie şi stimă.“ În privinţa „traducţiilor“ – punctul
5 – „ a se face numai observaţii de limbă, pentru că origi-
nalul sau opera îşi are în sine de l autor meritele sau defec-
tele sale.“. „La versuri – afirmă la punctul 6 – a se observa
numai limba şi versificaţia.“ Se vor semnala părţile impor-
tante ale textului, mai zice, se va recurge la exemple şi nu
se va discuta fără aplicaţie asupra textului, din care vor fi
reproduse pasaje după anumite criterii, vor fi semnalate
erorile de limbă şi de compoziţie (ne aflăm într-o epocă
în care acesta era marele defect al celor mai multe scrieri).
Cât despre „bazele pe care se vor face observaţiile“, aces-
tea „nu vor fi altele decât baze generale de logică [unele
scrieri erau deficitare la capitolul respectării propriei logici
George Ivaşcu, op. cit., p. 234, textul fiind reprodus după D. Popovici,
I. Heliade-Rădulescu, Opere, vol. II, Fundaţia regală pentru literatură
şi artă, Bucureşti, 1943, pp. 94-104). Nu critica în sine o voia Heliade
dată la o parte, ci critica făcută de amatori, de cei care nu au sufici-
ente cunoştinţe despre cum este alcătuită o operă literară – rezultă
din textul respectiv.
7 V. I. Heliade-Rădulescu, „Critica“, în George Ivaşcu, op. cit., pp.
405-408, după ediţia D. Popovici, vol. II, pp. 120-123
ReLecturi
interne, cum se mai întâmplă şi astăzi, de altfel, n.m., R.V.],
de estetică, de retorică, de grămatică generală, de grăma-
tică română, în ceea ce intră în natura limbii şi e recunos-
cut de toţi câţi au scris-o mai bine [un fel de regulă a pre-
cedentului, în virtutea căreia scrisul corect se forma prin
practică şi imitaţie, la un nivel care să fie răspândit, în lipsa
unei normări, pe atunci, a limbii române, aşa cum avem
astăzi n.m., R.V], în orice timp şi în orice provinţie română“,
ceea ce denotă, dacă mai era nevoie, cu toate tribulaţiile
lui legate de recurgerea la neologisme
italieneşti (care poate că avea noima ei)
că Heliade înţelegea foarte bine logica
internă a unei limbi, spiritul acesteia..
Acurateţei limbii îi dă teoreticianul
ad-hoc al criticii de întâmpinare o aten-
ţie cu totul aparte, firească, aşa cum am
încercat să observ, în contextul timpu-
lui, preocupat fiind de calcurile din alte
limbi în dauna clarităţii şi a caracteru-
lui sintetic al românei (în sensul distinc-
ţiei ce se face în lingvistică între limbi
analitice şi limbi sintetice), şi de aseme-
nea, de modul în care versurile respectă
„urechea cititorului“, e vorba de rimă şi
de piciorul metric, „toată critica aceasta
nefiind decât curată comparaţie“.8
Într-un alt text, „Critica literară“9,
Heliade-Rădulescu dezavuează hotărât îndreptarea către
literatură a celor lipsiţi de talent, ceea ce, se vede bine, nu
se potriveşte nicidecum cu îndemnul atribuit de „folclorul
cultural“, „Scrieţi orice, numai scrieţi!“: „Când însă cineva
abia apucă pana în mână şi abia a început să înşire câteva
vorbe învăţate pe dinafară, fără scop şi fără unire, şi se crede
că acum e leit ticluit autor şi că, fiind autor acesta este un
titlu în republica literelor, un drept de aristocrat al litera-
turii şi că, ca aristocrat, are dreptul să trăiască oricum, să
vorbească orice va voi şi să scrie orice îi va veni, să înfrunte
pe cine întâlneşte, să batjocorească pe cel cu care vorbeşte,
să semene vrajba, să se fălească întru neruşinarea sa şi să
întinză corupţia şi desfrâul, un asemenea omuleţ, un ase-
menea crezut autor nu este vătămător numai pentru sine,
care e şi om, dar scrierile lui propovăduiesc demoralizaţia
la milioane şi rămân, nu ca un monument, după cum zic,
ci ca o spăimâie de ocară a veacului în care au trăit.“ Din-
colo de aceste consideraţii cu caracter general, citările copi-
oase şi comentariile acide asupra versurilor, a ideaticii etc.
trebuie să vedem în această analiză şi această desfăşurare
o judecată de valoare, un model de cum trebuie şi cum nu
8 Ibidem.
9 I. Heliade Rădulescu, „Critica literară“, în George Ivaşcu, op. cit., pp.
240-255, reprodus după ediţia D. Popovici, vol. II, pp. 105-119. În acest
articol, autorul ia la puricat fabula lui Grigore Alexandrescu, „Vulpea,
calul şi lupul“, apărută în „România“ din 5 martie 1838, fără a-l numi
direct pe acesta, folosindu-se de un joc al iniţialelor şi prescurtărilor
„elucidate“ şi interpretate în fel şi chip, uzând chiar de fanteziste eti-
mologii menite a-l veşteji pe cel criticat, cam pe nedrept în unele pri-
vinţe, culminând cu o rescriere a poeziei cu pricina, „spre a se putea
citi mai lin şi mai neted, după rânduiala versurilor“.
HYPERION 103
trebuie să se scrie. „Nu pe aici e drumul, ci pe-aici!“, pare
a spune, fără să mai lungim vorba, Heliade-Rădulescu.
Tot despre valoare vorbeşte şi Mihail Kogălniceanu în
articolul „Critică“, apărut în „Dacia literară“, nr. 3, din 1840,
apărându-şi puncte de vedere exprimate anterior care vor fi
fost prea puţin bine primite de Gh. Asachi şi de un anume
d. Hoffman: „Plin dar de încredere în curăţănia conştiinţei
mele, fără frică, fără scrupul, îmi voi urma drumul prescris,
adecă de a spune adevărul, de a prigoni minciuna şi de a
lăuda numai ce este de lăudat […] fără
patimă, fără părtinire îi voi critica şi în
viitoriu, adecă îi voi lăuda şi îi voi discu-
viinţa, una şi alta, după merit; pentru că
de-ndată ce cineva a dat în public o com-
punere, fie literară, fie artistică, a dat voie
fieştecăruia de a le judeca lucrarea şi s-au
supus criticei.“ Nici astăzi nu pare că a
înţeles toată lumea acest adevăr al scrisu-
lui public, unii considerându-se îndrep-
tăţiţi să se supere până la ameninţarea cu
judecăţile prin tribunale pe cei care au
îndrăznit să-i critice, identificându-se
atât de mult cu bietele lor creaţii, încât
iau totul ca pe o insultă personală. Nu e
mai puţin adevărat că şi astăzi, în încă la
case mari, „împărăteşti“ se mai obişnu-
ieşte să se dea câte o lovitură unui rival
literar publicând, sub semnătură pro-
prie sau prin interpuşi, câte o cronică devastatoare, vizibil
nedreaptă, cu argumente umorale, la o carte a „inamicului“.
După care se referă la rosturile criticii literare, chesti-
une pe care, iarăşi, unii o pun chiar şi în contemporanei-
tatea noastră la îndoială: „Dar poate să mă întrebe cineva,
ce este critica şi pentru ce avem trebuinţă de această damă?
La întrebarea dintăi, voi răspunde în numerele viitoare
printr-un articol înadins compus.10 lar la cea adoa mă voi
mărgini a zice, că înainte de zece ani, când era ruşine de a
lua condeiul în mână spre a compune ceva româneşte, cri-
tica ar fi fost cu totul de prisos şi nepriincioasă literaturei
näscânde. Astăzi s-au schimbat lucrurile; care n-are mania
de a fi autor? Însuşi ţâncii de pe laviţile şcoalelor au pre-
tenţii a publica scrierile lor, pân’ şi tractaturi de filosofie.
Ei bine, într-o asemine epohă, când se publică atâte cărţi,
afară de bune, nu este neapărată nevoie că o critică nepăr-
tinitoare, aspră, sa le cerceteze pre toate şi ca într-un ciur să
le vânture; lăudând cele bune şi aruncând în noianul uită-
rii pre cele rele; şi una, şi alta după principiile sale, şi fără
a lua sama la persoana şi la starea autorilor?“11
Şi, mai departe, glosează pe aceeaşi idee: „Critica mea
va fi o adevărată critică, adică va lăuda în conştiinţă ce este
bun, va descuviinţa ce este rău, va înlesni propăşirea litera-
turii, nu o va împiedica. Totdeauna moderaţia va prezida
la judecăţile ei. Prin asemine critică, prin asemine discuţii,
10 Articol care nu a mai fost scris, informează, într-o notă de subsol,
autorul antologiei.
11 M. Kogălniceanu, „Critică“, în George Ivaşcu, op. cit., pp. 299-309.
104 HYPERION
în credinţă, mărginite în hotarele moderaţiei, s-ar cinsti şi
autorii, şi literatura, şi într-acest chip s-ar putea uni pacea
şi adevărul, lucru greu pe lumea aceasta.“ Pentru a ana-
liza, întru ilustrarea acestor principii tocmai expuse, cre-
aţii ale lui Asachi, pentru a le releva meritele, folosindu-se
de exemplificări, citând versuri şi comentându-le.
Şi să mai zici că de la Maiorescu a învăţat critica româ-
nească să vadă care versuri sunt bune şi care nu! Cei care
încă mai susţin cu aplomb că ideea de despărţire a valori-
lor de non-valori prin critica literară îi
aparţine lui Maiorescu ar trebui să mai
citească o dată cele scrise aici de Kogălni-
ceanu, dar şi celelalte analize despre care
am vorbit. Cartea aceasta a lui George
Ivaşcu poate fi văzută şi ca un apel la con-
siderarea corectă a realităţii literare, dimi-
nuând, într-o oarecare măsură, implicit,
cultul supradimensionat al lui Maiorescu.
Studii şi analize,
cronicari
Publicând un comentariu la volumul lui
Vasile Alecsandri Doine şi lăcrămioare în
„Steaua Dunării“, numerele 15 (14 februa-
rie), 17 (18 februarie), 16 (21 februarie)m
20 (26 februarie) şi 24 (22 mai) din anul
1856, C.A. Rosetti începe cu un enunţ care poate să aibă o
anumită semnificaţie privit cu atenţie: „Sunt trei ani de când
au ieşit la lumină o carte, era să zic o poemă, intitulată Doine
şi lăcrămioare, şi n-am citit încă în foile româneşti nici o cri-
tică, în bine sau în rău, nici un analis, nici o studie asupra
acestor cântece d-amor, d-independinţe şi de naţionalitate“.12
Cum ar trebui să citim această introducere? Oare nu ca
o adeverire a faptului că în presa vremii se publicau cronici
de întâmpinare la volumele noi? Cu alte cuvinte, că am putea
avea de-a face o practică relativ curentă? Poate că ar fi de
investigat mai cu minuţie această presă, pentru că rămâne
subînţeles faptul că această crestomaţie a lui G. Ivaşcu este
rezultatul unei selecţii. Apoi, ar trebui să fim atenţi la lexicul
folosit: „critică“, „analis“, „studie“! Dacă C.A. Rosetti uzează
de asemenea cuvinte, înseamnă că speciile respective exis-
tau sau înseamnă măcar că a preluat, aceste denumiri din
publicaţiile apusene, adaptându-le şi observând că volumul
la care se referă nu a beneficiat de tratamentul care i s-ar fi
cuvenit, Judecând după cronicile inserate în antologia lui G.
Ivaşcu, am putea considera că era, totuşi, în practica timpu-
lui – mai ales că, de exemplu, se publicau cronici dramatice
destul de numeroase –, comentariul sau măcar prezentarea
noilor apariţii într-o formă sau alta.
Cert este că autorul însuşi scrie un adevărat studiu, în opt
părţi, despre volumul respectiv, care, cum se ştie, a repre-
zentat un moment în creaţia lui Alecsandri, atrăgând atenţia,
12 C.A. Rosetti, „«Doine şi lăcrămioare» de Domnul V. Alecsandri“, în
George Ivaşcu, op. cit., pp. 504-525.
ReLecturi
 preocupat de ideologie, cum era, mai cu seamă asupra fol-
clorului ca sursă de inspiraţie.
Scopul pe care îl mărturiseşte încă din capul locului,
prima parte din cele opt intitulându-se „Ce trebuie să cău-
tăm mai cu seamă într-o poem“, este nu acela de a vorbi
despre „meritul intrinsec“ al acestor poezii, nici de a „apla-
uda sau a critica pe poet din punctul de vedere al artei“, şi
nici măcar de a-l pune „în comparaţie cu ceilalţi poeţi con-
timpurani pământeni şi străini“. Ceea ce îl interesează este
sursa de inspiraţie, „izvorul d-unde, bând, autorul Doine-
lor deveni poet şi creator“. Iar dacă va
reuşi să atragă privirea „unui singur june
român“ asupra cărţii şi a semnificaţiei
ei, atunci va considera că scopul îi va
fi împlinit „în întregime“. Ne aflam în
plină epocă a unei renaşteri naţionale,
iar demersul lui C.A. Rosetti, ardent
patriot, are în vedere acest mesaj pe care
îl socoteşte primordial. În acelaşi timp,
el procedează la o creionare a stării poe-
ziei la noi, în partea a doua, „Condiţia
poeţilor în Principate la 1942“, sublini-
ind – nu se putea altfel – cu nemulţu-
mire starea încă precară în care se afla
literatura, pentru ca în partea a treia,
„Care fu traiul d. Alecsandri şi izvorul
puterii sale“, să evoce câteva date bio-
grafice cu privire la autor, ceea ce consti-
tuie un început pentru ceea ce s-ar numi critică biografică..
Studiul acesta al celebrului publicist ar merita, poate, o
analiză mai largă, de sine stătătoare, însă în aceste rânduri
nu urmăresc decât să atrag atenţia că demersul lui denotă
siguranţă în abordare şi familiaritate cu ideile critice, care
nu se poate să îi fi aparţinut în exclusivitate, ca unui fel de
rătăcit între analfabeţi Avem de-a face, în opinia mea, cu
un fond aperceptiv general la nivelul intelectualităţii noas-
tre de atunci, ce face din acest studiu o piesă semnificativă
a ipotezei că în Principate sau în Transilvania critica era un
exerciţiu curent între intelectuali. C.A. Rosetti analizează
poeziile lui V. Alecsandri din perspectiva psihologiei popo-
rului român, citează din critici francezi care l-au comentat
pe poet (de pildă, un anume A. Grün, fost, precizează el,
rédacteur en chef du „Moniteur“, Dora d’Istria, Edgar Qui-
net, Jules Michelet), prezentând poeziile care i se par sem-
nificative şi discutându-le în maniera criticii impresioniste,
dar extrăgând cu abilitate temele şi motivele prezente în ver-
surile volumului şi căutând să le dea o interpretare. Pe scurt,
procedând ca un adevărat critic literar. În pofida vetuste-
ţii limbajului, pe alocuri, textul are ritm, este elegant, clar,
bine structurat, redactat după toate regulile artei. Ceea ce
denotă o dată mai mult o experienţă; de lecturi literare şi
de lecturi critice.
Nici unul dintre cei pomeniţi nu era, ca să zicem aşa,
critic profesionist, dar „amatorismul“ lor (îndrept către
sensul originar al cuvântului) era depăşit prin faptul că
se pronunţau într-o materie – literatura – unde aveau
ReLecturi
cunoştinţele, cultura necesară şi, la nivelul epocii, neîn-
doielnic gust literar. De pildă, C.D. Aricescu, în prefaţa
la romanul lui Alfred de Musset Octav, tradus de el din
franceză, formulează astfel: „Romanţul, ca şi teatrul e un
spechi (oglindă) ce reflectă viţiile şi virtuţile, sublimul şi
grotescul“13, referirea la oglindă arătând că îşi însuşise defi-
niţia dată romanului de Stendhal.
Cei care s-au pronunţat în aria criticii până la Maiorescu,
mai mult sau mai puţin organizat, chiar dacă purtau
amprenta epocii şi a carenţelor ei culturale în spaţiul româ-
nesc, au tratat subiectul ca fiind oare-
cum de la sine înţeles între cititori care
au idee despre ce înseamnă literatura.
Aceştia se exprimau, mutatis, mutandis,
în ciuda unor demersuri explicative sau,
mai degrabă, argumentative, cu dez-
involtura celui care deţinea codurile
şi presupune că şi cei care îl citesc le
deţine. Or, când a apărut „O cercetare
critică…“, unde Maiorescu ia lucrurile
de la punctul de jos, de la primele noţi-
uni, nevoit fiind să explice prietenilor
junimişti, care nu deţineau pregătirea
necesară, ce înseamnă literatura, s-a
putut vedea că erau încă destui cei care
nu aveau acces la aceste coduri cultu-
rale şi deşi nimeni nu va scrie sau nu a
scris ghidându-se după îndrumarul lui
Maiorescu, tuturor li s-a părut că li se oferă o cheie către
un domeniu ce li se înfăţişa ca prea puţin accesibil până
atunci. Procedând didactic, liderul „Junimii“ şi-a adjude-
cat înc de la acest debut o poziţie de autoritate împărtă-
şită în afara cercurilor unde se făcea literatură, autorita-
tea tipică unui profesor.
G. Sion, ca să iau un alt exemplu, scriind despre înce-
puturile unui poet demult uitat, D. Dăscălescu, apreciază
prima întâlnire cu versurile acestuia în termeni următori:
„Poezia într-adevăr era minunată. Toate regulile concep-
ţiunii era observate.: ritmul, cadenţa, împărţeala strofelor,
şirul ideilor, claritatea expresiunilor, preciziunea, totul era
bine combinat. Nu ştiu dacă am obiectat asupra rimelor…“
Poezia era văzută, aşadar, ca meşteşug şi ca artă combina-
torică, iar textul, abundând în exemple, a fost tipărit în
1860 în „Revista Carpaţilor“.14 Să nu ţină aceasta de cri-
tica literară?!
Dacă Alecu Russo, în articolul „Critica criticii“, sem-
nat A. Rusu şi publicat în numărul 13, din 14 februarie din
1846 al „Albinei româneşti“ (s-ar putea să fie primul care
întrebuinţează la noi expresia, deşi sensul, apropiat de cel
de azi, viza mai ales apărarea unei piese care i se reprezen-
tase, „Băcălia ambiţioasă“, pe nedrept criticată, credea el,
de D. Gusti, tot în „Albina românească“, numărul 5, din
17 ianuarie) considera critica „rareori cumpenită în lecţii
13 C.D. Aricescu, „Prefaţă la romanul Octav“, în George Ivaşcu, op.
cit., pp. 525-527.
14 G. Sion, „Poetul de pe Milcov“, în George Ivaşcu, op. cit., pp. 548-553.
HYPERION 105
sau în laudă, dreaptă în judecată şi învăţată“ nu înseamnă
numaidecât că, judecând la nivelul timpului, toate croni-
cile lăsau de dorit, ci că mai cu seamă propria nemulţu-
mire îl făcea să apese cu precădere asupra acelor aspecte
care erau precare. Dar avea dreptate, atunci şi acum, sus-
ţinând că „nu-i destul de a şti carte şi de a scrie, pentru a
fi critică… mai trebuie neapărat giudecata nepărtinitoare,
cunoştinţa lucrurilor, a lumii şi a oamenilor… cunosc
mulţi critici [atrag atenţia asupra expresiei „mulţi critici“;
aşadar, rezultă încă o dată, critica nu
era un fenomen tocmai rar, n.m., R.V.],
oameni învăţaţi şi belea profesori, cari
la şcoala inimei omeneşti ar fi la abc.“15
Să-l urmărim şi pe Andrei Mureşi-
anu, autorul versurilor Imnului nostru
naţional, care, în „Câteva reflecsii asu-
pra poesiei noastre“, articol semnat And.
Murăşanu şi publicat în „Foaie pen-
tru minte, inimă şi literatură“, numă-
rul 26, din 26 iunie 1844, observa, între
altele, că „limba noastră sufere foarte
bine cădinţa, nu ca latina sau elinica“,
în pofida faptului că „prosodia lim-
bei noastre nu este deobşte statorni-
cită; altfeliu se pronunţă unele cuvinte
în România, cu totul altfeliu în Mol-
dova şi iarăşi altfeliu în Transilvania şi
Ungaria“. Se silise la a scrie acest mic
îndrumar de iniţiere în poetică pe canavaua limbii române
întrucât „tinerii noşti au aşa de mare plecare spre versuri“.
Ceea ce nu-i era de mirare, „căci la aceasta se pot îndemna
atât prin cetirea poeziilor, cât şi prin aceea împregiurare
că în părţile acestea nici un fel de veselie, nici un sunet
de vioară nu se aude fără de versuri“, motiv pentru care
face şi câteva remarci asupra poeziei populare, avansând
o explicaţie plauzibilă incipitului mai tuturor poeziilor din
această categorie cu „foaie verde…“. Versurile populare
nu au, aprecia, „vreo legătură măiestrită: căci capitele din
care au ieşit, acelea n-au învăţat nici o logică, n-au citit pe
Virgiliu, nici pe Schiller ori Goethe“, cu toate acestea „au
un ce poetic în sine, ce en place şi nouă şi după care mult
ne batem capul, împlând coli, ba cărţi întregi, şi tot nu-l
aflăm“. Devine şi mai clar că existau preocupări legate de
construcţia poetică, suficient de mult înainte de „O cer-
cetare critică…“, punându-se în paralel poetica generală,
aceea a culturilor avansate, şi cea a poeziei noastre popu-
lare, al cărei specific era dincolo de îndoială. După păre-
rea lui, omniprezenta expresie cu „foaie verde…“ nu este
decât artificiu este menit să introducă, prin această „pretri-
mitere“, „cădinţa în versul următoriu“, precum în: „Foaie
lată de pe baltă/ Fostu-mi-au şi bine-odată“, sau „Frunză
verde, tufă deasă/ Ion de la Micăsasă…“ ori „Frunză verde
trei măsline/ Ş-aseară pornii la tine/ Cu cofiţa cu smo-
chine“. Merită urmărită şi disertaţia, aplicată la versuri
pe care le dă ca exemplu de reuşită şi la altele, de respins,
15 A. Rusu, „Critica criticii“, în G. Ivaşcu, op. cit., p.380.
106 HYPERION
legată de funcţia vocalelor şi a consoanelor în realizare rit-
mului, despre accentele în cadrul piciorului metric şi aşa
mai departe. Cum se vede încă o dată, literaţii noştri ştiau
să spună „Nu“ sau „Da“ şi să şi argumenteze alegerile, în
temeiurile regulilor poetice şi ale caracteristicilor limbii,
ideea de stil fiindu-le foarte familiară.16
Latinizanţii ardeleni, cu jugul lor absurd pus asupra lim-
bii române, erau luaţi în tărbacă şi de Alecu Russo, adept
al organicităţii evoluţiei limbilor, în articolul „Contra lati-
nizanţilor“, semnat A.R., publicat în
„Steaua Dunării“, nr. 5, din 14 decembrie
1856. Autorul Cântării României dove-
dea un radicalism care ar veşteji per-
cepţia înstăpânită până astăzi la nivelul
păturii noastre mai mult sau mai puţin
culte: „Mândria că a conlucrat vreodată
Ardealul la educaţia Principaturilor tre-
buie a fi ştearsă din închipuirea română
[..], fapta ar dovedi mai curând că acei
oameni, neavând cum întrebuinţa în
Ardeal învăţătura lor, s-au îndreptat în
părţile României, unde puteau fi auziţi,
înţăleşi şi întrebuinţaţi“. Acest din urmă
întrebuinţaţi pare că ar contrazice ceea
ce spune mai înainte, e de presupus însă
că Russo voia să spună că învăţaţii tran-
silvăneni nu aveau cum contribui la
schimbarea limbii cu „sisteme afară de
viaţă“, ci mai degrabă la confirmarea unui sentiment gene-
ral, existent deja, asupra originilor latine ale românei.17.
Teoria…
Teoria nu era defel străină celor mai mulţi dintre aceşti lite-
raţi cu studii serioase, vorbitori, adesea, ai mai multor limbi
de cultură, îmbibaţi de valorile clasicismului elin sau latin,
care se pronunţau într-o chestiune sau alta. G. Bariţiu, în
articolul „Scriitorii clasici“, publicat în „Foaie pentru minte,
inimă şi literatură“, nr. 16, din 15 octombrie 1838, se dove-
dea şi el un astfel de învăţat cu temeinice orientări: „De la
un scriitoriu clasic poftim ca nu numai să aibă limbă lămu-
rită şi curată, să împreune cu fieştecare zicere (vocabulo) o
idee hotărâtă, cuviincioasă, [pertinentă, adică, n.m., R.V.],
dar încă să aibă şi o frumuseţă desăvârşită, o prelăţire a
unui duh puternic ce face pe cetitoriu să simtă, să respec-
teze şi să se mire de geniu, şi iarăşi o proporţie armonică a
tuturor părţilor. Mai nainte de toate se pofteşte la o clasici-
tate ca materia şi forma să-şi răspunză una la alta deplin, ca
fieşcare cuget să-şi aibă expresia sa vie şi ca harmonia ce se
16 Andrei Mureşanu, „Câteva reflexii asupra poeziei noastre“, în George
Ivaşcu, op. cit., pp. 331-337, reprodus după Andrei Mureşanu, Poe-
zii şi articole, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1963 (ediţie îngri-
jită de D. Popovici).
17 Al. Russo, „Contra latinizanţilor ardeleni“,,în George Ivaşcu, op.
cit., pp. 499-503, reprodus după Alecu Russo, Scrieri alese, E.S.P.L.A.,
Bucureşti, 1959 (ediţie îngrijită de Geo Şerban)..
ReLecturi
 află în părţi să să afle şi în lucrul tot.“18 Şi Bariţiu invocă, în
perfectă cunoştinţă de cauză, liste lungi de autori din mai
multe literaturi, un veritabil regal bibliografic, de la antichi-
tatea greacă şi romană, trecând prin literatura franceză, itali-
ană, spaniolă, germană, engleză, ba chiar daneză şi maghiară.
Sunt multe articole, mici studii, introducţii, fragmente
de curs de iniţiere în poetică incluse în crestomaţia reali-
zată de George Ivaşcu. Ele sunt semnate de autori precum I.
Heliade-Rădulescu („Regulile sau Grammatica poezii“, „Pen-
tru poezie“, „Pentru stil“, „Poezie“), G. Bariţiu („Învăţăceilor
de poezie“), Cezar Bolliac („Poezia“), I. Genilie („Poezia“) ş.a.
Iată ce spune I. Barac, în articolul „Pentru idile“, publi-
cat în „Foaia Duminecei“, nr. 11, din 13 martie 1837, unde
se ocupă în chip particular de această specie a poeziei lirice
creată, cum se ştie, de poetul antic grec Theocrit, pomenind
în treacăt şi de o altă specie, bucolica: „În ce chip s-au făcut
această măiestrie poeticească trebuie să se caute în vremile
ceale de demult, şi măcar că ţara grecească, după cum este
hrănitoarea tuturor măiestriilor celor frumoase să-şi arate
mustră [mostră] în treaba aceasta, tot s-ar putea zice că idi-
lele, fiindcă sunt o izvodire firească alcătuită din stihuri poe-
ticeşti, care scoate şi înalţă simţire minţii omeneşti, la cele
mai multe noroade pre pământ, dacă au ajuns în gradul cel
adevărat al închipuirii esteticeşti, s-au făcut cunoscute şi
poftitoare.“ Ca şi Maiorescu, mai târziu, criticat aspru pen-
tru aceasta de Gherea, Barac socoteşte că rolul poeziei, al
artei, prin extensie, este totodată estetic şi de formare morală:
„Însă fie cum va fi, că noi vom socoti această măiestrie a Poe-
ziei după scoposul ei cel mai curat esteticesc şi moralicesc; că
fiindcă nu numai este numai trecere prin vreme ca la înce-
putul ei, şi fiindcă preţul ei cel dinăuntru s-au înălţat până
la atâta prin poeţi vrednici, cât se socoteşte deobşte ca o
ramură a măiestriei poeziei, aşa trebuie să aibă şi un cuget
esteticesc şi moralicesc.“
Dar despre înţelesurile conceptului de morală în legă-
tura cu arta, aşa cum funcţiona el până la epoca respectivă
şi chiar până mai încoace, am discutat în altă parte.
Despre felul şi rolul
traducerilor
Încă din zorii criticii noastre literare, problema traducerilor
a fost reperată şi discutată ca una de maximă importanţă,
toţi intelectualii noştri fiind conştienţi că, deşi, cum spu-
nea Kogălniceanu, traducerile nu fac o literatură, o litera-
tură nu poate fi puternică fără a aduce pe teritoriul limbii
ţării respective ce e mai valoros în alte literaturi. Ceea ce a
făcut ca, pe lângă traducerea romanelor aparţinând litera-
turii de consum, foarte prizate la nivelul unui public din ce
în ce mai larg, public ce şi-a făcut educaţia literară, cum e şi
normal, pe seama acestor volume în general dispreţuite de
cercetarea şi de reflecţia noastră critică până mai în timpul
din urmă, când au apărut câteva contribuţii ce merită să
18 G. Bariţiu, „Scriitorii clasici“, în George Ivaşcu, op. cit., pp. 266-272, 20 Wolfgang Menzel (1798-1873), scriitor şi filosof german.
reprodus după G. Bariţiu, Articole literare, ESPLA, 1959, pp. 30-42. 21 G. Bariţiu, „Traduceri“, în George Ivaşcu, op. cit., pp. 259-262.
ReLecturi
fie luate în seamă în acest sens, să existe, din partea aces-
tor intelectuali, cunoscători de limbi străine şi cu gust lite-
rar, chiar şi cu ceva talent, o preocupare asiduă de a aduce
în româneşte marii autori, operele importante apărute în
alte timpuri şi în spaţii ele Europei, fără a-i neglija pe con-
temporanii care se bucurau de un solid succes.
Şi aici, I. Heliade Rădulescu avea, desigur, ceva impor-
tant de spus, la acea vreme, folosindu-se de prefaţa la tra-
ducerea lui Homer, pe care am mai adus-o în discuţie: „La
început, traducţiile deschid drumul compoziţiilor şi for-
mează limba, puind-o pe tiparele ideilor autorilor veacu-
rilor. Fieştecare traducător are de pildă, înainte limba şi
autorul din care traduce şi se identifiază în oarecare chip
cu modelul său. Acest model pentru artist este un norocit
întâmpin, iar pentru uomul de rând se face stăpân; bietul
traducător e rob textului său. Traducţia celui dintâi sea-
mănă [cu] un frumos original, şi celui d-al doilea [cu] o
scălâmbată copie. Unul seamănă cu autorul său, şi celalalt
cu nimeni decât cu sine în urât şi nedestoinicie.“19
Iar G. Bariţiu, în articolul intitulat „Traducere“, semnat
Red. G. B-ţ, apărut în „Foaie literară“, nr. 1 din 1 ianuarie
1838“ se pronunţa în termenii următori: „Măiestria tradu-
cerii nu stă numai într-o manipulaţie seacă de a îmbrăca
lucrul dintr-o limbă streină cu cuvinte din ceialaltă, a face
o copie mehanică de ziceri, dar datoria traducătorului este,
mai ales în lucrurile poetice (la ştiinţe, în înţălesul cel strâns
socotite, luăm alte măsuri, acolo forma nu ne face atâta
grijă), să cuprinză însuşirile originalului cu un duh de artist
şi, fiind cunoscut de aproape cu geniul amândurora limbi-
lor, să păzască de regulă principală: esprimă cugetul poe-
tului, aşa cupă cum ar fi făcut acesta de ar fi scris în limba
ta; numai aceasta va fi traducere adevărat poetică, deşi nu
se păzeşte cineva totdeauna ca să fie traducătoriu credin-
cios. O traducere, zice Menzel20 prea bine, nu poate nici-
odată săf ie de toate părţile credincioasă; ca să fie într-una,
trebuie să jărtfească pe ceailaltă. Pentru aceasta se împăr-
ţesc şi traducătorii în două clase: unii vor să scoaţă numai
frumuseţea şi eufonia din sentenţiile străine, alţii numai
înţălesul lor. Cei dintâi predomnesc.“21
Nimic, până aici, de care să ne putem debarasa, chiar
azi, în materie de traductologie,
*
Sunt încă multe alte texte, între cele selectate de George
Ivaşcu în preţioasa sa întreprindere care ar fi de abordat
cu folos. Dar cred că s-a putut observa, din cele discutate
până aici, că departe de a fi lipsit, atât în Principate, cât şi
în Transilvania, o experienţă, un corpus de texte şi idei, un
câmp al receptării critice şi al interpretării operelor literare.
Surpriza majoră, cea care răstoarnă cu totul ideea lip-
sei unui precedent critic înaintea lui Maiorescu se găseşte,
însă, în textele lui Radu Ionescu.
(va urma)
19 George Ivaşcu, op. cit., p. 232.
HYPERION 107
Valentin COŞEREANU
Desculţ în iarba copilăriei (XII)
Motto:
O, rai al tinereţii-mi, din care stau gonit!
Privesc cu jind la tine, asemeni lui Adam,
Eu nu gândesc c-o clipă am fost şi fericit,
Ci mor, mor de durerea că-n braţe nu te am.
Mihai EMINESCU
N
ÎNGER ŞI DEMON
Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite
A făcliilor de ceară care ard lângă altare. −
Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,
Nepătrunsă de-ochii roşii de pe mucuri ostenite,
În biserica pustie, lângă arcul în părete,
Genunchiată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri,
Palidă şi mohorâtă Maica Domnului se vede.
O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;
Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind
Şi cununi de flori uscate fâşâiesc amirosind
108 HYPERION
Ş-a copilei rugăciune tai-
nic şopotit murmură.
Cufundat în întuneric,
lâng-o cruce mărmurită,
Într-o umbră neagră, deasă,
ca un demon El veghează,
Coatele pe bra-
ţul crucii le destinde şi le-aşază,
Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă şi-ncreţită.
Şi bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,
Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb;
Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.
Ea un înger ce se roagă −El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur − El un suflet apostat;
El în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat −
La picioarele Madonei, tristă, sfântă Ea veghează.
Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată,
Eminescu in aeternum
Albă ca zăpada iernii, lucie ca apa lină,
Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină −
Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenunchiată.
Ce-ţi lipseşte oare ţie, blond copil cu-a ta mărire,
Cu de marmur-albă faţă şi cu mâinile de ceară,
Văl − o negură diafană mestecată-n stele − clară
E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire −
Ce-ţi lipseşte să fii înger − aripi lungi şi constelate.
Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde,
Două aripe de umbră către ceruri ridicate.
O, nu-i umbra ei aceea − este îngeru-i de pază;
Lângă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană.
Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea sântă plană,
Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.
Dar de-i umbra ei aceea − atunci Ea un înger este,
Însă aripile-i albe lumea-a le vedè nu poate;
Muri sfinţiţi de-a omenirii rugăciuni îndelungate
Văd aripele-i diafane şi de dânsele dau veste.
Te iubesc! − era să strige demonul în a lui noapte,
Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor − spre-nchinăciune
el genunchii-şi încovoaie
Şi ascultă dus din lume a ei dulci şi timizi şoapte.
……………………………………………………….
Ea? − O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită, înger, rege şi femeie;
El? − răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Şi în inimi pustiite seamănă gândiri rebele.
Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Câteodat’ − deşi arare − se-ntâlnesc, şi ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.
Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi,
Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi!
Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş −
Se iubesc… Şi ce departe sunt deolaltă amândoi!
A venit un rege palid şi coroana sa antică,
Grea de glorii şi putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Şi în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.
Dară nu − mute rămas-au buzele-i abia deschise,
Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.
În a sufletului taină, ea iubea. Clar şi încet
Se ivea faţa de demon fecioreştilor ei vise.
Eminescu in aeternum
Ea-l vedea mişcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe;
Ce puternic e − gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;
El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă
Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.
El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfăşoară
În stindardul roş şi fruntea-i aspră-adâncă, încreţită,
Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,
Ochii fulgerau şi vorba-i trezea furia vulgară.
……………………………………………………………
Pe un pat sărac asudă într-o lungă agonie
Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară şi subţire,
Sfârâind în aer bolnav. − Nimeni nu-i ştie de ştire,
Nimeni soarta-i n-o-mblânzeşte, nimeni
fruntea nu-i mângâie.
Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumii,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate
Cu-a lui Dumnezeu numire − astăzi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!
A muri fără speranţă! Cine ştie-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n aste vorbe? − Să te simţi neliber, mic,
Să vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic,
Că domnesc în lume rele, căror nu te poţi opune,
C-opunându-te la ele, tu viaţa-ţi risipeşti −
Şi când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putinţă. Simţi că nimica nu eşti.
Şi acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.
Cum a intrat el în viaţă? Cât amor de drept şi bine,
Câtă sinceră frăţie adusese el cu sine?
Şi răsplata? − Amărârea, care sufletu-i apasă.
Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,
Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,
Se aşază lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de plângeri
Ea-i sărută. De pe dânşii negurile se descopăr…
Este Ea. C-o mulţămire adâncă, nemaisimţită,
El în ochii ei se uită. − Mândră-i de înduioşere;
Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere;
Ah! şopteşte el pe moarte − cine eşti ghicesc, iubită.
Am urmat pământul ista, vremea mea, viaţa, poporul,
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pe un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i… e amorul.
***
În septembrie 1872, conform procesului verbal al Juni-
mii, se desfăşoară una dintre şedinţe ţinută în casa cu ferestre
HYPERION 109
 luminate a lui Vasile Pogor din Iaşi, unde erau prezenţi:
Pogor, Maiorescu, I. Negruzzi, N. Gane, Eminescu, Tassu
şi unde D. Eminescu ceteşte două poesii: „Înger şi Demon“
şi „Floare albastră“, care ambele se primesc1, notează Xeno-
pol, secretarul oficial al Societăţii.
Înger şi Demon este scrisă la Viena după 1871 şi apare
tipărită în Convorbiri literare la 1 aprilie 1873. Tudor Vianu
remarcă următorul aspect: Situaţia sentimentală dintre
„Venere şi Madonă“ este inversată în „Înger şi demon“, căci
de data aceasta demonia este a bărbatului2.
Pe fondul problematicii, însă, aspectul e cu mult mai
profund decât cel enunţat de Slavici, care s-a grăbit în ana-
liza poeziei, fapt comentat şi de Alain Guillermou cu mare
şi dreaptă luciditate, târziu, când au ieşit la iveală versiu-
nile necunoscute ale poemei, de care Slavici nu avea cunoş-
tinţă:…manuscrisele poemului „Înger şi demon“ ne apar
mai semnificative prin părţile pe care Eminescu le sacri-
fică, decât prin cele pe care le păstrează: de altfel, versiunea
definitivă nu mai numără decât douăzeci şi şapte de strofe,
dintre care ultimele opt nu erau enunţate în primele vari-
ante. Tocmai aceste opt strofe, care dau un sens celor pre-
cedente, vin să închidă dezbaterea şi să rezolve provizoriu
antinomia înger şi demon, fiică de rege şi revoltat social.//
Agitatorul este muribund pe patul de suferindă: nimeni nu-l
consolează. Mai mult chiar, speranţa l-a părăsit: „A muri
fără speranţă! Cine ştie amărăciunea/ Ce-i ascunsă-n aste
vorbe?“.// El îşi analizează viaţa, consacrată binelui, dar
vede că în afară de amărăciune şi disperare nici o recom-
pensă nu i-a răsplătit eforturile. Şi iată că un înger se apro-
pie de patul său. Este „Ea“. Norii se risipesc3.
Gisèle Vanhese, însă, are asupra poemului un punct de
vedere mai recent: Poem de tinereţe, început la Viena în 1868
(sub titlul iniţial „E îngerul tău sau umbra ta?“), încheiat
între 1871-1872 şi apoi publicat în 1873 în revista „Convor-
biri literare“ (I, p. 333-339), „Înger şi demon“ a fost adesea
neglijat de critici. Cu toate acestea, poemul oferă o reţea de
imagini centrate anume pe figurile Îngerului şi Demonului.
Dualitatea care, aici, opune bărbatul satanic femeii angelice,
reprezintă una dintre marile axe ale eroticii romantice. Pe
urmele lui Byron, Lamartine, Vigny, Lermontov ş.a., tânărul
Eminescu preia la rându-i această temă ce va constitui apoi
una dintre fundamentele secrete ale operei sale4 − spune pe
bună dreptate autoarea, care continuă referindu-se în spe-
cial la portretistica eminesciană, în general, dar şi la Înger
şi demon, în special:… în vreme ce discută despre interesul
specific al poeziei de dragoste pentru trupul feminin, mai ales
în cadrele romantismului, la Eminescu se observă decelarea
unei atenţii aproape obsesive pentru portretele masculine,
1 Jurnalul Junimii, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, transliterare şi
note de Valentin Coşereanu, Cuvânt înainte de Eugen Simion, Bră-
ila, Muzeul Brăilei Carol I, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă,
Brăila, 2014, p. 110.
2 Tudor Vianu, op. cit., p. 23.
3 Alain Guillermou, op. cit., p. 118.
4 Gisèle Vanhese, „Luceafărul“ de Mihai Eminescu. Portretul unei zei-
tăţi întunecate, Prefaţă de Eugen Simion, Cu o postfaţă a autoarei pen-
tru ediţia românească, Traducere şi note de Roxana Patraş, Iaşi, Edi-
tura Timpul, 2014, p. 9.
110 HYPERION
capabile să indice, cel mai adesea şi cel mai fidel, imaginea
personală a poetului. Portretul ca şi autoportretul coincid
pentru el cu o descripţie picturală; aceasta se inserează ca
pauză în derularea narativă a momentelor poematice, ca
moment contemplativ care sustrage devenirii temporale ori
ca moment extatic. „E îngerul tău or umbra ta?“ şi „Înger
şi demon“ devoalează autoportretul artistului în tinereţe,
prezenţa corporalităţii fiind aici legată de apariţia dorinţei
şi interesului erotic pentru celălalt, adică pentru elementul
feminin angelic. Chipul scris este brăzdat de liniile chipului
real, revelându-se aici în întreg adevărul şi splendoarea sa5.
Dacă este aşa, atunci trebuie să admitem că Eminescu
însuşi s-a portretizat, iar iubita-înger din poezie nu este alta
decât cea descrisă cu gândul la Casandra. Să privim mai
atent la trăsăturile fetei: un înger ce se roagă – o inimă de aur6.
Atrag atenţia în această poezie două expresii esenţiale
pentru tema noastră: viaţa inocentă a iubitei-înger, dar mai
ales fecioreştilor ei vise, adică reprezentarea în realitate a
iubitei. Acum ea este plecată în altă parte, transformată în
noul ideal al poetului apostat.
Nici versurile care urmează nu sunt întâmplătoare în
poezie, căci, aşa cum s-a arătat şi în alt loc, în întâlnirile
din lunca ipoteşteană, aşa cum se întâmplă îndeobşte, poe-
tul se închipuia în faţa iubitei un adevărat tribun (Ce puter-
nic e − gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă).
Raliindu-ne la părerea justă că, Eminescu şi-a făcut din
prima iubire un ideal religios7, cum susţine I. D. Marin, sau
cum afirmă şi D. Popovici că în manifestările ei, iubirea
poetului îmbracă adeseori forme ardente, pe scara purităţii
el se urcă în unele momente până la treapta înaltă a senti-
mentelor religioase8, atunci recunoaştem în Înger şi demon
aceste trăsături pe care noi le-am identificat cu adânci fire
izvorâte din realitate.
Nu spunem că e numai aşa, dar susţinem, comparând
aceasta cu alte creaţii poetice eminesciene, că ar putea fi
şi aşa. În sensul acesta se pot vedea şi epitetele de care se
foloseşte Eminescu în versiunile poemei care duc cu gân-
dul acolo unde ţintim şi noi cu destulă prudenţă.
Aşadar, copila-înger din poezie este când o copilă
îngerească, când Îngerul-copil care stă, plânge şi la
mama-ngenunchează/ Mama lumii, mama milei, mama
plângerilor sale (vezi manuscrisul 2259, f. 27-28, poezie cu
titlul E îngerul tău or umbra ta? Datată 1869 Dec.), adică aşa
cum o surprinsese copilul Mihai pe iubita-i care se ruga în
biserică presimţindu-şi probabil sfârşitul: copilă sau copi-
liţă pală, tristă. Trăind odată cu ea cutremurul a ceea ce
urma în legătură cu soarta ei, poetului i-a rămas în minte
5 Ibidem, p. 11.
6 Se întâmplă aici ceea ce s-a întâmplat cu zugrăvirea sfinţilor în bise-
rica nouă, construită la iniţiativa lui N. Iorga şi Cezar Petrescu, la
Ipoteşti: Petru Remus Troteanu, pictorul botoşănean care a fost anga-
jat să zugrăvească interiorul bisericii, îndrăgostit în acea perioadă de
Veronica Constantinescu, maică la mănăstirea Coşula, chipurile sfin-
ţilor au luat trăsăturile feţei asemănătoare cu cele ale măicuţei.
7 I. D. Marin op. cit., p. 117.
8 D. Popovici, Poezia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Tineretului,
1969, p. 63.
Eminescu in aeternum
 şi suflet Ca o spaimă împietrită ca un vis încremenit, aşa Vom şedea în foi de mure.
cum o va surprinde într-un vers răzleţ rămas în manuscris.
Că este vorba de aceeaşi imagine a Casandrei folosită Şi mi-i spune-atunci poveşti
cu delicateţe şi ţintind alte idealuri poetice, aşa cum o face Şi minciuni cu-a ta guriţă,
în Înger şi demon, o demonstrează şi manuscrisul 2259, f. Eu pe-un fir de romaniţă
280v., unde găsim în versiuni, succinte portrete ale fetei Voi cerca de mă iubeşti.
reale, precum: Regin-a fost − Un înger blond cu diadem de
stele sau Ochii ei cei mari albaştri de blândeţe dulci şi moi. Şi de-a soarelui căldură
În capitolul Eminescu la Ipoteşti din volumul cu acelaşi Voi fi roşie ca mărul,
titlu, I. D. Marin aduce în discuţie pasajul următor: Copil Mi-oi desface de-aur părul,
fiind, Eminescu, rătăcea prin codru şi se urca pe creasta Să-ţi astup cu dânsul gura.
dealului, către Hrişcani, pe locul cel mai înalt numit de el
„Stânca stearpă“ de pe care, peste vârfurile copacilor, vedea De mi-i da o sărutare,
în vale satul împrăştiat, cu colibele de paie. Pe creasta aceea, Nime-n lume n-a s-o ştie,
datorită bogatei lui imaginaţii, el se credea pe vârf de munte, Căci va fi sub pălărie −
şi chiar munte i-a zis, în versurile pe care le-a făcut, puţin Ş-apoi cine treabă are!
mai târziu9.
Este dovada că niciodată poetul n-a trecut cu vederea Când prin crengi s-a fi ivit
(voluntar sau nu) imaginea locurilor natale, surprinse în Luna-n noaptea cea de vară,
directă legătură cu pierduta iubire dintâi, adică aceea care Mi-i ţinea de subsuoară,
nu se uită niciodată, căci sensibilitatea unuia precum Emi- Te-oi ţinea de după gât.
nescu i-a fost dată direct din aripa Dumnezeului care l-a
sorbit din popor cum soarbe razele soarelui un bob de Pe cărare-n bolţi de frunze,
rouă din marea de amar… Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
FLOARE ALBASTRĂ Şi sosind l-al porţii prag,
„Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte? Vom vorbi-n întunecime;
De nu m-ai uita încalte, Grija noastră n-aib-o nime,
Sufletul vieţii mele. Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?“

În zadar râuri în soare Înc-o gură − şi dispare…

Grămădeşti-n a ta gândire Ca un stâlp eu stam în lună!
Şi câmpiile asire Ce frumoasă, ce nebună
Şi întunecata mare; E albastra-mi, dulce floare!
………………………………………
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare – Şi te-ai dus, dulce minune,
Nu căta în depărtare Ş-a murit iubirea noastră −
Fericirea ta, iubite!“ Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi… este trist în lume!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul. ***
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica. Poezia a fost publicată, împreună cu Înger şi Demon
în Convorbiri literare, la 1 aprilie 1873 şi au fost trecute ca
„Hai în codrul cu verdeaţă, atare în procesul verbal din 7 septembrie 1872, unde găsim
Und-izvoare plâng în vale. scris: D. Eminescu citeşte două poezii: „Înger şi demon“ şi
Stânca stă să se prăvale „Floare albastră“, care ambele se primesc10 pentru a se tipări.
În prăpastia măreaţă. Începând cu Floare albastră, criticaştrii poetului, din
ce în ce mai uniţi, pornesc o intifadă zgomotoasă asupra
Acolo-n ochi de pădure, Florii albastre, încât textul ar putea fi considerat un dezas-
Lângă trestia cea lină tru, iar Eminescu un biet poetaş a cărui operă poate deveni
Şi sub bolta cea senină scena batjocorii acelora care îşi fac din asta o profesiune de
9 I. D. Marin, op. cit., p. 98. 10 Vezi Jurnalul Junimii, op. cit., p. 110 şi LXXXVIII.

Eminescu in aeternum HYPERION 111

 credinţă. Ignoranţa şi răutatea unuia ca Petre Grădişteanu
ajunge la paroxism, învinuindu-l pe poet de greşeli care nu
sunt tolerate nici unui şcolar din clasa a III-a gimnazială, şi
d. Eminescu este în fruntea noii direcţiuni11. (!)
Şirul acestor criticaştri este mai lung, iar celui mai sus
numit i se vor alătura şi alţii, între care îi amintim pe: Mihail
Zamfirescu, Anghel Demetriescu, Grama, Aron Densuşi-
anu, intervenind cu cele mai virulente sarcasme asupra poe-
ziilor lui Eminescu şi asupra seraficei „Flori albastre“, înde-
osebi12. Şi asta doar pentru că poezia aceasta trece drept un
poem ermetic, a cărui semnificaţie ultimă este imposibil de
aflat13, cum bine explică Alain Guillermou.
Pornind, însă, de la controversatul vers ultim al poe-
ziei, G. Bogdan-Duică expune ipoteza că poezia aceasta
este în primul rând un document biografic. Apropierile de
peisaj şi de conţinut între câteva din poeziile aceleiaşi vâr-
ste, a locului natal, precum, „Din străinătate“, „Un roman“,
„Floare albastră“, dădeau istoriografului îndreptăţirea să
vorbească de una şi aceeaşi „iubită de la Ipoteşti“, pe care a
cântat-o întâia oară în elegia „Elena“ („Mortua est!“). Folo-
sind imaginea clasică, ne-am afla în faţa unei Beatrice pe
care ar fi căutat-o şi cântat-o întreaga viaţă, chiar dincolo
de întrupările ei pământene14.
Această problemă este lămurită nu numai de Perpessicius,
când spune că Adevărul poate fi cel susţinut de Bogdan-Duică,
dar aceasta nu împiedică întru nimic ca, pe plan artistic,
această floare vie să fi devenit un simbol ideal15. Ideea e sus-
ţinută (din nou) de Alain Guillermou, într-o argumentaţie
detaşată şi bine chibzuită, împăcând războiul celor două…
teorii: Interpretarea care se oferă în mod spontan gândirii
este următoarea: „floarea albastră“ este o tânără fată pe care
poetul a iubit-o şi care a murit. E vorba, poate, şi aici, de acea
copilă din Ipoteşti care i-a inspirat atâtea poeme din ado-
lescenţă.// Această interpretare este, evident, posibilă. Pen-
tru că e clară, ea i-a determinat pe criticii români, (urmând
astfel exemplul primului editor, Maiorescu însuşi) să modi-
fice versul final al strofei şi să considere o greşeală de tipar
forma „totuşi“, înlocuind-o prin „Totul este trist în lume!“16.
Există, însă, şi reversul medaliei care să echilibreze
talerul imaginarului cântar, când criticul francez acceptă
că mai este posibilă şi o altă variantă de exegeză: tânăra
femeie, care încearcă să-l smulgă pe poet din meditaţia sa,
nu este tânăra moartă, − ci dimpotrivă – o nouă prietenă,
care tocmai e geloasă pe visările poetice ce-l obsedează pe
tovarăşul ei. […] Se pare că termenii „floare albastră“, luaţi
mai întâi în sensul lor romantic obişnuit, au evocat brusc în
mintea poetului o cu totul altă ambianţă, plină de melan-
colie metafizică17.
Undeva în inima interpretării stă peste toate părerea
lui Călinescu, cel care susţine că atunci când sufletul îi este
11 Apud Petru Vintilă, op. cit. p. 243.
12 M. Eminescu, Opere, I, ed. Perpessicius, p. 339.
13 Alain Guillermou, op. cit., p. 121.
14 Ibidem, p. 340.
15 Apud M. Eminescu, Poezii, I, ed. Murăraşu, p. 366.
16 Alain Guillermou, op. cit., p. 123.
17 Ibidem, p. 125-126.
112 HYPERION
potolit şi pornit spre visare, o altă femeie, de tipul Cesarei,
se înfăţişează înaintea lui. Este femeia dragostei paradisiace,
instinctuale, graţioasă nu prin angelitate ci prin inocenţă.
Însă fiindcă nevinovăţia este un semn al rămânerii departe
de complicaţiile sociale, idila eminesciană se va petrece înde-
osebi în cadrul natural, al unei naturi cât mai primare, cât
mai apropiate de Eden18.
Criticul merge cu mult mai departe, spunând că Femeia
ca mai întotdeauna este aceea care cheamă cu o neruşinare
de vietate sălbatică şi aceasta din floare albastră nu e mai
sfioasă ca altele19. Nu ştim dacă de neruşinare este vorba
în textul eminescian din oricare poezie de tipul acesta,
atâta timp cât iubita este totdeauna sfioasă. Mai degrabă
sinceritatea nevinovată şi nu neruşinarea o îndeamnă la
a-şi striga iubitul spre a-l întâlni în cadrul natural al pădu-
rii, lacului, etc.
Formula titlului Floare albastră, reluată în versurile 52 şi
55 ale poemului, merită să reţină atenţia. S-ar putea, desi-
gur, vedea în cuvintele floare albastră o simplă reminis-
cenţă a acelei blaue Blume, dragă romantismului german.
Femeia iubită ar fi simbolizată de floarea mistică, obiect
al tuturor viselor şi celebrată, în felul în care se cunoaşte,
de un Novalis.
Or, Eminescu a trăit el însuşi o experienţă dureroasă,
cu totul asemănătoare aceleia care se află în centrul vieţii
şi gândirii lui Novalis. El a pierdut-o pe logodnica sa de la
Ipoteşti aşa cum Novalis a pierdut-o pe Sophie von Kühn.
Şi iată-l că tocmai consacră un poem amintirii copi-
lei moarte şi îl intitulează Floare albastră. Este imposibil
să nu credem că poetul a dorit expres să sublinieze ana-
logia dintre experienţa pe care el însuşi a traversat-o şi
aceea care a fost pentru Novalis un fel de revelaţie. Nova-
lis, la moartea Sophiei (ca şi Heinrich von Ofterdingen la
moartea Mathildei), pătrunde într-un nou univers, într-o
lume în care intimitatea sufletelor apare posibilă în ciuda
despărţirii corpurilor; după ce şi-a pierdut logodnica, el
îşi biruie disperarea şi cunoaşte o perioadă de inspiraţie
şi de extaz senin.
Or, această bucurie cu care se îmbată Novalis, Emi-
nescu nu va putea s-o guste. El cunoaşte bine simbo-
lul „florii albastre“. Dar tristeţea este în el mai puternică
decât speranţa.
Floare-albastră! floare-albastră!…
scrie poetul. În spatele acestei insistenţe voite se ascunde
o afirmaţie: poetul ştie bine valoarea pe care ar putea-o da
el însuşi – după exemplul lui Novalis – dramei care-l răsco-
leşte: această floare albastră ar trebui să fie pentru el, din-
colo de mormânt, mesagera unei fericiri divine. „Totuşi“
este trist în lume! Totuşi tristeţea este prezentă, mai ime-
diată decât perspectivele reconfortante.
Aceasta ar fi, după înţelesul nostru, raţionamentul care-l
conduce pe Eminescu, ca pe o cale ascunsă, invizibilă
18 G. Călinescu, Opera lui…, IV, p. 125.
19 Ibidem.
Eminescu in aeternum
pentru cititorul grăbit, la acest „totuşi“ final, prin care se
exprimă scepticismul şi refuzul său de a spera20.
Poate că şi acest raţionament l-a făcut pe I. D. Marin
să spună că pentru poet ea era o veritabilă „Floare albas-
tră“ nu pentru că el ar fi citit opera romanticului Novalis, −
cum s-a spus – ci pentru că ea avea rochia albastră, ochii
albaştri şi, fără îndoială că şi în cununa de flori de pe cap, îşi
punea tot flori albastre, când îndrăgostiţii colindau nestin-
gheriţi, împrejurimile Ipoteştilor21.
Un element de luat în discuţie este şi acela al singură-
tăţii pe care Mihai, copil şi adolescent fiind, a căutat-o cu
obstinaţie, aşa cum a făcut-o toată viaţa, trăind şi scriind,
căci acesta era felul lui de a trece prin lume.
În firescul structurii lor romantice, cei doi îndrăgostiţi
căutau în mod natural singurătatea sub un salcâm, sub merii
în floare din livada Eminoviceştilor ori sub teiul sfânt din
preajma lacului. Poate şi de aceea le plăcea îndrăgostiţilor
să rămână peste noapte, adormind în mirosul îmbătător
al fânului cosit, al ierbii crude ori a florilor de tei.
Singurătatea, aşadar, era în firea celor doi: Această feri-
cire cu totul senzuală, făcută din îmbrăţişări şi sărutări,
va fi cu atât mai încântătoare, cu cât va rămâne necunos-
cută de lume. Versurile: „Şi-apoi cine treabă are!“ şi puţin
mai departe: „Grija noastră n-aibă-o nime,/ Cui ce-i pasă
că-mi eşti drag?“ vădesc această obsesie, constantă la Emi-
nescu, de a se elibera de prezenţa umană şi de a se bucura
de fericire, liber ca natura însăşi, la adăpost de orice con-
tact cu societatea22.
La acest punct de vedere, este necesar un comentariu,
suntem în anul 1872, când iubirea era discretă, trăită în
strictă intimitate şi cu atât mai mult ea se derula în acest
fel în mediul rural, unde ochii şi urechile satului ştiu şi
văd totul. La Viena chiar, unde se presupune că libertina-
jul era cu mult mai mare, fetele se îmbrăcau exclusiv în alb
şi roşeau de câte ori erau salutate de un bărbat sau când
erau invitate la dans23.
Dar mai presus de toate acestea, credem că retragerea
celor doi îndrăgostiţi în strictă intimitate ţinea mai ales de
structura lor interioară; aşadar, singurătatea lor este una
justificată, încât se încadra în buna cuviinţă a ruralului.
Având un şi mai accentuat sentiment al singurătăţii, poe-
tul rămâne singur sub lumina lunii, purtând în gând chipul
iubitei: Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!
Ultimă strofă, care este despărţită prin puncte de sus-
pensie de celelalte, tocmai pentru a marca singurătatea
despărţirii de iubita acum moartă, vine să încarce ansam-
blul poemului cu o semnificaţie tristă şi patetică24, aşa cum
poetul a ştiut dintotdeauna să ridice o temă particulară la
un înţeles general.
20 Alain Guillermou, op. cit., p. 124.
21 I. D. Marin, op. cit., p. 114.
22 Alain Guillermou, op. cit., p. 122.
23 Vezi William M. Johnston, Spiritul Vienei. O istorie intelectuală şi
socială a 1848-1938, Traducere de Magda Teodorescu, Iaşi, Editura
Polirom, 2000, p. 127 şi urm.
24 Alain Guillermou, op. cit., p. 122.
Eminescu in aeternum
Ne raliem, aşadar, părerii cercetătorului din Ipoteşti
care spune că model pentru poet, când a zugrăvit portre-
tele fetelor din „Strigoii“, „Crăiasa din povesti“, „Frumoasa
fără corp“, „Diana“, „Călin – file din poveste“, „Luceafărul“
este chiar modelul Florii albastre din poezia cu acelaşi titlu.
Acelaşi I.D. Marin oferă o explicaţie a identificării iubi-
tei moarte din Ipoteşti cu Casandra: Poezia, până la ultima
strofă este, de fapt, o amintire, o retrăire foarte puternică,
pentru care poetul foloseşte prezentul istoric. Este justă
observaţia că fata nu preţuia aspiraţiile filosofice ale iubi-
tului. Acum, când cunoaştem numele ei adevărat şi origi-
nea ei socială, putem crede că ea nici carte nu ştia şi, prin
urmare, forţat i s-au atribuit de către poet cunoştinţe des-
pre piramidele învechite şi câmpiile asire. Fata văzându-l
atât de cufundat în cărţi, ea îl chema în codru, să se urce
amândoi pe „Stânca stearpă“, să coboare apoi, în dezmier-
dări, pe Pârâul Murelor, iar la răsăritul lunii, să coboare pe
cărare, spre sat; în pragul casei să se despartă, cu o săru-
tare. Dar toate acestea se întâmplaseră cu nouă ani înainte,
când ea trăia şi când, la despărţire – spune poetul − „ca un
stâlp eu stam în lună!“25.
În ceea ce priveşte ultima strofă, cercetătorul susţine
că tema poeziei arată situaţia din 1872 a poetului. Voca-
tivele amintesc, cu tristeţe, acele momente fericite, pier-
dute pentru totdeauna. Tristeţea lui atinge paroxismul,
la presimţirea foarte lucidă, că se apropie cu paşi mari
două nenorociri inevitabile: vânzarea Ipoteştilor şi înstră-
inarea cimitirului, cu tot cu mormântul Casandrei26, aşa
încât este justificată afirmaţia poetului dintr-o scrisoare,
prin care destăinuie teama că se vor înstrăina Ipoteştii, cu
tot cu mormântul Casandrei: Nu am prejudiţii şi cu toate
astea mi-ar părea rău, dacă ţerâna aceea, unde zace ce-am
avut mai scump în lume, ar încăpe în mâini străine. Iartă
că devin sentimental – e o nerozie, dar n-am ce-i face, fie-
care om îşi are pe ale sale…27.
Aducând cu obstinaţie numele Casandrei în prim plan,
I. D. Marin susţine constant că Floarea-albastră nu-i floare
de pus la ureche, ci numele dat de poet numai iubitei sale,
Casandra, care, în scurta ei viaţă n-a suferit nici o „meta-
morfoză“ poetică sau morală. Cele spuse mai sus şi referi-
toare la unele remarci în legătură cu femeia singură care s-a
sustras sau s-a arătat nedemnă de marea cinste conferită ei,
de către geniul îndrăgostit28 se potrivesc celorlalte iubite, care
nu meritau numele de „Floare albastră“, pentru că nu l-au
înţeles pe poet şi s-au arătat nedemne de iubirea sa. „Floa-
rea albastră“ reprezintă cea mai puternică şi cea mai curată
iubire din toată viaţa lui Eminescu29.
G. Călinescu, la rândul său, cu autoritatea-i în mate-
rie, spune răspicat: Mamă-sa singură, la care ţinea în chip
deosebit, moare abia în 1876. Mai scumpă în lume îi fusese
negreşit iubita cu ochii mari30.
25 I. D. Marin, op. cit., p. 158.
26 Ibidem.
27 Ibidem, p. 160.
28 Vezi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Metamorfozele Florii albastre.
29 I. D. Marin, op. cit., p. 161.
30 G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, op. cit., p. 50.
HYPERION 113
 În versiunea din manuscrisul 2259, f. 204-205, Eminescu
pune în gura Casandrei lucruri ştiute şi povestite tot de
el, căci fata din Ipoteşti n-avea de unde să le ştie, printr-o
intuiţie firească şi o memorie bună iubita poetului ştia des-
pre La Plata, de câmpiile asire ori de piramidele-nvechite
din povestirile copilului îndrăgostit, mândru că i le spu-
nea cu subînţelesuri pentru ea31.
Cât priveşte versiunea din manuscrisul 2260 (f. 133),
aici forma este incipientă cu tente mai apropiate de stricta
realitate, realitate trecută în versuri cu nuanţe de salon la
modă. Chiar moldovenismul oleacă dă parfum iubirii de
atunci dintre cei doi îndrăgostiţi32.
În ceea ce priveşte acel Totuşi din ultimul vers, care a
stârnit atâtea controverse, ne raliem lui D. Murăraşu: Păs-
trăm pe „totuşi“, deşi unele ediţii cred că corectează în bine
scriind „totul“. Poezia rămâne clară şi cu „totuşi“, iar după
acest cuvânt, capabil să te facă să te opreşti şi să meditezi,
am pus punctele de suspensie, ca fiind în sensul intenţiei
artistice a poetului33.
Nici D. Vatamaniuc, în ediţia sa din 2010, nu uită pro-
blema lui Totuşi, iar în legătură cu titlul poeziei, acesta
spune că este împrumutat din lirica germană. Se invocă
numele lui Novalis cu „Heinrich von Ofterdingen“ şi este
simbolul idealului inaccesibil. Discuţii s-au purtat în legă-
tură cu ultimul vers şi mai convingătoare este pledoaria pen-
tru forma: „Totuşi este trist pe lume“34.
Aşadar, putem spune: Dacă în Convorbiri literare poe-
zia a fost publicată după manuscrisul lui Eminescu, având
în vedere demonstraţia de mai sus, care se referă la iubita
din Ipoteşti, nu la lume (căci strofa ultimă este despărţită
special de poet prin puncte de suspensie), vrând să cre-
eze o revenire la prezentul concret şi la momentul când
31 Eminescu, Opere, I, ed. Coşereanu, p. 808.
32 Ibidem, p. 809.
33 M. Eminescu, Poezii, I, ed. Murăraşu, p. 369.
34 M. Eminescu, Opere, I, ed. Vatamaniuc, p. 742.
Desen de Mircia Dumitrescu
114 HYPERION
Eminescu scria poemul, atunci cuvântul care a stârnit atâ-
tea controverse are sens în formula Totuşi.
Pornind de la aserţiunile profesoarei Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, care, în Metamorfozele
Florii-albastre spune: La o răscruce a evoluţiei, în anii grei de
frământări ai studiilor în străinătate, pământul s-a înfruntat
cu cerul, dragostea cu metafizica. Metafora fierbinte a iubi-
tei s-a înfruntat cu recele simbol filosofic în „Floare-albastră“,
comentariul cercetătorului I. D. Marin, în afara unui ton
băşcălios şi nemeritat la adresa autoarei, luminează ade-
vărata faţă a situaţiei: Va să zică, poetul retras şi tăcut din
fire, voia să înveţe, să filosofeze, iar fata nu-l lăsa în pace şi-l
ademenea la dragoste. Când s-a întâmplat aceasta? Poezia
a fost scrisă în vara anului 1872, iar iubita lui, cu numele
metaforic de „Floare-albastră“, murise de opt ani şi jumă-
tate! Cum se mai poate admite vre-o ademenire trupească,
din partea ei, în 1872, când el studia filosofia? Poezia, până
la ultima strofă este, de fapt, o amintire, o retrăire foarte
puternică, pentru care poetul foloseşte prezentul istoric. […]
Fata văzându-l atât de cufundat în cărţi, se temea că el va
uita-o. […] Ultima strofă arată situaţia din 1872. Vocati-
vele din ea amintesc, cu tristeţe, acele momente fericite, pier-
dute pentru totdeauna. Tristeţea lui atinge paroxismul, la
presimţirea foarte lucidă, că să apropie cu paşi mari, două
nenorociri inevitabile: vânzarea Ipoteştilor şi înstrăinarea
cimitirului, cu tot cu mormântul Casandrei35.
Ducând mai departe raţionamentul său, cercetătorul
ipoteştean justuficat susţine că „Floare-albastră“ repre-
zintă cea mai puternică şi cea mai curată iubire din toată
viaţa lui Eminescu36.
(Volumul a apărut la Iaşi,
Editura Junimea, în colecţia
Memoria clepsidrei, 2020)
35 I. D. Marin, op. cit., p. 158.
36 Ibidem, p. 161.
Eminescu in aeternum
Theodor DAMIAN

Actualitatea relevanţei viziunii

lui Eminescu asupra educaţiei

P
care se situa tânărul revizor şcolar, nivel pe care-l va cere învă-
Preliminarii ţătorilor şi profesorilor pe care-i inspecta.
În această activitate a sa, făcută cu zel apostolic, el dove-
Prin pregătirea sa enciclopedică dublată de o rară clarviziune
şi inspiraţie, toate acestea înrădăcinate solid în dragostea sa deşte o conştiinţă de excepţie, un profund cult al muncii şi al
jertfelnică pentru neam şi ţară, Mihai Eminescu a lăsat urme valorii dar şi pentru disciplină, pregătire profesională, inspi-
adânci pe oriunde a trecut, felul lui de a fi, modul articulat de raţie, viziune, consecvenţă şi principialitate, pasiune, preocu-
a vorbi, cunoştinţele şi fermitatea în acţiune însă stârnind pe pare intensă pentru calitatea învăţământului pe toate planu-
cât de multă admiraţie din partea unora, pe atât de multă invi- rile, dorinţa de grabnică îndreptare a problemelor întâlnite.
4

die din partea altora. Acest lucru se vede şi din simplul fapt că în mai puţin de
Calităţile lui de excepţie l-au făcut pe George Călinescu să un an cât a funcţionat ca revizor, Eminescu a întocmit peste
scrie explicit faptul că Eminescu a reprezentat „cel mai ridicat 400 de rapoarte, adrese, sesizări, ordine către cadrele didactice,
nivel al conştiinţei culturale naţionale din epocă“1 recomandări cu privire la competenţe, manuale, metode, apli-
Nu este deci de mirare că începând cu 1 iulie 1875, Titu cări practice, situaţia materială a elevilor, starea fizică a şcoli-
Maiorescu, ministru al instrucţiunii publice, îl numeşte pe lor, toate acestea trimise fie la minister, fie administratorilor
Eminescu în postul de revizor şcolar – inspector am zice azi – locali şi învăţătorilor.
5

pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, funcţie în care va sta un pic mai Aşa cum remarcă profesorul Mihai Aliman într-un text
puţin de un an de zile. publicat în Tribuna Învăţământului, „analizele [lui Eminescu]
Titu Maiorescu îşi justifică alegerea notând că Eminescu sunt de o uimitoare profunzime, evidenţiind multe tare, [în sis-
„era omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind“ şi că temul educaţional] dintre care unele se regăsesc şi astăzi. Cine
avea nevoie de el în postul de revizor „pentru a stărui cu lim- parcurge aceste documente trăieşte dureros de actual starea
pezimea spiritului său asupra noilor metode de învăţământ“.2 învăţământului românesc“.
6

Ţinând cont de pregătirea multi-disciplinară a poetului naţi-

onal, şi mă refer aici doar la domeniile menţionate de Dimitrie
Vatamaniuc în aparatul critic la secţiunea „Filosofie“ a volu- Probleme
mului Fragmentarium, adică epistemologie, gnoseologie, psi- În virtutea cunoştinţelor sale în domeniile psihologiei şi peda-
hologie, logică şi metodologie, 3 este uşor de înţeles nivelul la gogiei Eminescu este pe deplin conştient de importanţa capi-
tală a copilăriei ca perioadă de curăţie a minţii şi inimii în
1 Mihai Aliman, Tribuna Învăţământului, 15 ian. 2014 (https://tribu-
nainvatamantului.ro). 2021, p. 13.
2 Ibidem. 4 Mihai Aliman, op. cit.
3 Mihai Cimpoi, „Eminescu, lumea valorilor şi noi, postmodernii“, 5 Ibidem.
în Mihai Eminescu: Buletin (serie nouă), Nr. 1 (21) 2021, Chişinău, 6 Ibid.

Eminescu in aeternum HYPERION 115

 educarea şi formarea viitoarei personalităţi în spiritul valo-
rilor esenţiale ale unei vieţi reuşite, şi implicit, ale unei naţi-
uni pe calea adevăratului progres: binele, frumosul, adevărul,
dragostea şi compasiunea, simţul răspunderii, cinstea ş.a., de
aceea în notele şi articolele sale el face numeroase referinţe la
acest aspect al educaţiei.7
În acest sens, într-un articol din ziarul Timpul din 22 august
1880, Eminescu pune un deosebit accent pe educaţia care se
face de bună voie şi din plăcere, din punctul de vedere al ele-
vului, „sub impulsul naturii sale morale“, în contrast cu frica de
pedeapsă sau motivarea pentru câştig. El face aici o importantă
definire a trei concepte educaţionale fundamentale: învăţătura,
cultura şi creşterea. „Învăţătura“, scrie pedagogul Eminescu
„consistă în mulţimea celor ştiute, cultura în multilateralitatea
cunoştinţelor, creşterea nu consistă nici într-una, nici într-alta.
Ea consistă în influenţa continuă pe care o au lucrurile învăţate
asupra caracterului şi în disciplinarea inteligenţei“.8
O altă problemă legată de criza învăţământului în Româ-
nia, semnalată de Eminescu, o reprezintă practicarea plagia-
tului pentru a promova pe scara socială în orice fel de funcţii.
„În sfera instrucţiunii“, zice ziaristul şi criticul social şi politic
Eminescu, „corelatul hoţilor materiali, hoţii intelectuali, plagi-
atorii, cumulează ei cele mai multe funcţii, trec ei cei mai învă-
ţaţi oameni, sunt ei cei mai influenţi profesori.“9
În acest context, în lipsa educaţiei temeinice necesare orică-
rei promovări, Eminescu deplânge impostura celor ce înaintează
în funcţiile instituţiilor publice datorită abilităţii la „negustorie
de vorbe“, mai ales în cazul „semistrăinilor“. El constată dure-
ros că în România ştiinţa de carte „nu-ţi ajută la nimic dacă
n-ai doza necesară de viclenie pentru a te-ntrece cu semistră-
inii la pescuit în apă tulbure.“10
În rezumat, se poate spune că, citind rapoartele de revi-
zor şcolar dar şi articolele de mai târziu din ziarul Timpul,
principalele cauze ale decadenţei calităţii învăţământului în
România ar fi atât de natură materială, precum sărăcia bazei
didactico-materiale cu referire directă la salariile cadrelor didac-
tice, mici sau neplătite la timp, dar şi a elevilor şi a familiilor
lor, la condiţia fizică a şcolilor, adesea, unele şcoli fiind închise
câte 5-6 luni pe timp de iarnă, ori la cazul când sălile de clasă
sunt folosite în scop propriu de către unele persoane din admi-
nistraţia locală, fapte relevante pentru frecvenţa slabă a elevi-
lor la cursuri, cât şi de natură spirituală, morală, profesională,
cu referire aici la cursurile de perfecţionare a cadrelor didac-
tice – în major declin –, la dezinteres, minciună, incompetenţă,
impostură, formalism din partea administraţiilor locale dar şi
a multor cadre didactice.
Ca un fel de studiu de caz unde Eminescu ia apărarea pro-
fesorilor într-o discuţie despre cauzele degradării învăţămân-
tului, într-un articol pamflet publicat în Timpul la 24 iulie 1882,
intitulat „Şcolile noastre sunt rele“, el răspunde la un text apă-
rut în ziarul Românul unde se asuma că o cauză majoră a cri-
zelor din domeniul educaţiei se datorează faptului că pro-
fesorii se mai angajează şi în alte munci decât învăţământul
7 Mihai Cimpoi, op. cit., p. 17.
8 Eminescu, Opere, VII, Publicistică, coordonator Acad. Mihai Cim-
poi, Ed. Gunivas, Chişinău, 2001, p. 50
9 Eminescu, Opere, VIII, Publicistică, coordonator Acad. Mihai Cim- 11 Eminescu, Opere, VIII,…, pp. 286-287.
poi, Ed. Gunivas, Chişinău, 2001, p. 287. 12 Eminescu, Opere, VII,…, p. 51.
10 Ibidem. 13 Ibidem.
116 HYPERION
propriu-zis pentru a câştiga mai mulţi bani. Eminescu ia aici
o poziţie extrem de fermă şi curajoasă în apărarea profesorilor
prost plătiţi comparând munca acestora de 18-20 ani de studii
pentru a ocupa o catedră pe un salariu de mizerie, cu salariile
uriaşe ale unor directori de bancă sau ale unor funcţionari de
minister cu studii de patru clase primare.
Adevărata cauză a derivei învăţământului de la noi, consi-
deră revizorul, este nedreptatea sistematică la care sunt supuse
cadrele didactice la nivel financiar, el văzând aici nu cauza ime-
diată a problemei, ci cauza cauzei unde trebuia intervenit decisiv.
Iată-l pe Eminescu indignat:
„Dac-am întreba ce se cere pentru a fi director în Ministe-
rul de Interne ne-am aduce numaidecât aminte de omul care a
ocupat acest post, cu oarecare virtuozitate, mucenicul Simeon.
Ce s-a cerut de la el? Patru clase primare şi poate meritul de a
fi bulgar. Care e echivalentul material al colosalei munci de-a fi
pătruns misterele abecedarului şi ale celor patru operaţii? Mii
de galbeni, mobilier din Paris, etc. etc. Cum? Pentru un echiva-
lent de 300 de franci profesorul să fie obligat a şti atât de mult
şi a munci atât de mult, şi celălalt, pentru mii de franci, să nu
fie obligat a şti nimic?“11
Recomandări
Eminescu se dovedeşte a fi un bun observator al fenomenului
educaţional nu numai în ţară dar şi în general, în Europa. El
critică tipul de educaţie practicat în Occident bazat pe învăţarea
mecanică pentru acumularea de cunoştinţe, de sorginte utilita-
ristă, în detrimentul educaţiei axate pe înţelegere şi gândire cri-
tică, fundamentul a ceea ce el numeşte „creştere“, deci dezvolta-
rea interioară, adică formarea caracterului şi disciplina minţii.
În 1880, la câţiva ani după ce şi-a încheiat activitatea de revi-
zor şcolar, el, pedagogul cu pregătire multidisciplinară şi vizi-
une realistă asupra problemei educaţiei, încă profund afectat
de situaţia învăţământului din România, pe care o cunoscuse
în mod direct şi concret, scrie în ziarul Timpul unde era redac-
tor, despre importanţa primordială a alegerii cunoştinţelor şi
materiilor de studiu în toate ciclurile de şcolarizare, inclusiv
liceul, calitativ şi cantitativ vorbind, în vederea unei deveniri
nu numai intelectuale dar şi morale adecvate atât a persoanei
cât şi a naţiunii.
Iată o sugestivă metaforă folosită de el în acest context:
„copacul, ca să nu crească strâmb, trebuie îndreptat de pe când
e mlădios şi tânăr; mai târziu, când toate deviaţiunile de la
calea dreaptă s-au învârtoşat în el, geaba-l mai suceşti. Se poate
îngroşa, se poate întinde, numai drept nu va mai fi.“12
Şi vorbind despre deficienţa sistemului educaţional apusean
şi criticând aspectul utilitarist al acestuia şi apoi comparându-l
cu cel de la noi, poetul, pedagogul, filosoful român constată
cu amărăciune: „La noi nu există nici educaţie, nici utilitarism
în învăţământ, ci o îngrămădire nesistematică de tot soiul de
obiecte, o încărcare a programelor cu tot soiul de materii, din
care nici una nu se învaţă cum se cade.“13 Recomandarea este
implicită.
Eminescu in aeternum
 Aşadar, Eminescu cere de la învăţători şi profesori abnega-
ţie, adică dedicaţie totală vocaţiei şi profesiunii lor pe care o
compară cu un anumit fel de apostolat.14
El cere ca posturile didactice să fie obţinute prin concurs
– el chiar a organizat astfel de concursuri – iar titularii lor să
participe la conferinţele profesionale anuale, un fel de educa-
ţie continuă cum am zice noi astăzi, conferinţe pe care, de ase-
menea el le-a organizat.
Aşa cum remarcă profesorul Samson I. Bota, Eminescu a
considerat că întotdeauna învăţământul trebuie să fie înteme-
iat pe baze filosofice în ceea ce priveşte teoria cunoaşterii, că
trebuie să aibă în vedere dezvoltarea gândirii logice şi critice
respectând particularităţile de vârstă ale elevilor şi că accen-
tul trebuie pus pe predarea în mod adecvat a limbii române:
„Limba trebuie să fie clară, înţeleasă de către elevi, să se înte-
meieze pe graiul viu al poporului nostru.“ 15 Mai precis, educa-
ţia trebuie să-i lege pe elevi de popor, „să-i înveţe să iubească
limba patriei, pământul patriei, trecutul patriei.“
Încă şi mai precis, Eminescu voia ca „şcoala să fie şcoală,
statul stat şi omul om.“ 16
Aspecte ale învăţământului
curent în România
Aşa cum Acad. Mihai Cimpoi vorbeşte despre axiologia de azi
aplicând „grila Eminescu“,17 astfel validând relevanţa gândirii
poetului nostru naţional pentru timpul de azi, la fel, tot prin
„grila Eminescu“, putem arunca o scurtă privire asupra siste-
mului de învăţământ din România, şi nu e loc aici de o ana-
liză exhaustivă, dar măcar dintr-un anumit punct de vedere
ce poate constitui un semnal pentru o dezvoltare ulterioară.
Aşa cum scrie profesorul Sorin Ivan în revista Tribuna
Învăţământului, sistemul educaţional din România de azi este Eminescu a înţeles că educaţia de calitate este în primul rând o
departe de ceea ce ar trebuie să fie; el se află într-un „punct cultivare a spiritului, că educaţia proastă este o trecere dintr-o
minim“ când este vorba de calitate, eficienţă şi competitivitate. stare de anchiloză în alta, că fără educaţie este ca şi cum ai vrea
Potrivit statisticilor curente aproape o jumătate dintre elevi nu să fii un bun sportiv fără să faci antrenament.
înţeleg ceea ce citesc – fapt de o gravitate excepţională –, lucru
concordant cu nivelul scăzut al cunoştinţelor şi culturii gene- fundamentale ale neamului nostru, prin lipsa de orice com-
rale în rândul unei mari părţi a acestora.
Elevii nu mai învaţă şi nu sunt ajutaţi să înveţe, ceea ce indică Eminescu
eşecul sistemului educaţional de azi, alături de alţi factori cum
ar fi, de exemplu, abordările formale şi superficiale ale temelor
de studiu, rutina didactică ce pune accent mai mult pe proces
decât pe conţinut, subfinanţarea educaţiei – incluzând salari-
ile mici ale cadrelor didactice – şi nu în ultimul rând, promo-
varea în şcoală şi în societate de false valori şi pseudo-modele,
de unde şi confuzia valorică ce tulbură şi întunecă viaţa şi des-
tinul tinerelor generaţii.18
Într-un alt articol, acelaşi profesor, în aceeaşi revistă, sub-
liniază în mod impecabil relevanţa viziunii lui Eminescu asu-
pra învăţământului din România de azi. Aici autorul vorbeşte,
14 Eminescu, Opere, VIII,…, p. 286.
15 Vezi Samson I. Bota, „Mihai Eminescu – revizor şcolar“, în Dacoro-
mania, Nr. 85, 2017, Alba Iulia (www.dacoromania-alba.ro).
16 Ibidem.
17 Mihai Cimpoi, op. cit., p. 15.
18 Sorin Ivan, „Riscul formelor fără fond“, în Tribuna Învăţământului,
14 iulie 2022 ((https://tribunainvatamantului.ro).
Eminescu in aeternum
ca odinioară Eminescu, despre rolul fundamental al bucuriei
în asimilarea de cunoştinţe, bucuria nu ca un fel de act ocazi-
onal, ci ca o stare pe tot parcursul procesului de educaţie. Iar
bucuria, asociată cu starea de bine depinde de contextul gene-
ral educaţional, context ce include „condiţii bune de studiu,
atmosferă propice învăţării, confort fizic şi psihic, siguranţă,
disciplină, climat de încredere, respect reciproc, atenţie din
partea profesorului pentru fiecare elev, calitate, corectitudine,
obiectivitate, echitate, echilibru, armonie, empatie, colaborare
şi altele asemenea.“19
Sorin Ivan observă că în învăţământul de azi din România
condiţiile menţionate, pentru care Eminescu a militat cu ris-
cul pierderii postului – ceea ce s-a şi întâmplat – nu se găsesc
la nivelul dorit întrucât şi azi se întâlnesc numeroase cazuri de
acoperire didactică precară (cu suplinitori, unii chiar necalifi-
caţi pentru materiile respective de predare), şi azi, în mediile
rurale există elevi care fac naveta pe jos la şcoală şi înapoi, une-
ori în condiţii de vreme rea, de unde şi abandonul şcolar, şi pe
cale de consecinţă, ajungerea la un fel de analfabetism funcţi-
onal, şi azi există conţinuturi curriculare neatractive, o lipsă a
conecţiei cu realitatea vieţii de zi cu zi, un volum prea mare de
informaţii, teme supradimensionate ce anulează timpul liber al
elevilor, precum şi aglomerarea de sarcini extra-instituţionale,
module, cursuri şi exigenţe absurde, comportamente violente,
lipsă a disciplinei şi respectului reciproc.20
Toate aceste neajunsuri la nivel instituţional, administrativ
şi didactic, precum şi altele ce ţin de spaţiul fizic educaţional,
reprezintă o sugestivă comparaţie cu ceea ce semnala Eminescu
în rapoartele sale de revizor şcolar şi de asemenea actualitatea
criticilor şi recomandărilor sale.
Concluzii
Cum se ştie, prin fermitatea lui când era vorba de valorile
promis, prin curajul onestităţii totale faţă de cauzele naţionale,
şi-a creat şi mulţi duşmani în timpul său şi mai târziu.
De aceea scrie încă din 1932, în revista Rampa, strălucitul inte-
lectual Horia Groza: „Eminescu a devenit un fel de încercare a
puterilor: îl maltratează universitarii, îl compromit semidocţii.“21
Totuşi, în ciuda celor care aruncă cu pietre în statuia lui
Eminescu, statuia lui fiind prea sus ca pietrele să o poată atinge,
marele poet şi patriot român rămâne, în mod incontestabil, înge-
rul păzitor al limbii şi culturii române, al neamului românesc.22
Sau cum spunea Emil Cioran în 1937: „Suntem prea obli-
gaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în
suflet. Eminescu trebuie considerat un simbol naţional.“23
19 Idem, „Bucuria educaţiei, între proiecţie şi realitate“, în Tribuna Învă-
ţământului, 27 oct. 2022 (https://tribunainvatamantului.ro).
20 Ibidem.
21 Vezi Horia Groza, Colocvii, Ediţie îngrijită de Horia Ion Groza, Ed.
Logos, Bucureşti, 2022, p. 197.
22 Theodor Damian, Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu, Ed.
Eikon, Bucureşti, 2016, p. 136.
23 Vezi Mihai Aliman, op. cit.
HYPERION 117
Galina MARTEA
Mihai Eminescu
în cultura universală
L
Literatura română din perioada secolului XIX şi XX a
fost motivată în mod pozitiv de către scriitori notorii pre-
cum Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Bogdan Petriceicu
Hasdeu, Eugen Ionescu, George Călinescu, Nicolae Iorga,
Ioan Slavici, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nichita Stănescu,
Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Camil
Petrescu, Eugen Lovinescu, Octavian Goga, George Bacovia,
Ion Barbu, Vintilă Horia, Tudor Vianu, etc – creaţiile literare
ale acestora între timp fiind considerate ca bunuri spiritu-
ale universale şi de către comunitatea culturală mondială.
Pe parcurs opiniile scriitorilor români devin tot mai apro-
fundate în producea unor schimbări radicale în viaţa soci-
ală şi culturală a naţiunii, în apărarea drepturilor şi aspi-
raţiilor naţionale, în lupta împotriva inechităţii sociale, în
promovarea ideilor despre valoarea omului în societate şi
perfecţionarea cât mai civilizată a acestuia, pe conceptul
dezvoltării libere şi multilaterale a personalităţii umane, –
astfel, fără îndoială, au fost puse în lumină lucrări de mare
importanţă, ele ghidând de la apartenenţa limbii române
până la cele mai oportune şi sofisticate chestiuni ale vie-
ţii spirituale româneşti, – respectivele tematici găsindu-şi
prezenţa în opere literare recunoscute nu numai în plan
naţional, dar şi în spaţiul cultural universal.
Ca model ideal, în cultura mondială este prezent Mihai
Eminescu (n.15 ianuarie 1850, Botoşani, Moldova – d.15
iunie 1889, Bucureşti, România; poet, prozator, scriitor, filo-
log, jurnalist, politician etc.), personalitate distinsă a nea-
mului românesc şi identitate literară universală, Domnia
sa reprezentând clasicism, modernism şi postmodernism
– scriitorul care este şi va fi etern prezent în literatură, unul
118 HYPERION
dintre cei mai cunoscuţi condeieri români în întreaga lume,
Nicolae Iorga considerându-l pe Eminescu „ca fondator
şi părinte al limbii moderne române“. Prin intermediul
lucrărilor scrise de marele Eminescu s-a întemeiat mode-
lul autentic de creaţie literară, în mod aparte, poezia ori-
ginală care a îmbogăţit cultura română şi cea universală la
cele mai înalte merite, valori care vor fi mereu viabile atât
pentru literatura clasică, cât şi pentru literatura contem-
porană. Considerat ca „geniu al literaturii române“, Mihai
Eminescu în lucrările sale a abordat probleme reale cu care
se confrunta naţiunea în acea perioadă, accentele fiind puse
pe identitatea neamului românesc, iar aspectele de conşti-
inţă naţională erau centrate pe dezvoltarea cât mai bene-
fică a poporului român. Poezia eminesciană a fost moti-
vată de folclorul popular, obiceiurile, tradiţiile şi istoria
neamului, dar şi de un sentiment înalt de afecţiune pen-
tru concetăţeni, ţară şi glia strămoşească. Creaţiile distin-
sului Eminescu au fost traduse în 85 de limbi, iar poemul
„Luceafărul“ a fost recunoscut în anul 2009 de The World
Records Academy ca cel mai lung poem de dragoste scris
vreodată. Despre acest poem renumit profesorul, filolo-
gul şi traducătorul francez Alain Guillermou a menţionat:
„Nu există nici o altă operă în literatura română care să fi
fost studiată, scrutată, explorată ca poemul Luceafărul. Ar
fi de făcut o anchetă asupra motivelor prestigiului extra-
ordinar de care se bucură acest text în faţa românilor. Ar
trebui de cercetat de ce aceste strofe suscită un asemenea
entuziasm, – şi aşa de unanim: critica română, care nu se
dă deloc înapoi în faţa judecăţilor parţiale sau grăbite, se
opreşte în faţa Luceafărului, depune armele şi nu cutează
Eminescu in aeternum
 a enunţa nici cel mai mic cuvînt defavorabil“. În baza celor
relatate, la rândul nostru putem confirma de mii şi sute de
ori că creaţia literară a celebrului scriitor Mihai Eminescu
este o piatră de temelie pentru literatura română, respectiv
şi pentru cultura şi literatura universală. Cu referire la cre-
aţia literară a lui Eminescu s-au pronunţat consacraţi cri-
tici literari, personalităţi şi traducători din întreaga lume,
la rândul lor cu toţii făcând analize pertinente asupra poe-
ziei eminesciene, dar şi a întregii opere literare a marelui
scriitor român. Printre scriitorii şi traducătorii din lumea
universală se numără Amita Bhose (scriitoare şi traducă-
toare din Calcuta, India, eminescolog, din anul 1959 fiind
o mare admiratoare pentru cultura română; este prima tra-
ducătoare în Asia care realizează traduceri din poezia lui
Eminescu în limba bengali; a publicat volumele „Eminescu
şi India“, „Eminescu şi limba sanscrită“, „Eminescu şi Tagore“,
„Cosmologia lui Eminescu“, „Proza literară a lui Eminescu
şi gândirea indiană“), Rosa Del Conte (profesor universi-
tar la Facultatea de Limbă şi Literatură Română şi Filoso-
fie din Roma, academician, traducător, eminescolog şi autor
despre opera lui Eminescu, dintre ele „Mihai Eminescu o
dell‘Assoluto“/ „Eminescu sau despre Absolut “, Società Tipo-
grafica di Edizioni Modenese, 1961; a publicat articole des-
pre literatura română în diverse enciclopedii şi dicţionare de
autori, traduceri numeroase din lirica lui Eminescu), Alain
Guillermou (lingvist francez, profesor universitar, Franţa,
a publicat volumul de critică literară „La génèse intérieure
des poésies d‘Eminescu“/ „Geneza interioară din poezia lui
Eminescu“, Paris, Editura Didier, 1963), Giuseppe Manitta
(scriitor, Italia, a editat monografia „Mihai Eminescu e la
letteratura italiana“/ „Mihai Eminescu şi literatura italiană“,
Castiglione di Sicilia, Il Convivio Editore, 2017); precum şi
multi alţii care au scris despre opera eminesciană, reali-
zând concomitent şi traducerile respective – Stanislav Jerzy
Lec (poet, aforist polonez), Gülten Abdula-Nazare (profesor,
scriitor, traducător în limba turcă, editor de reviste), Emil
Zegadłowicz (poet, prozator, romancier, dramaturg, tradu-
cător polonez), Stanisław Ryszard Dobrowolski (prozator,
poet, traducător polonez).
În contextul dat, Angelo Mitchievici (profesor universitar
de literatură română şi literatură comparată la Universita-
tea „Ovidius“ din Constanţa, doctor habilitat, eseist, prozator,
critic literar român) la Conferinţa întitulată „Două simbo-
luri ale universalităţii în literatura mondială: Yunus Emre
şi Mihai Eminescu“ (organizată în colaborare cu Institutul
Yunus Emre Constanţa şi Biblioteca Provincială Loan N.
Roman, 12 octombrie 2021, Constanţa, România) a men-
ţionat: „Eminescu prezintă un spectacol fără precedent în
limba română. Supunând româna la cea mai grea încercare
a naraţiunii poetice, arată tuturor că limba română a epocii
ar putea întâlni unele abstracţiuni şi cele mai înalte forme
de exprimare, că are capacitatea de a reproduce gândirea
filosofică şi că poate exprima, de asemenea, cele mai fine
emoţii. Multe limbi au astfel de „momente“, iar astfel de
„momente“ fac limbajul unic. Oamenii sunt conştienţi de
acest moment care este în general transmis prin capodopera
Eminescu in aeternum
si autorul. La fel ca limba italiană are momentul lui Dante,
spaniola are momentul lui Cervantes, turca are momentul
lui Yunus Emre, limba germană are momentul lui Goethe,
engleza are momentul lui Shakespeare. Astfel, momentul
lui Eminescu devine fundament şi dezvăluie izvoarele exis-
tente ale limbii române ca limbă de literatură prin care se
pot scrie opere de literatură universală“[1]. Pe când Ioan
Slavici (scriitor, journalist, pedagog, membru corespondent
al Academiei Române) în memoriile sale scrie următoarele:
„Eminescu şi eu ne-am împrietenit în iarna anului 1869 la
Viena unde ne urmam studiile universitare. El crescuse la
Moldova, în Bucovina, la Sibiu, la Blaj, la Bucureşti, şi în
multele lui cutreierari mereu în mijlocul poporului român,
citise cronicarii şi multe cărţi bisericeşti, cunoştea litera-
tura română în toate fazele ei, şi în acum destul de lunga
mea viaţă n-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu dân-
sul de gândul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da
întreg pentru ridicarea neamului românesc. Încântat de
trecutul românilor şi de marile lor destoinicii, el era scâr-
bit de prezentul după părerea lui urât, admira pe bătrâni şi
se uita cu însufleţire în viitorul luminos… din această con-
vingere despre superioritatea poporului român purcedea
nestrămutata noastră credinţă în viitorul neamului româ-
nesc şi năzuinţa de a lua parte la lucrarea urmată în vede-
rea lui… Mie nu mi-a fost Mihail Eminescu poet, nici în
genere, scriitor, ci om sufleteşte apropiat, pe urma căruia
am avut multe zile de mulţumire senină, şi povăţuitor în
cele literare“[2].
Important de menţionat că Mihai Eminescu – „geniul
literaturii române“ – a fost citat şi la Vatican de către
PAPA Ioan Paul al II-lea, acesta recitând în limba română
versurile poetului român, întitulate „Rugăciune“: „Cră-
iasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne,
ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie:/ Fii scut de întă-
rire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne
coboară,/ O, maică prea curată,/ Şi pururea fecioară,/ Marie!
// Noi, ce din mila sfântului/ Umbră facem pământului,/
Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor;/ Ascultă-a
noastre plângeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/
Lumină dulce clară,/ O, maică prea curată/ Şi pururea
fecioară,/ Marie!“[3].
Revenind la Rosa del Conte (profesor universitar, acade-
mician, traducător, eminescolog, Italia), în lucrarea sa des-
pre „Eminescu sau despre absolut“ (Editura Humanitas,
2016, ediţie îngrijită, traducere şi prefaţă de Marian Papa-
hagi), varianta originală în limba italiană „Mihai Eminescu
o dell‘Assoluto“ (Modena, Italia, S.T.E.M., 1961), se men-
ţionează: „Desigur, nu este puţin ceea ce datorează gândirii
occidentale cultura lui Eminescu, dar cuvântul liric în care
se transfigurează lumea lui este scos din izvoarele tradiţiei
autohtone. Până şi temele care par luate cu împrumut din
romantismul european – acea problematică filozofico‑religi-
oasă atât de bogată şi de interesantă în chiar contradictorie-
tatea sa – îşi împlântă rădăcina în humusul creştinismului
primitiv, se încadrează în climatul neoplatonic al Patristi-
cii răsăritene. Şi dacă sufletul popoarelor se oglindeşte în
HYPERION 119
cuvântul poeţilor, Eminescu reflectă şi în aceasta istoria
intelectuală a poporului său, depunând mărturie pentru ea.
Nu este lipsit de semnificaţie faptul că Arghezi însuşi, care e
cel mai mare poet român în viaţă, nu se poate înţelege fără
a fi inserat în acea tradiţie de spiritualitate şi cultură la
care el poate şi să se opună astăzi, în mod polemic, pe plan
raţional şi practic, dar din care continuă să se inspire, fie
şi inconştient, ca făurar de cuvinte.“; totodată Domnia sa
spune: „Prin Mihai Eminescu poezia română modernă, ce
se naşte sub însemnul romantismului, aproape contempo-
rană cu mişcarea politică liberală, îşi atinge momentul liric
cel mai înalt. Într-adevăr, prin el romantismul românesc
depăşeşte faza sentimentalismului elegiac şi a acelei pietas
eroice, pentru a deveni expresia unei exigenţe propriu-zis
metafizice: problemă ce se converteşte în patos, nelinişte ce
se domoleşte în glasul poeziei.“. În continuare autoarea măr-
turiseşte: „Eminescu nu e o floare rară, desfăcută aproape
prin miracol dintr‑o sămânţă adusă din întâmplare pe solul
Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru ţâşnit
din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre
o civilizaţie tânără şi nouă, dar înrădăcinată într‑un tre-
cut de veche cultură şi de severă tradiţie. Ca şi a Luceafă-
rului său, şi lumina lui a străbătut, înainte să ajungă până
la noi, o cale lungă.“[4].
Revenind şi la Amita Bhose (scriitoare şi traducătoare
din Calcuta, India, eminescolog), în cartea „Eminescu şi
India“ (Editura Cununi de Stele, 2009, cu o prefaţă de Zoe
Dumitrescu-Busulenga) sunt înscrise următoarele: „Prima
mea întâlnire cu poezia eminesciană mi-a produs o mare
uimire. Descopeream o întreagă lume, în care Orientul se
întâlneste cu Occidentul, Europa se uneşte cu Asia, finitul
se „desmãrgineşte“ şi graniţele se şterg. Poezia lui Eminescu
în totalitatea ei, de la oda funebră La mormântul lui Aron
Pumnul până la epitaful purificat al poetului, Mai am un
singur dor – mi s-a dezvăluit astfel ca o melodie neîntre-
ruptă, îngemănând toate hotarele timpului şi ale spaţiului.
O asemenea experienţă am avut numai cu literatura indi-
ană, de la imnurile vedice până la scrierile buddhiste, de
la operele lui Kalidasa până la cântecele vaisnave şi poe-
ziile lui Rabindranath Tagore. De atunci n-am mai putut
să-l consider pe Mihai Eminescu doar un poet european.
Pentru mine, Eminescu a fost şi este un kavi (poet-întelept)
indian, un gânditor care priveşte viaţa prin prisma filozo-
fiei. Dar Eminescu e poetul României. Momentul Eminescu
simbolizează întreaga spiritualitate românească. Creaţia
eminesciană oglindeşte pe deplin cultura românească…
Totuşi Eminescu ar fi putut să fie şi un poet al Indiei.“[5].
După cum relatează Vasile Gherman Pop (poet, istoric
literar, prozator, traducător) în lucrarea „Conspect asupra
literaturii române şi literaţilor ei de la început şi până astăzi,
în ordine cronologică“ (I-II volume, Bucureşti, 1875-1876;
ediţie îngrijită şi introducere de Paul Lăzărescu, Bucu-
reşti, 1982) „poetul Eminescu, care avea abia douăzeci şi
cinci de ani şi nu publicase încă mai nici unul din textele
fundamentale ale poeziei sale, este „unul din cele mai fru-
moase talente şi am putea zice chiar cel mai impozant talent
120 HYPERION
ivit pe scena noilor mişcări a literaturii noastre“ (gândire
inspirată din studiul lui Titu Maiorescu despre „Direcţia
nouă în poezia şi proza română“ (1872). La rândul său,
Titu Maiorescu afirmă „Pe cât se poate omeneşte preve-
dea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea
sub auspiciile geniului lui şi forma limbii naţionale, care
şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire
până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvol-
tarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti“. Evident
sunt prezente şi afirmaţiile filozofului Tudor Vianu: „Emi-
nescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se
aşeze în curentul limbii şi să-şi înalţe pânzele în direcţia
în care sufla duhul ei“. Vădit, George Călinescu îşi exprimă
punctul de vedere astfel: „Poetul nepereche“… Astfel se
stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe
care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc.
Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări
pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depăr-
tări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să
le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor
sale“. Însă Enea Hodoş (publicist, traducător, istoric literar,
folclorist, membru corespondent al Academiei Române) în
volumul „Manual de istoria literaturii române“ (Editura
„Foaia Diecezană“, Caransebeş, 1893) scrie următoarele
despre Eminescu „Poezia română lirică a ajuns prin Mihai
Eminescu la o înaltă dezvoltare. El face parte dintre cei mai
mari poeţi lirici ai lumii. Gîndiri puternice şi bogate, turnate
în vorbe puţine şi surprinzător de potrivite pentru exprima-
rea lor, un fel de melodie în fraza lui, acestea sînt caracte-
risticile de căpetenie care au făcut ca să se grupeze în jurul
lui Eminescu o generaţie întreagă de imitatori şi o mulţime
neobişnuită de cititori“. Iar scriitorul Petre Ţuţea defineşte
în felul acesta: „Mihai Eminescu – „Românul Absolut“. Pe
când Zoe Dumitrescu-Buşulenga declară „Ca o stea fixă,
opera eminesciană luminează acum întregul cer al naţiei
dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algo-
ritmurile geniilor universale.“
Cuvinte înălţătoare ce înnobilează sufletul spiritual al
naţiunii române, Eminescu fiind tezaurul culturii univer-
sale. Aşadar, Mihai Eminescu a fost şi va rămâne peste vre-
muri o personalitate distinsă, un scriitor de mare valoare
intelectuală care a influenţat, motivat şi dezvoltat pozi-
tiv spaţiul literar mondial. Eminescu, în sensul deplin al
cuvântului, este mişcarea literară care reuneşte clasicismul,
modernismul şi postmodernismul.
__________
1
www.yee.org.tr/en/news/two-symbols-universality-
world-literature-yunus-emre-and-mihai-eminescu-con-
ference
2
Ioan Slavici, Eminescu – Omul. www.mihaieminescu.
eu/opere/amintiri_despre_eminescu/ioan_slavici_
eminescu_omul/partea_1.html#.Y7mmgnbMI2z
3
evz.ro/rugaciunea-lui-eminescu-recitata-de-papa.html
4
humanitas.ro/assets/media/
eminescu-sau-despre-absolut.pdf
5
www.librarie.net/p/146489/eminescu-si-india
Eminescu in aeternum
Corneliu FOTEA
Jurnalul cu Eminescu (19)
D
O dare de seamă
Despre foame şi despre ruşinea de-a trăi, la ani, 30 pe seama
celor care te cred un om făcut.
Textul acesta este doar o schiţă a unui capitol din acest
jurnal imposibil de susţinut. Deci după o zi relaş, întrebările:
Ce e cu tine? Chiar ţi-au desfăcut contractul de muncă? De
ce? Dar cei care te iubeau, prietenii tăi cei mari unde au fost?
Păi unde să fie, au fost în prezidiu, dar nu pot apăra pe
unul care loveşte în chiar tovarăşul partid, pârându-şi şefii
la brigada de control. Şi nici în unul care prin textele sale
scrise ia în râs documentele de partid, cuvântările tovară-
şului secretar general.
Dar te-au dat afară din partid?
Nu m-au dat, m-au vărsat la o organizaţie de cartier.
Aproape mi-au interzis să mai calc prin oraş.Probabil îmi
vor da la 1 septembrie un post în învăţământ, cât mai
departe de oraş. Unul însă mi-a zis că ar fi un post la Toci-
leni, mai aproape, dar cu câţiva kilometri de noroi-noroi.
La direcţa de muncă, prietenul meu Vladimir Mogâr-
zan mi-a spus că de n-aş avea studii superioare m-ar tri-
mite pe post de fotbalist la uzinele textile. Cred că şi Iancu
Swarzberg m-ar lua la el la Confecţia dacă n-aş avea studii.
Lasă Corneliu, mamă, că vii aici, dacă ai să câştigi 200
de lei pe lună ne-om descurca noi.
Ea săraca aşa se descurcă, i se par bani foarte mulţi cei
două sute de lei, ajutorul ei social.
Dar eu nu pot, eu nu mai pot. Şi mi-i foame, mi-e foame
mereu. Aş mânca orice, orice, poate şi pentru că nu mai
am ţigări şi mi-e ruşine să cer de la Ion, şi mi-e ruşine să-i
cer bani mamei, nici nu cred că are. Şi nu mă pot nici lăsa
de fumat. Mestec paie, mestec iarbă, mestec mătase de
Eminescu in aeternum
porumb. Iar în zilele în care la Voineşti plouă, plouă mai
ales în camera în care stăm noi, în odaia cei mare, plouă pe
lângă pereţi, plouă pe lângă grinzi. Mă sui în podul casei
ca să golesc vasele în care de ani de zile se strânge apa de
ploaie scursă prin găurile acoperişului, de-atunci de când
uraganul acela a luat tabla şi-a aruncat-o prin vecini. Mă
sui în podul casei şi golesc oalele de lut sau de tablă, stră-
chinoaiele mari şi gavanoasele de lut, găleţile vechi; toate
sunt pline ochi, din ele se scurge acum apa care şurluie pe
pereţi şi pe lângă grinzi.
Şi în pod dau peste câteva pachete de cărţi din fosta
mea bibliotecă.
Nu ţi le-am trimis şi pe astea – zice mama. Credeam
mereu, în prostia mea, că tot ai să te-ntorci tu, o dată şi o
dată, într-o zi acasă şi…
Desfac pachetele, sunt patru, le-am făcut în 66. Peste
ce dau: Shakespeare, volumele cumpărate în ‘61 la Cara-
cal, Proza lui Eminescu, aceeaşi ediţie cu exemplarul pe
care la Botoşani îl aveam de la H., Rabelais, Gargantua,
Don Quijote, Fr. Villon, acum văd că le-am împachetat
pe rafturi, pe literaturi şi astea trebuiau expediate după
plecarea mea. Şi mai sunt şi altele. Am ce citi, am de ce
plânge, mă plânge.
De ce am fugit atunci la Severin? Visam să stau şi eu la
oraş sau poate pentru că prea mă îndrăgostisem de fetiţa
aceea şi nu ştiam cum s-o rezolv?
Nu, nu, îmi era dor de un oraş.
Aş fi stat chiar şi la Caracal dacă aflam vreun post acolo,
în vacanţă. Iar dacă s-a găsit la Severin acolo am rămas. Şi
cum aş fi întâlnit-o pe Caterina de n-aş fi mers la Severin?
Unde aş fi mai putut s-o întâlnesc?
Nicăieri, nicicum. Numai acolo a adus-o Dumnezeu,
spre cercarea mea.
HYPERION 121
 Sunt un amărât. Acum nu mai sunt nici măcar un
amărât vesel.
Recitesc Ghepardul. Frumoasă, cumplit de frumoasă
carte. Eu n-o să am niciodată răgazul să scriu o aseme-
nea carte. Eu aş scrie, dacă voi scrie, doar povestiri în sti-
lul americanilor, ca Hemingway, ca Saroyan, ca Sallinger.
Curios, teatrul l-am trimis aproape tot la Severin, am /
aveam acolo un Ibsen aproape complet, dar am şi aici un
Peer Gynt. Cumplit mai semăn cu acest mare risipitor.
Numai că pentru mine nu mai e nicăieri o Solveig. Unde
să fie? K. nu va putea fi Solveig a mea, prea s-a gândit o
viaţă-ntreagă la Peer al ei. Nici n-am plecat bine de lângă
ea şi. Dar poate că vorbesc prostii, poate că bat câmpii.
Îi spun de întâmplările de la Botşăni. Nu-i vine să creadă.
Nu se gîndea decât la H. De unde ştie că m-ar putea iubi
fata asta? Poate doar mă admiră, poate.
Ce admiraţie o mai fi asta – zice K. – dacă ea îmi spu-
nea mie că ar fi fericită să stea fie şi o săptămână undeva,
numai cu tine?
Să stăm de vorbă probabil, să ne săturăm de vorbit. S-o
crezi tu că de asta, s-o crezi tu cu poeţii tăi.
Şi tu ai fi făcut la fel, dacă erai în situaţia ei şi dacă întâl-
neai un ins ca mine?
Dar n-am făcut la fel? – zice ea. Nu m-am luat ca nebuna
după un bărbat însurat şi cu un copil şi dotat, pe deasupra
şi c-o nevastă nebună de geloasă pe deasupra?
Da, dar tu trecusei prin experienţa unui mariaj nerea-
lizat, aveai destulă experienţă sexuală, chiar deplină, cum
spui chiar tu, ori H. e încă fecioară.
O fi, dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei, te
ajungea repede din urmă, e deşteaptă, e şi sentimentală şi
ca orice ebree, e şi o voluptoasă.
Şi înghit în sec. Uite cum vorbim noi de o posibilă dra-
goste nebună!
Ai fi vrut oare să se zntâmple aşa?
De cât să te încurci cu vreo şteoarfă, că sunt destule la
Botoşani şi să mă mai şi îmbolnăveşti de vreo boală urâtă.
Preferam să te culci cu ea, cel puţin H. îmi este egală. În
multe. O Florica sau altele ca ea, care te vânau.
Cum ai spus? Mă vânau?
Da, te vânau. Ce ştii tu? Erai Cadelcu de la ziar, un ins
de-o seriozitate călugărească sau, mă rog, de activist devo-
tat, cum să nu vrea fetele să-ţi facă feliul?
Să-mi facă feliul? Cum vine asta? Şi bărbaţii pot fi vânaţi
ca să fie înjosiţi sau, mă rog, supuşi?
De ce nu – face ea. De ce nu? Puţine mai ştii încă des-
pre asta, bărbăţele.
Teoretizezi – o incit eu – ca să nu te mai întreb de Seve-
rin, de cel de care am zis că nu m-aş supăra dacă te-ai culca
cu el. Am dreptate?
Poate.
Dar te-ai culcat cu el?
Te-ai fi supărat dacă aş fi făcut-o?
Nu prea tare. Aş fi zis că eu am pus la cale asta, eu am
provocat-o. Nu eu ţi-am spus să te plimbi cu el, să te afişezi
122 HYPERION
pe unde se poate cu el. Nu-ţi ziceam eu că de-o fi şi-o fi şi-o
fi şi n-ai să mai poţi scăpa şi de ţi-o zice inima şo!, fă-o! Ei?
Ei, ce?
Ţi-a spus inima ceva, cândva, cumva? Mi-a spus dar.
Chiar vrei să ştii?
Nu, aş vrea mai curând să ştiu dacă cumva te-ai culcat
cu celălalt, cu N.
Asta spune Zulnia?
Nu, ea nu mai spune, împrăştie prin tot târgul.
Să fie sănătoasă. Nu spun că N. nu ar fi un bărbat cu
care să-ţi pierzi capul, dar e prietenul tău şi eu tot aşa îl simt,
doar ca un prieten. Punct.
Şi aşa treceau zilele.
Foame, ciondăneli, ruşine, evitarea unor răspunsuri
tranşante şi mai ales aşteptarea unei date, cea de trei
septembrie.
Între timp imaginarea unei singure secvenţe eminesci-
ene. Cu H. în locul Cezarei şi în locul lui Paul, în chip de
Ieronim, cum propuneam, chiar eu.
Şi era frumos şi era demonic de frumos şi eu eram în
acelaşi timp Euthanasius şi-i priveam pe cei doi făcând dra-
goste şi erau, nici nu mai încape îndoială, mult mai fru-
moşi decât aş fi fost eu cu H.
Obsesii sexuale, foame, obsesii literare şi la orizont
cuvântul vărsat.
Laodiceeanul.
Şi zilele treceau greu şi nopţile treceau şi mai greu şi
Caterina era ispititoare şi nu se sfia şi doar ochii Ioanei spu-
neau că ceva nu va fi cum trebuie. Dar ce oare?
Şi iar foame şi iar visul cu iazul de la Ipoteşti, în chip
de spaţiu al lui Euthanasius.
Citeam Caterinei şi-i explicam ce vedeam. Şi
vorbeam de N.
Şi ea râdea graseindu-i numele. Dar ei, pe la spate erau
la fel, căci eu nu vedeam în coşmarurile mele decât faţa
ei, pe ea, Cezara înaintând către acel Ieronim, brun sau
blond. Şi mă gândeam la Eminescu şi voiam să-l întreb şi
nu ştiam ce anume şi mai ales ce spune când în vise spu-
nea ceva, aruncând vorbe peste umăr, numai peste umăr.
Şi numai din profil puteam să-l văd iar chipul numai ca
un vag contur.
Aveam să-l văd vreodată în lumea aceasta cu adevă-
rat? Aveam să aflu vreun adevăr din cele ce aş fi vrut să le
ştiu? Greu de crezut.
Găsind în pachetele de cărţi netrimise la Severin şi edi-
ţia cea veche din Geniu pustiu, am tras Caterinei, Mioa-
rei şi lui Ion o disertaţie de-au rămas cu gura căscată, des-
pre cei doi tineri români care-şi caută moartea ce o merită,
folosind vorba Brâncoveanului când fiul cel mic s-a ferit
de moarte: Nu-ţi meriţi moartea, fiule!
Susţineam anume că Toma este un demon pentru că nu
iubeşte şi e pedepsit să nu moară, să nu se stingă. Amin-
team fragmentul în care eroul ajunge undeva în gheţu-
rile siberiene, acolo unde totul se mortifiică, dar nimic nu
moare. Unde nu e iadul, ci îngheţarea, nu moartea urmată
de ispăşire, ci moartea veşnică, mortificare, indiferenţa. Nu
Eminescu in aeternum
ştiu cât m-or fi înţeles atunci. Cred că am reluat subiectul
într-una din scrisorile mele deznădăjduite către poet, în 89.
Dar cea mai tristă zi a fost aceea în care hotărâsem să
ne preumblăm prin locurile cele mai dragi, lanurile de
către Răsărit, unde descoperisem culoarea, pădurea unde
descoperisem, copil fiind, liniştea fremătătoare, dealurile
de la Sud.
Erau locurile mele, sub dealul din Sud, în visele mele,
era un fel de cetate, de pe celelalte dinspre Apus se vedea,
în amurguri senine, Ceahlăul, în pădure mai erau locu-
rile acelea la care-mi dusesem amorul, era un iaz pentru
Luli, fata numită Clemance, dumbrava din dealul de către
Slobozia îmi amintea de Filipina şi de Elena, pe prima o
vedeam venind către dumbravă în rochie bleu cu desene
mărunte la fel ca în dumbrava de deasupra Iaşului, spre
Miroslava; pe cealaltă, pe mica mea elevă, alergând să mă
întâlnească, într-o fustiţă roşie.
Ce era rău, foarte rău, era că n-o vedeam deloc, dar
chiar deloc pe Caterina în spaţiile acelea. Intre tufele de
măceş şi păducel, pe sub merii şi perii sălbatici din acea
dumbravă nu mă mai aştepta nimeni.
Satul meu era un loc de exil, acolo s-ar fi putut plasa
jurnalul scris în formă de poem Voluptatea de-a fi exilat.
Sau jurnalul lui Pavese.
Mă gândeam la Eminescu târându-şi umbra pe străzile
Botoşanilor în anii de după 1883. Aşteptând sau nu pe Bălă-
uca sau Berecheta, cum îi spunea biata Harieta.
Da, totul îmi era strein, totul se sfărâmase, nu mai era
nicăieri nici o bucurie. Nici în grădina casei, cea pe care-o
visam adesea, cu vişinii şi cu prunii şi cu nucii şi zarză-
rii şi aguzii ei.
Streină, streină, streină.
Murisem oare? Eram doar umbra mea care vizita, cum
se spune că fac sufletele morţilor, locurile dragi ca să-şi ia
rămas bun?
Asta am învăţat eu în luna aceea la Voineşti. Atunci pro-
babil m-am gândit la cei şase ani ultimi ai poetului şi am
imaginat un fel de jurnal apocrif, un fel de ultimele sonete.
Şi m-a apucat dorul de Botoşani care era acum pentru
mine cel mai bun loc în care te puteai ascunde ca să mori.
Şi mi-am amintit deodată că din Botoşani se ieşea prin
câteva locuri, la Est printre cimitire şi mai ales la puşcă-
rie, la Sud, pe drumul Iaşilor, pe lângă spitalul de nebuni,
la Vest erau trei ieşiri, prima ducea la mănăstirea Popă-
uţi, a doua spre cazarme şi mai ales spre morga oraşului,
a treia, care era drumul Sucevei, ducea către fosta mănăs-
tire de la Agafton.
Şi am început să urzesc o naraţiune care s-ar fi intitu-
lat Murind la Botoşani. Încă nu ştiam de cartea lui Mal-
raux Murind la Madrid.
De gândul acestei naraţiuni ştiam că nu voi mai scăpa
niciodată. Dar trebuia să ajung acolo, să mă duc la locul
morţii mele. Cu moartea Ioanei în suflet. Cu moartea vise-
lor mele de notorietate, căci nu mai eram decât un vărsat
la Tocileni, cu moartea iubirii, ştiind acum cu certitudine
că nu o mai iubesc pe Caterina, că ea trecuse deja între
Eminescu in aeternum
acele frumoase umbre, poate egală cu Filipina, poate cu
Elena, în amintirile frumoase, iar cea care venise târziu, în
aprilie era o alta. Nu ştiam care, aveam să aflu peste ceva
vreme, cu vârf şi îndesat.
Pe toate acestea, ca şi moartea Ioanei, aveam să le aflu
numai şi numai acolo şi încă înainte de-a se încheia anul
jurnalului cu Eminescu.
Un singur stâlp îmi rămânea în lumina necruţătoare a
adevărului: Umbra Lui, blestemul Lui, căci îmi dădeam
din ce în ce mai bine seama că deveneam pe zi ce trece
un ins tot mai scrântit întru Eminescu (A se observa cum
îl parafrazez pe tavarişci Lenin care-l numea pe Tolstoi un
moşier scrântit întru Hristos. De unde să ştie bietul tava-
rişci Ilici şi literatură‘?)
Aşadar nu ştiam cum să plec mai repede acasă la Boto-
şani, eram, acum înţelegeam mitul, ca feciorul de împărat
care calcă fără să ştie în Valea Plângerii; m-apucase dorul
de locul morţii sau morţilor mele.
Si nu găseam încă nici un pretext să plec.
(În jurnal întoarcerea acasă e notată la 4 septembrie. Se
vede că deschiderea anului şcolar, cu posibila mea numire
ca suplinitor pe vreun post, a fost motivul mult aşteptat al
evadării din Valea Amintirilor.)
Sâmbătă 4 sept., ora 6 d.a. Am revenit acasă! Ce
înseamnă acasă nu ştiu încă. Cert e că la Voineşti nu m-am
simţit acasă, dar pot oare să spun cu mâna pe inimă unde
mai sunt eu acasă?
Să las asta!
Am vrut să scriu iar în jurnal. Am ceva deosebit de
notat? Nu, doar că azi nu am realizat nimic din ce voiam să
fac. Sunt ori obosit, ori nervos, ori ceva mi se pregăteşte de
nu pot scrie ordonat. Parcă aş fi uitat să scriu. Sunt multe
încă împotriva mea, multe foarte multe, multe împreju-
rări, multe persoane. Multe şi al naibi de bine amestecate.
Nu ştiu ce se va întâmpla cu mine; problemele Caterinei
le-am rezolvat ori s-au rezolvat de la sine. Dar nu pot tri-
mite azi bani, ci abia luni. Nu ştiu cum aş putea s-o ves-
tesc, nu ştiu ce va fi cu ea. Până la ora 12 noaptea, aseară,
erau toate de partea mea, a ei cu mine, acum s-au întors
iar împotrivă o seamă de forţe.
De ce? Parcă aş bănui dar nu-mi vine să cred asta.
Nu mai scriu. Nu pot. Mai târziu. Mai târziu. Acum
nici stiloul nu mă mai ascultă. Şi n-am băut decât apă şi
citronadă.
Raportează Paul. În acele zile ne-am adunat pentru
ultima oară în traftir. Fără inscripţiile de pe pereţi, fără
magnetofonul lui Kroc, fără paciaure. Aproape numai noi
bărbaţii. Nu mai aveam despre ce discuta. Sergiu venise cu
băutură; s-a făcut cafea şi am tăcut împreună.
Cadelcu nu mai avea nici un subiect de vorbă, nici
măcar despre Eminescu.
Era trist, îngrozitor de trist. Aflarăm că i s-a dat un post
de învăţător, suplinitor bineînţeles, la Tocileni, la cinci sau
HYPERION 123
poate doar trei kilometri de drum cu noroi, după ce cobori
din autobuzul de Stăuceni.
Murmura doar: Aşa-ţi trebuie, Cadelcule, la Tocileni.
Dar arată-le că ai doar 30 de ani şi ştii şi mai ales poţi s-o
iei de la capăt.
Bea şi rostea doar cuvintele astea.
Apoi a venit Florica şi ne-a spus verde: Căraţi-vă la
căşile voastre, că vreau să mă fut cu Cadelcu pentru ultima
oară. De săptămâna viitoare se însoară iar şi noi vom fi
doar rezerva. Cine ştie dacă vom mai fi vreodată ce am fost?
Cred că era beată.
Am plecat cu toţii spre cârciumă, obţinând de la Cadelcu
doar promisiunea că ne va duce totuşi la iazul de la Ipoteşti.
Chiar dacă nu vom mai găsi acolo, cum ne promisese, insula
lui Euthanasius. Ne şi asigurase că nu toţi o pot vedea. Une-
ori li se arată tuturor, alteori nici unuia.
INTERMEZZO
Acesta ar putea fi un final al jurnalului cu Eminescu, dacă
odată cu venirea acasă a celor dragi, soţia şi fiica, perso-
najul nostru ar fi scăpat de Eminescu.
Din păcate, chiar de v-aţi pierdut cumpătul cu acest
vărsat de la gura Domnului care se tot lamentează, agă-
ţat de pulpana lui Eminescu, mai trebuie să înduraţi cal-
varul a încă jumătate de an, căci deslegarea celor încâlcite
în ianuarie 1971 se va produce abia pe la începutul lunii
aprilie 1972. Iar cuvântul din poveste înainte mult mai este.
Răbdare deci, doamnelor şi domnilor, răbdare şi tutun,
dacă vreţi să aflaţi ce năpăşti au mai căzut pe capul bietu-
lui Corneliu Fotea alias Radu Cadelcu, personaj trăitor în
Botoşanii anilor 1968-1975. Măcar aşa ca document uman.
Dacă vreţi mai rămâneţi cu noi căci urmează doar înse-
rarea unor pagini de jurnal şi-a unor documente. Din acel
moment Cadelcu îşi duce singur crucea.
11 septembrie, ora 15. Am terminat cafeaua. Sau nu!
Mai am o duşcă bună şi câteva fumuri din ţigara asta, până
ce va veni apa caldă am vreme să termin carnetul acesta.
S-o iau de dimineaţă. M-am trezit la 8 fără ceva, foarte
excitat. Nu ştiu de ce, poate obsedat de paginile ce le-am
scris chiar aici despre întâmplarea cu bărbatul de la Seve-
rin, poate numai pentru că am certitudinea că în poza în
care eşti doar în bluza de pijama nici măcar nu ai chiloţi
(poţoţoni!) Prostii, vei spune tu deşi cunoşti care-s nebu-
niile mele în singurătate.
Visasem că nu te pot opri de la întâlnirea cu acel băr-
bat, ba chiar că eu te trimiteam anume. Că voiam să vă
văd împerechindu-vă. Ce-ar mai face Herr Freud analize
pe un vis ca acesta!
Şi nu vedeam deloc faţa ipochimenului. Nu m-am sim-
ţit bine şi am renunţat la gândul de-a merge la şcoală. Ce
vor spune ei când vor afla mâine sau luni când am să merg
eu iarăşi acolo. Am fost pe la gazetă. Cântec mi-a dat 26 de
lei pe cele două note, bani suficienţi pentru alte deplasări
124 HYPERION
la Tocileni unde sunt învăţător şi pentru cumpărăturile
ce voiam să le fac.
Am plecat de la Nicu Cântec şi mi-am amintit că ar
trebui să-i înapoiez cărţile, deşi el spune că tot Eminescu
ar fi mai bine să aleg şi deci nu i le voi înapoia. Am ple-
cat gândind că poate găsesc totuşi o scăpare de obsesia de
Eminescu sau că nu pot scăpa de el decât scriind o teză de
licenţă, dar care? Cine îmi mai acceptă acum Geniul mor-
ţii la Eminescu? Acum după atâtea clarificări ideologice
făcute de tarăşu la Teze şi după?
Să vedem. M-am dus la piaţă, am luat ţigări, apoi varză,
roşii, morcovi, ardei, vinete. Destule. M-am întâlnit cu
Haşu, l-am acompaniat la o cafea, bârfind.
Mi-a avansat încă 25 de lei pentru o geantă de voiaj.
Am plecat cu el către teatru. M-a prezentat domnului Rai-
ciu, noul director şi poate aducătorul vostru de la Iaşi. Am
întârziat la el vreo jumătate de oră vorbind de una şi de alta.
Poartă mustăţi şi a mai îmbătrânit. Era să nu-l recunosc.
I-am făcut invitaţia de-a locui cu mine până vă întoarceţi
voi de la Iaşi, lunea care vine. Am plecat de la dânsul şi
împreună cu Haşu am intrat în atelierul de feronerie de
la teatru, punând la cale scheletul unui felinar de fier for-
jat pe care o să mi-l fac după ce încheie meşterii lucrul la
Răzvan şi Vidra.
M-am revăzut cu Doru Buzea, cu Titi şi când acesta
a zis că mai trece pe la mine, Haşu a mârâit. Ne-am des-
părţit şi el încă mă sfătuia să nu-l mai primesc pe la mine.
Nici n-aveam chef, deşi aş fi vrut să mai discutăm despre
textul meu, pe care el pretinde că l-ar fi dat celor de la tea-
trul din Bacău unde e acum angajat. O să facă iar un spec-
tacol Titi ca în Jurnalul unui nebun?
Cine ştie, s-ar putea să se joace totuşi Glodul alb. Dar
numai dacă nu vor descoperi tovarăşii cine mai ştie ce
vorbe jignitoare la adresa lui tov. Partidu.
La cofetărie Alexei Rudeanu şi Valea; m-am oprit cu
ei pentru o ţigară şi o cafea. Vorbeam de cartea lui Goma,
de o carte a lui AEB, ca şi de-o posibilă vizită a acestuia
la Botoşani. Valea spune că îl va invita pe la noi. Ştiu că
AEB doreşte de mult să vadă locurile prin care trecea cu
bunica sa în drumul către capitală. El spunea că Botoşanii
şi mai ales bulevardul erau tare frumoase. Să dea Dumne-
zeu să fie aşa. Ar trebui de fapt să-i scriu, să- i trimit Exi-
lul, poate şi textul de la Glodul Alb, iar dacă l-aş putea
întâlni cred că ar fi singurul cu care aş putea vorbi serios
despre Eminescu.
Dar când? Dar cum?
Vise! Când o să pot eu dactilografia textele astea? Azi
cât aştept legătura cu Iaşul, cu tine, poate. Numai puţin
să-mi aprind o altă ţigară.
Aşa deci. M-am despărţit de Valea în faţa alimentarei.
Mi-a cerut Ruga pentru un recital de poezie patriotică plă-
nuit de dl. N. Olteanu, regizorul care montează Răzvan.
Am intrat să cumpăr cafea – aş fi luat şi costiţă dare era
prea mare coada.
Acasă m-am apucat de făcut mâncare, dar mai întâi am
băut o cafea. Am dres ciorba, am spălat vasele, am mâncat,
Eminescu in aeternum
o ciorbă grozavă şi numai de mine făcută. Luni când o vei
gusta sigur ai să mă lauzi, că mă descurc şi în probleme de
ciorbă. Iar cafeaua am făcut-o prin opărire şi cât o beam
m-am gândit să scriu aici.
M-am rugat apoi Celui de Sus să te am luni acasă, ori-
cum vom avea de mâncare până la leafa ta.
Scuze, am fugit urgent la baie!
Aşa. Dacă vine apă caldă voi spăla şi cerşafurile şi feţele
de pernă; se usucă ele până luni. Poate spăl şi cuvertura
galbenă. Apoi după, între şase şi zece, la fosta mea insti-
tuţie, voi dactilografia Exilul, Ruga şi Glodul Alb, poate
şi Horror vacui.
Le trimit şi lui Ioanid, că tot i-am promis şi, nu mai
încape îndoială, lui AEB.
Ajuns acasă voi curăţa grajdiurile lui Augias şi trafti-
rul de tot mâlul care… Baia, uscătorul, bucătăria, deba-
raua, holul. Între timp voi prepara o costiţă cu varză ca-n
poveşti. Ai să vezi. Şi chiar salată de vinete şi atât.
După ce mă voi fi închinat cum fac de la o vreme în
toate serile, am să mă culc, de nu scriu tabletele acele soci-
ale comandate de Nicu, poate va reuşi să le publice.
Zic asta că nu ştiu dacă or să mă lase ei să vorbesc eu
despre problemele sociale, acum după ce m-au vărsat. Sunt
un indisciplinat, un ins care nu- şi ţine gura, iar acum –
vuieşte târgul – unul din cel mai depravat depravaţi din
câţi i-a avut Botşănii. Ia auzi? Oi fi!
Dacă nu pot dormi voi citi, mai ales din Eclesiast. Iar
mâine voi cerca să fiu prezent la consfătuiri, şi, dacă nu pot
Eminescu in aeternum
stau în casă şi mă gândesc la o altă temă pentru lucrarea
de licenţă. Am eu prin gând nişte variante. Şi trec serios
pe învăţământ şi-i bag în pizda măsii pe toţi activiştii şi
şleahta lor. Acolo.
Cred că nici la Vorona nu mă voi duce cu Haşu şi cu
doamna aceea. Voi scrie scrisorile mereu amânate către cei
doi inşi care mi-s dragi, poate şi pentru doamna Ciornei,
voi face planificarea la istorie şi la geografie. Mâine, deci!
Până la noapte vedem noi ce vom mai face. Noaptea asta
trebuie să fur câţiva trandafiri, de data asta cu foarfeca şi
cu mapa. Poate voi şi scrie ceva, mai vedem noi.
Şi va trece şi duminica asta.
Luni dimineaţă am să merg la şcoală.
Te va primi Haşu.
Când voi reveni la oraş, peste aproape 48 de ore, ai
să-mi deschizi tu uşa. Auzi, Ticuş, îmi vei descide tu. Şi-o
voi auzi iar pe Ioana gângurind undeva prin casă. Ori de
va fi soare am să vă găsesc prin parc la plimbare.
Doamne, oare aşa va fi? Oare nu cer prea mult?
Trebuie să mă rog, dar rugăciunea e numai pentru
Cel de Sus!
Şi dacă toate vor fi cum trebuie mă voi putea gândi cum
să reiau lucrarea despre Eminescu. Mai ales că dl Husar
s-a întors, am să-l abordez direct. Să-i spun de subiectul
de care de fapt dumnealui ştie de vreo doi ani.
Mai sunt 48 de ore până ne vom revedea aici, acasă.
HYPERION 125
Leo BUTNARU
u
Corespondenţă pe timp de război
Leo Butnaru întreţine corespondenţă cu mai mulţi
colegi din diferite ţări, inclusiv din cele aflate în război. Vă
prezentăm unele secvenţe dramatice din Rusia şi Ucraina.
Scrisoare din Rusia
E. A. către Leo Butnaru
D
10.VII.2022
Dragă Leo!
Deja nu-mi mai este frică de nimic în ce mă priveşte
doar pe mine. La 15 ani, am fost împuşcat dintr-o armă de
vânătoare cu un glonţ numit „jakan“, destinat urşilor, cali-
brul 16. La vârsta de 19 ani, exact de ziua mea, căpitanul
trupelor de frontieră pe nume Veriovkin a ordonat soldaţi-
lor săi să mă împuşte în timpul înscenării unei încercări de
evadare la graniţa sovieto-finlandeză. Ordinul a fost anu-
lat înainte de execuţie, în ultimul moment, la ora 5 dimi-
neaţa. Un detaşament afgan de mujahedini a încercat să
mă vândă în piaţa de sclavi din Kandahar în 1995. Poezi-
ile mele m-au salvat atunci, se dovedeşte că unele triburi
afgane au un obicei: nu pot atinge poeţi şi dervişi, pentru
că Allah îi pedepseşte. Muream de ger într-o noapte polară
într-un ATV-amfibiu defectat, cu doi camarazi, fără cone-
xiune cu lumea şi fără şansă de a supravieţui, în 2009. Am
supravieţuit absolut întâmplător, buldozeristul a făcut o
prostie şi, în lipsă de combustibil, a mers pe urmele noas-
tre. Iar prostia lui ne-a salvat.
[…] Acum – despre război. De ce are nevoie un război
pentru a continua şi pentru a se intensifica, ca ploaia care
se transformă mai întâi în torenţială, apoi în lapoviţă şi
în cele din urmă în zăpadă cu grindină, tunete şi fulgere?
126 HYPERION
Ură. Războiul este alimentat de ură, oarbă, aprigă, răstur-
nând orice argumente, orice logică, orice motiv. Abruti-
zarea, îndobitocirea din timpul războiului (îmi cer scuze
dobitoacelor, ele nu şi-au permis niciodată ceea ce şi-a per-
mis aşa-zisul „om“) nu duce la victorii sau înfrângeri pe
câmpul de luptă, duce la un singur rezultat – autodistru-
gerea. Pentru a menţine ura la un nivel înalt, este nevoie
de un flux constant de informaţii despre crimele monstru-
oase ale părţii opuse. Imaginea inamicului creată şi culti-
vată zilnic trebuie să arate extrem de dezgustătoare. Uci-
gaşul nu ar trebui să aibă nici măcar umbră de îndoială
că este angajat într-o afacere importantă şi utilă, ucigând
oameni de o mentalitate diferită sau pur şi simplu ucigând
oameni. Principalul rezultat pe care, în idealul său, războ-
iul vrea să-l obţină de la noi este să moară cât mai mulţi
dintre noi, oameni vii, ba chiar este de dorit să moară toată
lumea, nimeni să nu supravieţuiască nicăieri. Apropo, toc-
mai această versiune a rezultatului evenimentelor a fost
descrisă cu brio de Puşkin în povestea Cocoşului de Aur.
Aceasta este ultima poveste pe care Poetul a scris-o în viaţa
sa. În ea, regele Dadon e martor la moartea fiilor săi şi a
armatelor acestora într-un război unul împotriva celui-
lalt. Asistând la moartea tuturor participanţilor la bătălie
până la ultima persoană din ambele armate!!! Aceasta este
apoteoza războiului, victoria sa asupra raţiunii, omului. Şi
vioara principală din această orchestră infernală e mânuită
nu de arme, nu de bombe, nu de arme fizice, ci de Ură. De
aceea îi conjur pe toţi să nu mai urască oamenii, chiar şi
pe cei care se opun (de orice parte a baricadei!) cu armele
în mână, pentru că ura este sinucigaşă pentru fiecare per-
soană din ambele părţi ale tranşeelor.
Primul slogan al urii satanice: „Voi toţi sunteţi făcuţi
de o singură mamă! Toţi sunt vinovaţi! Toţi sunt jigodii!
Universalis
 Toţi trebuie să fiţi ucişi-ucişi-ucişi!!!“. Asta vrea războiul de
la noi. Acestea sunt strigătele lui isterice, aceasta este pâi-
nea şi apa lui: să îi certe pe toţi între ei, să distrugă lumea!
Nu există ură sacră. De asemenea nu există nicio
Patrie-Mamă, care să cheme la moarte, de dragul ei, copiii
ei! Această imagine ticăloasă a fost inventată de apparat-
ciki (în trecut, un funcţionar sau activist plătit al partidu-
lui sau guvernului sovietic, care deţinea o poziţie impor-
tantă de conducere, dar nu de prim rang – l.b.), lacheii
puterii de stat, de dragul propriei mântuiri egoiste. Gân-
deşte logic: ce fel de mamă şi-ar trimite copilul să moară
pentru ea? NU!!!!!!!!!!!!!!!
Nicio mamă nu-şi va trimite copilul la moarte. Trimi-
terea propriilor copii la moarte este o minciună propagan-
distică şi o prostie a funcţionarilor ce se ascund în birouri,
gata să distrugă întregul popor, orice popor, toate popoarele
lumii – de dragul unei efigii fictive, găselniţa „Patria-Mamă“
– o sadică şi ucigaşă de copii. În realitate, astfel de mame
nu există. Şi slavă Domnului că nu există. Dumnezeu este
mult mai milostiv cu omul decât, din păcate, omul însuşi
cu semenul său.
Ne place mai ales să trimitem oameni la moarte în
numele a ceva. În timpul existenţei omenirii, în numele vii-
torului său luminos, în numele păcii mondiale, în numele
lui Dumnezeu atotputernic şi atotmilostiv. În numele iubi-
rii frăţeşti şi a dreptăţii au fost chinuite, sfâşiate, împuşcate,
spânzurate, sugrumate, arse, înfometate până la moarte,
înecate, îngropate în pământ atâtea vieţi nevinovate, cât
nu costă niciun fel de viitor lumioss, niciun fel de pace în
întreaga lume, nicio dragoste şi dreptate! Nimic nu merită
viaţa! Viaţa este nepreţuită!
Toţi oamenii sunt diferiţi. Este imposibil, este crimi-
nal să îi pui pe toţi în aceeaşi grămadă. Suntem diferiţi. În
iarna din 2020 până în 2021, mi s-a amputat degetul de la
picior, de îndată ce am ieşit din spital, din secţia de şase
persoane, dintre care au murit cinci chiar în faţa mea, a
venit o veste groaznică: fiica mea de 16 ani fusese arestată,
pentru că participase la mişcarea tinerilor pentru elibe-
rarea lui Navalnîi. Iar eu, pe picioare bolnave, cu o rană
nevindecată, am mers la poliţie să-mi protejez copilul. Am
trecut prin patru procese – o judecau atât pe ea, cât şi pe
mine, ca părinte. Eu am fost achitat, dar a trebuit să plă-
tesc o amendă pentru fiică, zece mii. Timp de şase luni,
aproape până în ianuarie 2022, fiica a fost sub suprave-
gherea poliţiei. În casa noastră, fără avertisment, oricând,
timp de şase luni, intrau cu verificări poliţiştii. În februa-
rie, a început războiul, iar eu am ajuns de trei ori în spital,
aflându-mă acolo 42 de zile, supravieţuind la două operaţii
de eliminare a tumorii, prima fiind nereuşită. Iar când am
revenit acasă, mi-a solicitat un interviu Al-Jazeera. Acelaşi
canal care l-a intervievat pe Osama bin Laden. Le-am pro-
mis să răspund cât mai sincer la întrebările despre război,
dar de asemenea le-am spus că voi lua în considerare fap-
tul că fiica mea a fost ţinută într-un ospiciu timp de o lună,
„spre binele ei“, după cum spuneau, tixind-o cu droguri. A
trebuit să mă gândesc foarte bine înainte de a spune un
Universalis
cuvânt în direct, înţelegând clar că principalul lucru este
ca fiica să se întoarcă vie acasă şi să nu devină victima acci-
dentală a vreunei „greşeli“ medicale.
Nu mi-e ruşine de mine sau de fiica mea. Când am ieşit
din spital, nişte persoane pline de compasiune mi-au scris că
cel mai bun lucru acum este să-mi iau familia şi să părăsesc
„ţara asta“, aşa cum au făcut deja mulţi oameni cunoscuţi
din Rusia. Dar de ce ar trebui să părăsească Rusia oame-
nii cumsecade şi nu cei a căror conştiinţă este pătată de
sânge? Nu am de ce să mă simt vinovat în faţa Rusiei, nu
voi fugi de aici. Primul lucru pe care l-am făcut după spital:
am fost la cazarmă, la soldaţi, la recruţi. Le-am citit poves-
tiri şi poezii despre Milă şi Iubire! Nu despre ură. Deoa-
rece cu soldaţii cineva trebuie să vorbească neapărat într-o
limbă umană, pentru că ei sunt copiii noştri şi este necesar
să vorbim cu ei despre dragoste, despre faptul că da, poţi
muri pentru Patrie, dar nu mori din ordinul altcuiva, ci din
dragoste pentru ea, pentru pământul tău, pentru familia
ta şi chiar mai bine – să nu mori, dar să-ţi salvezi camara-
dul… Le-am citit o povestire despre bunica mea, o supra-
vieţuitoare a blocadei, în braţele căreia a murit copilul ei,
de foame. Dar când, după evacuarea din Leningrad, a fost
deschis în apropierea satului ei un lagăr de prizonieri de
război, ea a început să le aducă mâncare în fiecare zi. Veci-
nii au înjurat-o, au încercat să o bată, o apucau de păr, dar
ea totuşi a hrănit prizonierii şi le-a spus femeilor: „Nu ştiu
unde este fiul meu cel mare şi unde este soţul meu, nu am
veşti de la ei de multă vreme, poate că acum sunt şi ei în
captivitate, ca aceşti nefericiţi, şi în timp ce le aduc mân-
care acestor prizonieri, cred că de cealaltă parte a frontu-
lui va fi o mamă care va avea milă de fiul sau de soţul meu
şi nu-i va lăsa să moară“. Înţelegi, Leo, ce este Mila şi cât
de mult însemna ea înainte şi ce înseamnă acum? Nu ura,
dar numai Mila poate opri nebunia războiului.
Te îmbrăţişez, Leo. E.A.
***
Leo Butnaru către E.A.
11.VII.2022
Dragă E., bună dimineaţa!
Mesajul tău este excepţional de nobil, lucid, inteligent,
înţelept! Mulţumesc! M-am pătruns adânc de dramati-
cul tău destin, destinul familiei tale, fiind impresionat şi
îndurerat de cele ce vi se întâmplă, urându-vă lumina-
rea, limpezirea situaţiei şi ca ticăloşii, jigodiile să vă lase
în linişte şi pace!
În ce priveşte ura faţă de război, ea îmi alimentează
sentimente de nedumerire faţă de bandiţi, de ucigaşi şi
îmi doresc cât de cât să-i susţin pe prietenii noştri ucrai-
neni. În vremurile mele de tânăr jurnalist, am colidat prin
Donbass, unde astăzi ruşii bombardează, dinamitează, ucid
copii, mame şi bătrâni, poeţi… Am cunoscut oraşele Kra-
matorsk, Voroşilovgrad (Luhansk), Doneţk, Krasnodon,
Lisiceansk ş.a.m.d. Mi-a fost dat să cobor la un kilome-
tru adâncime în mină şi acolo am întâlnit unul din cona-
ţionalii mei, brigadierul Moraru, din Cernăuţi. Acolo, sub
HYPERION 127
pământ, noi am discutat despre patria noastră, despre copii
săi care învăţau la universitate…
Eu am călătorit destul de mult prin Ucraina, de câteva
ori am fost în Crimeea, cunosc oraşele Nikolaev, Herson,
Odessa, ca să nu mai vorbim de Kiev, şi, reieşind din împre-
jurări, din situaţia de fapt, ca fost ofiţer, arcănit după facul-
tate pe 2 ani, înţelegeam, că nu peste mult timp Crimeea
nu va mai fi a Ucrainei. Am scris astea în jurnalele mele de
călătorie, le-am publicat. Şi iată… situaţia de azi.
Dragă E., încă o dată îţi mulţumesc pentru scrisoarea
dramatică, dar totuşi luminoasă, pentru poziţia ta umană
şi înţeleaptă faţă de etern dihotomicul, antagonistul binom
adevăr – minciună. Îţi urez ţie şi familiei tale sănătate,
pace şi bunăstare!
Te îmbrăţişez!
Leo Butnaru
Scrisori din Ucraina
De la G. T., Kiev
9.VIII.2022
Dragă Leo! Problema suferinzilor ruşi a fost rezolvată
pentru mine în 1968, când eu, studentă la Institutului de
Literatură „Gorki“ din Moscova, am fost chemată în Piaţa
Roşie, pentru a asculta discursul lui Evtuşenko împotriva
„Primăverii de la Praga“, iar acel ticălos se afla în Koktebel
la acea dată, acolo comiţând o rimă „memorabilă“ „Tan-
curile strivesc Praga… Tancurile strivesc pravda*“, apoi,
în căminul studenţesc, au declanşat o discuţie între apri-
gii naţionalişti, iar a doua zi şi eu eram interogată deja la
administraţia universităţii, alcătuită pe jumătate din haholi
(ucraineni. – l.b.). A doua zi ei, provocatorii, tot dânşii
„binevoitori“ colegi de facultate, o conduceau cu bucu-
rie pe hohluşkă în Hohlandia ei. În anii ‚90, aceiaşi bine-
voitori, dar deja mai avansaţi, au tras o fugă la Kiev, pen-
tru a-i convinge pe scriitorii ucraineni plini de patriotism
să nu împartă ce nu-i de împărţit, pentru că suntem fraţi.
Au fost foarte surprinşi să mă vadă şi pe mine printre cei
contra URSS! Şi au primit ce meritau de la naţionalişti…
Astăzi sufletul meu sângerează – este un război, real, în fie-
care secundă s-ar putea să se prăbuşească cerul… Nu am
timp de discutat cu orcii care s-au aşezat la centrala nucle-
ară şi sunt gata să incinereze pământul de dragul distrac-
ţiei… Dacă va dori Dumnezeu, voi scrie o carte despre
aceste timpuri şi încercări.
Apoi, nu vreau să vorbesc despre ticăloşi. Prietenii mei,
inclusiv cei de pe fb, nu mă vor înţelege – ura pe care o avem
faţă de aceşti afurisiţi este uriaşă. Sunt incorigibili, inumani.
Frăţiorul meu mai mare e la un centru de mobilizare.
După cină, voi merge să-l vede cu ambii nepoţei, tremu-
rând şi implorând pe Dumnezeu să fie bun cu noi… Vasile
(Tărâţeanu, îi scrisesem despre asta – L.B.) s-a stins. E trist…
bombele cad tot mai aproape… Dragă Leo, îţi urez o vară
fericită în pace!
––––––––––––––
128 HYPERION
* pravda / правда (rus.) – adevăr.
***
De la I. M., Harkov
8.VIII. 2022
Dragă Leo!
Îţi mulţumesc pentru acest mesaj de la un scriitor rus, pe
care mi l-ai readresat. Însă, din păcate, nu mi-a dat încre-
dere că ruşii vor dori să oprească războiul.
El scrie: „În unele triburi afgane există un obicei: nu
poţi atinge poeţi şi dervişi, pentru că Allah pedepseşte
imediat“. Nu există o astfel de credinţă printre cei care se
îmbată de Crăciun şi de Paşti, aşa-zişii ortodocşi.
Vor să „atingă“ pe oricine vorbeşte altfel decât ei, pe
oricine nu vrea o nouă uniune sovietică şi o şcoală cu pro-
gram rusesc.
Cunoscutul dvs. nu plănuieşte să părăsească o ţară care
trăieşte prin terorism. Având o fiică minoră, nu-i doreşte un
viitor liber. Nu va schimba nimic, deoarece este în mino-
ritate minimă. E în aşteptarea unei alte probleme cu copi-
lul sau o va forţa pe fată să trăiască în afara politicii? La fel
ca Tolstoi, finalul poveştii cu Nataşa Rostova – „o femeie
fertilă“. Oare acest lucru şi-l doreşte pentru copilul său?
Harkov e bombardat din Belgorodul rusesc, unde sunt
multe rude de-ale compatrioţilor mei, dar unde, chiar îna-
inte de conflictul din 2014, înainte de războiul local, oameni
aparent prietenoşi, tineri, întrebau: e adevărat că naţiona-
liştii ucraineni pot opri o maşină din Rusia, să o confişte,
iar pe şofer să-l bată aproape până la moarte, doar ca să
nu meargă la piaţa voastră din Harkov? Pe cât am putut,
atunci, i-am liniştit, i-am convins că acest lucru este impo-
sibil. Ei au crezut în „noii fascişti“ din oraş, ducând ima-
gine la starea de tablou propagandistic (drumuri, maga-
zine, muzee) pentru „haholi“. Nu am rude acolo. Şi nici
prieteni. Din fericire.
Nu cred că acei soldaţi, care l-au aplaudat pe scriito-
rul rus, vor refuza brusc să execute ordinul comandantu-
lui, nu vor bombarda zonele rezidenţiale din Harkov. Vor
dori să trăiască ucigând copii ucraineni. Pentru că – nu-i
aşa? – „sunt copiii naţionaliştilor, fasciştilor“.
Zadarnic au fost adoptate Directivele UE privind pro-
tecţia persoanelor strămutate temporar la începutul acestui
secol şi au fost aplicate pentru prima dată în Balcani, sau
cele cu privire la refugiaţii din Siria, în primăvara anului
2022, în raport cu ucrainenii din UE… Strămutate temporar
– ca piesele pe o tablă de şah alb-neagră. Război sângeros.
Îţi mulţumesc că pot vorbi sincer cu tine.
Cu stimă, I.
Scrisori din exil
V. K. către Leo Butnaru
14.XI 2022
Dragă Leo!
Universalis
 Îţi scriu dintr-o emigraţie forţată – da, chiar asta s-a un spaţiu într-o cabană. Iamportant e că mă simt mult mai
întâmplat, săptămâna trecută eu am părăsit Rusia (în acele liber şi fericit. Chiar dacă, iată, sunt departe de casă…
ultime zile, în care ruşii mai erau lăsaţi să plece; iar a doua Dar vom supravieţui şi acestei situaţii teribile. Şi ne vom
zi, un vecin de-al meu, care deja se îmbarcase pentru zborul întoarce, de cum va veni pacea.
spre Turcia, a fost dat jos din avion). Acum mă aflu în Istan- Mai mult ca atât, m-am înţeles cu o tipografie locală
bul, la sfârşit de săptămână voi pleca în Kazahstan. şi voi continua munca editorială. Am în pregătire cărţile
Deocamdată planurile îmi sunt simple – să mă aranjez a doi poeţi ucraineni. Este minunat. Şi încrederea pe care
cumva la locul nou şi să aştept terminarea catastrofei (chiar mi-o arată ei, şi deschiderea sufletească a prietenilor din
dacă şansele nu sunt prea mari). Kazahstan. Aceasta deja anulează sentimentul de abandon,
Este îngrozitor să urmăresc ce se întâmplă în patrie – da, îmi dă puteri şi bucuria de a trăi în continuare.
noutăţile; dar să aflu şi despre unii dintre cei care cândva Ceea ce şi voi face.
îmi erau apropiaţi. Este un supliciu să citeşti, cum St-ov se Al tău V.
laudă cu excursiile şi cuvântările sale în Duma de Stat şi cum
publică texte cu litera Z – pro război. Eu nu ştiam că banii ***
(sau poate frica?) pot schimba atât de mult omul. V.K. către Leo Butnaru
S-ar putea întâmpla ca următoarea ta cartea să reuşesc 23.XI.2022
a ţi-o edita deja în Kazahstan! Iar noi să avem norocul de a Dragă Leo,
ne întâlni undeva în întinsurile asiate. Astăzi, am accesat Salonul de lectură (Читальный зал)
Al tău, al lui St-ov. Citesc una, alta şi… ce să spun? Să zicem, proză
V.K. de Şoigu (ministrul de război al Rusiei! – L.B.); e uşor de
identificat în lista autorilor. Apoi iată, spre exemplu, astfel
*** de versuri:
Leo Butnaru către V. K.
Dragă V.,
Nu există cuvinte, care ar putea exprima amploarea şi inu-
manitatea, atrocităţile, sălbăticia şi trădarea, care vă e dată
să o încercaţi voi, bunii, oneştii mei prietenii şi colegi! Sunt
cu tot sufletul cu tine, te susţin, mă rog pentru norocirea,
bunăstarea şi libertatea ta, în cel mai înalt grad, cât ar fi să fie
posibil în exilul ce ţi-a fost impus. Să dea Domnul să fii pri-
mit omeneşte şi susţinut în Kazahstan, iar uşa casei noastre,
căreia a fost să-i treci pragul, rămâne deschisă pentru tine.
Te îmbrăţişez confratern,
Leo (Traducere juxtalineară: „Eu m-am născut în Avdeevka,/
*** Iar botezat am fost în Uspenka,/ Odată ce-au iscat discor-
L.K. către Leo Butnaru dia,/ Pentru asta să-i punem la zid. // Îşi fac de cap Irozii,/
Dragă Leo! Aduce a ars şi a funingine./ Plâng Kievul şi Mirgorodul,/
Îţi mulţumesc nespus de mult pentru cuvintele de susţi- Mariupolul şi Harkovul“; autor – Viktor Petrov, în „Litera-
nere! Le voi ţine minte şi le voi păstra în inimă. Sper foarte turnaia gazeta“, Nr. 47, 2022. – L.B.)
mult că va trece nu prea mult timp (chiar dacă acum e greu Ce bine e că noi deja nu mai avem nicio legătură cu
să cred aşa ceva) – şi noi, cei care am plecat, vom putea să el, St-ov. Şi ce dureros e să vedem în ce se transformă
ne reîntoarcem. Pentru că Patria e gândul şi cuvântul sacra- respectivul…
mental din inimă şi cuget, iar când te afli departe de ea, eşti Al tău V.K
încercat în mod crunt de conştientizarea faptului că ai ple-
cat, se pare, mai curând pentru prelungi luni de zile, dacă ***
nu chiar pentru ani în şir… E. A. către Leo Butnaru
Să dea Domnul să ne reîntâlnim şi în situaţii paşnice, 28.XII.2022
prielnice! Mama butonează telecomanda. Caută vreun program
Al tău V. oarecare. Unul de la Moscova. În ce mă priveşte, nu pri-
vesc ce se dă la televizor. Nici în ruptul capului. Deja de
*** mulţi ani. Însă mama aude prost, dă sunetul la maximum.
V.K. către Leo Butnaru La urma urmei, e televizorul ei. Aparatul urlă cât ţine casa
13.XI.2022 şi împrejurimile. Răcneşte de zângănesc geamurile, nu alta.
Dragă Leo, bun găsit! Aceste sunete extreme sunt unicele, pe care mama le mai
Eu sunt deja în Kazahstan, aici e o atmosferă binevoi- poate prinde fără aparatul auditiv. Eu mă aflu într-o altă
toare. O săptămână am locuit la prieteni, apoi am închiriat odaie, iar crainicul îmi zbiară în timpane: „Noi suntem ţara

Universalis HYPERION 129

învingătorilor! Noi avem cu ce ne mândri!“ Ce baliverne!
Cine are cu ce să se mândrească? Voi înşivă aţi ucis ţara
învingătorilor, Uniunea Sovietică. Nu aveţi vreo atribuţie
nici faţă de acea ţară, nici faţă de victoriile ei! Nici-u-na!!!
Voi nu sunteţi decât nişte ucigaşi şi jefuitori. Aţi furat totul ce
se putea şi nu se putea fura. Sunteţi nişte laşi şi ticăloşi con-
duşi de un preşedinte-maniac dement, unicul loc al căruia
ar fi spânzurătoarea! El nu merită să se afle printre oame-
nii vii. El însuşi s-a privat de un atare drept. Această pocita-
nie nu are nici dreptul de a respira, nici dreptul de a vieţui.
Iar mama ascultă minciuni inumane urlate de crainic şi
zâmbeşte oarecum înduioşată. Sunete! Ea aude doar sune-
tele, nu şi sensurile lor. Toate celelalte nu contează. Cele-
lalte – mai apoi.
***
Leo Butnaru către E. A.
28.XII.2022
Dragă E. A., e dramatică până la sfâşiere sufletească laco-
nica ta naraţiune, „smulsă“ din tumultul prezentului rusesc.
Incontestabil, tu ştii că popoarele care au reuşit să se
smulgă din imperialista Uniune Sovietică nicidecum nu
deplâng destrămarea acesteia. Se mai ştie, că nu toate ele
au ajuns la o libertate adevărată, în special cele din arealul
geografic caucazian-asiatic al fostei sângeroasei, deznaţio-
nalizatoarei închisori a popoarelor, ţaristo-bolşevico-ruseşti.
În ce-i priveşte pe conaţionalii mei, foşti concetăţeni în RSS
Moldovenească, cei mai mulţi dintre ei au simţit din plin
beneficiile libertăţii europene, liberei circulaţii şi aplică-
rii, prin muncă, a vocaţiei, prin urmare şi a unui câştig pe
măsură graţie occidentalizării. (Bineînţeles, mai avem pe
aici ticăloşi, cozi de topor, progenituri tipice societăţii bol-
şevice, pe care îi susţine, îi asmuţă şi îi mai plăteşte Rusia
atât de bolnavă, însă atare inşi constituie doar o mică parte
din societate.) Mai bine de 60 la sută din comerţul Moldo-
vei e cu ţările din Uniunea Europeană, iar Rusiei îi revine
mai puţi de 5 procente.
Sper că tot mai mulţi cetăţeni ruşi conştientizează în ce
închisoare sunt ţinuţi şi nu peste mult timp vom putea să
ne întâlnim, să colaborăm fructuos, liber.
Adevăr e însă că, în mişcarea ideilor în lume sunt fireşti
şi unele diferenţe de viziune asupra anumitor momente ale
istoriei contemporane. Dar este important că noi, tu şi cu
mine, suntem oamenii şi scriitorii care luptă pentru liber-
tatea circulaţiei ideilor, cetăţenilor ţărilor lumii.
Cu urări de sănătate, pace şi inspiraţie,
Leo Butnaru
***
E. A. către Leo Butnarus
Mulţumesc pentru înţelegere, eu nu mă orientez spre
ce a fost mai prost în trecutul, care încearcă să joace rolul
prezentului. E târziu. El deja nu mai are niciun rol. Suntem
predestinaţi colaborării şi prieteniei. În pofida strădaniilor
celor care, de fapt, nu mai există şi pentru care deja nu va
mai exista loc în lumea civilizată.
130 HYPERION
Cea mai necostisitoare şi anabolizantă ieşire a lui Putin
şi Rusiei din situaţia curentă ar fi ca Putin să procedeze la fel,
cum a procedat fostul său şef, Elţin: în noaptea de revelion
să se retragă. De ce nu? Lui Elţin i-a ajuns minte să o facă?
Protejatul său de cândva ar putea să facă la fel.
E. Ah.
***
Leo Butnaru către E. A.
29.XII.2012
Eh, dragă E. A, situaţia curentă e una categoric alta, dra-
matică. E o situaţia sângeroasă, cu zeci de mii de morţi în
Rusia, dar mai ales în Ucraina, asupra căreia a năvălit acest
gefreiter, soldăţoi de KGB. Copii şi bătrâni ucişi. Zeci de
oraşe distruse. Tâmpirea populaţiei printr-o propagandă
stupidă, dezmăţată şi obsesivă, agresivă a aşa-zisei „ope-
raţii speciale“. Rusia izolată, cu care nu mai doresc să aibă
relaţii zeci de ţări. Sancţiuni, care nicidecum nu vor fi ridi-
cate curând. Umbra Tribunalului de la Haga. Necesitatea
de a plăti sume uriaşe de despăgubiri, reparaţii de război.
Acest pitic a împins Rusia cu mulţi ani îndărăt. Prestigiul
ei a căzut… mai jos de plintă. Sportivii ei, în genere tinere-
tul, parcă ar fi în închisoare. Şi astea, bineînţeles, vor avea
consecinţe. Şi ar fi prea simplă şi necostisitoare plecare lui
Putin aşa, cumva, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic grav.
În genere, se pare că ruşii încep să înţeleagă în ce situaţia
de neinvidiat au nimerit, – de ţară agresoare, ţară ucigaşă.
Iar istoria totdeauna a oferit şi surprize, momente neprevă-
zute, astfel că deocamdată cu Putin lucrurile sunt neclare.
Dar… va da Domnul şi se vor limpezi.
Îţi urez sănătate, pace, inspiraţi şi cititori deştepţi!
Leo Butnaru
***
E. A. către Leo Butnaru
În ce priveşte reparaţiile nu sunt totalmente de acord. Eu
unul nu i-am declarat nimănui război, nu am tras în nimeni
şi nu am ucis. De ce ar trebui să plătesc pentru ceea ce nu
doar că nu am făptuit, ci nici n-am dorit să se întâmple? Să
plătească cel care a luat atare decizii şi cei care i-au aplau-
dat: curtenii lui şi alte bande de hoţi. Eu, ca şi poporul sim-
plu, nu avem cu ce plăti. Eu şi aşa nu am nimic. Trebuie să
fie pedepsiţi cei care au participat la jaf, acum şi viaţa lor
întreagă. Eu unul nu am furat nimic de la nimeni. Eu am
fost contra acestui război (şi, în genere, contra oricărui răz-
boi). Dacă aş fi pedepsit, înseamnă să-mi fie pedepsită pozi-
ţia cetăţenească şi, implicit, să stimuleze agresorul.
***
Leo Butnaru către E. A.
Dragă E. A.,
Eu îţi cunosc poziţia, de aia şi ne „duelăm“ noi aici în idei
pentru pace şi înfierare a agresiunii, războiului.
Numai că, din păcate, reparaţiile nu le plăteşte…
ţarul, ci… ţara.
Universalis
Leo BUTNARU
Mihail Semenko – poetul cuvintelor
D
mondiale sau semaforistul viitorului
Dacă în cazul părinţilor bisericii, sfinţilor există patrologia
(patristica), pentru arte eu aş propune noţiunea primologie
(primistică). Cel puţin în cazul avangardismului – pentru că
spre el ne îndreptăm aici şi această noţiune niţel ciudată (o
recunoaştem) ar fi exact în spiritul făuririi de cuvinte, verbo-
creaţiei, caracteristic avan-
gardelor literare. Iar pentru
a vă dumeri fără explica-
ţii în plus ce s-ar înţelege
prin primologie/ primistică
să ne amintim că Tomasso
Marinetti este considerat
părintele futurismului ita-
lian, David Burliuk a fost
supranumit părintele futu-
rismului (avangardismului)
rusesc. Iar odată cu Mihail
Semenko începe avangardis-
mul literar ucrainean. Acest
primat a rămas jalonat în
istoria literaturii ucrainene
de cercul quaero-futurist,
organizat de Semenko în 1913 în capitala Ucrainei Kiev.
Semenko definea programatic quaerofuturismul (de la
latinescul „quaero“ – a căuta, a pretinde) drept direcţie abso-
lut nouă în literatura ţării sale (e drept, pe atunci aflată în
încleştările molohului rus), direcţie cu oarece specific, care
o deosebeau de futurismul, avangardismul de pe alte tărâ-
muri europene. Ideea de bază era că, oriunde, orice artă
este dinamică, în mişcare prin propria sa natură. Scriind
că „Arta e un proces de căutare şi trăiri (emoţionale) fără
realizare“, Semenko „legaliza“ în literatura ucraineană spi-
ritul epatant al lui Arthur Rimbaud, Van Gogh, trucurile lui
Dali, până şi cutezanţa peste poate, filosofia cinică a Mar-
chizului de Sade, chiar dacă, implicit, nu s-ar putea spune
că poetul kievean-harkovian ar fi avut ceva în comun cu
aceste personalităţi. Însă, ca şi ele, considera că dinamis-
mul, metamorfismul constituie acel perprtuum mobile, care
le asigură artelor continua regenerare, reînnoire, evitarea
anchilozării, „morţii“.
Debutând cu quaerofuturismul, avangarda poetică ucrai-
neană avea să se dezvolte relativ distinct (în comparaţie cu
cea dominantă, rusă) în baza a ceea ce a fost numit panfu-
turismul, iar declanşările ei ceţoase pot fi, vag, identificate
în perioada anilor 1914-1916, ulterior consolidate în activi-
tatea grupării întemeiate după revoluţia bolşevică.
În manifestul din 1914 „Eu însumi“, Mihail Semenko
se aseamănă leit, s-ar putea spune, însă cu aplicaţie ucrai-
neană, confraţilor săi ruşi din manifestul futuriştilor (1912)
O palmă dată gustului public. Dacă aceştia doreau să-i arunce
de pe nava contemporaneităţii pe Puşkin, Dostoievski,
Universalis
Tolstoi etc., Semenko are în vizorul anihilării Cobzarul
lui Taras Şevcenko, operă ajunsă (şi rămasă) de generic
în conştiinţa socio-psihologică (chiar aceasta e pe pri-
mul loc, importanţa literară, artistică fiind cea secundară);
operă emblematică pe care imaginaţia patriotului o trece pe
pânza (…fila!) stindardului
galben-albastru. Cutezător
şi, poate, dramatic-sfidător,
tânărul Semenko (pe atunci
avea doar 20 de ani!) declară
tranşant interlocutorului
său presupus, generalizat:
„Tu îmi oferi slinosul Cobzar,
spunându-mi: iată arta mea.
Bătrâne, mi-e ruşine de
tine… Tu îmi propui idei
de creaţie «răsuflate», şi mă
cam apucă greaţa… Ţin să-ţi
spun că, acolo unde există
cult, nu există artă… În
vreme ce tu înşfaci Cobza-
rul ce pute a păcură şi slă-
nină, gândindu-te că l-ar putea apăra respectul tău. Însă
chiar respectul tău l-a şi ucis. Nu-i mai este dată reînvierea.
Cine se mai interesează azi de el? Omul primitiv. Unul pe
potriva ta… (…) Bătrâne, timpul transformă titanul în lili-
putan şi locul lui Şevcenko nu e decât în scrierile societăţi-
lor ştiinţifice. Vieţuind împreună cu voi, eu întârzii decenii
întregi. Iată de ce nu accept o astfel de artă. Cum aş putea
astăzi să-l citesc pe Şevcenko, văzând că el e sub tălpile mele?
Nu pot, asemeni ţie, să extrag din mine fibrele veneraţiei faţă
de cel care, fiind un factor contemporan, reprezintă de fapt
o fiinţă absolut respingătoare.
Dacă nu ţi-aş expune gândurile mele, m-aş asfixia în
atmosfera «sincerităţii» artei voastre ucrainene. Îi doresc
moartea. Astea îţi sunt jubileele. Asta-i tot ce a mai rămas
din Şevcenko. Însă nu pot nici eu evita festivităţile. Eu îi
dau foc Cobzarului meu… Pe când arta ar trebui să meargă
cel puţin în pas cu viaţa, ea se împleticeşte undeva în urmă,
iar arta noastră ucraineană se situează pe ruşinoasa treaptă
a rutinei trecutului şi supuşeniei de sclav care nu-i îndrep-
tăţeşte denumirea“.
Tânărul răzvrătit din Kiev concordă cu contemporanul
său rus Velimir Hlebnikov, care lansase ideea unei preşedin-
ţii a globului pământesc. Peste decenii, Semenko pare a fi şi
el printre predecesorii lui McLohan care formulase teoria
satului global în eseul Galaxia Gutenberg (1962), dezvoltată
în Understanding Media (1964). Să ne amintim că Velimir
Hlebnikov publica, în 1917, „Proclamaţia preşedinţilor glo-
bului pământesc“ care, „ajustată“ la ideile abordate aici, nu
HYPERION 131
ar fi decât „Proclamaţia… primarilor satului global“, peste
care pilotează poetul Mihail Semenko:
Vă salut, tineri aviatori,
Şi căldura mâinilor v-o strâng.
S-a dizolvat ecuatorul artificial,
La pragul meu deja creşte bambus.
Eu luminez inimile cu licăriri de benzină,
Vuiet de elice şi chipiuri de piele.
Orice îngrădituri doborâţi-le sonor –
Internaţionalizaţi stepele.
Definindu-se drept „poetul cuvintelor mondiale“,
Semenko înfruntă furia patriotismului conaţionalilor săi
închistaţi, scriind că arta „nu poate fi nici ucraineană, nici
oricare alta. Semnalmentele etnice în artă nu sunt decât
cele ale primitivităţii ei… Este de preţ ceea ce are o valoare
generală şi spiritul uman tinde tocmai spre aşa ceva… Noi
deja am trăit epoca naţionalului în artă, şi caracterul tem-
peramentului nostru se va releva în măsura în care va fi
necesar. Trebuie să ajungem din urmă ziua de azi“; „Prin
mişcări oportune, dorim să apropiem arta noastră de hota-
rele de unde în arta mondială începe o eră nouă“. (Nu ştiu
dacă ministerul… globalizării cunoaşte numele excelentu-
lui scriitor avangardist ucrainean M. Semenko… Aici ar fi
mai curând o îmbinare a „ministerului“ cu… misterul prin
care unii scriitori pot anticipa atât de clarvăzător.)
Noţiunea panfuturism a lansat-o poetul Gheo Şkuru-
piy, care a elaborat şi a tratat problemele avangardismului
ucrainean în perioada 1920–1925, când adepţii respectivu-
lui curent s-au întrunit în Asociaţia panfuturiştilor care, în
1921, editează ziarul „Catafalcul artei“ şi almanahul „Sema-
foare spre viitor“. Iar în 1923 îşi schimbă denumirea în Aso-
ciaţia activiştilor (muncitorilor) culturii comuniste, ceea ce
ar putea aminti de LEF-ul rusesc (Frontul de stânga al cul-
turii), întemeiat de Maiakovski. În anul următor, apare uni-
cul număr al almanahului „Komkult“, redactat de Mihail
Semenko, este lansată lozinca „pentru organizarea planifi-
cată a producţiei, muncii, vieţii sociale şi culturii“. În 1925,
mai mulţi membri ai „Komkult“-ului aderă la alte organi-
zaţii literare, însă, în principiu, nucleul panfuturist se men-
ţinea. [Ar fi curios să se urmărească judicios calea parcursă
într-un timp relativ scurt de la antimarxism a majorităţii
avangardiştilor ucraineni; de la antibolşevism neîmpăcat
– la credinţă declarată proletariatului, la leninism etc. Spre
exemplu, în anul 1914 Mihail Semenko scria: „Marxiştii şi
alţi suboameni mai bine să nu se apuce să judece despre artă
(trucurile omeneşti, drept divagaţii profunde şi inteligente
în domeniul marxismului sunt permise), în care ei, în vir-
tutea primitivismului sentimentelor lor, înţeleg cam tot atât,
cât vaca în florile pe care le striveşte sub copite (chiar dacă
aceasta nu privează mama lor de alte «drepturi şi privile-
gii»“ – în articolul-manifest «Pro domo sua», pentru ca, exact
peste 10 ani, să publice amplul studiu „monografic“ „Despre
problema aplicării leninismului pe cel de-al 3-le front“…]
Dincolo de şocurile şi chiar disconfortul… literar-cultural
pe care îl provocau panfuturiştii, creaţia lor emana şi energi-
ile înnoitoare, stimula dezvoltarea şi europenizarea literaturii
ucrainene care, precum întreaga existenţă a vecinilor noştri
132 HYPERION
din nord, a resimţit necruţătoarele opresiuni şi interdicţii în
prelunga epocă de împilare ruso-ţaristă. Poate că futurismul
a fost componenta de bază a ceea ce avea să se numească, fie
şi cu întârziere, şovăielnic, avangarda ucraineană, ca feno-
menologie generalizatoare în domeniile tuturor activităţi-
lor artistice, în publicaţiile scriitorilor acordându-se atenţie
şi spaţiu necesar oglindirii proceselor înnoitoare în pictură,
teatru, sculptură, alături de eseurile scriitorilor fiind publi-
cate cele semnate de pictorii-avangardişti K. Malevici, A.
Petriţkiy, regizorul F. Lopatinskiy ş. a.
Printre organizaţiile redutabile formate de cei care „s-au
desprins“ de panfuturism a fost „Noua generaţie“, ce edita
şi revista omonimă, de orientare sau formaţie artistică de
stânga, însă radicală în principiile experimentale, de înno-
ire, contemporaneizare a literaturii. Primul număr al revis-
tei a apărut la Harkov în octombrie 1927, adunându-i prin-
tre colaboratori pe mulţi dintre cei numiţi „intelighenţie de
stânga mic-burgheză“ (iarăşi incertitudine… paradoxală în
definiţii!) – Şkurupiy, Buziko, Skripnik, Poltoraţkiy, Vlizko,
pictorii Miller, Petriţkiy ş. a. Principiul de bază al organiza-
ţiei presupunea lupta contra psihologismului în beletristică,
pledând pentru factologic în literatură. Dar, spre deosebire
de confraţii lor de la „LEF“-ul moscovit, ucrainenii nu mizau
prea mult pe foileton ca gen combatant la zi şi nu se arătau,
totuşi, categoric-nihilişti faţă de proza artistică propriu-zisă.
Sub aspect ideologic, dominant la acea vreme, „Noua gene-
raţia“ ca şi cum ar fi neglijat indicaţiile leniniste referitoare
la valorificarea moştenirii culturale, orientarea spre mode-
lele ei reprezentative. Însă curând gruparea avea să se des-
trame, unii dintre membrii ei optând pentru bazele futuris-
mului „pur“, iar cea mai mare parte dintre ei apropiindu-se
sub aspect teoretic de poziţiile aşa-numitei literaturi proletare.
Apoi, în procesul general, cu bune şi mai puţin bune, ale
avangardei ucrainene ştafeta panfuturiştilor şi a celor din
„Noua generaţie“ avea să o preia organizaţia intitulată „Avan-
garda“ (1928–1929), alcătuită din susţinătorii lui Veniamin
Polişciuk, poet care s-a dovedit, prin activism, aproape ega-
lul lui Mihail Semenko, ca şi acesta destul de prolific în ela-
borarea teoriilor, lansarea manifestelor, ideilor de organi-
zare şi reorganizare a noilor forţe artistice.
Astfel, e de menţionat în mod special că, în pofida impe-
dimentelor şi devierilor impuse de ideologia bolşevică, avan-
garda din anii 20-30 ai secolului trecut a cunoscut izbânzi
şi la Kiev, Harkov, pe malurile Niprului… Chiar dacă, din
punct de vedere… obiectiv, futurismul ucrainean apărea
oarecum în mod paradoxal, parcă… neîntemeiat, dar, totuşi,
existent! Deoarece avangarda, futurismul propriu-zis – cel
puţin în Rusia, ca parte componentă a avangardei euro-
pene, – era o consecinţă a procesului intens de urbanizare.
Însă în Ucraina dominantă a fost şi rămânea cultura rurală.
Până şi scriitorii care, la răscruce de secole, fuseseră consi-
deraţi novatori – Ukrainka, Lepkiy, Zerov, Kobîleanskaia, –
în principiu scriau numai şi numai despre sat. Precum men-
ţionează Ivan Reabci, exegetul operei lui Mihail Semenko:
„La noi nici nu mirosea a urbanizare. A prins «a adia» abia
în timpul de la urmă, odată cu noile mode literare. Până şi
în timpul puterii sovietice, când satul era distrus tot mai
necruţător, lucrările legate de viaţa urbană şi oarece noutăţi
Universalis
socio-existenţiale erau destul de slabe, fără să fie în stare să
creeze propriul curent artistic. Cu atât mai uimitor e însă că
aceasta i-a reuşit lui Semenko care, în mod conştient, tin-
dea să europenizeze şi să urbanizeze literatura ucraineană“.
De unde şi piezişa, dar nu ostila constatare că, de fapt, futu-
rismul a fost unica artă care a tins pe cale forţată să intro-
ducă cultura ucraineană în secolul XX, fără consimţămân-
tul acesteia. Să ne amintim: „Noi trebuie să ajungem din
urmă ziua de azi“ – acesta a fost unul dintre memorabilele
îndemnuri ale lui Mihail Semenko, în care sublinia progra-
matic: „Dorim ca prin mişcare artificială (штучним рухом)
să apropiem arta noastră de hotarele, dincolo de care începe
noua eră a artei mondiale“. Futurismul se afirma ca unică
forţă în lupta cu stagnarea culturală, spirituală în Ucraina
aflată la răspântii de istorie şi destin.
Poate că intelectualitatea a fost prima care nu a dorit să
accepte futurismul, în 1918 criticul Gruşevski scriind: „Până
în prezent, futurismul nu a reuşit să dea rădăcini adânci pe
ogorul literaturii ucrainene: permanentele şi îndelungatele
tradiţii ale literaturii ucrainene nu i-a permis respectivei
«direcţii» literare să se dezvolte din plin“. [Cu toate că aceste
tradiţii erau puse categoric sub semnul îndoielii de Mihail
Semenko care, în manifestul „Eu însumi“ (1914), scria: tre-
buie „să accelerăm. În asta ne constă consecvenţa. Lasă-i pe
părinţii noştri (care nu ne-au lăsat nimic ca moştenire) să
se aline cu arta «natală», trăindu-şi veacul împreună cu ea;
noi, tinerii, nu le vom întinde mâna. Haideţi să ajungem
din urmă ziua de azi!“)
Savantul Iu. Mejenko opina că: „Futurismul nu poate
să-şi găsească în mod firesc loc în poezia ucraineană, care
e legată de psihologia unui popor ce construieşte, şi nu a
unuia ce risipeşte, deoarece nu există ceva ce ar putea fi risi-
pit… Dacă simbolismul mai are «oarece tradiţie» şi un «sol
natural» în Ucraina, futurismul nu are absolut nimic“. În
timp ce M. Semenko încerca să generalizeze destrucţiunea şi
în arta ucraineană, scriind: „Prin sine, destrucţiunea repre-
zintă unul dintre fronturile panfuturismului. Precum se ştie,
sistemul panfuturist se împarte în două componente: pan-
futurismul general (panfuturismul dialectic, filosofia pan-
futurismului) şi panfuturismul special (activ, panfuturis-
mul revoluţionar – destrucţiunea, construcţia, meta-arta).
Noi susţinem că arta trebuie lichidată sau, ceea ce e unul
şi acelaşi lucru, arta se va autolichida. Cum s-ar putea face
asta în mod practic? Acesta şi este teatrul operaţiunilor mili-
tare al destrucţiunii“ (1922).
Dacă atitudinile obscurantiste nu puteau să-i oprească
din acţiune pe futuriştii propriu-zis, pe cei mai dotaţi repre-
zentanţi ai lor, Mihail Semenko, Gheo Şkurupiy, Iulian Şpol,
Oleksa Slisarenko (ei au fost „opriţi“ – toţi, în 1937 – doar
de gloanţele călăilor bolşevici), bineînţeles că ele descurajau
eventualii critici adevăraţi, competenţi ai avangardei; ade-
văraţii ei exegeţi, esteticieni, istorici, de unde şi constatarea
criticului V. Kacianiuk care, încă în 1930, scria despre cei
16 ani de existenţă ai avangardei ucrainene: „Astăzi noi nu
dispunem de niciun studiu, ba chiar de niciun articol serios,
care ar aprecia obiectiv rolul futurismului în procesul lite-
rar al Ucrainei Sovietice. Plus la asta, încă nu sunt eluci-
date anumite date, multe materiale rămânând inaccesibile,
Universalis
unele dintre care fiind rarităţi bibliografice, altele, la fel (în
manuscris), – păstrate în sertarele meselor unor tovarăşi
care, într-un mod sau altul, sunt legaţi de mişcarea futuristă.
Fireşte, multe dintre aceste materiale s-au pierdut“.
Important e că, în pline discuţii, avangardismul conti-
nua să caute căi de înnoire a artelor, a canoanelor şi limba-
jului acestora. Inclusiv sau, poate, în primul rând, a literatu-
rii. În spaţiul lingvistic ucrainean, strâmtorat tot mai mult
de dominaţia limbii ruse, procesele înnoitoare, construc-
tive, erau însoţite bineînţeles şi de modificările de viziune
şi canon în însăşi creaţia poetică, în prozodia avangardistă
care se orienta spre forme şi modalităţi de liberă circula-
ţie a semanticii poetice. Redutabili în aceste procese au
fost Mihail Semenko şi Valerian Polişciuk, primul repre-
zentând futurismul, cel de-al doilea – constructivismul. M.
Semenko, declarat „rege al panfuturismului“, nota progra-
matic: „Între poezie şi proză – eu unul mizez pe proză şi
pe poezia în proză“. Iar Polişciuk era adeptul şi propagato-
rul dinamism-spiralismului, detestând tradiţiile literare în
întreaga lor diversitate, fiind de părerea că: „Este plăcut să
distrugi oarecare norme, anchilozante, care imobilizează
voinţa omului, este plăcut să eliberez societatea de preju-
decăţi – fie de viaţă, fie literare“.
Însă esenţa nu consta în a epata doar prin îndemnuri teo-
retice, deoarece graţie eforturilor acestor doi autori remarca-
bili, adepţi ai experimentului creator, versul liber s-a încetăţe-
nit în literatura ucraineană, pentru ca, ulterior, să influenţeze
benefic evoluţia poeziei din deceniile 6-7.
Renunţarea conştientă la canoanele metricei, intensifi-
carea emisiei fragmentate prin evitarea unor părţi compo-
nente ale propoziţiei, simplificarea şi directitudinea expresiei,
dar fără a o priva de prezenţa spiritului metaforic, practica
nominalismului, „fluxului de conştiinţă“, uneori – şi a celui
subliminal, utilizarea simultaneităţii semantice prin supra-
punerea sau derivarea de noţiuni prin verbocreaţie (făurirea
de cuvinte; neologisme), în cazul acestor şi altor autori nu
era motivată doar de dorinţa de a – cum se zice – ajunge la
„poamele străine“ (poate că la ciorchinii „acri“ din fabulă),
ci şi de acutizarea receptivă a sentimentului realităţii nemij-
locite, de dorinţa de a folosi cuvintele… „cuvânt cu cuvânt“,
adică în sensul lor direct, dar şi a sensurilor… poliseman-
tice din subliminal, reanimând uitatele posibilităţi ale cultu-
rii lingvistice păstrate în elementele ei primordiale în forme
„fixe, atomice“. Astfel, în cazul celor mai talentaţi avangar-
dişti, protagonist printre ei fiind Mihail Semenko, versul liber
atinge forme noi, specifice, mult mai rafinate ca de obicei,
obţinând şi noi partituri, aranjamente prozodice, când este
acordată o importanţă specială ritmomelodicii, transcrierii
sunetelor, nuanţelor.
Plus la astea, în scrisul avangardei lumea, univer-
sul îşi deschid tot mai larg spaţiile, poetul (pan)futurist
documentându-se în geografia, istoria propriu-zise, în patri-
moniul cultural al civilizaţiilor, toate condimentate cu exo-
tism şi, bineînţeles, cu metafore poetice provocatoare, nu
rareori – sclipitoare, autentice sui generis. El chiar propune/
vorbeşte despre „tramp“ (M. Semenko), noţiune preluată şi
de alţi confraţi, şi care e înrudită cu contemporana, engle-
zeasca noţiune de globe-trotter.
HYPERION 133
 Înzestrat cu un simţ de sinteză artistică neordinar,
Mihail Semenko a excelat şi la capitolul pe care l-am putea
numi: A scrie şi a vedea – poezia picturală. (Ah, anticul „Ut
un pictura poesis“! – celebru vers din „Ars poetica“ hora-
ţiană.) Protagonistul avangardismului ucrainean scria: „Pe
noi ne interesează «poezia vizuală», poezopictura. Ea apare
pe trupul poeziei precedente în rezultatul noilor cerinţe
ideologice de amploare. Este necesar să întruchipezi într-o
formă vizuală poemul liber. Gândul, care operează cu masi-
vităţi, noţiuni sintetice şi nu cu elemente primare, particu-
lare. Poemul care îşi elaborează propria gramatică şi pro-
priile legităţi de creare a discursului – elemente care vor fi
oraşe, tuneluri, gheţari, munţi, podişuri, oceane, ca expresie
a titanicei întreceri a colectivităţii umane cu natura. Releva-
rea unui astfel de poem nu stă în puterea unei vieţi omeneşti
slabe – el se plăsmuieşte sau în dinamismul maselor, sau în
impresionante pânze, alcătuite din noţiuni sintetice. Iată
baza naturii şi geneza poeziei picturale, a unei arte absolut
noi, care îşi poate descătuşa energiile titanice doar în zilele
noastre şi doar printre noi“.
Iarăşi paradoxal vorbind, prin constructivism se afirmă
(şi)… destructivismul (în sfera tradiţiilor, clişeelor cano-
nice, ortodoxismului formelor, gamei stilistice, pledoarii-
lor prozodice etc.). În acest context se înscrie, bineînţeles,
şi poezia vizuală, picturală – „poezomalearstvo“ – în origi-
nalul ucrainean, precum a numit-o Mihail Semenko care,
de asemenea, ca protagonist al acestui gen, nu că era loial
meta-artei, ci chiar o propaga. Principiile estetice legate de
„noul“ gen poetic Semenko şi le-a expus în „Cablopoemul
transoceanic“ (1921) şi în „Mozaicul meu“ (1922), texte ce
constau din poeme-hărţi vizuale aparte, regizate conform
principiului placardei constructiviste.
Mie unuia, anumite ideograme din text îmi amintesc
fără dubii de Apollinaire dedat copios experimentelor
poeto-grafice în Caligrame (1913 – 1916) care ar fi „o idea-
lizare a poeziei verslibriste şi o precizare tipografică într-o
epocă în care tipografia îşi termină strălucit cariera, în zonele
mijloacelor noi de reproducere, cinematograful şi patefonul“.
(Ce să mai zicem noi în era computeristicii, când ordinato-
rul face minuni grafice şi nu numai?)
Uimitor fiind însă, remarca Octavio Paz, că Stéphane
Mallarmé totdeauna receptase poezia ca pe o artă a verbu-
lui şi provizoratului, ca vorbire. De aceea o şi percepea ca
pe un dublet al muzicii şi dansului; ca pe un teatru al cuvin-
telor (cursivul meu, L.B.). Aceasta ar fi şi motivaţia impor-
tanţei pe care o acorda prezentării tipografice a paginii –
ca spaţiu în mişcare. Pentru că, pe de o parte, textul scris
ar reprezenta parcă o partitură. Pe de altă parte, reactuali-
zând aproape complet abrogata, de către tipar, semnificaţie
dintre rândurile vizuale şi cele verbale, noua grafică prozo-
dică a inaugurat un alt tip de carte. O atare mutaţie, adică
cea de transformare a cărţii în obiect, care nu că inserează
poemul, ci, mai curând, doar îl translează, reprezintă doar
un singur aspect al mutaţiei generale, unul dintre elemen-
tele componente ale procesului de materializare a cuvân-
tului, esenţialmente important pentru poezia modernă. În
fine, prin modificarea atitudinii faţă de scriitură se explică şi
apariţia poeziei vizuale (acel teatru al cuvintelor!), ilustrată
134 HYPERION
şi de Caligrame, pe care Apollinaire le considera „o ideali-
zare a poeziei verslibriste“; ilustrată şi de multe pagini ale
protagonistului acestei prolegomene. Pentru că volumul lui
Mihail Semenko Semafoare spre viitor constituie un argu-
ment… vădit că atare vizualizare sau această altfel de „amor-
sare“ a discursului dă de înţeles că „un text nu poate fi abor-
dat (exclusiv – L. B.) pe temeiul unei gramatici a frazei care
să funcţioneze numai pe baze sintactice şi semantice“, deoa-
rece expresiile respective „câştigă semnificanţi diferiţi în
funcţie de situaţiile enunţiative care, în mod firesc, implică
procedee deictice, menţiuni, presupoziţii de diferite tipuri“,
precum opina Umberto Eco în eseul Lector in fabula, în
tentativa de a stabili, împreună cu alţi semioticieni, o teo-
rie a discursului. Aşadar – reiese – poezia mai e în stare şi
de sugestii… extra-lexicale.
Însă, în plan istoric, grafismul prozodic sau, (şi) altfel zis,
atare ideograme lirice nu erau ceva absolut necunoscut, ten-
tative de rezolvări verbo-grafice, să zic aşa, întâlnindu-se încă
în literatura antică, ba chiar probate şi de unii dintre „veci-
nii de epocă“ ai avangardiştilor, simboliştii –, în contururile
lor poeto-grafice recognoscibile, compuse prin plasarea „con-
structivă“ a literelor, se întâmpla, parcă, repoziţionarea pla-
nurilor esteticului şi utilitarului, abstracţiunii şi determina-
tului, obiectivităţii şi subiectivităţii. Prin urmare, s-ar putea
susţine cu destul temei că ingenioasele caligrame apollinaire-
iene pur şi simplu „resuscitau“ „poezia vizuală“, cam în ace-
eaşi perioadă fenomenul respectiv întâlnindu-se şi în litera-
tura rusă şi ilustrat de aşa-numitele „poeme-beton-armat“ ale
lui Vasili Kamenski; s-a păstrat şi o primă schiţă a manifes-
tului lui Velimir Hlebnikov, intitulat Litera ca atare, din 1913,
în care există deja şi „letrism“, şi „poezie vizuală“. Iar Mihail
Semenko se dovedeşte a fi un informat şi în acest domeniu
al prozodiei, fiind în concordanţă cu confraţii săi din Rusia,
din Europa. (Ba, la rândul său, el însuşi fiind cunoscut ca
un personaj remarcabil al culturii şi literaturii timpului în
care trăia: Referinţe la M. Semenko se întâlnesc în celebrul
roman „Garda albă“ al lui M. Bulgakov, în volumele de ese-
istică şi memorialistică „Oameni. Ani. Destine“ de I. Ehren-
burg şi, implicit-metaforic, în versurile lui O. Mandelştam.)
În ariile avangardismului ucrainean, în special în crea-
ţia lui Semenko, fenomenul vizează un demers mai cuprin-
zător, când prin figurativizarea textului se caută tangenţele
sugestive dintre concretul „pipăibil“ şi spaţiul extra-cotidian
al artelor. În anumite cazuri, s-ar putea spune că respecti-
vele compoziţii în baza alfabetului abordat (şi) sub aspect
ludic, ca şi în cele ale pictorilor cubişti, sunt „împănate“ din
elemente lirice.
În acest context general, bineînţeles că sunt interesante
teoretizările lui Mihail Semenko despre poezia picturală,
incluse în compartimentul teoretic al antologiei noastre.
Iar întru complinirea prezentei prolegomene, întru „for-
tificarea“ ei factologică vine tabelul cronologic inserat în
continuare, care ilustrează cu toată certitudinea că Mihail
Semenko a fost şi rămâne un creator premoniţional (ca să
ne permitem un element verbocreat), dar şi… promoţional
al literaturii şi culturii ucrainene contemporane. Şi nu ar fi
o exagerare să spunem că printre jalonările dintâi ale aces-
tei contemporaneităţi, fracturate de ideologia şi cenzura
Universalis
comunistă, dar reluată, reafirmată spre sfârşitul secolului *Este vorba de poetul Mihailo Ialoviy (Iulian Şpol, 1985-1937),
trecut, sunt primul manifest al lui Mihail Semenko, „Eu colegul de avangardă al lui Semenko, executat de bolşevici.
însumi“, volumele sale „Cutezanţă“ şi „Kverofuturismul“, ela-
borate în efervescenţa căutărilor înnoitoare ale artei dina-
mice, autentice care, iată, pare atât de actuală şi în secolul
XXI. Şi de ce nu am crede că-i este hărăzit un orizont cro-
Ea
Prima
nologic perpetuu? Dar
pe la miez
Mihail SEMENKO de noapte
ea îmi aduce
Crimeea un fişic
Noaptea cu ciocolate
luna se-nalţă spunându-mi
peste chiparoşi – cu ochii în
vântul trasează dungi podea
pe mare – înlăcrimată:
pe muntele Ay-Petri „Fie –
pete – ia şi mănâncă
spălăcite – Ah!“
multicolore …Să mănânc?
vesele Un strop
variabile – amar
până spre îmi gâdilă
ţărm nara –
unde de o mai ţii aşa
îmbrăcată-n pulover nu e mult până
trece Irocika să ajungi un
pe pantele joase. afemeiat –
Prin podgorii însă
ce-aduc a buchete verzi în inima mea
sunt împrăştiate albe palate – arde
străine – dragostea –
plictisitoare – eu
în noaptea afundă nu pot
când nu se vede nimic – să adorm
visele doar. tot aşteptându-mi
Lirică găunoasă sub soare palida
plictisitoare sub lună amantă –
peste priveliştea-butaforie a mării că doar o iubesc
Crimeea – o iubesc
şi umbli de unul singur chiar dacă
captezi fiorii din vene e una de taină
şi te rogi tainică şi
neauzit prostituată.
când
se tânguie: Şi
Munţii – plângând
Piatra – trebuie
Pădurea – să doarmă
Ţărmul – bărbatul –
de parcă la o adică
diavolul ar fi adus nu e mare lucru
pe oricare cu
la uşa lui cine
Ialoviy.* te săruţi
___________ te iubeşti

Universalis HYPERION 135

te culci să râdă neîncetat de mine
iar ziua iar în loc de suflet să văd doar
te lupţi un singur deget întins a dispreţ.
pentru Cu toţii sunt atât de mici şi atât de mulţi
viaţa. pe când eu sunt unul singur.
Pentru ea – De te gândeşti la ei
una. dânşii îţi acaparează gândurile
sentimentele ţi se încâlcesc.
A doua Ei sunt atât de mulţi
Să ameninţi cu glonţul tribunalul – însă eu– singur
dă un sutar pentru de aceea vesel
avort! ori trist de sunt
Şi când ochii mei văd mult
vii acasă sânge nervii toţi
cu leafa – se ating de obiecte şi eu simt taina
va fi o plăcere interceptez respiraţia
să i te uiţi în gură. respiră fiece obiect.
Eu însumi vreau
A treia să nu fiu înţeles de oameni
Şi cu ochi limpezi – ca ca dânşii să râdă de mine
ai unei vaci – să nu spună că aş fi sfinx
va plânge trei nopţi la rând ca să fiu la fel de neînţelept ca toţi ei
pe burta ta – apoi cei care sunt atât de mulţi.
va pleca în munţi – Iar eu – unul singur.
de una singură –
ea se va împăca cu situaţia
supunându-se
furtunii –
Berlinul negru
Berlinul negru m-a întâlnit cu duduitul maşinilor grele,
iluziei – negrul Berlin m-a-ntâlnit în decem-
îngânând etern enigmatica brie cu fumul coşurilor sale,
melodie cu care negrul Berlin m-a orbit cu larma luminilor sale,
va şi rămâne negrul Berlin m-a întâmpinat pe mine, străinul,
în amintire. cu granitul cizmelor sale de general,
afundate de monumente în pământ.
Ultima
Dar poate s-ar putea întâmpla Negrul Berlin m-a uimit cu mişcările sale,
să fie încă una care cu torentul miilor şi miilor de automobile,
să te aprindă cu o sete impresionantă – negrul Berlin mi-a învăluit sufletul cu evaporările sale,
femeia-camarad – pe mine, străinul negrul Berlin
cu forţă cosmică m-a strivit cu milioane de tălpi,
ea te va negrul Berlin – caracatiţă cu mulţime de braţe
remodela. unduitoare şi nesăţioase –
în el există multe castele grele şi sumbre,
Partea finală reci statui moarte şi turnuri.
Iar celelalte –
atât de iubitoare chiţcăie Cu duduitul vesel al subteranelor sale
şi se frământă şi nodurile de cale ferată
cam rătăcite în aşteptarea ta – negrul Berlin spune de asemenea
oftează că el este magistrala centrală a vechii
suspină şi puternicii naţiuni.
bodogănesc –
devenind burete plicticos. Negrul Berlin m-a încălzit pe mine, străinul,
între pereţii unui salon nu prea mare,
unde se adunau fracţiunile comuniste
Obiect ale organizaţiilor obşteşti germane
Aş vrea ca oamenii să nu mă înţeleagă –

136 HYPERION Universalis

şi era destul de clar că şi aici
viaţa merge înainte Poezia pierzaniei
viaţa nouă propulsată de proletariat. 1
Stătea
În negrul Berlin vor intra cohorte în rânduri drepte cu gâtul tăiat
cu roşii stindarde ale victoriilor revoluţionare şi surâsul răcit pe buze
şi stinge-se-vor luminile reclamelor comerciale – neştiind unde să se ducă.
dar focul nu se va stinge:
roşul Berlin se va trezi-n dimineaţă devreme – Toţi batjocoriţii şi dezamăgiţii
muncitorul Berlin serile va aprinde lumini noi. toţi neîncrezătorii
prieteni ai mei.
Iată de ce deja aici
nu mai sunt un străin. 2
3.I.1929 Cine?
Eu aştept.
Iubita mea –
SATUL nu e nevoie de sinceritate.
Sunt strivit.
Satul… Inima s-a mai odihnit…
Prin geamul vagonului, spre şosea
3
se văd o biserică, magazine
Ah
reclame la ţigări şi orice altceva.
este necesară şi trebuincioasă
zăpăceala mea.
Alunecă prin sate automobile
Lumina orbi felinarul.
Ba ici, ba colo turnuri-săgeţi ca un cult
livezile cu vişini doar în propria-ne minte.
4
Iar noi ne îndreptăm spre Dortmund.
Lumea nu poartă vreo vină
că pe lume nu există
Albeşte zăpada, crânguleţe, brazi
vreun vieţuitor.
ca pe tabla de şah negreşte un pătrat
şi tu te ridici în vârful picioarelor
Învie!
să vezi întreaga Deutschland.
5
Satul – e trecut. Inima s-a mai odihnit.
Fluture al sufletului sfâşiat –
Aici există club sătesc, corespondenţi locali, planuri?
iartă-mă.
Fierul a unit satele:
La noi lucrează cei de la autodrumuri.
6
29.I.1929
Prinde-surprinde acordurile
neştiinţei mele – patria mea.
Străzi în crepuscul Tu vezi pentru prima oară.
Străzi înserate clipesc cu lumini multicolore
bate din palme a mirare încântatul provincial: Apasă ultima clapă.
ah ce frumos e! Zi şi noapte-n Berlin
îşi etalează vitrinele ademenitorul capital. 7
Cine se mai teme de sine însuşi?
Nu se mai aude larmă în cartierele comerciale Nu are decât să mă ucidă.
e doar mişcare şi vuiet, ritm vibrant. Pentru că pe mine însăşi calea mă duce.
Ziua, oraşul şi-a întins, şi-a etalat mărfurile Eu sunt „predestinat“.
iar seara toate la vedere, briant.
8
Iar ici în ulicioare – vânzare ieftină. Stau mijit.
Ca la farmacie – drămuit –rujul buzelor.
Şi adună Spreea în noapte duduiţele Numele meu – tristeţe e.
negrele cadavre ale sinucigaşelor. Traducere: Leo BUTNARU
30.01.1929

Universalis HYPERION 137

Christian W. SCHENK

Friedrich Hölderlin
– O scurtă introducere

O
Opera lui Hölderlin nu poate fi încadrată în epocile istoriei în care s-au realizat utopiile umanităţii, frumuseţea şi raţi-
literare chiar dacă fiind unul dintre cel mai importanţi poeţi unea nu erau în opoziţie. În Revoluţia Franceză, Hölder-
germani din perioadele clasicismului şi romantismului. Un lin vede idealurile sale republican-democratice realizate;
poet uitat mult timp şi redescoperit la începutul secolu- Entuziasmul revoluţionar apare doar sublimat în opera sa.
lui XX. prin Cercul literar George1. Cea mai mare impor- Opera lui Hölderlin include poezii, romanul „Hyperion“,
tanţă ca poet liric o are adapta- tragedia „Moartea lui Empedo-
rea la formele de versuri antice: cle“, traduceri din greacă şi latină,
ode clasice, elegii, imnuri. „În proiecte şi scrisori filozofice şi
Hölderlin onorăm şi venerăm cel de poetică.
mai mare geniu lingvistic al popo- Hölderlin a scris primele sale
rului nostru“ (Josef Weinheber). poezii ca student la mănăstire
Dor de delimitare, libertate, în Maulbronn, astăzi cunoscut
frumuseţe; Doliu pentru ferici- sub numele de „Maulbronner
rea trecută a omenirii: antichi- Quartheft“, între 1790 şi 1793
tatea greacă văzută în mod ideal, „Tübinger Hymnen“ (Imnurile
din Tübingen) şi planul pentru
1 Grupul din jurul poetului Ştefan un alt roman.
George se numeşte Cercul literar În perioada de profesor par-
George. Încă din 1890, s-a format un ticular, în diferite locuri, din
grup liber în jurul său şi din 1892 în
1794 până în 1802, a scris poe-
jurul revistei sale Blätter für die Kunst
(Foi pentru artă), care – deşi cu doar zii, scrieri filosofice, trei versiuni
câteva continuităţi personale – s-a con- ale „Hyperion-ului“ şi şi-a dez-
solidat într-un grup solid de adepţi voltat în continuare principiile
ai lui George la începutul secolului. poetice. El s-a orientat în între-
George a fost centrul lor şi a fost venerat ca un „maestru“ şi lider
carismatic de către adepţii săi. În anii 1910 şi 1920, grupul a avut, de
gime după formele lirice clasice ale imnului, odei şi ele-
asemenea, un impact asupra tinerilor academici germani prin publi- giei, şi a dorit să le continue în forme noi. Şi-a găsit pro-
caţiile membrilor săi despre ştiinţe umaniste şi istorie culturală şi acti- priul ton inconfundabil, a conceput cuvinte şi ritmuri noi.
vităţile lor de predare la universităţile germane. Cercul propriu-zis s-a Anii 1799 şi 1806 au fost extrem de productivi.
încheiat odată cu moartea lui George în decembrie 1933, dar foştii
Aşa-numitele „Nachtgesänge“ (Cânturi de noapte) şi „Hym-
membri au perpetuat mitul poetului chiar până la consolidarea Repu-
blicii Federale Germane. nische Gesänge“ (Cânturi de imn) se păstrează astăzi în

138 HYPERION Universalis

„Homburger Folioheft“; El nu a mai putut completa acest
complex de texte, care a fost prezentat ca o unitate mare.
Astăzi, folio este una dintre cele mai importante colecţii
de texte de Hölderlin.
În anii cu familia Zimmer în bine-cunoscutul Turn din
Tübingen, el a scris aşa-numitele „ultime“ poezii. Majorita-
tea sunt scrise în rime şi tematizează anotimpurile, impre-
sii pe care i le-a oferit vederea de la fereastra sa şi orientate
pe scurt spre viaţă şi istoria contemporană.
Puţinele structuri lirice, ca sentiment de existenţă şi
experienţă a unei crize de viaţă, sunt transferate în sim-
bolismul fenomenelor naturale.
Această atribuire a calităţii înseamnă că nu numai
poemele sale, se află într-o poziţie expusă dinamicii
non-conformiste. Afirmaţia că poemele sale, incluse în
cartea de faţă, aparţin celor mai faimoase poezii din lite-
ratura germană este imediat urmată de motivele speciale
date de poet. Această justificare are calitatea de a aborda
poemele sa ca titluri în cadrul unor propoziţii expuse, fie-
care în parte.
Un alt motiv pentru particularitatea poeziilor sale este
ataşat de fiecare dată motivului interpretativ, care la dez-
văluie din nou şi din nou prin sentimentele de emoţie ale
interpretului: Fără efort şi patos, fără virtuozitate formală
recunoscută, o viziune a interiorului în exterior pare să fi
reuşit pur şi simplu aici – o mare lirică. Această afirmaţie
include şi o evaluare literară. Această evaluare la începu-
tul fiecărei interpretări poate avea funcţia de a face poezia
„plăcută“ pentru cititor, construind această tensiune într-o
manieră aproape şcolară, sau de a menţine propria justi-
ficare pentru dorinţa de a interpretare, chiar dacă poezi-
ile sale sunt extrem de ermetice şi de multe ori sincopate.
Poziţia poemelor în contextul întregii sale opere con-
stituie şi poziţia unică în societate a poetului. Odele şi ele-
giile sale sunt modelate artistic. Imnurile de după 1800 fac
afirmaţii extreme în privinţa izolării.
O posibilă tipologie a interpretului ca „învăţător de
predicare“ devine evidentă când poeziile lui par prea sim-
ple pentru a fi înţeleasă imediat, deoarece aceste poeme
necesită mai mult decât o clarificare parafrazată a ceea ce
poate fi recunoscut în trăsăturile sale de bază chiar şi fără
o analiză mai detaliată. Această afirmaţie este, de aseme-
nea, urmată de o justificare care dezvăluie motivul real al
interpretării şi oferă interpretului o imagine de „tip de des-
coperitor“: Imaginile poemelor conţin încă un strat ezote-
ric care, până nu demult a rămas nerecunoscut. Cu aceasta,
interpretul atribuie o anumită universalitate, o poziţie spe-
cială, pentru că are un aşa-numit „strat ezoteric“, unul care
se deschide doar către iniţiat. Nuanţa descoperă în poeme
înţelesuri care par, de multe ori, că nimeni nu le-ar fi recu-
noscut până acum cineva. Acest lucru relevă funcţia, sen-
sul şi scopul interpretării – investigarea poemului se aplică
unei noi dimensiuni a cunoaşterii.
Ludwig Strauss adoptă o abordare diferită a interpretă-
rii decât Jochen Schmidt. El pune poemul înaintea inter-
pretării sale. Acest lucru pare să aibă sens în special pentru
Universalis
destinatar, deoarece conţinutul interpretării poate fi verifi-
cat imediat pe poem. Apoi, la fel ca Schmidt, îşi deschide
prima secţiune cu o afirmaţie, care, totuşi, are un stil izbi-
tor de ofensator. Această afirmaţie intră imediat în subiec-
tul general al poemelor, în loc să dezvolte temele antitezei.
Cu această afirmaţie Ludwig Strauss se extrage din inter-
preţii dinaintea sa pentru că declară prima şi corecta con-
cluzie a cititorului, care vine automat după citirea poeziei
precedente, că este vorba despre dinspre un tineret expe-
rimentat iar apropierea de bătrâneţe, ca fiind greşită.
Dar această afirmaţie nu poate găsi nicio valabilitate,
deoarece în cadrul unei serii literare metafora sezonieră se
referă întotdeauna la o metaforă de-a lungul vieţii.
Teza este acum elaborată pe baza unei justificări biogra-
fice: „Hölderlin ştie şi a spus-o de mai multe ori în scrisori
şi poezii cât de paşnică, veselă şi minunată poate fi bătrâ-
neţea.“ Întrucât această primă justificare nu se intersec-
tează cu afirmaţiile făcute mai înainte, bătrâneţea poate fi
minunată, dar teama şi confruntarea cu bătrâneţea şi con-
fruntarea cu moartea există în mod natural, urmând o altă
justificare pentru afirmaţia încărcată de tensiune: „În mijlo-
cul anilor celor mai înalţi, oamenii, şi nu la bătrâneţe, i-au
copleşit boala incurabilă.“ Aceste informaţii despre viaţa
lui Hölderlin nu par să susţină nici prima teză, întrucât în ​​
a doua parte a creaţiei sale, nu este vârsta ceea ce e în acor-
dul de bază al anului, timpul zilei ci viaţa ar corespunde
iernii iar îmbătrânirea depăşirea celor mai buni ani: „Vai
de mine, de unde iau florile când este iarnă, […].“
Un motiv pentru intrarea în motivul anxiotic ar fi să se
facă diferenţa între vârstă şi îmbătrânire, cât şi ceea ce pri-
veşte biografia lui Hölderlin. Însă sensul metaforelor de-a
lungul vieţii nu este dezvăluit nici în următoarea afirma-
ţie, care este destinată să revizuiască negarea primei afir-
maţii, când Strauss scrie: „Iarna sunt vremurile binecuvân-
tate, înfloritoare şi fertile împotriva binecuvântatului, gol şi
steril. […] „. Cu această corecţie, că jumătate din viaţă nu
este despre tinereţe şi bătrâneţe, ci despre vară şi iarnă cu
conotaţiile respective de fertilitate sau infertilitate; anti-
teticul evident este dezvoltat cu multe cuvinte ignorând
acordul de bază din metafora sezonieră.
În consecinţă poeziile lui Friedrich Hölderlin lasă şi în
continuare noi motive interpretative, versurile sale fiind,
după cum am scris mai sus, de multe ori extrem de sinco-
pate, la prima citire lipsite de logica curentă, dislocate şi
fraze ce par a fi incoerente!
Friedrich HÖLDERLIN
Toamna [1]
Legendele s-au dus de pe pământ,
Şi spiritul ce-a fost se va întoarce,
Se-ntorc la oameni cu învăţământ
Iar noi din firul ei ne toarcem.
Imagini din trecut nu-s părăsite,
Natura le reţine strânse-n fier,
HYPERION 139
Când vara trece-n toamnă, spre sfârşite,
Duhul plecaţilor se vede-n cer.
În scurtul timp s-au terminat prea multe,
Ţăranul ce în vremi ara cu plugul
Vede în urmă timpul ce se scurge-n
Imagini care întregesc amurgul.
Pământu-mpodobit cu stânci rotunde
E ca un nor care se pierde-n noapte,
Se-arată aurie şi se-ascunde
Iar împlinirea plină e de şoapte.
La moartea unui copil
Frumosul e-al copiilor în veci,
Poate că sunt a Domnului înfăţişare, -
Tăcerea e a lor şi liniştitele reci
Când îngerii încep a lor cântare.
La naşterea unui copil
Cum va privi a Cerului Părinte
Cu bucurii copilul care creşte,
Mergând pe pajişti, un vlăstar cuminte,
Cu alţii împreună, hoinăreşte.
Deci bucură-te vieţii date,
Din suflet bun tot suflet bun îţi vine
Şi frumuseţile toate-s redate
De Sfântul Dumnezeu spre bine.
Perspectivă [1]
Când oamenii sunt fericiţi, e datul firii,
Iar cele bune, vin de pe câmpie,
Spre a vedea cum pomii cresc, cum înfloririi
Fructele-i rodesc şi creşte-a omenirii omenie.
Munţii-nconjoară câmpul, cerul se ridică
Amurgul, aerul, cărările pe drumuri line
Departe-s câmpuri ce pe ape pică
Şi omul cu-ndrăzneală peste poduri vine.
Memoria sunt omului cuvinte,
Întregi contexte sunt ale lor zile
Pline de viaţă pân la binele din minte,
Dar el cunoaşterea şi-o-ntreabă-n sine.
Perspectiva dă omului curajul
Pe care zilnic el o reînnoieşte
Spre a-i fi bine lui şi-a da mirajul
Atenţiei ce nu îmbătrâneşte.
140 HYPERION
Perspectivă [2]
Zilele-s deschise, luminate de oameni, de imagini,
Când verdele din depărtări se-arată
Chiar înainte, când lumina serii spre amurg se-ntinde,
Şi strălucirea sunetul zilei o înmoaie.
Adesea pare miezul lumii tulbure, închis,
Iar mintea omului plină de îndoială, dezolată,
Magnifica natură-i luminează ziua
Şi mult departe îndoiala-i stă întunecată.
Speranţei
O, speranţă! Graţioasă! Bună, aferată!
Tu, care nu dispreţuieşti casa celor îndureraţi,
Şi slujirea fericită, nobilă! Printre
Muritori cârmuieşti puterile celeste,
Unde eşti? Eu trăiesc puţin; dar rece-mi respiră
Seara deja. Şi tăcerea şi umbra deopotrivă,
Sunt deja aici; şi deja, fără cânt,
Adoarme în sânul ei inima tremurândă.
În valea verde, acolo, unde proaspăt izvorul
Ţâşneşte din munte, zilnic, iar minunate
Atemporalele zile de toamnă îmi înfloresc,
Acolo, în linişte, frumoaso, la miezul nopţii
Te voi căuta, când invizibila-mi viaţă
prin a pădurilor valuri va domni,
Deasupra mea mereu fericite flori
Strălucesc sub înfloritele stele,
O, tu fiică a eterului! Apari apoi
Din ale tatălui tău grădini, şi nu ai voie
Duh al pământului să fi, vino frică, o
Frică, cu altele, dar inima-i a mea.
Pe când eram copil…
Pe când eram copil
Dumnezeu mântuise des
Strigătul şi biciul oamenilor,
Atunci singur şi bine mă jucam
Cu florile crângului,
Şi briza din cer
Se juca cu mine.
Şi ca şi tine inima
Plantelor încântate,
Îşi întindeau spre tine
Tandrele braţe,
Astfel mi-ai încântat inima
Părinte Helios2!
Şi asemenea lui Endimion3,
2 Helios (grecesc antic Ἥλιος Helios „soare“) este zeul soarelui în
mitologia greacă. Împreună cu Selene (zeiţa lunii) şi Eos (zorii) este
un copil al lui Hyperion şi Theia.
3 Endimion este în mitologia greacă iubitul frumos şi etern tânăr al zeiţei
lunii Selena, care a fost ulterior echivalată cu Artemis (Diana Romană).
Universalis
Ţi-am fost cel mai drag
Tu, Sfântă Lună!
O, voi toţi fideli
Prietenoşi zei!
Ştiaţi cât de mult
Sufletul meu vă iubeşte!
Pe atunci eu nu vă strigam
Încă pe nume, nici voi
Nu mă numeaţi cum oamenii îşi spun
De parcă s-ar cunoaşte.
Christian W. SCHENK
Desmond Tutu1 – „Ubuntu“2 şi ce
am uitat în societatea de consum
B
Bunăstarea noastră este întotdeauna indisolubil legată de cea a
altora. Nimeni nu poate trăi complet izolat şi totuşi să fie fericit,
suntem „animale sociale“. Ubuntu, o filozofie africană a vieţii,
se bazează pe acest principiu: Noi înaintea mea!
Fostul preşedinte Sud-African Nelson Mandela a spus odată
o mică poveste pentru a prezenta Ubuntu unui intervievator. A
vorbit despre un călător care călătoreşte prin întinderile unei
ţări. De îndată ce vine într-un sat sau într-un oraş, nu trebuie
să ceară mâncare, ci i se oferă mâncare exact aşa, precum şi un
loc de dormit şi alte lucruri de care are nevoie.
Ubuntu este o filozofie de viaţă din Africa sub-sahariană.
Traducerea sa este: „Sunt pentru că suntem.“ Desmond Tutu
scrie în cartea sa No Future Without Reconciliation următoarele:
„O persoană cu Ubuntu este deschisă şi accesibilă celorlalţi, se
simte validată de alţii şi nu ameninţată, dar ştie despre abilităţile
şi bunătatea altora. Ea posedă o puternică siguranţă de sine care
provine din faptul că e conştient că aparţine unui mare întreg.“
E de la sine înţeles că nu putem fi oameni, în adevăratul sens
al cuvântului, fără alte fiinţe umane, fie şi numai prin naştere.
Dar, de asemenea, devine clar în viaţa socială că oamenii au
nevoie de alţi oameni. Ubuntu este conceput pentru a încuraja
oamenii să-şi deschidă inimile şi să le-o împărtăşească altora.
Asta nu înseamnă că nu te mai poţi gândi la tine însuţi, pentru
că şi asta face parte din bunăstarea unei persoane. Mai degrabă,
ar trebui să înveţi să aduci iubirea de sine şi iubirea pentru cei-
lalţi într-o relaţie sănătoasă.
Invidia si gelozia
Ambele sentimente reprezintă pentru mulţi oameni o problemă
majoră, ele împiedică împărtăşirea fericirii cu celorlalţi, ceea ce
nu va putea susţine cu adevărat bunăstarea. Desigur, nu este
întotdeauna posibil a fii fericit de succesul altcuiva, mai ales
când te afli într-o situaţie dificilă de viaţă.
În acest caz pare că Ubuntu nu este un remediu, este doar
un mijloc de a rămâne deschis şi de a pune sub semnul întrebă-
rii evenimentele din nou şi din nou. Având în vedere Ubuntu,
alegerea e a păstra totuşi legătura cu ceilalţi. Acesta este singu-
rul mod de a împărtăşi că eşti uman şi, de asemenea, vulnerabil.
Universalis
Dar eu vă cunoşteam mai bine
Decât am cunoscut vreodată oamenii,
Am înţeles tăcerea eterului,
Cuvintele oamenilor însă
Nu le-am înţeles niciodată.
Pe mine m-a crescut eufonia
Crângului foşnitor
Şi a iubi printre flori
am învăţat.
În braţele zeilor eu am crescut.
Deci, dacă se porneşte mai puţin de la „eu“ şi mai mult de la
„noi“, acestor sentimente li se poate adăuga şi un dialog şi s-ar
putea chiar găsi aceleaşi nesiguranţe la omologul celuilalt.
Este principiul transferabil?
Aşa cum se întâmplă atât de des, aceste filozofii sună foarte fru-
mos în teorie, dar pot fi şi transferate în realitate? În societatea
noastră individualizată, în special, este adesea dificil să punem
interesele grupului înaintea interesului propriu. Implicarea altora
extinde şi adânceşte propriile posibilităţi. Astăzi, Ubuntu poate
fi implementat într-o varietate de moduri.
În general, ar trebui să împărtăşim succesele noastre cu gru-
pul, deoarece acesta este singurul mod prin care întregul grup
poate beneficia de norocul unui individ. Schimbul este cel mai
important instrument pe care îl avem la îndemână. Prin urmare,
este de mare importanţă să menţinem contactele sociale. De ase-
menea ne ajută să vedem propriile noastre realizări ca un suc-
ces de grup. Aceasta înseamnă că nu ne răsplătim doar pe noi,
ci şi familia, prietenii sau grupul social.
Fie că e budism, islam sau creştinism – toate religiile majore
ale lumii subliniază aspectul pozitiv despre a face bine unul
altuia. Toate aceste filozofii se hrănesc cu ideea că ceea ce leagă
oamenii este întotdeauna mai puternic decât ceea ce ne separă
unii de alţii.
__________
1 Desmond Mpilo Tutu, (7 octombrie 1931 în Klerksdorp – 26 decem-
brie 2021 în Cape Town) a fost un preot anglican din Africa de Sud şi
activist pentru drepturile omului. A fost Arhiepiscop în Cape Town
şi Primat al Bisericii Provinciei Africa de Sud între 1986 şi 1996. În
1984 a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru activităţile sale în
domeniul drepturilor omului. Din 1995 până 2021 a fost preşedintele
Comisiei pentru Adevăr şi Reconciliere în Africa de Sud.
2 Ubuntu este un concept filozofic pentru a încuraja oamenii să-şi des-
chidă inimile şi să le împărtăşească altora. Asta nu înseamnă că nu te
mai poţi gândi la tine însuţi, pentru că şi asta face parte din bunăs-
tarea unei persoane. Mai degrabă, ar trebui să înveţi să aduci iubirea
de sine şi iubirea pentru ceilalţi într-o relaţie sănătoasă.
HYPERION 141
Adina VELCEA
Geneza poemului
D
De un interes deosebit pentru identitatea Femeii în negru
sau pentru persoana care a inspirat elementele de bază ale
eroinei poemului este mărturia poetului Dimitris Doukaris:
„Atunci când soţul lui Melissanthi (poetă greacă) a murit,
după patruzeci de zile Zoe Karelli ne-a chemat într-o noapte
la poetă acasă. Peste tot atârnau franjuri negre, pisici negre
o acompaniau pe amabila noastră poetă. M-au impresionat
doliul şi jalea ei, precum şi insistenţa de a ne însoţi „câţiva
paşi“. Iar aceşti „câţiva paşi“ nu se mai terminau. Atunci am
observat o lună imensă în spatele lui Melissanthi. Ajunse-
sem deja la scările de pe strada Antonopoulou. Şi în cele
din urmă, Melissanthi s-a întors singură, luminată de luna
plină, spre casa ei. A doua zi dimineaţă, confuz şi agitat,
i-am povestit această întâmplare lui Iannis Ritsos. Iar mâna
într-adevăr magică a poetului a transformat această întâm-
plare în „Sonata clarului de lună“. Poemul vorbeşte despre
trecerea Timpului, despre viaţa irosită, despre apăsătoarea
atmosferă a casei în care eroina s-a închis de bunăvoie. Este,
totodată, o confruntare liniştită între tinereţe şi bătrâneţe,
un monolog al mărturisirii şi asumării visurilor neîmpli-
nite, ca un avertisment pentru tânăr. Acesta nu participă,
noi ştim că este prezent doar din adresarea directă a ero-
inei care îl imploră să îi permită să meargă cu el. Această
dorinţă care revine ca un laitmotiv ne arată cât de mult vrea
să părăsească mediul trist, tăcut, apăsător al casei. Lumina
lunii îi dă speranţa că va părea tânără, că va estompa efec-
tele trecerii anilor asupra chipului său, ceea ce duce chiar la
o îndrăzneaţă apropiere erotică. Spre deosebire de efectul
benefic al lunii în exteriorul casei, în interior aceasta exer-
cită o influenţă negativă, permiţând temerilor singuraticei
femei să devină mai puternică, ea vorbind de umbrele care
se furişează prin casă, de mâini invizibile care trag perde-
lele, degete care scriu în praful de pe pian. Singurătatea
142 HYPERION
vârstnicei femei este coşmarul din care vrea să scape, fie
numai însoţindu-l pe tânăr câţiva paşi pentru a vedea cum
este lumea de afară, civilizaţia aceasta care îşi urmează cur-
sul indiferentă şi unde omul îşi uită de necazurile şi eşe-
curile, pentru că el devine parte a ei şi pierzându-se în ea,
o mare parte din povara regretelor, a renunţărilor se eva-
poră. Dorinţa de a se îndepărta de casă, de tot ceea ce îi
aminteşte de bătrâneţe, este atât de puternică încât, femeia
creează o lume nouă în mintea ei, o lume în care ea are
curajul să facă tot ceea ce nu a îndrăznit atâţia ani. Casa,
locul în care singură şi-a petrecut anii, e în pragul paragi-
nii, totul se destramă în tăcere, şi aici avem imagini com-
parative cu impact puternic vizual: căderea fără zgomot
a pălăriei celui spânzurat, căderea mănuşilor de lână ale
tăcerii la genunchii ei sunt imagini care ilustrează prăbuşi-
rea fără zgomot a tencuielii, a tablourilor, degradarea con-
tinuă a casei este pusă în strânsă relaţie cu efectul devas-
tator al trecerii anilor asupra trupului eroinei. Canapeaua
uzată este locul unde cândva petrecea momente frumoase.
Amintind de lecţiile de muzică, de „micul prieten, piersi-
cul, plin de lumină şi flori roz“, momentul acesta de lirism
denotă capacitatea poetică a femeii. Dar ea se scuză, con-
siderând că a trecut vremea când se putea juca cu cuvin-
tele. Iată cum intensitatea atmosferei poetice are suişuri
şi coborâşuri, peste toate planând ca un obstacol bătrâne-
ţea. Paralela cu ursoaica, bătrână şi ea, este sugestivă, ast-
fel este pusă în lumină viaţa petrecută conform unor reguli
impuse, un automatism inoculat în reacţii şi sentimente
care astăzi este greu de suportat. Momentul scufundării în
bucătăria asemănată cu adâncul mării, când scoici şi alge se
prind în păr, când tava scapă din mâini şi femeia se afundă
urmărind bulele de aer cum se ridică spre suprafaţă, suge-
rează renunţarea totală şi contemplarea liniştită a acestei
Universalis
renunţări. Luna este o prezenţă permanentă în scena mono-
logului femeii. Este o poartă spre lumea visată, la adăpos-
tul ei totul pare posibil. Această renunţare la viaţa izolată,
dedicată poeziei, muzicii, care iată, nu îşi mai găsesc rostul
în prezentul femeii care se adresează tânărului, este gene-
rată, poate, de dorinţa de a-l preveni despre pericolul iro-
sirii Timpului şi de trecerea implacabilă a acestuia. Este o
confruntare între generaţii, tânărul e tăcut, el doar ascultă,
iar femeia, din poziţia dată de senectute, este cea care vor-
beşte. Nu ştim reacţia tânărului, ea este doar bănuită de
femeie, fără a fi confirmată. În fond, el este ascultătorul
tăcut, fără nicio reacţie, necesitatea prezenţei lui este con-
firmată doar prin faptul că astfel se declanşează mărturi-
sirea femeii. În momentul în care tânărul se hotărăşte să
plece, lucru pe care îl aflăm tot din spusele femeii, aceasta,
contrar cerinţei insistente de până atunci, nu îl însoţeşte.
Nu ştim de ce. Poate pentru că neimplicarea lui i-a trezit
neîncrederea, ori poate desprinderea de locul izolării este
mai greu de realizat decât ar părea. Dintr-odată, femeia
pare grăbită să scape de prezenţa lui. Faptul că ea crede că
el va râde de tot ce i-a mărturisit, poate explica de ce nu
a avut încredere să-l însoţească. Conştientizează oare că
e inutil un moment de scurtă eliberare? Ori poate gândul
femeii a fost doar să se destăinuie cuiva şi nu acela de a
pleca din locul sigur al izolării? Ultimul act al scenei este
camera scufundată în întuneric, asemeni unei cortine care
cade la final de teatru, dar luna revine în prim plan prin
melodia de la radio. Astfel, dominaţia lunii asupra aces-
tui moment al analizei trecutului şi a implicaţiilor acestuia
în prezent este menţinută. Tânărul şi luna au generat des-
tăinuirea, dar dacă tânărul a fost ascultătorul pasiv, luna a
dirijat orchestraţia mărturisirii. Nu ştim dacă femeia a ieşit
din casă. În fond, nu asta e important, scopul nu a fost cu
adevărat acesta, ci doar cel al mărturisirii, al recunoaşterii
irosirii vieţii, a ocaziilor ignorate voit de a trăi. Interesant
este că poetul scrie despre „Femeia în Negru“ la început
şi pe parcursul poemului cu majuscule, iar la final această
semnificaţie îşi pierde importanţa şi scrie cu litere mici.
Asta pentru că rolul ei s-a încheiat şi odată cu el, impor-
tanţa sa e diminuată. O strălucire de o clipă i-a dat şansa
evadării, şansă pe care, din nou, nu a folosit-o. Nu întâm-
plător este femeia „în negru“. Ea este exponenta doliului,
a resemnării, a morţii dorinţelor, a autoizolării, a regrete-
lor la care acum, se adaugă şi cel al unei mărturisiri inu-
tile în faţa celui care prin prisma vârstei sale nu avea cum
s-o înţeleagă şi s-o ajute. Peste întunericul care guvernează,
se aude în continuare „Sonata lunii“ la radio.

Iannis RITSOS

Sonata clarului
de lună

S
Seară de primăvară. O cameră mare a unei case vechi.
O femeie în vârstă, îmbrăcată în negru, îi vorbeşte unui tânăr.
Nu au aprins lumina. Prin cele două feres-
tre intră lumina neîndurătoare a lunii.
Am uitat să spun că Femeia în Negru a publi-
cat două, trei antologii interesante
cu poezii de inspiraţie religioasă.

Femeia în Negru îi spune tânărului:

– Lasă-mă să vin cu tine! Ce lună este în seara asta!
E bună luna, nu se va vedea părul meu albit. Luna îl va face să pară iar auriu, iar tu nu vei înţelege.
Lasă-mă să vin cu tine.

Când e lună, umbrele din casă se lungesc, mâini nevăzute trag perdelele,
un deget înceţoşat scrie în praful de pe pian
cuvinte uitate pe care nu vreau să le mai aud. Taci…
Lasă-mă să vin cu tine,
puţin mai departe, până la cărămidărie, până acolo unde coteşte drumul,
unde se vede oraşul din ciment şi aer, văruit cu lumina lunii,
atât de indiferent şi imaterial,
atât de pozitiv, de metafizic,
încât, poţi, în sfârşit, să crezi
că exişti şi nu exişti,

Universalis HYPERION 143

că niciodată nu ai existat, n-a existat Timpul şi trecerea lui.
Lasă-mă să vin cu tine.

Vom sta puţin pe bordură, ori sus, pe deal,

oriunde ne va purta aerul primăvăratic,
ne vom imagina, poate, că zburăm,
pentru că de cele mai multe ori, chiar şi acum,
foşnetul fustei mele seamănă
cu zgomotul pe care-l fac două aripi puternice care se deschid şi se închid,
şi când te abandonezi acestui sunet al zborului
simţi cum îţi vibrează gâtul, coastele, trupul,
şi astfel, strivit de puterea aerului albastru,
cuprins în mijlocul nervilor dominanţi ai înălţimii,
nu are importanţă dacă fugi sau te întorci
şi nici nu contează că părul meu a albit
(nu aceasta e durerea mea –
durerea mea e că nu-mi albeşte şi inima).
Lasă-mă să vin cu tine.

Ştiu că fiecare se îndreaptă singur spre dragoste,

singur spre slavă sau moarte.
Ştiu asta. Am încercat-o. Nu ajută la nimic.
Lasă-mă să vin cu tine.

Această casă e bântuită, mă goneşte –

vreau să spun că e foarte veche, cuiele cad,
tablourile se mişcă de parcă s-ar arunca în gol,
tencuiala cade în tăcere
aşa cum cade pălăria celui spânzurat
pe culoarul întunecat,
aşa cum cade o mănuşa găurită de lână a tăcerii
sau cum cade o fâşie de lună pe vechiul,
dezmembratul
fotoliu.
Cândva a fost şi el nou,
puteai să stai ore în şir cu ochii închişi
şi să visezi orice ţi se năzărea -
o plajă netedă, umedă, lustruită de lună
– mai lustruită chiar decât ghetele mele vechi pe care
în fiecare lună le dau lustragiului din colţ -
sau o pânză a unei bărci de pescar,
care se pierde în depărtare,
legănată de însăşi respiraţia lui,
pânză triunghiulară ca o eşarfă împăturită exact în două
de parcă nu ar fi avut ce să închidă sau să păstreze
sau să fluture a rămăs bun.
Mereu am avut pasiune pentru eşarfe,
nu ca să ţin ceva în ele,
nu pentru seminţe de flori sau muşeţel cules pe câmp la apus,
nu ca să le fac patru noduri şi să le port pe cap
aşa cum obişnuiesc muncitorii din clădirea de alături
sau să-mi şterg ochii – mi-am păstrat vederea bună până acum,
niciodată nu am purtat ochelari.
O simplă ciudăţenie sunt eşarfele.
Acum le împăturesc în patru, în opt, în şasesprezece,
numai ca să îmi exersez degetele.

144 HYPERION Universalis

 Tocmai mi-am adus aminte că aşa
măsuram ritmul atunci când mergeam la şcoala de muzică,
cu şorţ albastru şi jahetă albă, cu două codiţe împletite
– 8, 16, 32, 64-
agăţată de mâna micului meu prieten, piersicul,
plin tot de lumină şi flori roz,
(scuză-mi aceste cuvinte, obicei vechi) 32, 64 –
şi ai mei îşi puneau mari speranţe în talentul meu muzical. Deci,
îţi spuneam de fotoliul
dezmembrat – se văd arcurile ruginite, buretele,
ziceam să-l duc alături, la fabrica de mobilă,
dar de unde timp, bani şi interes – ce să repar mai întâi?-
am zis să arunc un cearceaf deasupra – mă sperie cearceaful alb
într-un asemenea clar de lună. Aici au stat oameni care au visat
măreţ, la fel ca tine, şi ca mine, dealtfel,
şi acum se odihnesc sub pământ fără să-i deranjeze
ploaia sau luna.
Lasă-mă să vin cu tine…

Vom sta puţin în capul scării de marmură a sfântului Nicolae,

apoi tu vei coborî, iar eu mă voi întoarce având în stânga mea
căldura atingerii întâmplătoare a hainei tale
şi chiar câteva pătrate de lumină a ferestrelor mici de cartier
şi acest imaculat abur al lunii
ca o escortă mare a lebedelor argintii –
şi nu mi-e teamă de această exprimare, pentru că
în multe nopţi de primăvară am vorbit cu Dumnezeu
care mi s-a înfăţişat înconjurat de strălucirea şi slava unui asemenea clar de lună,
şi am ignorat mulţi tineri, chiar mai frumoşi decât tine,
ca astfel, pură şi inaccesibilă să mă pulverizez în flacăra mea albă,
în paloarea clarului de lună,
incendiată de privirile ucigătoare ale bărbaţilor şi
de distanţa ezitantă a tinerilor,
înconjurată de extaz, de trupuri arse de soare,
de bărbaţi pricepuţi la înot, vâslit, atletism,
fotbal (pe care m-am făcut că nu-i văd),
chipuri, buze, gâturi, genunchi, degete şi ochi,
busturi şi braţe şi coapse (într-adevăr nu le-am privit) –
ştii, câteodată, admirând, uiţi ce admiri cu adevărat,
îţi e de-ajuns să admiri –
Doamne, mă căsătoream într-o apoteoză a stelelor negate
pentru că astfel înconjurată din exterior şi interior,
nu-mi mai rămânea alt drum decât spre înalt sau adâncime. –
Nu, nu este suficient.
Lasă-mă să vin cu tine…

Ştiu că este târziu. Lasă-mă, atâtea nopţi, zile, nopţi şi dup-amiezi de porfir
am rămas singură, neclintită, singură şi fecioară,
chiar şi în patul meu conjugal, singură şi fecioară,
scriind glorioase versuri la genunchii Domnului,
versuri care, te asigur, vor rămâne inscripţionate
în impecabila marmură,
dincolo de existenţa mea şi a ta. Nu e suficient.
Lasă-mă să vin cu tine…

Casa aceasta nu îmi mai este de-ajuns.

Universalis HYPERION 145

Nu o mai pot căra în spate.
Întotdeauna trebuie să ai grijă, să fii atent,
să sprijini peretele cu bufetul acela mare,
să sprijini bufetul cu masa antică sculptată,
să sprijini masa cu scaunele,
să sprijini scaunele cu palmele tale,
să pui umărul sub grindă.
Şi pianul, ca un sicriu negru închis…
nu îndrăzneşti să-l deschizi.
Să ai grijă, să ai grijă încontinuu, să nu cadă, să nu cazi.
Nu mai rezist.
Lasă-mă să vin cu tine…

Această casă, în ciuda tuturor morţilor ei, nu vrea să moară.

Insistă să trăiască cu toţi morţii ei,
să trăiască prin morţii ei,
să trăiască prin certitudinea morţii ei
şi să-şi aranjeze morţii în paturile şi
rafturile aproape dezmembrate.
Lasă-mă să vin cu tine…

Aici, oricât de încet aş păşi prin tăcerea serii,

fie încălţată, fie cu picioarele desculţe,
ceva se va auzi: un geam va crăpa sau o oglindă,
se vor auzi câţiva paşi – nu ai mei.
Afară, pe drum, e posibil să nu se audă acei paşi,
regretul, se spune, poartă papuci de lemn,
iar dacă încerci să priveşti într-o oglindă sau în cealaltă,
în spatele pulberii şi a fisurilor,
îţi poţi vedea chipul mai tern şi mai fragmentat,
chipul tău pentru care nu ai cerut altceva în viaţă
decât să-l păstrezi curat şi numai al tău.
Buzele paharului strălucesc în clarul de lună
ca o lamă rotundă, cum să le duc la buzele mele?
oricât de sete mi-ar fi – cum să fac asta? – vezi?
încă am chef de comparaţii – atât mi-a mai rămas,
asta certifică faptul că încă nu am plecat.
Lasă-mă să vin cu tine…

Uneori, la ora înserării, am senzaţia că afară, pe la ferestre,

aud cum trece un ursar cu bătrâna lui ursoaică masivă,
cu blana numai spini şi ciulini,
ridicând colbul pe drumul din cartier
într-un nor de praf deşertic care aminteşte de amurg,
iar copiii s-au întors deja la casele lor pentru cină
şi nu mai sunt lăsaţi să iasă afară,
cu toate că în spatele pereţilor ghicesc mersul bătrânei ursoaice –
iar bătrâna ursoaică, obosită, se refugiază în înţelepciunea singurătăţii sale,
neştiind nici unde, nici de ce
s-a plictisit şi nu mai poate să danseze,
nu mai poate să poarte pălăria dantelată,
să distreze copiii, leneşii, insistenţii,
şi singurul lucru pe care îl vrea e să se întindă pe pământ
lăsându-i să-i sară pe burtă, jucând astfel ultima reprezentaţie,
arătând astfel extraordinara putere de a renunţa,
nesupunerea la insistenţele altora, la belciugul înfipt în buzele sale,

146 HYPERION Universalis

la necesitatea colţilor ei,
nesupunerea ei in faţa durerii şi a vieţii
cu sigura alianţă a morţii – chiar şi a
unei morţi lente –
nesupunerea ei finală în faţa morţii prin continuarea
şi cunoaşterea vieţii
care primează prin cunoaştere şi acţiune, chiar mai presus de sclavie.

Dar cine poate juca acest joc până la sfârşit?

Şi ursoaica se ridică din nou şi merge
ascultând supusă de lesă, de belciug, de colţii ei,
zâmbind cu buzele sfâşiate spre monedele pe care le aruncă
copiii frumoşi şi imprudenţi
(frumoşi tocmai pentru că sunt imprudenţi)
şi mulţumind. Pentru că singurul lucru pe care au învăţat să-l spună
urşii care au îmbătrânit este: mulţumesc, mulţumesc.
Lasă-mă să vin cu tine…

Casa mă sufocă. De fapt, bucătăria

este precum adâncul mării. Ibricele atârnate strălucesc
ca ochii mari şi rotunzi ai peştilor uimitori,
farfuriile tremură încet ca nişte meduze,
alge şi scoici se prind în părul meu – nu pot să le
dezlipesc apoi,
nu pot să urc din nou la suprafaţă,
tava îmi cade din mâini fără zgomot – mă scufund
şi văd bulele de aer ale respiraţiei mele ridicându-se,
ridicându-se,
şi încerc să mă amuz privindu-le
şi mă întreb ce ar gândi cineva care
de deasupra ar vedea aceste bule:
cumva, cineva se îneacă ori un scafandru explorează adâncul mării?
Şi adevărul este că nu de puţine ori descopăr, acolo, la limita înecului,
corali, mărgăritare şi comori ale corăbiilor naufragiate,
întâlniri neaşteptate cu trecutul, prezentul şi viitorul,
confirmări ale eternităţii,
o eliberare, un zâmbet al nemuririi, aşa cum se spune,
o fericire, o beţie, entuziasm chiar,
corali, mărgăritare şi safire,
numai că nu ştiu să le dau acum, nu mai târziu,
numai că nu ştiu dacă pot să le primească – eu, oricum,
le dăruiesc.
Lasă-mă să vin cu tine…

Un moment, să-mi iau jacheta.

Cu vremea asta nestatornică, oricum ar fi, trebuie să fim prudenţi.
Seara este umezeală şi nu ţi se pare că luna, într-adevăr,
accentuează răcoarea?
Lasă-mă să-ţi închei cămaşa – ce puternic e pieptul tău –
ce lună strălucitoare –fotoliul, adică – şi când ridic
ceaşca de pe masă
rămâne sub ea o pată de tăcere, pun imediat
palma mea deasupra
ca să nu privesc înăuntru – las din nou ceaşca la locul ei
şi luna este o pată pe fruntea lumii – nu privi înăuntru,
o forţă magnetică te atrage, nu privi,

Universalis HYPERION 147

nu priviţi,
ascultaţi-mă, o să cădeţi înăuntru. Vei cădea uşor în acest frumos vertij –
o fântână de marmură este luna,
umbre tremurătoare şi aripi mute, voci misterioase – nu le auziţi?

Cădere profundă,
urcuş în profunzime,
o statuie de aer vibrând între aripile sale deschise,
în adânc, nemiloasa binefacere a tăcerii,
lumini tremurătoare ale altui mal,
în timp ce te leagănă în propriul val respiraţia oceanului.
Frumos, uşor, acest vertij – ai grijă, o să cazi. Nu te uita la mine,
locul meu este această legănare, această ameţeală rafinată.
În fiecare seară am uşoare dureri de cap, câteva ameţeli.

Mă reped deseori la farmacia de alături pentru câte-o aspirină,

alteori, mă plictisesc şi rămân cu durerea mea de cap
să ascult zgomotul gol din pereţi pe care-l fac
ţevile de apă
sau pregătesc o cafea, şi, mereu absentă,
uit şi pregătesc două, cine s-o bea pe a doua?
Amuzant, într-adevăr, o las pe pervaz să se răcească
sau, câteodată, o beau şi pe a doua privind pe fereastră
becul verde al farmaciei
ca lumina verde a unui tren tăcut care vine să mă ia
cu eşarfele mele, cu pantofii mei scâlciaţi, geanta mea neagră,
cu poeziile mele,
fără niciun bagaj – ce să faci cu el? –
Lasă-mă să vin cu tine…

A, pleci? Noapte bună. Nu, nu vin, Noapte bună.

O să ies peste puţin. Mulţumesc. Pentru că, în sfârşit,
trebuie să ies din casa asta dărăpănată.
Trebuie să văd un pic, civilizaţia – nu, nu luna –
civilizaţia cu mâinile ei roz, civilizaţia cotidiană,
care se jură pe pâinea cea de toate zilele şi pumnii ei,
civilizaţia care ne suportă în spatele ei
cu toate micile noastre vicii, răutăţi şi duşmănii,
cu ambiţiile, ignoranţa şi bătrâneţea noastră –
să ascult paşii mari ai civilizaţiei,
să nu mai aud deloc paşii tăi,
nici pe cei ai lui Dumnezeu, nici pe ai mei.
Noapte bună.

(Camera se întunecă. Se pare că un nor a acoperit luna. Deodată, de parcă o mână oarecare ar fi mărit volumul radio-
ului barului din vecinătate, s-a auzit o cunoscută frază muzicală. Şi atunci am înţeles că toată această scenă a fost acom-
paniată în surdină de prima parte din „Sonata lunii“. Tânărul va coborî acum cu un zâmbet ironic, şi poate, compătimi-
tor pe buzele sale bine conturate şi cu un sentiment de eliberare. Când va ajunge exact la strada Sfântul Nicolae, înainte
de a coborî scara de marmură va râde, un râs puternic, de nestăpânit. Râsul său nu va fi nepoliticos, sub lună. Poate sin-
gura impoliteţe este faptul că nu este nepoliticos. În curând, tânărul o să tacă, va deveni serios şi va spune:…Declinul unei
ere. Astfel, profund liniştit, îşi va descheia din nou cămaşa şi îşi va continua drumul. Cât despre femeia în negru, nu ştiu
dacă a ieşit din casă. Lumina lunii străluceşte iar. Şi în colţurile camerei, umbrele se sufocă sub o insuportabilă părere de
rău, aproape furie, nu atât pentru viaţă, cât pentru mărturisirea inutilă. Auziţi? Muzica la radio continuă).
Atena, iunie 1956
Traducere Adina VELCEA

148 HYPERION Universalis

 Michel Houellebecq s-a născut în februarie 1956, la Saint-Pierre. A studiat la Institute national agronomique
Paris-Grignon şi la École national supérieure, secţia de cinematografie. Debutează cu volumul de poezii La Pour-
suite du bonheur [Căutarea fericirii], în 1991. Publică primul roman în 1994, Extension du domain de la lutte [Extin-
derea domeniului luptei]. Alte romane publicate: Les Particules élémentaires [Particulele elementare] (1998), Plate-
forme [Platforma] (2001), La Possibilité d’une île [Posibilitatea unei insule] (2005) şi Soumission [Supunere] (2015).
Primeşte premiile: Prix Tristan-Tzara (1992), Prix Goncourt (2010), Prix Oswald Spengler (2018) ş.a. A fost tradus
în limba română de Emanoil Marcu (Extinderea domeniului luptei, Particule elementare, Platforma şi Posibilitatea
unei insule) şi Daniel Nicolescu (Harta şi teritoriul, Supunere, Serotonină şi Anihilare). (D.I.)

Sângeros.
Lumea este un amestec de precizie şi implacabil.

Sunt oameni prin preajmă. Îi simt,

Respiră,
Sunt paşii lor mecanici, probabil, pe beton.
Şi totuşi de unde durerea asta
Şi furia.
Cât mai aproape de mine suspină un orb.

Cât mai mult timp supravieţuiesc aşa.

E amuzant.
Îmi aduc foarte bine aminte perioada speranţei.
Tot,
Îmi aduc foarte bine aminte perioada copilăriei,
Dar cred că e în ultimul meu rol,
Michel HOUELLEBECQ Acum.

Vacanţa Ştii că
Eu am înţeles din prima secundă.
E un timp mort. O gaură albă ce apare în viaţă.
Raze de soare ce se rotesc pe pavaj. Era un pic frig şi-mi era frică de moarte,
Soarele doarme. După-amiaza este liniştită. Podul rupt, era ora şapte.
Reflexiile metalice se extind pe nisip. Fisura, tăcută şi profundă,
Acolo.
În efervescenţa aerului umed,
Imobil,
Înţelegem că femelele insecte se întâlnesc cât mai des. Imaterial
Îmi vine să mă omor, să mă reîntorc într-o sectă, Prezenţa subtilă, interstiţială,
Îmi vine să plec, A dispărut.
Dar ar fi inutil. E a lui Dumnezeu.
Plutim acum într-un spaţiu deşertic,
După cinci ore cerul se face negru. Iar corpurile noastre sunt golite,
Voi aştepta dimineaţa zdrobind muşte, Instantaneu. Plutind,
Până târziu.
Tenebrele pulsează ca nişte buzişoare cunoscute, În răceala unui mare cartier, parcări.
Apoi În faţa unui centru comercial,
Dimineaţa revine, albă şi seacă, Ne aplecăm cu mişcări încete,
Fără speranţă, Către cuplurile de sâmbătă seara
Să mă mai întorc.
Încărcate de copii,
De sforţări.
Fisura Iar copiii strigă tare,
Cât mai tare la imagini cu Goldorak.
Imobilă,
Liniştea palpabilă. Eram acolo. Eram singur.
Când mă lovesc, tremur. (Traducere din limba franceză de Daniil Iftime,
Încerc să mă protejez de ceva dur şi roşu, din volumul La Poursuite du bonheur).

Universalis HYPERION 149

Al. CISTELECAN
e
Tragicomedie din vremea Unirii
D
Din pivniţele arhivelor sătmărene a scos, în anul Centena-
rului Unirii, Ioan Nistor o „tragicomedie în 3 acte“ – Flă-
cări – scrisă de Dariu Pop şi rămasă needitată, deşi, după
cum se pare, ea a fost jucată în 12 aprilie 1935, la Satu Mare,
de trupa de actori „Macedonschi“. Piesa, zice Ioan Nistor în
prefaţă, reprezintă „un moment important pentru începu-
turile artei dramatice în Nord-Vestul României“. Momente
importante pentru această zonă culturală sînt reprezentate şi
de celelalte opere şi acţiuni realizate de Dariu Pop, cu toate
că scriitorul a rămas în umbra vremurilor. (Pentru cititorii
cît de cît curioşi dar care n-au găsit cartea, apărută la editura
„Citadela“ din Satu Mare, în 2018, fac aici un mic rezumat
al notiţei biografice care însoţeşte piesa, editată cît se poate
de profesionist. Dariu Pop e bistriţean de origine, născut în
Măgura Ilvei în 1887. A urmat cursurile gimnaziale la Liceul
grăniceresc din Năsăud, fiind coleg – pare că şi de bancă, nu
doar de clasă – cu Liviu Rebreanu. Orfan, îşi continuă stu-
diile la internate din Ungaria, absolvind
inclusiv Preparandia, şi terminînd ca învă-
ţător şi organist. Învăţător prin cîteva sate
ardelene, e condamnat la închisoare pen-
tru „delicte de presă“ – a scris contra Legii
Apponyi – şi se refugiază în Regat în 1914.
Acolo se integrează în grupul militanţilor
intervenţionişti, scrie la ziare şi se înscrie
voluntar în armata română. După război
devine revizor şcolar în Sătmar, unde înfi-
inţează 130 de şcoli româneşti. Înfiinţează,
la Satu Mare, şi cîteva publicaţii – Ţara de
sus, Ţara oaşului, Şcoala sătmăreană ş.a.
-, animă mişcarea corală, fiind el însuşi
compozitor. Afară de piese şcolare, a
publicat în 1939 şi un volum de poe-
zii – Crizanteme tîrzii. Ca toţi învăţătorii
150 HYPERION
misionari ai vremii, culege folclor, date istorice – folosite
în Mărturii-le strămoşeşti din 1938. E şi pictor. În 1940, la
Diktat, se refugiază la Turda. Ultimii ani şi-i petrece la Cluj,
unde şi moare, în 1965. După cum notează Ioan Nistor, „a
lăsat în manuscris două piese de teatru, mai multe studii isto-
rice, didactice şi scrieri despre artă.“ Dar şi două romane –
Dascălul din Blidari şi Măriuca nimănui, editate după ‚90.
O personalitate a vremii şi locului, fără îndoială, omagiat
acum cu statui, nume de străzi şi de şcoli.) Din cîte înţeleg
de la Ioan Nistor în arhiva lui mai sînt lucruri de valorificat.
Piesa ca atare e destul de naivă, dar ar merita jucată, reco-
mandă Ioan Nistor, măcar „în nişte ani jubiliari“. Cele trei acte
se desfăşoară în trei zile din trei ani diferiţi şi-n trei locuri –
Bucureşti, Iaşi, Cluj. Intriga eroică se amestecă, după reţetă,
cu una erotică. Cea din urmă e mult mai complicată decît cea
dintîi: Doamna Peleşanu, fostă actriţă (după cum se laudă
că ar fi primit mulţime de bileţele de dragoste „cînd jucam
pe scenă“), măritată de 17 ani cu directo-
rul ziarului „Avîntul“, Zorovavel Peleşanu,
şi mama unei fete – Alma – de 16 anişori
(ca să nu fie bănuieli), e îndrăgostită de
Radu Prigoană, refugiat ardelean, ziarist
mai întîi care locuieşte la Peleşani şi apoi
ofiţer în armata română, Radu e îndră-
gostit de Alma, Alma e îndrăgostită de
„nenea Radu“ (pînă la urmă îşi dau seama
că-s îndrăgostiţi, deşi o vreme nu-s semne,
şi se căsătoresc în ultima scenă, în antica-
mera prefecturii Cluj, unde Radu e secre-
tar), spionul Panianopol e îndrăgostit de
doamna Peleşanu şi, fireşte, îl sabotează
cît poate pe Radu. După cum rezumă spi-
onul situaţia erotică, ea se prezintă aşa: „eu
te iubesc, mata îl iubeşti, el… o iubeşte pe
Eseu
/…/ Alma!“ Spionul intrigant o şantajează pe doamnă – „sau
mi te dai mie, sau descopăr tot lui Peleşanu“, dar doamna
nu cedează şi-l tratează de „canalie“ şi „mizerabil“. Face însă
pandalii grozave cînd află de iubirea dintre Radu şi Alma şi
scoate revolverul. Revolverele se scot repede, dar nu se trage
decît un foc de avertisment cu flinta ordonanţei lui Radu (şi
spionul scoate revolverul în ultimul act, dar nu e în stare să
se sinucidă). Biata doamnă e geloasă pe fiică şi-i interzice lui
Radu să-i trimită vreo scrisoare de pe front. Om de onoare,
cu inima rănită, Radu promite. Îi scrie însă regulat Alma
şi pachetul de scrisori e însuşit de doamna, care se poartă
foarte urît cu Alma. Noroc doar cu domnul Peleşanu, care o
linişteşte şi doamna îşi revine în simţiri în ultimul act, după
ce-a declamat pasional în primele două.
Pe plan eroic lucrurile merg mai bine; după emoţiile cu
care au aşteptat decizia Consiliului de coroană, ardelenii
merg pe front şi luptă vitejeşte. Spionul e cît pe ce să-i dis-
trugă cariera lui Radu, denunţîndu-l ca spion, dar lucrurile
se limpezesc şi Radu nu mai ajunge în faţa Curţii marţiale.
Pînă la urmă – dar chiar la urmă – spionul e arestat, prins
Ioan HOLBAN
Poezia lui Radu Cârneci
I
Într-o mărturisire de la începutul volumului Pasărea de
cenuşă (1986), Radu Cârneci dezvăluie proiectul liric în
orizontul căruia şi-a reunit, atunci, poemele edite din Cân-
tarea cântărilor (1973) şi Sonete (1983), alături de cele
inedite ce alcătuiau Pasărea de cenuşă; urmărind o „auto-
definire mai complexă“, poetul conturează această geo-
grafie a creaţiei sale prin ceea ce numea o triadă poetică,
adică „dragostea ca putere, suferinţa ca necesitate, înţe-
lepciunea ca ideal, pe drumul împlinirii artistice“. Mate-
ria poetică a acelor volume – repere importante ale poe-
ziei lui Radu Cârneci – se subsuma, în fapt, erosului, în
a cărui sferă semantică se includ celelalte elemente; ero-
sului, incan­taţiei şi cântului se circumscrie însă, lirica lui
Radu Cârneci încă de la cărţile de început – Noi şi soarele
(1963), Orgă şi iarbă (1966), Umbra femeii (1968), Iarba
verde, de acasă (1968), Centaur îndrăgostit (1969), Gră-
dina în formă de vis (1970), –, continuând cu Cântând
dintr-un arbore (1971), Oracol deschis (1971), Banchetul
(1973), Horă de vulturi (1974), Heraldica iubirii (1975),
Nobila stirpe (1976) –, până la Temerile lui Orfeu (1978),
Ca muntele-n amiază (1981), Timpul judecător (1982) şi,
mai ales Pasărea de cenuşă, Sonete şi Cântarea cântări-
lor – aceste din urmă volume constituind placa turnantă
a scrisului lui Radu Cârneci.
În fond, aceste cărţi, definind etape şi teritorii literare
ce par distincte, comunică prin câteva teme de rezistenţă,
despărţindu-se doar în zona modului de tratare e materi-
alului liric; incantaţia şi cântul – elegia, în fapt – sunt ale
primei „etape“, structura esenţial dramatică e a Păsării de
Eseu
cu un geamantan plin de manifeste antiromâneşti. Astea pe
partea de tragedie.
Pentru partea de comedie e însărcinată Ţîţîia (recte
Tatiana), servitoarea Peleşanilor, originară din Oaş şi vor-
bind oşeneşte din cînd în cînd: „zoluidulmiezo“ şi alte cîteva
parole. Parodii de limbaj ardelenesc folosesc şi eroii din prima
linie, tachinîndu-se: „No, che servus frache, tunie dracu‘n
triaba ta“ – zice domnul Peleşanu ridicînd paharul în cin-
stea mobilizării. Mai amplă e partitura Uşierului de la pre-
fectura clujeană, ungur de treabă care se încurcă la tot pasul
pe românească: „Nişte popire pentru… einie, cum i-i spune,
nezd meg hat, cum i-i spune pe rumuneşte chind mere, mere
cu ghiezeşul?“. Bine şi detaliat analizată de Ioan Nistor în
introducere, piesa are schelet epic – momentul intrării în
război, refugiul la Iaşi, limpezirea graniţelor la Cluj -, întor-
tocheat cu intrigi politice şi erotice care se rezolvă, totuşi,
fericit. Radu, zice Ioan Nistor, are destule din biografia lui
Dariu (probabil nu şi cele legate de intrigile erotice). Naivă,
dar cu bune intenţii patriotice, adecvate momentului, piesa
lui Dariu Pop e reprezentativă pentru un anumit nivel lite-
rar ardelenesc interbelic.
cenuşă: „plânsul“ şi „cântul“
de altădată sunt, aici, dia-
log şi scenariu atent regi-
zat, în care se rostesc câteva
„voci“ (poetul, criticul, orbul,
mirele, mireasa, regele, corul bărbaţilor), plasate, adesea,
în decoruri romantice; nu lipsesc nici indicaţiile de regie,
care privesc modul rostirii (criticul este o „voce calmă, evi-
dent analitică“, în vreme ce poetul este una „caldă, interio-
rizată“), dirijând lectura spre fluxul unei comu­nicări trans-
parente, de scenă, între doi „actori“, protagonişti ai unui
unic poem dramatic în care ceea ce poetul simte, criticul
trebuie să definească. Sigur că ponderea în discurs a aces-
tor voci este diferită, replicile poetului şi criticului mar­
când un profil interior al celui care creează; „vorbirea“ cri-
ticului este monocordă, cu un ton uşor patetic, pe alocuri,
chiar exaltat, folosind cu minime variaţiuni aceleaşi cuvinte
pentru o definiţie deloc „analitică“ a poetului: „… mereu
spre sine, limpezit de jale,/ cu tot ce-i sfânt în chinurile
sale,/ Poetul e lumina din lumină,/ furtunii miez în miezul
ei deplină/ şi, năzuind în vârf, supune-o cale/ mereu spre
sine limpezit de jale,/ e cel ce-ascunde risipind ascunsul,/ El,
cel pătruns de încă-ne-pătrunsul,/ pupilă e a Cosmosului
mare:/ uimire-adâncă, stâlp de întrebare,/ e cel ce plânge şi,
sculptându-şi plânsul,/ e cel ce-ascunde risipind ascunsul/
El e Cuvântul fiindcă El profet e şi-l mistuie-o nemistuită
sete/ de adevăr cuvintele-i murmură/ şi-i de-ndrăzneală
fragila-i făptură:/ mulţimile de zări vuiesc ascete –/ El e
Cuvântul fiindcă El profet e…“. În replică, vocea poetului,
HYPERION 151
„sieşi încurajatoare“, formulează un discurs liric în care nu
transpare atât mistuirea căutării adevărului (a „luminii din
lumină“) şi nici neliniştile vizionarului (ale „profetului“),
cât invocarea, cu întreaga sa sferă de procedee şi semnifi-
caţii: „… hai, să vorbim de flori şi de amoruri,/ de-o blândă
despărţire între doruri/ ca trupurile să-şi adune forţa/ iar
sufletele să-şi înalţe torţa/ ca într-o nălucire: albastre zbo-
ruri/ hai, să vorbim de flori şi de amoruri,/ să-mpodobim
Pământul cu zvelteţea/ marelui imn sublim în dimineaţa/ în
care s-au născut copii şi stele/ ca proaspete şi gingaşe dra-
pele/ şi risipind cu ele-n aur ceaţa/ să-mpodobim Pămân-
tul cu zvelteaţa/ acelor visuri fără-de-prihană/ şi căutând
la clipa veşnic vană/ să încercăm a-i preţui puţinul:/ stă-n
ea, ca-n toate ne-ştiut Destinul/ ştiindu-ne şi dându-ne ca
hrană/ acelor visuri fără-de-prihană…“.
Ca într-un alt joc al replicilor eminesciene, acestor voci
din poezia anilor ’80 le răspunde, din trecut, Orfeu (mereu)
îndrăgostit. Radu Cârneci a început printr-o revenire la
chiar izvoarele lirismului, la Orfeu şi la Amphion: Orfeu
– victima „perfectă“ a iubirii pentru că, iată, o pierde defi-
nitiv pe Euridice din prea plinul erosului – şi Amphion
– prinţul teban care a clădit zidurile Troiei mişcând pie-
trele cu sunetele lirei dăruite de Hermes sau de Apollon –
sunt figurile tutelare ale discursului liric în Orgă şi iarbă,
Umbra femeii ori Centaur îndrăgostit. Lumea poeziei lui
Radu Cârneci – un solar, un sudic, prin excelenţă – e toc-
mai lumea lui Orfeu şi Amphion: a centaurului (îndrăgos-
tit), a tânărului zeu care aduce „un timp de sunete/ furat
din pădurile verii“, a Athenei „coborând în mit“, fără lance
şi armură, a râului Lethe, alături „pe prund“: centaurul,
„Orfeu neistovit“ şi Euridice, „fructul oprit“ sunt figurile
poetice cele mai frecvente în cărţile de început ale lui Radu
Cârneci: din miturile „vechi“, în constelaţia simbolică a unei
mitologii personale: „Edenul meu de mugure şi soare/ de
lună şi izvoare jinduit/ şi undă dulce lung-legănătoare/ şi
proaspăt duh, mereu neprihănit/ tu limpede de ochi bân-
tuitoare/ durere-a lui Orfeu neistovit/ pe fruntea-i mândră
aură-sudoare:/ Euridice, fructul meu oprit/ nu poate Hades
cerul să-mi doboare/ din lacrimă drag – drag chipul tău
ivit –/ şi te adun – odor între odoare!/ din mitul vechi în
proaspătul meu mit:/ urmează-mă! – durerea mea aşteaptă/
frumoasă, dârză, înţeleaptă…“ (Edenul meu de mugur şi
soare). Iar în mit propriu, esenţial rămâne, ca în poves-
tea veche, ceremonialul erosului: „Iubito, să pătrundem în
vasta catedrală/ ca sub înaltul toamnei blând-luminat de
zei/ să-ngenunchem la tronul iubirii cu sfială/ şi să uităm
de oameni: de buni şi de mişei./ Altarul vechi, de piatră,
cu lacrimi nu se spală/ ci se-aureolează cu sfintele idei/ ce
ne pătrund în carne, e-o dulce-ncet sfârşeală/ prin por-
ţile de suflet cu aurite chei./ Ci, spaimele din sânge şi tai-
nele de duh/ vor îndrăzni sub frunte purificând chemarea:/
fii cerul meu, frumoaso, iar eu al tău văzduh/ spre-a stă-
pâni tăria şi muntele şi marea!/ O, să uităm de patimi şi să
uităm de fală:/ iubito, să pătrundem în goala catedrală…“
(Iubito să pătrundem în vasta catedrală).
152 HYPERION
Nu doar lumea cântului lui Orfeu (îndrăgostitul) şi
Amphion (constructorul) e sursa mitologiei poetului, ci
şi aceea – în unire cu prima – a lui Zamolxe şi Kogheon,
a Mioriţei şi „jocului de-a dacii“ dintr-un volum precum
Iarba verde, de acasă: poetul e, aici, Fiul lui Zamolxe: „…
Superb, în vârf, cădelniţam arome/ vale de aer legănând
sonor/ şi explodam în mine, policrome/ zăpezile din tim-
pul trecător./ Înalt de ceruri cobora în creştet/ prin frunte
veşnicii efluviind/ purificându-mi clipele de veşted/ şi tâm-
plele de tâmple de argint./ Cremene-n tălpi şi fulgere în
palme/ întregul respira în mine: miez/ cu munţii demni,
în imnurile calme/ desfăşurau şi-nfăşuram un crez./ Fru-
mos de duh sta sângele-n amiază/ un arc era în nervi, iar
peste nervi/ psalmodia stăpână buna piază:/ târziul cor
al duşilor mei servi./ Oh, şl simţeam în mine nemuri-
rea/ Cu Soarele dansând pe Kogheon/ în patru zări eram
nemărginirea/ De la Zamolxe strălucind şi domn./ Ferti-
lizam fecioarele şi glia,/ iar apele le-mbogăţeam cu vieţi/
şi izbucnea din stâncă poezia/ când coapsele-mi năşteau
pe îndrăzneţi./ Era o vreme fără de prihană,/ din mine
ondulând şi-n mine stând/ iar noaptea se topea-n săgeţi,
strihană/ pierzându-se în văile de gând…/ Sublim, în pisc,
oficiam de soare/ nemărginirea legănând cu dor/ în sus, în
jos, minune domnitoare/ eu, veşnicul de viaţă dătător…“.
Sudului orfic şi Nordului mioritic li se adaugă – iată triada
poeziei lui Radu Cârneci – Orientul biblic din Cântarea
cântărilor, Sonete şi Pasărea de cenuşă. Mitologia „per-
sonală“ a poetului se întemeiază pe această triadă, unde
Orfeu, Zamolxe şi „blândul“ Solomon (căruia i se închină
Cântarea cântărilor) comunică, (re)constituind „para-
digma“ dragostei, „cântării“ şi iubirii de oameni, în toate
formele şi conexiunile ei; totul e în lăuntrul fiinţei, în ima-
ginarul său, al fiinţei care respiră prin cântec, cum se spune
într-un poem din volumul Nobila stirpe: sau altfel, ca în
acest autoportret liric din Oracolul deschis, închinat lui
Lucian Blaga: „Poetul! O, Poetul vorbeşte toate limbile,/
aude toate zborurile – ale ierburilor! –/ şi merge cu capul
în cei mai înalţi nori/ – întrecându-se cu zeii, întrecându-i!
–/ Poetul! O, Poetul se aseamănă unui iris imens/ în care se
oglindesc galaxiile!/ El este legat de pământul inimii sale/
şi naşte din cugetu-i o moarte frumoasă/ – deşi se teme de
ea –/ şi plânge că n-a fost el primul om/ că n-a fost prima
femeie – amândoi! –/ spre a locui într-un paradis al iubi-
rii,/ Poetul! O, Poetul! Voi credeţi că el/ se joacă, poate, cu
vorbele, înfrumuseţându-le!/ El, nu! asemeni lui Scaevola
el tinde braţul/ pe rug, apoi cu osul ars înseamnă/ trece-
rea vremii, trecerea astrelor/ trecerea noastră, a lui, veşni-
cia!/ Nu-l doare! El râde pentru voi şi plânge/ pentru toţi.
Lacrimile lui nu sunt amare/ ci au o dulceaţă celestă, iar
păsările/ i le ciugulesc de pe obraz şi din creier/ şi păsările
devin frumoase şi înţelepte/ asemenea Poetului!/ Noaptea
şi ziua Poetului sunt mileniile/ paşii lui stelele înseamnă,
ivindu-le/ pe fruntea sa timpul stă-n albastru şi aur/ pro-
fet este el şi judecător – profeţind, judecând –/ hrana lui
fericirea mulţimilor, taina din care/ puterea-şi aprinde!/
El nu este al sieşi! Viaţa lui este un cântec/ un plâns pe
Eseu
 buzele fiecăruia:/ dăruindu-se el se multiplică la infinit/ şi
intră în toate chipurile, în toate sufletele!/ Nu-l învăţaţi pe
Poet pe dinafară/ El se află înlăuntrul vostru, ascultaţi-l!
…“ (Despre poet).
Poezia lui Radu Cârneci este una a stărilor pe care le
dezvăluie scenariile succesive ale miturilor vechi şi noi din
primele cărţi, precum şi cele ale dialogu­rilor, monologurilor
şi ale invocării momentului Genezei din cărţile anilor ’80;
de pildă, ideea de iubire, dintr-un poem al volumului Pasă-
rea de cenuşă nu reprezintă atât conceptul, cât starea pe
care o provoacă întrezărirea esenţei ascunse în sentimentul
erotic, după aceleaşi reguli ale „convieţuirii“ perlei cu sco-
ica; poetul închipuie un spectacol fastuos al acestor stări,
proiectate la scară cosmică, în acea zonă a „purgatoriului“
de dincolo de „infernul“ contingentului şi de dincoace
de „paradisul“ ideilor; dialectica internă a acestui specta-
col este afirmarea din negaţie, ivirea formei din inform, a
viului din amorf, reperul mereu invocat fiind geneza ero-
sului într-un univers al tuturor frăgezimilor: iată-l: „…de
peste tot miresme ne-mpresoară/ cu voaluri dulci în aripă
uşoară/ polenuri vii, ca nouri de plăcere,/ purtându-şi auria
lor avere/ spre fecundări, – ca lumea să nu moară/ de peste
tot miresme ne-mpresoară –/ din fragede-alambicuri vege-
tale/ nectaruri strălucind – în osanale/ de-albine: imnuri
aiurind văzduhuri –/ picură-n guri de bănuite duhuri/
alcooluri fine – ameţită vale! –/ din fragede-alambicuri
vegetale“. În această lume a polenurilor, luminii, mugu-
rilor, miresmelor, voalurilor, alcoolurilor fine şi imnuri-
lor, moartea însăşi apare învăluită într-o aură de suavitate;
atmosfera din „ameţita vale“ nu are, însă, nimic dulceag,
dar nici tensionat, stările definitorii fiind plutirea (dispa-
riţia este asemuită unui „zbor în abisuri“), uimirea în faţa
„ideii“ şi „legănarea imaterială“, conturând spaţiul şi durata
genezei: elementele mereu relaţionate în versurile lui Radu
Cârneci sunt ceaţa, „tăria fără de fiinţă“, taina, neantul şi
fiinţa, tot ceea ce năzuieşte spre a fi. Modalitatea lirică a
volumului îşi află corespondentul în pictura impresioniş-
tilor (un poem dedicat lui Claude Monet, începe, semni-
ficativ, cu versul „plutim plutind pe apele adânce“), poe-
ziile celebrând lumina, explozia cromatică în tuşe „calde“,
esenţele „sublimându-se-n esenţă“, împodobind cu frăge-
zimi ideea care structurează scenariul liric; versul, mereu
atent cu „podoa­bele“ sale, este supunere (în monolog sau
dialog), relevând jocul totdeauna înşelător, dar voluptuos,
al stărilor, al aparenţelor cu esenţa ascunsă: chiar sub-
stantivele ortografiate cu majusculă – Frumosul, Durerea,
Poetul, Steaua, Iubirea, Timpul, Risipitorul (Demiurgul),
Cuvântul, Cerul, Universul, Arta, Libertatea –, îndreptând
ochiul cititorului spre nucleele semnificative ale poeziei,
nu definesc conceptul, ci re-prezentările acestuia în repli-
cile pe care le schimbă, în „Turnul de fildeş“, poetul şi cri-
ticul sau, pe „Vârful cu Dor“, poetul şi „orbul“.
În această ordine, unul dintre poemele cele mai impor-
tante este Isis din Pasărea de cenuşă, subintitulat „poem
între Pământ şi Cer“; pe un scenariu de această dată mitic,
se invocă Osiris şi Isis, cuplul din idealitate, cel care se află
Eseu
în toate, izvodindu-le: ciclurile naturii, ivirea universului,
dar şi fidelitatea, dragostea, devotamentul, sunt semnifica-
ţiile care însoţesc căutarea şi „reîntruparea“ lui Osiris prin
Isis, a lui „El“ prin „Ea“ simbolurile care coagulează mate-
ria lirică a tuturor cărţilor lui Radu Cârneci. Deşi într-o
expresie mai elaborată, mai tensionată, deplasând accen-
tele lirice de la imn spre elegie, sonetele din Arborele chi-
nuit de miresme ca şi poemele din Cântarea cântărilor,
provin dintr-o aceeaşi substanţă şi se constituie în orizon-
tul aceleiaşi semnificaţii: erosul dobândeşte, aici, concre-
teţe, dialogul suav cu ideea devine comunicare cu un „per-
sonaj“, uimirea şi „legănarea imaterială“ se sublimează în
ardere, vocile poetului, criticului şi orbului sunt înlocu-
ite de cele ale mirelui, miresei, regelui şi de „corul bărba-
ţilor“: tonalitatea imnică, deşi încă prezentă, este dublată
acum de aceea elegiacă, găsindu-şi un punct al maximei
tensionări în Sonetul XCVI: „Împletit trupul meu din
dureri./ Vântul mătură apele fluviului./ Apele fluviului se
tânguie lung/ Deasupra pasărea cerului./ Împletit trupul
meu din dureri/ Semnul trecerii. Înaltul căzând./ Pământ
de plâns. Marea lacrimă./ Iată-mă, cel sacrificat./ Împletit
trupul meu din dureri./ Trei cruci în ostrovul sărat./ Trei
cruci din lemn blestemat./ Apropie-te! Mângâie-mi tălpile.
Fruntea/ îmi sângerează cu veacul. Roagă-te pentru mine!/
Iată corabia mea topindu-se…“ Scenariul mitic (reluat din
primele volume prin Orfeu şi Euridice şi în Cântarea cân-
tărilor prin Solomon şi Sulamita, cele două cupluri des-
coperind mitul şi legenda erosului) reprezintă structura de
profunzime a cărţilor, ca şi „mesajul“ lor, care se cuprinde
în propoziţia mereu repetată „iubirea-i axul cerurilor toate“.
Toate cărţile lui Radu Cârneci, de la Orgă şi iarbă la
Pasărea de cenuşă, Sonete şi Cântarea cântărilor ilus-
trează una dintre cele mai importante direcţii de dezvol-
tare a liricii noastre contemporane, unde se regăsesc vir-
tuţile versului „clasic“, recuzita acestuia, unde „podoabele“
(rima, ritmul, dedicaţiile, motto-urile, vocile, decorul, gra-
fica etc.) joacă un rol important; Radu Cârneci explorează
un mod de expresie „tradiţional“ în perspectiva orizontului
pe care l-a deschis ceea ce am numit altădată neoroman-
tismul literaturii noastre actuale. Fapt semnificativ, „poe-
tica“ din Pasărea de cenuşă, de pildă, îşi dezvăluie speci-
ficitatea prin raportare la altă „poetică“, aceea a generaţiei
’80 într-un sonet ce se dedică Magdalenei Ghica; Sone-
tul XXVIII marchează acest transfer al generaţiilor, care
înseamnă, înainte de toate, modificarea perspectivei asu-
pra realului şi dinamitare a tuturor convenţiilor: ruptura
este evidentă şi irevocabilă: „Cuvântul violent izbind în rele/
precum un bici cu pleaznă de-acuzare,/ gemând cuvântul,
dens de-atâta sare,/ dinamitând la ziduri şi zăbrele/ Desculţ
cuvântul: pas şi întrebare,/ fără joben, cravată sau inele,/
din tâmpla-i scăpărând cuvinte grele/ la Secolul cu zilele
amare!…/ (Cine eşti tu sosind fără podoabe,/ în mână doar
cu sabia de aer/ şi vorbele făcându-ţi-le roabe/ Zideşti pe
mlaştini un castel de rouă/ strângând în versu-ţi omenes-
cul vaier/ şi desenând cu fruntea Luna Nouă!?…)“.
HYPERION 153
Theodor CODREANU
Teologia lirică a rugăciunii
A
Am mai spus-o şi altădată, scriind despre volumul Cuvînt
în cuvînt – Antologie, Editura Junimea, Iaşi, 2004, prefaţă
de Lucia Cifor, că un fenomen singular în literatura con-
temporană îl constituie Nicolae Ionel, poet din „promo-
ţia ᾿70“ (în terminologia lui Laurenţiu Ulici), cu scriitori
supuşi, în bună măsură, unei damnatio memoriae din pri-
cina neaderenţei lor stilistice şi de Weltanschauung la simu-
lacrele de imediat succes ale textualismul postmodernist,
care, intrat în criză, n-a ezitat să se „salveze“ prin „curajul“
pornostilisticii premiate adesea şi de spiritul „novator“ al
criticii din sânul Uniunii Scriitorilor. Cel puţin din câteva
pricini scrierile lui Nicolae Ionel n-au prins în faţa modei:
în primul rând, dimensiunile urieşeşti ale operei: un recent
bilanţ al acesteia indică în jur de 83 de volume de versuri,
12 de scrieri teologice (dintre care câteva axate pe taina
rugăciunii), 6 de teatru (piese nejucate), 5 de folcloristică,
24 de traduceri (între care, psalmii, Ovidiu, Kleist, Trakl
ş.a., apoi o apariţie monumentală, 12 tragedii ale lui Sha-
kespeare, 1364 de pagini, Iaşi, Editura Tehnopress, 2016, şi
traducerea întregii opere a lui Vergilius 1996, care aşteaptă
apariţia unei noi ediţii la Editura Academiei); alte scrieri
– Scrisori de la Ruth, Iaşi, Editura Pim, 2021 şi, abia ieşitul
de sub teascuri, Jurnal de eremit (Iaşi, Editura Pim, 2022)
şi Rugăciune (aceeaşi editură, 2022). Aşadar, în jur de 130
de volume, încât, vorba cronicarului, se sparie gândul, şi
nu e de mirare că, la un moment dat, scriitorul remarca
faptul că vreo sută dintre cărţile sale n-au beneficiat de
nicio recenzie, deşi, de-a lungul timpului, au scris despre
el scriitori şi critici importanţi.
În al doilea rând, indiferenţa faţă de scrierile sale se
datorează dimensiunii creştin-ortodoxe a operei, latură
care-l îndepărtează de „tabla de valori acceptate“ a ideolo-
giei neomarxiste „corect politice“. În mediul cunoscătorilor
154 HYPERION
însă, Dan Ciachir consideră că Nicolae Ionel este „singu-
rul poet laic din ziua de azi care asumă organic duhovni-
cia ortodoxă“ (2007). Ar trebui argumentată o asemenea
situare, nu doar enunţată. Or, cititorul de azi, îndepărtat
de carte, n-are nicio şansă să parcurgă cărţile autorului, cu
atât mai puţin pe cele de teologie sau de Jurnal de eremit.
În fine, în al treilea rând, Nicolae Ionel este creator
de nou idiom artistic, un mânuitor de excepţie al limbii
române, cum apreciază lingvistul şi filologul ieşean Eugen
Munteanu, la citirea poemelor din Rugăciune (2018), pre-
figuratoare pentru ediţia definitivă din 2022: „Aş risca să
spun că aţi atins cumva acum, în limba română, ceea ce
a făcut Kafka cu limba germană: lipsa oricărei retorici,
transparenţa absolută, dincolo de care se străvede Miste-
rul“. Dar este o plasare excepţională în plină transparenţă
transmodernă (vezi taina transparenţei din capodopera lui
Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I-III,
1978), descifrabilă cu noua metodologie a transdiscipli-
narităţii. Nu e de mirare că Lucia Cifor, pe care o consider
cea mai importantă interpretă a poeziei lui Nicolae Ionel,
corela transparenţa absolută, sesizată de Eugen Munteanu,
cu actul clar de narcisism al lui Ion Barbu, scuturat, ca şi
în cazul Kafka, de orice retorică venindă din vechiul nar-
cisism romantic, exhauţie care atinge ceea ce autorul Jocu-
lui secund însuşi a numit ermetism canonic, ajungând la
versul-cheie Întocma – dogma. Recte Misterul duhovniciei
ortodoxe, concrescut din dogma Sfintei Treimi. Or, Miste-
rul acesta răzbate în Rugăciune, Cuvânt care dă titlul proas-
pătului volum al lui Nicolae Ionel, pregătit în timp de teolo-
gia rugăciunii din mai multe opuri. Acum, poetul pune în
ecuaţie Rugăciunea prin o sută de texte numerotate roma-
nic, constituindu-se într-o Rugăciune a rugăciunilor. Cum
ar fi, în definitiv, medianica, teribila Rugăciunea unui Dac
Eseu
(1879), adevărată transversalie pentru întreaga operă emi-
nesciană, imagine arcuită între rafaelica Madona dumne-
zeie, din Venere şi Madonă, 1870, şi comparaţia cu Fecioara
între sfinţi din Luceafărul, 1883, capodopere intermediate
auroral-hristosferic cu poema Rugăciune (1880).
Rebelii „raţionalişti“, nutriţi de iluminismul secolului
al XVIII-lea şi de marxismul celui următor, eretici, în cel
mai bun caz, în numele est-eticii promovate după căderea
imperiului sovietic, au pledat pentru „reformarea“ teolo-
giei rugăciunii, incriminând, aparent imbatabili, că este
absurd să te rogi pentru iertarea duşmanului tău, a condu-
cătorilor comunişti, pentru corupţi, pentru hoţi sau pen-
tru „rebuturile“ umane, inclusiv pentru nicasianul „frate
Alexandru“ (vezi cartea postumă a lui Constantin Noica,
Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990), „frate“ care s-a
metamorfozat, paradoxal, în clipa de faţă, în Patriarhul
Moscovei, „oblăduitor“ al dezastrului din Ucraina, ţară
pe care o consideră satanică, în consonanţă cu fostul pre-
şedinte al Rusiei, Medvedev, om de vază al lui Vladimir
Putin. „Vinovatul“ este însuşi Mântuitorul, care, torturat
de „fraţi“, a cerut iertare de la Tatăl: „Iartă-i, Doamne, că
nu ştiu ce fac!“ Ba, în prima epistolă către Tesaloniceni (5,
17), Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de ruga neîncetată, unii
înţelegând că rugăciunea se face doar prin cuvinte, uitând
că Sf. Ioan Botezătorul îndemna şi la fapte. Înzestrat cu
harul rugăciunii duhovniceşti şi iniţiat în teologie, Nicolae
Ionel cunoaşte diversitatea şi importanţa celor şase feluri
de rugăciuni din Evanghelii, cu numeroasele subdiviziuni
prezente, nuanţate de tradiţia Sfinţilor Părinţi şi a mari-
lor teologi din istoria milenară a creştinismului, în genere,
şi a ortodoxiei, în special, de la Sf. Maxim Mărturisitorul
până la Dumitru Stăniloae, încât cele o sută de rugăciuni
realizează, într-adevăr, o transversalie, o „ecuaţiune uni-
versală“, ar zice Eminescu, a spiritualităţii creştine încifrate,
ontologic, în rugăciune. O asemenea concentrare teologică
o găsim, de pildă, la Sfântul Grigorie Sinaitul: „Rugăciu-
nea este Dumnezeu, care lucrează toate în toţi“. Sf. Maxim
Mărturisitorul ordona feluritele rugăciuni în două trepte
ale desăvârşirii: pregătirea ascezei şi etapa contemplativi-
tăţii, recte a dragostei dumnezeieşti şi a curăţiei. Accesul
către a doua treaptă ţine de cunoaşterea apofatică, spune
Părintele Stăniloae, căci lumea e raţională doar în plan
fenomenologic (Kant) şi supraraţională în Logosul divin.
În cunoaşterea apofatică „sunt date toate“, lumea dobân-
deşte transparenţă, într-o lumină „care străluceşte prin
toate“1, dovedindu-se astfel că lumea însăşi se schimbă,
că „e «lumină» inepuizabilă conform cuvântului româ-
nesc «lume», care vine de la latinescul «lumen»“2, singura
etimologie conservată în sânul limbilor romanice pentru
ideea de lume. Lumea opacă, aşa cum apare sub simţurile
noastre, nu are consistenţă ontologică, ci numai una dia-
logică, accesul la ontologic fiind înlesnit doar prin dialo-
1 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, I, 1978, iartă-mă, Mîngîietorule!
p. 134; v. şi ediţia de la Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Orto-
doxe Române, I, Bucureşti, 1996.
2 Ibidem, p. 347.
Eseu
gul rugăciunii: „Potrivit credinţei noastre, lumea se lumi-
nează în relaţia ei ontologică cu Dumnezeu, care e sensul
ei suprem“3.
Nicolae Ionel, în acelaşi spirit, consideră că în rugă-
ciune „Trebuie să cerem ceea ce este mai înalt, ceea ce ne
este esenţial. A cere ceva mărunt este ori a nu crede în
mărinimia divină ori a o coborî în trivial. Să cerem cele
ale Duhului şi cele mici ni se vor acorda potrivit iconomiei
dumnezeieşti care lucrează în totalitatea evenimentelor şi
lucrurilor după o înţelepciune atotcuprinzătoare în care
nu există hazard şi detaliu insignifiant. Astfel că, cerînd
ceva mărunt, nu ştim cum contravenim mersului uriaş al
acestei cuprinderi. Dar cerînd ceva înalt, nu contravenim
desfăşurării iconomiei în care nimic nu este neprevăzut şi
necalculat, iar cele mărunte le vom primi într-adaos“ (Jur-
nal de eremit, 5 mai 1992).
În lipsa dialogului lume-cer, care e plinătate a Fiinţei în
rugăciune, lumea redevine opacă, pustie, zice şi Eminescu
în Memento mori: „Nimic nu luminează astei pustietăţi,/
Doar sloiurile par ca ruine de cetăţi,/ Plutind de asprul
viscol al morţii cei de veci…“. Condiţia umană, încruci-
şare de contradicţii prezente şi în Scripturi, este prezentă
şi în omenitatea, întruparea Mântuitorului, Fecioara însăşi
transformându-se în femeie, trăieşte maternitatea, dar
rămânând pururea Fecioara, „fecioara în naştere şi după
naştere“ (Jurnal de eremit, p. 9), după cum Iisus trăieşte
cele omeneşti ca realitate istorică, necăzând în mitologie.
Invers, omul care se înalţă la dumnezeire, se ştie că e om:
„Totul mă arată ca necredincios, virtuţile mele şi chiar şi
rugăciunea mea“ (Ibidem, 6 ianuarie 1993): „Fiindcă nu
există rău decât în slujba binelui“, răul nefiind ontologic,
ci fenomenologic: „În afară de Treime, libertatea duce
la cădere, sau, în afară de Treime, este cădere. Dar oare
chiar această cădere, această neascultare, această nepu-
tinţă, această sete de cunoaştere, suferinţa, jertfa, deznă-
dejdea ‒ nu sunt privite, în ansamblul lor, în totalitatea lor,
ca bune? ca ziditoare? ca reintegratoare? Nu-L cuprind ele
pe Iisus Hristos jertfitul şi pătimitul?“ (p. 13). Să vedem,
simplificând lucrurile, cum traversează această complexă
realitate mundană şi cerească cele o sută de rugăciuni ale
lui Nicolae Ionel.
În Cântul I, căci despre o veritabilă epopee a rugăciu-
nii este vorba, invocaţia se configurează deja ca rugă de
iertare atotcuprinzătoare către Dumnezeu Tatăl şi către
întreaga Creaţie:
Iartă-mă, Doamne Dumnezeule-al meu, Mîntuitorule,
iartă-mă-n ceruri şi pe pămînt,
iartă-mă-n toate fiinţele şi-n toate sufle-
tele de la-nceputul luminii,
din adîncul apelor nopţii şi pînă-n slava tronului Tău,
iartă-mă, bună, preasfîntă Treime, Tată
Atotfăcătorule,-Atotţiitorule, Cuvîntule Sfinte,
iartă-mă,-al Tatălui, Duhule Sfinte,
3 Ibidem, p. 348.
HYPERION 155
Iertaţi-mă, îngeri şi-arhangheli, începă-
torii, stăpîniri, puteri, şi domnii,
iertaţi-mă, tronuri, şi heruvimi, serafimi,
iertaţi-mă, sfinţilor de pe pămînt şi din rai,
iertaţi-mă, oameni de-acum şi din vea-
curi, şi vietăţilor toate,
frunză şi iarbă, mă iartă, pămînte, văz-
duhuri, lumină, lumini,
duhuri şi sufluri de viaţă,
iertaţi-mă, zidire toată a Domnului,
iartă-mă, întunecată de mine şi atît prihănită.
Iartă-mă, Doamne Dumnezeule-al
meu, mîntuirea mea, mila mea,
iartă-mă,-atotîndurate Iisuse, cu pacea Ta
şi cu frumuseţea-adevărului Tău,
iartă-mă, Maică-a durerii şi-a milos-
tivirii, Mireasă Fecioară,
iartă-mă, milă care ne ţii, substanţă a lumii, adîncule,
iartă-mă,-n veci viu, al duhului nostru,
milostiveşte-te, Milostivire, miluieşte-mă,
Milă,-ndură-te,-Atotîndurare,
iartă-mă, sfîntă iubire,
rugă, iartă-mă, ceea ce umpli fiinţa şi cerul,
făcătoare de viaţă,
iartă-mă, Cruce sfîntă a Domnului Nostru,
iertaţi-mă, vămi şi stihii, şi sufluri de
viaţă de peste-adîncuri şi spaţii,
frumuseţe, iartă-mă, mîntuitoareo, a înălţări-
lor inimii,-a lumii şi-a Dumnezeirii, lumină în
care vedea-L-vom faţă spre faţă pe Domnul.
Iartă-mă, Dumnezeule Doamne, înalt al iertării,
ţine-mă-n rugă neîncetată şi neînserată toată viaţa,
şi, pentru numele-Ţi sfînt, Te pogoară
într-însa şi dă-mi mîntuire,
răsari, încolţeşte, Lumină a lumii, în
inima mea, luminează-mi,
naşte-Te, bunule, Unule-Iisuse, în pogo-
rîrea şi în smerirea duhului meu,
Te întrupează din lacrimi în nimicnicia-mi
şi-n atotneputinţa-mi,
sînge ia şi dă-mi duh,
iartă-mă, fă-Te iertare a tot ce a fost şi
va fi de iertat pe pămînt şi în cer,
ia-mă în mîinile Tale-amîndouă,
ia-mă în braţele Tale,-ndurate, boare-a luminii,
fă-mă sălăşluire a Ta pînă nimic nu
mai rămîne din mine-n afara-i,
pînă Tu Însuţi Te-aduci Ţie, Doamne
Iisuse,- adorare cu sufletul meu,
şi-ntr-o lumină noi toţi ne aprindem şi-unim şi vedem,
ne facem lumină şi-Ţi suntem lumină,
fărănceputuri şi fără sfîrşit.
Nicolae Ionel concurează forţa versetelor biblice cu o zita chemare a glasului „neluată în seamă“, ca întrerupere
retorică poetică savant calculată, în care dominantă este a dialogului cu cerul (cap. XLII). Părintele Arsenie Papa-
anafora, asociată cu metafore grele şi cu o sintaxă distinctivă. cioc ar fi identificat aici rugăciunea ca răzbunare, exemplară,
156 HYPERION
În capitolul II, iertarea devine milă (taină hristică ce-l mânia
pe Nietzsche!), milă ca în rugăciunea isihastă a inimii (vezi
cap. VI), penetrantă şi prin miluirea Maicii Fecioare, fără
de care se simte înghiţit de toate primejdiile lumii: „Fie-ţi
milă de sufletul meu, Maică-a durerii,/ fie-ţi milă de-atîta
deznădăjduind neputinţă, Maică sfîntă a celor fără nici o
nădejde,/ şi cu-ndurările tale fără de margini te-ndură de
mine pînă la moarte,/ nu mă lăsa, că se surpă, se prăbu-
şeşte tot sufletul meu şi nu mai este niciunde nicio scă-
pare,/ mă prinde-ntunericul, mîlul mă-nghite-al adîncului,
smîrcul m-acoperă,/ apele negre trec peste mine, m-afund,
Maică a mea, sub temeliile lumii…“ (cap. III). Pentru asta,
salvarea e în mila durerii de pe Cruce, dar Dumnezeu
nu-l mai crede, ruga însăşi fiind ţinută ca păcat. Ca pe Iov,
Dumnezeu nu-l mai poate ajuta decât îndurându-se astfel:
„zdrobindu-mă iarăşi şi iarăşi“ (cap. V). Tăcerea lui Dum-
nezeu aprinde nevoia de strigăt divin: „Strigă, Doamne,
în inima mea, strigă tare, strigă-mă tare şi întoarce-mă,/
că m-am pierdut de Tine şi de sufletul meu“ (cap. VIII).
Dar pătimitul ştie că Dumnezeu e milă, îi cere numai o
„întoarcere lină“, căci Domnul e „cântare curată“ (cap. IX).
Mântuitorul e chemat să se roage pentru om, ca „jertfă de
tot“ (cap. X). Vrea numele Mântuitorului, Cuvântul său
ca întoarcere a Lui, viaţa însăşi (cap. XII), căci „nevrednic
făcutu-m-am, Doamne, de tot darul vieţii şi din bucuria
Ta am căzut“ (cap. XIV). Urmarea: s-au înmulţit cei căzuţi,
fără nădejde, „în grădina din urmă a spaimei de moarte“
(cap. XVI). Şi care şi-au pierdut darul cel mai de preţ –
rugăciunea, puterea de rugă.
De aceea, Poetul se roagă să i se ia trupul pe drumul
Golgotei: „ia trupul, Iisuse, al meu, şi du-Ţi Crucea pe vîr-
ful Golgotei,/ ia inima mea şi las-o străpunsă, Doamne, de
lance,/ ia sîngele meu şi lasă-l ţîşnind pe tot trupul lovit,
sfîşiat şi străpuns,/ cu sufletu-mi soarbe-Ţi în ultime clipe,
înăbuşindu-Te, suflul din urmă al vieţii,/ cu toată, în chi-
nuri tinzînd către Tatăl, fiinţa Ta plină pînă la cer de durere
şi strigăt, umple-mi fiinţa“ (cap. XIX). Aşa va putea înţe-
lege şi trăi strigătul ultim: Dumnezeul meu, Dumnezeul
meu, de ce m-ai părăsit!? Abia atunci va reprimi darul şi
puterea rugăciunii (cap. XX): „Nelegiut-am, Mîntuitorule,
miluieşte-mă!“ (cap. XXI). Iar puterea e în strigătul neau-
zit al fiinţei: „Dă-mi strigăt să strig, Mîntuitorule! Dă-mi
glas să Te chem, Iubitorule-al nostru! Suflare dă-mi să Te
rog ca tîlharul, pînă la moarte: adu-Ţi aminte de mine,
făptura mîinilor Tale, şi pomeneşte-mă!/ Ca Petru plîng
cu amar: iartă zidirii Tale, Iisuse, ridică din moarte sufle-
tul meu, miluieşte-mă! Izvorule al nemuririi şi-al răsări-
rii luminii,- nviază-mă!“
Rugăciunea întregitoare se adresează şi Sfântului Duh,
Sfintei Treimi, la care accede faţă către faţă cu Iisus, unic şi
tripersonal deopotrivă (cap. XXXIII, LVI), extinzând-o, ca
Eminescu la soarta Dacului, împreunata rugă cu străbunii
săi, cu toată jalea lor „de veacuri şi evi şi de vremi“, neau-
Eseu
culminândă, la noi, în Rugăciunea unui Dac: „Vă învăţ eu:
să-l iubiţi (pe cel pe care vă răzbunaţi, n.n.) şi să-l pome-
niţi la rugăciune. Pentru că dacă te răzbuni, rămâi dator la
Dumnezeu, dacă nu te răzbuni, rămâne Dumnezeu dator la
tine, şi e mai bine aşa, că spune şi Scriptura: «Răzbunarea
e a Mea»“4. Poetul atinge intensitatea eminesciană a stin-
gerii, ca pământ şi întunecime, „ticăloşie până-n străfun-
dul alcătuirii mele vremelnice şi nimicirea-i tot zbuciumul
meu şi spulberare de fum“ (cap. XLIV). Acesta este „stri-
gătul până la cer“ către cel fără auzire (cap. LXXX). Rugă-
ciunea a XC-a este una dintre cele mai concentrate şi se
adresează tăcerii, ca ultim drum spre împăcare şi lumină.
Iat-o întreagă:
Linişteşte-te de cuvinte şi gînduri.
Plîngi, dacă plîns ţi se dă, în faţa lui Dumnezeu.
4 Cf. Sorin Apetri, Între timp şi veşnicie. Viaţa Părintelui Arsenie Papacioc, români
ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Suceava, Editura Accent Print, 2015. rane, iar ca vastitate şi adâncime a scrierilor, neîntrecut.
Vianu MUREŞAN
Când Dumnezeu tace
A
Aş putea expedia ideea eseului meu într-un aforism. Cu
asta eu aş scăpa mai uşor, iar cititorii şi-ar cheltui mai puţin
timp urmărindu-mă. Aş putea spune: când Dumnezeu tace,
încep să vorbească teologii în numele Lui. Astfel aş delimita
cei doi eoni majori – cel al vorbirii lui Dumnezeu (peri-
oada biblică, a revelaţiei) şi cel al tăcerii lui Dumnezeu,
după aşa-zisa „retragere“ din lume (perioada ocultării).
Aş împărţi oarecum simetric timpul lumii în: timp profe-
tic şi timp teologic, acestea corespunzând vorbirii, respectiv
tăcerii divine. Că începutul teologiei s-ar afla în tăcerea lui
Dumnezeu este, poate, o ipoteză riscantă şi antipatică, dar
am argumente în susţinerea ei. Apoi, este limpede oricui
că, atunci când Dumnezeu este prezent şi vorbeşte, omul
nu are de ce să teoretizeze sau să explice nimic legat de tai-
nele divine. Pur şi simplu ascultă şi urmează vorbele Lui.
Revelaţia exclude teoretizarea, instaurând o atmosferă satu-
rată de divinitate care permite omului să trăiască scăldat
în acea tensiune numinoasă perpetuă.
Dar nu sunt un aforist. În mintea mea fiecare gând vine
ca un mugure – pe măsură ce-l încălzesc la temperatura
explicitării, se desface petală cu petală etalâdu-şi densitatea
şi cuprinderea. Explicitându-l, mi-l lămuresc mie în primul
rând, pot să-l văd şi să-l aşez la locul lui pe bolta cugetării
mele, iar apoi pot să-l arăt cititorilor fixat în trăsăturile care
permit înţelegerea cea mai lipsită de imprecizii şi ambigu-
ităţi. De aceea voi lungi vorba în jurul aforismului de mai
sus, conştient că tema, „veche şi prăfuită“ ca tradiţia noastră
religiosă iudeo-creştină, nu poate interesa decât un număr
foarte mic de amatori ai speculaţiei teologico-metafizice.
O statuie de aur îngropată în praf nu pierde nimic din
frumuseţe, iar dacă dăm praful la o parte va străluci din
Eseu
Taci de tine, de inima ta, în sufletul tău.
Nu mai pune nimic între tine şi El.
Lasă pace să vină, liniştea lucruri-
lor, tăcerea adîncului nestrăbătut.
Stai singur cu Domnul cel singur.
El e lăuntrul acum, suflarea însăşi a ta.
Respiră-L. El este Amin.
Din tăcere (hamletiană?) va pogorî lumina, cu toate
feţele rugăciunii, de la iubire şi bucurie, până la dăruire şi
viaţă. Acum, poetul se recunoaşte că este rugăciunea plini-
toare care se-ntoarce în rugăciune: „Din rugăciune sînt, în
rugă mă-ntorc la cunoştinţa de mine însumi“ (cap. XCII).
Şi poate spune, ca Denis de Rougemont, că singurul om
realist este cel care se roagă.
Nicolae Ionel este unul dintre cei mai importanţi poeţi
creştin ortodocşi ai literaturii române contempo-
nou cu majestate
impecabilă.
Relaţia lui Dum-
nezeu cu omul are
coordonate funda-
mental diferite de
la un eon la altul.
Atunci când Dumnezeu vorbeşte, omul ascultă cu luare
aminte, se nasc profeţii şi legiuitorii, cei care înţeleg şi trans-
mit mai departe Cuvântul şi Voinţa divine. Din momen-
tul în care Dumnezeu nu se mai adresează direct omului,
tăcerea lăsată peste lume devine un mediu în care prolife-
rează anxios discursurile recuperatoare ale teologilor, pe
de o parte pentru a escamota teroarea izolării de Dumne-
zeu, iar pe de alta pentru a genera certitudini noi în lipsa
Adevărului masiv, copleşitor, care era prezenţa vocală a lui
Dumnezeu. Retragerea şi tăcerea lui Dumnezeu acţionează
ca o implozie mută care goleşte brusc lumea de lumina şi
taina care o ţineau pe orbită. Absenţa Lui sufocă sufletul
obişnuit să-i respire apropierea şi transcendenţa, tăcerea
Lui produce un ţiuit tulburător în urechile deprinse cu
vocea Lui precum ale copiilor cu vocile părinţilor. Cutre-
murul retragerii lui Dumnezeu din lume devastează cer-
titudinile, fără de care omul nu poate trăi ca fără aer, şi
întunecă orizontul speranţelor. Lipsit de speranţă, omul bâj-
bâie precum cârtiţele în galerii, hrănit de întuneric, gonit
spre nimic de o foame absurdă, sfârşind învins de propria
orbire ca de-o otravă.
De la primele contacte cu textul biblic, pe vremea lice-
ului, a rămas neînţeles pentru mine faptul că Dumnezeu
vorbeşte omului ca şi cum acesta ar putea să-L înţeleagă pe
HYPERION 157
 deplin, apoi că „îi porunceşte“ câte ceva din timp în timp ca
şi cum omul ar avea discernământul format şi tăria voin-
ţei de-a urma poruncile primite. Ceea ce încă mă pune pe
gânduri este prezumţia pe care se bazează această comuni-
care. Dumnezeu se comportă ca şi cum omul, chiar needu-
cat, are toate datele naturale pentru a înţelege limbajul şi
voinţa divină, asumă că omul este dispus să intre într-un
„parteneriat“ pe care să-şi sprijine întreaga viaţă personală
şi comunitară. Toate acestea în condiţiile în care Dumne-
zeu este nevăzut, fără faţă, fără reprezentare, adică exclus
revelării vizuale de care depind în cea mai mare parte cer-
titudinile experienţei umane, şi se „arată“ numai prin voce,
prin cuvântul rostit, care desprins de sursa lui certă poate
năuci şi duce mintea în tulburare foarte uşor.
Dacă nu-L vede pe Cel ce-i vorbeşte, de unde să ştie
omul, fie el şi profet, cine este Cel care i se adresează?
Cum ar putea avea omul o preştiinţă a lui Dumnezeu în
aşa fel încât, atunci când acesta din urmă se pronunţă, îi
vorbeşte, să-i recunoască vocea şi să dea ascultare întoc-
mai celor auzite? Nu ştim cum este posibil, nu aflăm asta
de nicăieri în mod lămuritor, dar suntem salvaţi, în primă
instanţă, de faptul că, atunci când se adresează profetului
sau poporului său, Dumnezeu îşi limpezeşte identitatea:
„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău“. Fără această introdu-
cere lămuritoare, omul ar rămâne pradă tuturor „vocilor“
din văzduh – care pot veni din diverse surse, sunt multe
şi, unele, decepţionante. Sunt nenumărate mărturii ale
asceţilor şi sfinţilor ispitiţi de „voci“ care mimau mieros
sursa divină, fiind în realitate potrivnice. Ispitirea este tot
o formă de revelaţie, dar una melefică, satanică (dacă ne
păstrăm în arealul biblic). Aceste două lucruri sunt de pro-
bat şi sunt decisive: 1) Cineva vorbeşte, adresându-se omu-
lui, şi 2) acel Cineva este Dumnezeu. Dacă Cel care vorbeşte
nu ar fi Dumnezeu s-ar nărui întreaga temelie a credinţei.
Totul pare simplu şi coerent atunci când Dumnezeu
vorbeşte omului, intervine direct în viaţa lui, îl călăuzeşte
şi educă prin diverse metode şi lecţii. Însă din momentul
în care Dumnezeu se retrage, devine un Deus absconditus,
în cine să se mai încreadă omul, pe ce raport de comuni-
care veritabilă, pe ce voce „autorizată“ să se bazeze? Iar
dacă, ascuns fiind, Dumnezeu totuşi s-ar adresa omului,
nu cumva vorba lui ar semăna bâlbâielii, ar răsuna ca o
aglomerare de voci indistincte şi împleticite din care nu
am şti să alegem mare lucru? Distanţa retragerii divine
funcţionează ca un mediu de distorsiune sau chiar ocul-
tare a mesajelor. Altfel spus, Verbul divin şi chiar Logosul
său s-ar manifesta în răspăr cu rigoarea sau logica lor, ar
rămâne active, dar cumva alterate şi rupte de principiul
lor de autoritate.
Noi, europenii încreştinaţi, fără să fim parte a poporului
ales, fără să beneficiem de tutela unui Legământ şi fără să
ni se fi încredinţat vreo sarcină din partea lui Dumnezeu,
ne-am convertit mimetic la această idee, odată cu adop-
tarea credinţei creştine prin misiunile apostolice – comu-
nicăm direct cu Dumnezeu, iar sensul celor transmise se
sprijină pe o anume veracitate: Dumnezeu vrea să ne spună
158 HYPERION
ceva şi ne consideră apţi să pricem ce ne spune. Mai precis,
Dumnezeu nu ne spune direct, ci ne transmite prin Reve-
laţie, prin cărţile biblice şi Întruparea Fiului său ceea ce are
de spus. Fără această asumpţie nu au niciun sens credinţa,
educaţia, literatura sacră, biblică, pe care se sprijină lumea
creştină dintotdeauna. Vedem aşadar că tradiţia noastră
şi, în fond, adevărul civilizaţiei noastre creştine se spri-
jină pe un consens mut – noi nu-L mai auzim, Dumnezeu
nu ne mai vorbeşte nouă, dar totuşi ascultăm spusele Lui şi
urmăm voia Lui. Noi nu-L mai vedem, dar credem că este
aici şi ne împărtăşim de prezenţa lui prin rugăciune, mis-
tic sau liturgic ori prin relaţia foarte ambiguă cu faţa celui-
lalt. Relaţia noastră cu Dumnezeu este oarecum secretă,
nelămurită, dar dacă pierdem şi această „superstiţie“ nu
ne mai rămâne nimic care să ne facă credibili sau intere-
sanţi măcar atunci când vorbim, când scriem ceva serios.
Altfel spus, chiar ecourile îndepărtate ale bâlbâielii unui
Deus absconditus sunt o probă utilă, o mărturie că am fost
în contact cu ceva esenţial. Fără asta ne risipim pur şi sim-
plu într-un iureş de vociferări ilizibile şi irelevante.
Ce aflăm totuşi atunci când nu înţelegem nimic din „bâl-
bâiala“ unui Dumnezeu ascuns? Dacă la capătul celălalt al
relaţiei dialogale stă într-adevăr Dumnezeu, cu toată stra-
nietatea radicală a naturii şi limbii Lui, deşi nu-L înţeleg,
tot am ceva de câştigat. Mi se lămureşte că în aria mea de
comunicare se află Cineva pe care nu-l obiectivez şi, ast-
fel, nu-l pot reduce la figurile mele apriorice, că mi se oferă
Cineva care nu-şi dezvăluie intenţiile, mi se propune o rea-
litate ascunsă, că îmi parvine Cineva care, invizibil, pluteşte
ambiguu între simulacrul măştii şi revelaţia feţei. Apoi, că
există un limbaj al cărui scop nu este transmisiunea seman-
tică, ci ţeserea unei intimităţi cu de-neînţelesul, care mi se
adresează chiar şi în oracolele naturii: murmurul frunzei
în cădere, foşnetul bobocului de floare deschizîndu-se, fâl-
fâitul penei desprinse din aripa în zbor, sunetul lacrimii
lunecând pe obrazul iubitei părăsite, icnetele boabelor de
strugure îndulcindu-se sub mângâierea luminii de septem-
brie, tânguitul lemnului porţii la casa pustie. În toate sune-
tele creaturilor şi lucrurilor se modulează, divers, origina-
rul şi neînţelesul suflu divin. Ascunderea lui Dumnezeu
lasă să se evidenţieze strălucirea creaţiei, tăcerea Lui dez-
leagă murmurele naturii care, în acest fel îi devin antifon.
De ce aş asculta eu mediul vocal sau sonor a ceva de
neînţeles? De ce m-aş angaja într-o performanţă surdă? În
primă instanţă, pentru că în relaţia cu divinul este deci-
sivă tocmai instituirea reciprocităţii, unde până la urmă se
comunică doar ceea ce poate fi înţeles cu acuitatea facultă-
ţilor mele umane. Ca atare, nu are cum să se transmită în
esenţa ei natura divină. Situat într-o apropiere fără spaţi-
alitate, întemeiată pe mediul sonor, vocal, mi se transmite
doar că trebuie să ascult de-neînţelesul tocmai pentru a mă
proteja de activarea unor procese anamnezice care ar falsi-
fica vocea divină în funcţie de aşteptările mele. Dacă vocile,
semnele sonore care îmi parvin ar fi complet inteligibile,
atunci ar rezulta fie că sunt conatural sursei lor, fie că ele
repetă ceva preexistent în memoria mea.
Eseu
 Prima situaţie nu poate fi satisfăcută principial, căci
nu sunt conatural lui Dumnezeu. Atunci, mă văd suspen-
dat între sarcina unei atenţii/aşteptări permanente, care
mă eliberează de întregul meu set de prezumţii, şi per-
formanţa negativă a neînţelegerii, care îmi oferă intimi-
tate/proximitate cu misterul divin, iar nu cu stratul ling-
vistic al manifestării lui. Nu-mi pot nega ipostaza, nu pot
să nu fiu ascultătorul a ceva care se oficiază sau produce
verbal/sonor în preajmă, însă nici nu pot dezvălui mesa-
jul sau intenţiile subsecvente procesului ca atare, nu pot
specifica limpede ce anume s-a transmis. Mi se distribuie
o formă de rostire ireductibilă, adică intraductibilă în lim-
baj uman, se enunţă ceva de necomunicat, mă asaltează
o sarcină pe care n-am înţelepciunea şi nici puterea de-a
o împlini, dar a cărei finalizare vine tocmai din limitările
ignoranţei mele. Sarcina îmi revine mie, interlocutor igno-
rant, privat de harul cuvântării, pentru că Acela care mi se
adresează nu-mi vorbeşte în „limbi omeneşti“.
El, divinul, mă convoacă în relaţie, iar nu în mod sim-
plu la dialog, mă aduce către El într-o ascultare închină-
toare, mă invită la un drum numinos împreună. Nu se
lasă tematizat, pentru a nu-L restitui abstracţiunii într-o
soluţie teoretică. Ascultător fără înţelegere, rămân atent
în continuare la fenomenul donaţiei lui de neprimit, Îl am
în preajmă, nu scap de El nici măcar în tăcerea şi mira-
rea mea, de unde continuă să reverbereze încă. Nu sunt
atent la prezenţa lui de necuprins, ci la proximitatea lui
de neevitat, care mă alertează pentru a deveni vulnerabil,
permisiv la relaţie. Sunt atras într-o „situaţie fără ieşire“
unde, odată ce a pus stăpânire pe atenţia mea, dându-mi
de înţeles tocmai că nu-L voi înţelege, mă face devotul lui
ignorant, fără doctrină şi rit, dar de o laborioasă aşteptare
încrezătoare în care vocea lui răsună asemenea foşnetului
ierbii ţesălate de adierea vântului – lin, fără cuvinte, fără
dictare, învăluitor, cuceritor.
Ascultarea atentă a de-neînţelesului divin, pură apro-
piere vocală, îmi dezvoltă înclinaţia de a urma o cale pe
Eseu
care nu pot merge, de-a lungul căreia sunt atras prin miste-
rul unei elecţiuni neprecizate. Urmez o cale care devine a
mea tocmai în ignoranţa şi neputinţa de-a o ocoli, în inca-
pacitatea mea de-a apuca frâiele propriului destin. Rămân
„ostatic“ lui Dumnezeu chiar şi atunci, poate mai cu seamă
atunci, când nu-I înţeleg chemarea şi nu-I pot dezlega ros-
tul, când păşesc împleticit, atras de suflul vocii neînţelese
pe un drum care duce vertical către Cel pe care nu-L pot
vedea, care nu devine sărbătoare şi bucurie la sfârşitul zilei
mele. Insistenţa mea în relaţie e mai curând un răspuns
incorect la o solicitare care, venită de la El, nu are natura
unei chestionări, ci mi se adresează făţiş ca o provocare.
Sarcina majoră căreia îi sunt încredinţat este tocmai ascul-
tarea încrezătoare, atenţia devoţională, chiar dacă nu o pot
îndeplini până la capăt întrucât solicitantul nu are obiect.
Aruncat în spaţiul gol, înscris între marginile solicitării
oarbe şi neîmplinirii radicale, trebuie să plutesc în mediul
chemării divine ca să exersez un elan pentru care nicio-
dată nu sunt destul de antrenat. Astfel, recunosc în această
solicitare imposibilă hiperbola încrederii divine, acordate
mie imemorial, de neînţeles. Ipostază în care, asumând
de-neînţelesul, ajung apt să realizez imposibilul. Ceea ce
trebuie să duc eu la împlinire, atunci când sunt prelucrat
de suflarea vocii neînţelese a lui Dumnezeu, nu poate con-
stitui demersul şi nici reuşita subiectivităţii proprii. Tocmai
atunci făptuiesc la modul radical, când se face prin mine,
în ciuda ignoranţei mele şi împotriva neputinţei mele, ceva
care trebuie înălţat la făptuire conform cu suflul verbal al
lui Dumnezeu. Neputinţa şi ignoranţa mea devin atunci,
fără chiar să ştiu în ce măsură, instrumente pentru divi-
nele intenţii, organe lucrătoare ale providenţei. Orb, surd
şi ignorant încă tot poţi fi pe o cale bună, cu atât mai mult
atunci când îţi lipseşte puterea de-a o urma de unul sin-
gur. Cale care se realizează nu numai prin efortul şi râvna
ta, ci mai cu seamă din sprijinul şi ocaziile oferite de Cel
apropiat în tăcere şi nearătare.
HYPERION 159
Marius CHELARU
Călătorie prin toamna lui Bashō*
„doar o fulgerare -
pentru ne-iluminaţi
ce preţios“
Matsuo Bashō (versiunea
C
română: Neculai Amălinei)
Cu ceva ani în urmă publicam o carte despre istoria liri-
cii de sorginte niponă în Japonia şi în lume1, explicând, cu
diverse exemple, şi unele diferenţe între limba japoneză şi
cele occidentale, un subcapitol fiind dedicat caracterului
moraic al acesteia. În dorinţa de a explica mai multe des-
pre ce înseamnă, de fapt, formele de poezie de sorginte
niponă, mai ales haiku, care cunoaşte o răspândire nota-
bilă în lume, inclusiv la noi, între timp, am colaborat la
câteva volume de haiku şi cu Neculai Amălinei, un cunos-
cător al limbii japoneze, traducător al unor opere semnifi-
cative pentru civilizaţia/ cultura/ litera-
tura niponă, dicţionare ş.a.
Este unanim recunoscut faptul că unul
dintre cele mai sonore nume ale literatu-
rii japoneze este Matsuo Bashō (despre
care am scris (şi) în „Convorbiri literare“,
şi în „Poezia“ ş.a.), dar, în acelaşi timp,
asupra operei sale încă sunt multe dis-
cuţii în ce priveşte „explicarea“/ inter-
pretarea operei sale şi în Occident şi, sub
anumite aspecte, şi în Japonia. Iar, acum,
Neculai Amălinei, după Masaoka Shiki şi
Ban‘ya Natsusihi, volume apărute în anii
1 Haiku. Haiga. Haibun, postfaţă: (Istorie şi meto-
dologie în universul haiku-ului): Vasile Moldovan,
Editura Tipo Moldova, Colecţia „Opera Omnia“,
publicistică şi eseu contemporan, Iaşi, 2013.
160 HYPERION
din urmă, la care am colaborat, publică şi pe acesta, din
opera marelui poet nipon Bashō.
Nu este prima dată când scriu în Hypeion despre lirica
de sorginte niponă, drept pentru care doar vom reaminti,
succint, pe parcurs, câteva aspecte. Limba japoneză poate
fi şi simplă şi complicată pentru un occidental. Pe scurt,
sistemele de scriere japoneze sunt: kanji, cu caractere de
provenienţă/ inspiraţie chineză – „caractere Han“, silaba-
rele „kana“ – hiragana şi katakana, şi putem şi citi şi în
scrierea numită „romanizare“/ „rōmaji“, „semne latine“, cu
variantele cele mai cunoscute: Hepburn2, kunrei şi nippon,
care îşi are începuturile, se pare, de pe vremea sosirii în
Arhipelag a lui Francisco Xavier3 şi a misionarilor iezu-
iţi, chiar înainte, după 1543, cu venirea primilor marinari
portughezi. Subliniem, japoneza nu e o „variantă“ a lim-
bii chineze; cităm pe Ban’ya Natsuishi: „unii oameni cred
că japoneza e o variantă a limbii chineze.
Aceasta e, desigur, o mare greşeală, chiar
dacă este ştiut că japoneza a împrumutat
2 De la numele lui J.C. Hepburn (1815-1911),
ajuns misionar creştin. În Japonia a folosit un sis-
tem de „romanizare“ popularizat prin ediţia din
1887, a treia dicţionarului), Hebon-shiki Rōmaji.
Discuţiile sunt mai vechi, pornind de la misiu-
nile iezuite; aspectele de organizare mai strictă se
leagă mai ales, probabil, de anii de după înfiinţa-
rea Rōmajikwai – Societăţii pentru romanizarea
scrierii japoneze¸ în 1885, cu membri japonezi şi
non-japonezi.
3 Xavier, Francis (Francisco de Jaso y Azpilicu-
eta) (1506-1552) – Misionar iezuit cu rol impor-
tant în evanghelizările din China, Indii şi Japonia.
(mai ales în teritoriile de influenţă ale Imperiu-
lui Portughez).
Eseu
 kanji care sunt de origine chineză. Cele două limbi sunt
total diferite gramatical.4“
Pe de altă parte, japonezii au dezbateri/ contradicţii
legate de ce înseamnă limba modernă japoneză, „kotoba“.
Unul dintre dramaturgii avangardişti japonezi, Betsuyaku
Minoru (n. 1937), din yakeato sedai/ generaţia yakeato5,
scria că are dubii relativ limba japoneză modernă. Sau, şi
mai direct, un reprezentant al generaţiei „Baby Boomer“
(dankai no sedai), Nakagami Kenji (1946–1992), scria că
„limba/ kotoba e un fals/ neadevăr“ (Kotoba wa uso da).
Masahito Takayashiki considera că trebuie să avem în
vedere când discutăm despre astfel de opinii şi că, în fapt,
„kotoba“ adică „japoneza ca invenţie modernă“, e un rezul-
tat al genbun-itch, sistemul perioadei Meiji ş.a.
Şi cititorii/ traducătorii/ creatorii de lirică de sorginte
s-au întâlnit cu această problemă sub diverse aspecte. De
pildă, sunt multe discuţii legate de felul în care formele fixe
clasice de poezie niponă au pătruns în Occident, la felul
în care sunt interpretate concepte ca „silabă“ ş.a.. Con-
form preceptelor fonologiei moderne, lingviştii consideră
că limba japoneză acordă o mare importanţă morei6. Ast-
fel, nu doar japoneza standard, ci şi dialectele au ca bază
a sistemului fonologic mora (în japoneză „haku“; termen
cu utilizare mai curând în lingvistică), şi nu „silabele“7, în
sensul european.
În acest sens, lingviştii au arătat că un haiku ar tre-
bui privit ca având nu 17 „silabe“8, cum s-a încetăţenit în
Occident, ci 17 more9 (unii au susţinut că ar fi chiar mai
multe, pauzele funcţionând ca „more suplimentare“10).
4 Haiku beyond Horizons: text rostit la Lahti International Writers’ Reu-
nion, 2009, publicat în Ginyu, International Haiku Magazine, Japo-
nia, nr. 44, 2009.
5 Numele a fost preluat dintr-o scriere a lui Ishikawa Jun, din poves-
tirea Yakeato no iesu, tradusă de William J. Tyler, în 1988, cu titlul de
The Jesus of the Ruins, în care eroul este un băiat care aparţine unei
generaţii de cca. 123.000 de copii rămaşi orfani după războiul termi-
nat în 1945. Această generaţie a fost denumită, apoi, yakeato sedai,
adică, scrie Roman Rosenbaum, „generation coming of age amidst
the burned-out ruins after the war“. (Roman Rosenbaum, True Survi-
vors: the ‘yakeato sedai’ in contemporary Japanese literature – towards
a definition, text prezentat la „A 16-a Conferinţă Bienală a „Asian
Studies Association of Australia“, în Wollongong, 26 – 29 iunie 2006,
publicat în „Conference Proceedings website“)
6 Mora (plural „more“; din latină, „a întârzia“); termen folosit în fono-
logie, cu referire la unitatea minimă a timpului metric, echivalent al
unei silabe scurte. Mora determină, în mai multe limbi, accentul, izo-
cronia („cadenţa vorbirii“). Termenul e folosit din sec. al XIX-lea; dar
ideea există din antichitate.
7 K. Haruo, Mora and syllable, în Ed. N. Tsujimura, The handbook of
Japanese linguistics (cap. 2, p. 31–61), Malden, MA: Blackwell Publi-
shers, 1999.
8 M. Ueyama, Prosodic Transfer: An Acoustic Study of L2 English vs. L2
Japanese, Univ. of California, SUA, 2000.
9 Exemplu – „Japanese haiku and tanka have strict constraints not on
the number of syllables in each line, but rather mora, which are assig-
ned to not only light syllables, but also to geminate consonants, long
vowels, and coda nasals.“ – Sean McLennan, An Adaptive, Dynami-
cal Model of Linguistic Rhythm: Dissertation proposal, p. 3.
10 D. Cole şi M. Miyashita (The function of pauses in metrical studies:
acoustic evidence from Japanese verse, în „Formal Approaches to
Poetry Recent Developments in Metrics“, Ed. by Dresher B. Elan; F.
Nila, Berlin, NY (Mouton de Gruyter) 2006.
Eseu
Un exemplu citat adesea: sunetul final „n“, în cuvântul
„Nippon“ („Japonia“), este moraic11; are, aşadar, 4 more12 –
„ni-p-po-n“ – dar numai două „silabe“.
De multe ori ascultîndu-i pe japonezi vorbind m-am
gîndit la toate acestea, transpunîndu-le în matricea mea
educaţională/ de gîndire. Mai avusesem a face cu japonezi,
cu grupuri, mai vorbisem, îi ascultasem. Dar în Japonia,
sau în alte locuri unde am fost „în mediul lor“, mi-a fost
şi mai limpede de ce aceste teorii suscită şi azi dezbateri,
de ce discuţiile despre micul haiku pot fi atît de complexe
fie şi dacă discutăm „doar“ despre silabă. Unii teoreticieni
discută de conceptele elaborate pe acest temei, dar propun,
în final, tot „universalitatea silabei“ ca „element în organi-
zarea structurii fonologice“ (Haruo Kobuzono).
Din câte ştiu, prima carte de fonologie generativă care
descrie sistemul limbii japoneze vorbite, The Phonologi-
cal Component of a Grammar of Japanese, a fost publicată
de James D. McCawley în 1968. De la ea pornind au fost
scrise, pe varii teme conexe, studii semnate de japonezi şi
străini13. Haruo Kobuzono scrie că „Tokyo language is clas-
sified as a mora language“, în timp ce „engleza modernă e
considerată o limbă silabică“14. Apoi, pe parcurs, specifică:
pentru japoneză, funcţie de rol, poate fi definită în patru
feluri – 1. ca unitate de bază pentru „temporal regulation“,
2. ca unitate pentru definirea distanţei fonologice etc.; dis-
cutând apoi despre mora şi accent, picior, relevanţa aces-
tora în despărţirea cuvintelor, erorile de pronunţie şi abor-
dare a silabelor ş.a.. Iar, ulterior, în The syllable as a unit
of prosodic organization in Japanese15, scrie că, pornind
de la premiza că „mora e un concept indispensabil limbii
japoneze“, sustenabil de diverse studii din domeniul ling-
vistic (şi că japoneza e „limbă moraică“ prin opoziţie cu o
„limba silabică“), prin comparaţie, „nu e foarte clar ce rol
joacă silaba într-un astfel de sistem prozodic“ şi, în con-
secinţă, argumentează pentru „universalitatea silabei“ ca
„element în organizarea structurii fonologice“.
Este interesant că prima carte de fonologie japoneză a
apărut abia în 1968, deşi încă în perioada cunoscută drept
Nanban bōeki (ţine din 1543 când primii navigatori por-
tughezi, între care, se pare, Fernao Mendes Pinto, au sosit
la Tanegashima – până în 1641, la pronunţarea edictelor
Sakoku, de excludere a străinilor; literal „nanban“ – barbari
din sud) au apărut sub coordonarea iezuiţilor16 două unelte
11 Folosind morele se decide unde se situează accentul (lb. japoneză:
kōtei akusento) şi în cazul „cuvintelor împrumutate“/ gairaigo, anume
pe a treia moră de la final; exemplu: pokétto/ „buzunar“.
12 Natasha Warner şi Takayuki Arai, în Japanese Mora-Timing: A Review,
în „Phonetica“, 2001; 58:1–25.
13 V. Timothy, An introduction to Japanese phonology, New York, 1987,
Kazutaka Kurisu, Phonological Typology in Optimality Theory, Kobe
Conference on Language Typology, Kobe University, Oct. 25, 2008, ş.a.
14 Op. cit, p. 31.
15 Editori C. Féry, Ruben F. Hendricus Eduardus van de Vijver, The
syllable in optimality theory, Cambridge Univ. Press, 2003, p. 99-100.
16 Sunt studii ale unor japonezi (ex.: cele publicate de „The Keikyo
institute“) după care primii creştini ajunşi au fost nestorieni, creând
şi o biserică la Nara (în privinţa datei sunt controverse, de la anul 199,
secolul IV, la în jur de 1000 etc.), călătorind spre India, China, Coreea,
în timpul dinastiei Tang (nu am aflat dacă teoria e acceptată). Prof.
HYPERION 161
de lucru tip dicţionar. Unul în 1598, Rakuyōshū/ Colecţie de
frunze căzătoare, care cuprindea caractere sino-japoneze
şi japoneze. Cel mai vechi dicţionar în japoneză şi o limbă
europeană (dar sunt controverse privind datarea primelor
astfel de demersuri), se pare, e datat în 160317. A apărut la
Nagasaki, şi e cunoscut în Japonia drept Nippo Jisho, ad
litteram Dicţionar japonez-portughez), în portugheza vre-
mii Vocabvlario da Lingoa de Iapam (în cea de azi: Voca-
bulário da Língua do Japão).
Matsuo Bashō, 1644-1694 (nume de la naştere Matsuo
Kinsaku) este pseudonimul lui Matsuo Munefusa (Mune-
fusa: numele de samurai – dat de Tōdō Yoshitada), poate cel
mai faimos poet japonez, nu numai din perioada Edo. S-a
născut lîngă Ueno (azi în Mie-ken/ Prefectura Mie), pro-
vincia Igo. Despre primul „nume de condei“/ pseudonim,
Sōbō, biografii spun că şi l-a luat după ce, ajuns în slujba
lui Tōdō Yoshitada, care i-a împărtăşit pasiunea pentru hai-
kai. A publicat primul poem în 1662. După ce Yoshitada a
murit, în 1666, Bashō a ales viaţa de călător. Sînt variante
despre motivaţiile acestei alegeri, locurile unde mergea ş.a.
Poemele lui au continuat să fie publicate în antologii.
În 1672 s-a mutat la Edo/ Kyoto să studieze poezia. Poe-
mele i-au fost repede remarcate. Adoptînd pseudonimul
Tōsei, si-a luat o slujbă: învăţa poezia 20 de discipoli. Ei au
publicat Cele mai frumoase poezii ale celor 20 de disci-
poli ai lui Tōsei. Cu ajutorul lor si-a construit prima casă
permanentă. În grădină au plantat un bananier (bashō) –
astfel şi-a luat pseudonimul Bashō, a început să practice
zen. În iarna lui 1682 coliba sa a ars. În 1684 a plecat în
prima din cele patru călătorii; apoi au fost cele din 1687,
pentru „privitul lunii“, 1688 – s-a întors si la Ueno, şi 1689),
cunoscînd oameni, făcîndu-si discipoli.
Regăsim locurile natale în multe poeme ale sale. În 1685
a revenit la Edo, şi-a reluat slujba stând în coliba sa, recon-
struită de discipoli. La începutul lui 1686 a compus unul
din cele mai cunoscute poeme, cu broscuţa sărind în apă,
care a cunoscut în Occident multe variante: „furuike ya/
kawazu tobikomu/ mizu no oto“. Pe 16 mai 1689 a plecat
cu un discipol în călătorie, în provinciile din nord. Au călă-
torit 600 de ri (cca. 2400 km) în 150 de zile, revenind la
Edo în 1691. Bashō a scris un jurnal de călătorie, Oku no
Hosomichi/ Drumul îngust spre Oku, terminat în 1694,
considerată de mulţi dacă nu cea mai bună, atunci printre
cele mai bune opere ale lui. În iarna lui 1691 revine la Edo,
stă în cea de-a treia colibă, construită de discipolii săi. A
părăsit ultima dată Kyoto în vara lui 1694, s-a îmbolnăvit
şi, la întoarcere, a murit.
Poemele i-au fost din ce în ce mai comentate/ admi-
rate, de unii şi criticate. A fost practic cvasi-deificat în 1793.
Criticarea poemelor lui aproape era socotită blasfemie.
Sakae Ikeda susţine că a existat un clan/ trib, Hata, venit din Turkestan,
care ar fi ridicat locaş de cult etc. – A. Kubo, Keikyo (Syrian Christia-
nity) and Japan; Light from the East, document, publicat de „Assyrian
Church of the East“, SUA; S. Ikeda Japanese Christians Eagerly Await
Day of Baptism in Church of the East, History of Church in Japan, 1950).
17 Sunt controverse privind datarea primelor dicţionare de limbă japo-
neză şi o limbă occidentală.
162 HYPERION
Către secolul XIX faima lui părea să se stingă. Apoi a apă-
rut Masaoka Shiki (1867-1902), şi a impus termenul haiku,
în loc de hokku.
Azi, poemele lui Bashō sînt traduse în întreaga lume.
Înainte de a trece mai departe să lămurim de ce „hokku“
– pentru că aşa se numea poemul pe vremea lui Bashō, până
la Masaoka Shiki. Tōhta Kaneko scria18 că, de fapt, haiku
modern japonez a fost „reformat din nou“ în era Meiji, şi,
înainte de asta, exista „haikai [versuri compuse de mai mult
de un poet: erau scrise întâi 5-7-5 hokku (vers lung), apoi
7-7 wakiku (vers scurt) de către un poet, apoi fiecare poet
compunea versuri lungi şi scurte alternativ]“. Apoi, notează
el, „primul vers, hokku, a fost separat din haikai, şi a deve-
nit un nou tip de poem, intitulat haiku, pentru un poet.
Kaneko spunea19 că, de fapt, când discutăm despre Bashō
sau Issa, aplicăm terminologia haiku gândindu-ne la hokku.
Ca şi în cartea cu poemele lui Shiki, amintită deja, şi
aici conceptul abordat de Neculai Amălinei este de a oferi
poemele cititorilor în versiunile română, japoneză şi romaji.
În plus, notele şi comentariile (în care a optat numai pen-
tru explicarea din punct de vedere al traducerii, al limbii,
inclusiv legat de caracterul moraic, în context) ajută la mai
buna înţelegere a acestui demers deloc simplu, pentru că,
aşa cum am arătat şi în alte rânduri, deşi scurt un astfel
de poem poate conţine uneori un bagaj semantic, ling-
vistic, cultural sau istoric destul de complex, din diverse
perspective.
Câteva exemple, cu diverse implicaţii posibile. Unele ar
putea veni din simbolistica preluată de la chinezi. De pildă
într-un poem care, în română, versiunea N.A., sună astfel:
„ca norii lăsaţi în voia vântului,/ o gîscă sălbatică se des-
parte/ de prietenul ei“. În simbolistica chineză (cu „ecouri“
şi la japonezi, în unele privinţe) gîsca sălbatică are diverse
interpretări, de la singurătate, îndrăgostiţi, despărţire etc.
Du Fu, faimosul poet chinez din vremea dinastiei Tang, de
pildă, are poeme faimoase cu gâşte sălbatice.
Altele ţin de vechile şi noile discuţii despre felul în care
a evoluat acest poem, „regulile“ discutate mereu. Musai
Kyorai (discipol al lui Bashō), în Kyoraishō/ Convorbiri cu
Kyorai, nota principiile estetice ale maestrului în alcătuirea
unui haiku. Un precept cerea că orice cuvînt să fie imposi-
bil de înlocuit sau modificat şi, pentru a da forţă de suges-
tie crescută, limbajul să pară ambiguu. Versurile trebuie
să nu aibă un limbaj care să le dăruiască o strălucire prea
vie, să aibă aspectul discret, firesc, acea tentă aidoma pati-
nei vremii, numită sabi. Gîndurile, descrise prin nuanţe
sugestive, trebuie să fie conturate cu mare fineţe (hosomi),
18 În cuvântul introductiv la The Haiku Universe for the 21st Century,
Japanese/ English Japanese haiku 2008, edited by Modern Haiku Asso-
ciation (Gendai Haiku Kyokai), prefaţa: Tōta Kaneko şi Kiyoko Uda,
Tokyo, Japonia, 2008, 216 p., intitulat „20th-Century Japanese Haiku –
A brief History of Modern Haiku, p. 3.
19 Tohta, Kaneko, haiku nyūmon/ Introduction to Haiku, Tokyo: Jitsugyo
no Nihonsha, 1997 – cf. Richard Gilbert, Yūki Itō, Tomoko Murase,
Ayaka Nishikawa and Tomoko Takaki, The Season of ‚No-Season‘ in
Contemporary Haiku: The Modern Haiku Association Muki-Kigo Sai-
jiki, Faculty of Letters, Kumamoto University, March 2006, Publica-
tion: Simply Haiku Journal 4.2 (Summer 2006).
Eseu
să stîrnească cititorului emoţia şi simpatia (shiori). Pe de
altă parte, se ştie spusa lui Bashō: „Învaţă regulile, apoi
uită-le“. Însă nu trebuie interpretat ad litteram, ci pornind
de la ideea că întâi trebuie să ştii cum se scrie acest tip de
poem, regulile sale, apoi poţi să le „uiţi“, uneori, mai curând
în sens metaforic, pentru că le simţi, şi poţi să trece peste
ele pentru un poem bun. Astfel gândea poate poetul când
a scris un poem cu „repetiţii“, ca acesta (în care putem dis-
cuta şi despre alte semnificaţii): „albă crizantemă, albă cri-
zantemă/ ruşine pentru părul tău lung,/ părul tău lung“.
Putem discuta şi despre utamakura. Se ştie, Bashō spu-
nea că e bine dacă într-un hokku se folosea un utamakura;
în japoneză. japoneză, ad litteram: „perna poemului“; de
obicei un nume de loc cu semnificaţii aparte, meisho – „loc
celebru“, dar şi evenimente, nume de oameni (erau uzuale
mai ales pentru waka).
Pentru a înţelege mai bine să ne oprim şi la şcoala Tei-
toku (cunoscută şi cu numele Teimon). Fondatorul ei (în
1620) a fost Matsunaga Teitoku (nume real Matsunaga
Katsuguma), cunoscut şi drept Shōyuken sau Chozumaru
(1571- 1654, Kyoto).
Într-una din cărţile sale20, Gosan (1651), enunţa regu-
lile de scriere pentru haikai. La acea vreme erau destule
lucruri de fundamentat în începuturile de drum ale aces-
tui tip de poem. Astfel, printre altele, Teitoku a cerut să
fie acceptate cuvintele japoneze mai mult în detrimen-
tul „kango“ (cuvinte de sorginte chineză/ chineze). Şi el,
dar şi alţii, doreau să schimbe imaginea de „poem umo-
ristic“ a haikai, şi au făcut apel la cultura, poezia „clasică“
(în paranteză fie spus, în Japonia există o serie de discuţii
legate de termenul clasic, unii scriind chiar despre „inven-
tarea clasicilor“, în sensul re-construirii după o paradigmă
anume a istoriei/ literaturii/ mitologiei ş.a.)21. S-a spus că,
de fapt, aşa s-a ajuns la ce aminteam mai sus. Aşa se face
că s-a ajuns, treptat, la îndreptarea atenţiei spre „locurile
faimoase“ (meisho) şi spre aluziile sezonale în haikai22. Alu-
ziile la sursele clasice au fost unul dintre „cele mai vechi
jocuri din lume“23, dar în ce priveşte teoretizarea şi semni-
ficaţiile haikai lucrurile au fost cu atât mai mult notabile.
De altfel, şi Bashō a fost adept al şcolii Teitoku la înce-
puturile lui în haikai24
Despre locuri avem mai multe poeme, dar, de pildă,
avem unul care poate fi comentat în varii feluri: „şi san-
dalele lui/ Saigyō, agăţate în/ roua pinilor“.
Saigyō, un personaj foarte popular în Japonia, are peste
patruzeci de biografii în diverse variante de prezentare
(inclusiv în manuscrise), multe dintre ele ilustrate.
20 Volume ale lui Teitoku: Taka tsukuba, 1638, Shinzo inu tsukuba 26 William R. LaFleur, „The Death and ‘Lives’ of Saigyō: Genesis of a
shu, 1643, Gosan, 1651.
21 Editori Haruo Shirane, Tomi Suzuki, Inventing the Classics: Moder-
nity, National Identity, and Japanese Literature, Stanford, Stanford
University Press, 2000.
22 Haruo Shirane, Traces of dreams: landscape, cultural memory, and the
poetry of Bashō, Stanford Univ. Press, 1988, California, SUA, p. 56-57. 28 Pe scurt, originat în „festivalul de mijlocul toamnei/ Zhongqiu Jie)“,
23 Peipei Qiu, Inventing the New Through the Old: The Essence of Hai-
kai and the Zhuangzi, în „Early Modern Japan“, primăvară 2001.
24 Idem, p. 57.
Eseu
Scott Alexander Lineberger, în Collaborating with the
Ancients: Issues of Collaboration and Canonization in the
„Illustrated Biography of Master Bashō“, text publicat în
„Early Modern Japan“, toamnă, 2003, p. 32-53, arată cum, în
timp, multe dintre paginile din biografia lui Saigyō au legă-
tură cumva cu prima biografie a lui Bashō („has extensive
connections with Saigyō’s biographies25“). A fost scrisă de
călugărul Goshōan Chōmu, terminată în 1792 şi prezentată
Gichūji Temple, locul unde este mormântul lui Bashō. Dar,
scrie Lineberger trebuie să avem în vedere cum se scriau
biografiile medievale26, cum a fost construită biografia lui
Saigyō (citându-l pe Gustav Heldt27, „Like its protagonist,
it has traveled through space and time, undergoing innu-
merable transformations over four hundred years as rea-
ders and (re)writers endowed it with their own imagi-
ning of Saigyō’s life.“), argumentând că mitul lui Saigyō
a fost folosit ca „paradigmă narativă“, de la biografi neaş-
teptând nimeni acurateţe, ci un „master narrative“ pentru
un poet preot rătăcitor. Mai mult, scrie autorul, este evi-
dent că ideea folosirii biografiei lui Saigyō ca model pen-
tru descrierea vieţii lui Bashō a venit chiar din proza lui
Bashō. Asta şi pentru că maestrul haiku se referă, chiar
„concurează“, spune autorul, adesea cu Saigyō.
Apoi sunt multe poeme despre lună, „privitul lunii“.
De altfel o a doua călătorie a sa, din 1687, este cunoscută
drept pentru „privitul lunii“. un scurt comentariu – tsuki,
în limba japoneză, înseamnă lună, tsukimi, ad litteram,
„privitul lunii“. Doar unul dintre poemele din această carte
(nu ne oprim acum asupra alegerilor traducătorului pri-
vind modul în care ilustrează cezurile, semnele de punc-
tuaţie ş.a.): „cîteodată norii/ ne dau răgaz de odihnă – / a!
privitul lunii“.
Există festivaluri, şi în Japonia, legate de privitul lunii de
toamnă (care are loc adesea în tăcere). Acestea revelează/
incumbă o tradiţie străveche (a pătruns aici pe filieră chi-
neză28, din perioada Nara sau poate Heian, adică undeva
între 710-1185, când nobilii japonezi, de pildă, meditau şi
„priveau luna“ şi de pe apă, din bărci ori din grădini), cu o
sumă de obiceiuri, pregătiri, mâncăruri, obiecte specifice,
o terminologie aparte. Astfel, sunt în limba japoneză ter-
meni specifici legaţi de vizibilitatea/ non-vizibilitatea lunii
toamna – mugetsu (fără lună), prin extensie, noapte fără
25 În opinia sa, în special cu Saigyō monogatari – text care a fost recent
retipărit în Kuwabara Hiroshi, Saigyō monogatari zenchūshaku, Tokyo,
Kōdansha, 1981, şi Saigyō monogatari emaki/ Povestea ilustrată a lui
Saigyō – care este alcătuit, în fapt, din două manuscrise care par să fi
fost odată un singur text, două suluri create undeva pe la mijlocul peri-
oadei Kamakura (secolul XIII), primul numit manuscrisul Togukawa,
al doilea Manno (după familiile cărora le-a aparţinut).
Buddhist Sacred Biography“ in Frank Reynolds and Donald Capps,
eds., The Biographical Process: Studies in the History and Psychology
of Religion (The Hague: Mouton, 1976), pp. 343-61.
27 Heldt, G., Saigyō’s Traveling Tale: A Translation of Saigyō Monoga-
tari, în „Monumenta Nipponica“, 52, 4, 1997, p. 467.
cunoscut şi ca „festivalul lunii“ sau festivalul Zhongqiu“, adică acum
peste 3000 de ani în urmă, în manifestările adoratorilor lunii din vre-
mea dinastiei Shang.
HYPERION 163
 lună, ugetsu (lună de ploaie) ş.a.. Tsukimi, după calenda-
rul lunar, avea loc pe 15 august (de aceea era numit jugoya
– adică „noaptea de 15“). După adoptarea calendarului Gre-
gorian, în 1872, date fiind diferenţele faţă de vechiul calen-
dar, lunar, data „jugoya“ se schimbă, ajungând în septem-
brie, chiar octombrie.
Pot fi şi aspecte care-ar putea fi caracterizate şi de o
anume intertextualitate/ legătură cu motive/ teme carac-
teristice Japoniei, oraşului Kyoto/ altor locuri de rezonanţă
pentru Japonia sau pentru autor, aici Matuso Bashō. Altele,
de pildă, despre festivalul Morţilor, secta Nichiren/ sectele
budiste, Cele Şapte Komachi ş.a.
De pildă să ne oprim la poemul cu „cele şapte Komachi“:
„luna plină de toamnă -/ de s-ar întoarce spre mare/ cele
şapte Komachi“.
Expresia „Nana Komachi“, „Cele Şapte Komachi“ are o
încărcătură simbolică complexă pentru japonezi, legată de
o poetă din secolul al nouălea, Ono no Komachi, socotită
un simbol al frumuseţii (de aici a rămas expresia pentru
o femeie frumoasă – „komachi“) despre viaţa căreia există
multe legende (Komachi-densetsu/ Komachi-setsuwa), încă
din timpurile când trăia, între care şi şapte „poveşti“, reflec-
tate în picturi arhicunoscute în Arhipelag, şi în piesele de
teatru Nō dedicate ei, cunoscute ca Nanakomachi. Cele şapte
„poveşti“, întâmplări care ar fi avut loc în viaţa ei sunt: Shi-
mizu Komachi (Kiyomizu Komachi – de pildă, aceasta se
petrece într-un loc aflat azi în estul oraşului Kyoto, Kiyo-
mizu, unde se află acum unul din cele mai faimoase temple
din zone, Kiyomizu-dera, pe care poeta l-a vizitat), Amagoi
Komachi (Yamamoto Komachi – într-o pictură faimoasă
cu referire la aceste episod, poeta se roagă pentru ploaie),
Sushi-arai Komachi, Kayoi Komachi, Ōmu Komachi, Seki-
dera Komachi şi Sotoba Komachi. Fiecare „poveste“ are
interpretările ei, picturi, legende în popor ş.a. De pildă des-
pre episodul cunoscut ca „Sotoba Komachi“, despre con-
versaţia a doi preoţi cu o femeie, Ono nō Komachi, la un
164 HYPERION
templu, sunt piesele de teatru Nō scrise şi de către un fai-
mos actor şi dramaturg din perioada Muromachi, Kan‘ami
Kiyotsugu (1333 – 1384), dar şi cea scrisă de Yukio Mishima.
Este o carte interesantă şi binevenită pentru că Neculai
Amălinei traduce aceste poeme din limba japoneză, ofe-
rind şi varianta în romaji, apoi că oferă în comentariile
sale scurte explicaţii asupra unor aspecte de limbă nece-
sare pentru înţelegerea acestor poeme. Şi pentru cei inte-
resaţi direct de lirica niponă, şi mă refer nu doar la crea-
torii de poeme de sorginte niponă de la noi, dar şi la alţi
cititori care îşi doresc/ au ocazia să se apropie de poezia
acestui mare autor, este o instructivă călătorie prin opera
lui Matuso Bashō. Şi, nu în ultimul rând, mă bucură şi cola-
borarea sa cu Eduard Ţară, unul dintre cei mai cunoscuţi
autori de gen din ţară.
Încheiem cu trei poeme ale poetului nipon, în versiu-
nea lui Neculai Amălinei:
roşu roşu
fără milă arde soarele –
vântul toamnei
deja toamnă
printre rafalele de ploaie –
forma lunii
aproape toamnă
inimile se apropie –
cameră pentru tatami
Matsuo Bashō, Hokku – aki/ Toamna, traducere din
limba japoneză de Neculai Amălinei, Introducere: Edu-
ard Ţară, Editura Pim, Iaşi, 2020, 164 p.
* O formă a acestui articol a apărut în revista „Convor-
biri literare“.
Eseu
Petru URSACHE
O cronică vie a oralităţii
„Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru!“
(„Strigătele repetate ale mulţimii din Bucureşti şi ale
ţăranilor În ziua de 24 ianuarie 1859“. Cf. Constantin C.
C
Giurescu, Istoria Bucureştilor, Ediţia a II-a, 1979, p. 124).
Cu marea serie etnoculturală, Proverbele românilor, scoasă
la iveală în 10 volume de inimosul inginer bucureştean Iuliu
A. Zanne, paremiologia românească şi-a asigurat un statut
privilegiat printre categoriile reprezentative ale folcloru-
lui, basmul, balada, doina, colinda. „La vremea întâii apa-
riţii“, vol. I, 1895; II, 1897; III, 1899; IV-V, 1900, VI, VII,
VIII, IX, 1901; X, 1903), această capodoperă a spiritualită-
ţii româneşti nu are „pereche în lume“ (Nicolae Constan-
tinescu); nici chiar în ţările care iniţiaseră cu brio studiul
oralităţii (Italia, Germania, Franţa, Anglia), acolo unde dis-
ciplina folclorului încă se bucura de maxim interes ştiin-
ţific. Şi în alte direcţii, românii se afirmaseră cu pasiune şi
iniţiativă în mişcarea de idei novatoare, în teoria basmului
(B.P. Hasdeu), în valorificarea estetică a poeziei populare
(Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu). Lectorul de altădată
avea la dispoziţie doar câteva broşuri modeste semnate de
I. C. Hinţescu, Gr. M. Jipescu, cel mult de Petre Ispirescu.
Lucrarea lui Zanne a impus ideea de tezaur şi de corpus
(a şi fost premiată încă de la primul volum de Academia
Română); urma, cel puţin în intenţie, ca şi celelalte catego-
rii folclorice să intre, pe cât posibil, în aceeaşi ordine sis-
tematică, spre folosul ştiinţei. Dar trebuia să treacă multe
decenii până la împlinirea unui asemenea deziderat.
Deocamdată,să reţinem că opera tezaur-corpus, Prover-
bele românilor de Iuliu A. Zanne, nu a mai fost reeditată
multă vreme, adică timp de un secol, decât în forme rezu-
mative şi simplificatoare. Dar se întâmplă şi minuni, chiar
în aceste vremuri tulburi şi voit anticulturale. În scurtul
Eseu
interval de timp 2003-2004, Editura „Scara“ (să fie un
semn patristic?), prin Asociaţia română pentru cultură şi
Ortodoxie, a reuşit să tipărească toate cele 10 volume ale
Proverbelor românilor. Este o ediţie anastaticăîngrijită de
Mugur Vasiliu, la care au pus umărul (cu prefeţe, recenzii)
etnologi reputaţi în domeniu (Iordan Datcu, Nicolae Con-
stantinescu), precum şi condeieri mai noi (Dan Toma Dul-
ciu, Mihai Andrei Aldea, Dan Ichimescu), la fel de opor-
tun implicaţi în respectiva izbândă editorială.
La această şi nouă înfăţişare, cititorul modern are prile-
jul să descopere şi alte dimensiuni valorice ale corpus-ului
paremiologic în discuţie. Am în vedere, înainte de toate,
perspectiva enciclopedică, încă nesesizată, din care Iuliu
A. Zanne şi-a conceput lucrarea. Autorul apelează la cri-
terii lexicografice, cum se obişnuieşte în asemenea ocazii,
dar nu se opreşte aici. De aceea, Proverbele românilor nu
se prezintă ca o simplă înşiruire (alfabetică) de proverbe
şi de zicători.
Enciclopedismul pe care se întemeiază corpus-ul pare-
miologic se afirmă şi se confirmă, privind realitatea operei,
din unghiuri diverse, în amănunt sau în ansamblu. Spre
exemplu, cuvântul om din volumul II (ediţia din 1897)
cuprinde 71 de valori semantice, adică forme de gândire
şi de comportament care esenţializează universul complex
al fiinţei umane. Se adaugă 35 de variante în româneşte +
18 variante în limbi străine: latină, greacă, italiană, fran-
ceză, germană.
„Omul este om şi numai om“, ne spune anonimul, în
acord cu o maximă filosofică celebră, „omul este măsura
tuturor lucrurilor“ (Protagoras), pe care lumea cultivată
o repetă de mai bine de două mii de ani. Asta înseamnă
că viaţa omului („floarea câmpului“) este dramatică, pal-
pitantă, cuprinsă ca într-un cleşte diabolic între vicii şi
HYPERION 165
virtuţi. Se salvează cine ştie să rămână om, probabil cu
majusculă, spre bucuria semenului, a „cerului de jos“ şi,
cu siguranţă, a „cerului de sus“. Dacă s-ar întreprinde un
studiu pe această temă, s-ar putea constata că paremio-
logia dispune de un apreciabil temei teoretic pentru a se
alătura, măcar ca „filozofie a fragmentului“, unor cercetări
consacrate în domeniu, Eseu despre om (Ernest Cassirer),
Povestiri despre om (Constantin Noica). Situaţia este gene-
rală, enciclopedismul se confirmă în legătură cu principa-
lele categorii ale culturii din fondul existenţial al românilor.
De pildă, elementele primare şi cosmogonice, apa, focul,
pământul şi aerul; sau fenomenele astrale (cerul „la înain-
tare“); sau războiul dintre virtuţi şi vicii, lumea vieţuitoare-
lor, a plantelor, a păsărilor, a oamenilor. Numai elementul
apă, luat ca fragment cosmic, ar putea constitui subiectul
unei teze de doctorat, vreau să spun, de cercetare ştiinţi-
fică în înţelesul îndătinat, sorbonard şi academic. Nu în
manieră diminuată, şi în folosul nu ştiu cui,cum se preco-
nizează în ultima vreme.
Enciclopedismul îşi arată chipul şi în cuprinderea cate-
goriilor folclorice. Realitatea om, ca să reluăm exemplul de
mai sus, este ilustrată prin formule paremiologice (proverbe
şi zicători – „ziceri“) din circuitul autohton, din alte cul-
turi ale oralităţii sau din texte savante asociabile, până la
saturarea tematică; baza informativă constituind-o, fireşte,
folclorul românesc. Autorul a pus în pagină scrieri selec-
tate din multe alte categorii folclorice. Aşa se conturează
o adevărată concepţie, aş zice completă şi coerentă des-
pre om şi ca fragment socio-cosmic. Şi tot aşa: dacă este să
mă refer la volumul al VI-lea din seria Proverbele români-
lor (ediţia anastatică) citată, cu o prefaţă de Iordan Datcu,
de fapt, punctul de plecare al acestei discuţii, tema religiei
ocupă aproape jumătate din text, de la paginile 462 la 691.
Sunt consemnate adevăruri de credinţă, în termenii teolo-
giei populare, cât şi forme ritualistice şi de cult care institu-
ţionalizează credinţele şi ideile religioase, aşa cum se pre-
zintă în legendele cosmogonice şi hagiografice, în colinde,
în oraţii, cântece ritualice, obiceiuri păstoreşti şi agrare etc.
Cititorul întâlneşte în acelaşi volum informaţii bogate des-
pre etniile cu care românii au venit în contact sau au con-
vieţuit de-a lungul timpurilor, în condiţii de pace ori de
vrăjmăşie, după caz: slavi, tătari, unguri, turci,ruşi, ca să
păstrăm oarecare ordine istorică. Sursa cea mai de încre-
dere despre etnii, nepolitizată, rămâne corpus-ul lui Zanne.
Mai fiecare volum are o anume individualitate. Pe lângă
titluri tip dicţionar i se consacră o categorie tematică în
detaliu, care-i dă greutate. În volumul al III-lea este adunată
o amplă informaţie (p. 438-677) despre alimentaţie şi bucă-
tărie: texte poetice, legende despre plante, reţetare, reguli de
bună purtare; cuvântul om se găseşte în volumul al II-lea,
cu vagi referinţe în altele. Volumul al VI-lea, cu temele
deja semnalate (religie, naţionalităţi), se remarcă şi în alte
privinţe. Semnalez intenţia autorului de a da culoare vieţii
private prin intermediul onomasticii. De regulă, paremio-
logia idealizează numele tradiţionale, mai ales când aces-
tea provin din calendare şi din vieţile sfinţilor: Ion, Pavel,
166 HYPERION
Dumitru, Mihai. Se observă, însă, tendinţa de cădere în
satiră datorită unor forme de comportament deplasate şi
rizibile: „Ilie, Ilie/ Gură pustie“; „Ilie, /Pălărie,/ Şade-n vâr-
ful coşului“, bolnav de lene şi pălăvrăgeşte, două metehne
incurabile şi drastic sancţionate paremiologic. Este posibil
să se fi pornit de la cazuri concrete, de unde impresia de
„autenticitate“. Zanne adună microtexte din aceeaşi fami-
lie de variante cu fond onomastic, dezvăluind prefacerea
lor în etape, succesive. Forma: „După ce e neagră o mai
cheamă şi Neaga“ este prelucrată, împlinită, matură. Aşa
s-a şi generalizat. Ea a fost premersă de: „Neagă,/ Suie-n
teleagă“. Cu teleaga mergeau doar boieroaicele. Neaga,
potrivit microtextului, este invitată cu ironie să urce acolo
unde nu i se cuvine. Biata fată apare şi urâtă („neagră“),
şi de condiţie joasă, şi rea: „Asta-i Neaga care a albit pe
dracul“; „A fi ca Neaga-Rea care s-a înecat pe apă-n sus“.
Figurează aici toate elemente unui portret negativ. Situa-
ţia este aceeaşi şi în cazul numelui Nan. Exemple: „Unde
a dus mutul iapa şi surdul capra (vaca)“. Se adaugă micro-
texte care sugerează direcţia de comportament şi morali-
tatea celui nominalizat: „Unde a dus mutul Iapa şi Nanu
cârlanul“; „A dat Nan/ De glăvan (Găvan)“; „Are să mai
vie ăl Nan la găvan“; „Cată Nan iapa şi el călare pe dânsa“.
Iată portretul negativ de bărbat: prost, hoţ, viclean.
Alte construcţii paremiologice denunţă formele de
mahalagizare ca dereglări comportamentale. Se făcea resim-
ţită viaţa oraşului cu periferiile ei: „Zamfirica toate le-avea/
Numai ţop îi lipsea“; „Ţop Marica lui Năstase şi cu Stan al
lui Coman“. La microtextul satiric „Bate toba la Moldova,/
Se mărită doda Dobra“), Zanne adaugă notiţa: „Când se
face larmă mare pentru o moarte sau, într-un mod gene-
ral, pentru o întâmplare de mică însemnătate“. Asemenea
scene de viaţă privată sunt incriminate peste tot în folclor,
dar s-au transferat la oraş şi continuă cu mare fală.
La fel de interesante sunt scenele de viaţă socială şi de
curte domnească, pe care Zanne le-a consemnat în multe
pagini ale corpus-ului. Unele reţin nume de slujbaşi ai
administraţiei timpului, figuri odioase şi de ocară. Cele
două capitale, ca şi alte oraşe mai importante, au fost foarte
active în secolul al XIX-lea în fabricarea de texte folclo-
rice. Populaţia mahalalelor era în majoritate de proveni-
enţă rurală şi urmărea cu spirit critic, adesea batjocoritor,
evenimentele politice, îmbogăţirea rapidă şi jaful clase-
lor de la putere. După proverbul cu fond juridic „Până la
Dumnezeu te mănâncă sfinţii“, s-a format distihul „Până la
Hristos/ Ţi-a luat sufletul Bedros“, nominalizare, probabil,
cu adresă precisă. Microtextul „Hora, hora morilor!/ Ale
cui sunt morile?/ Ale lui ban Cataran!“ se auzea rostit în
gura mare de către gloate pe străzile Craiovei şi ale Bucu-
reştiului. Altădată morile săreau în evidenţă ca semne de
pradă, astăzi gloatele proaste (nu prea îngăduitoare ori de-a
dreptul ticăloşite) ar inventaria băncile, fundaţiile, şanti-
erele, mai ales că se pretează şi la spălare de bani. Zicala
„A fi Bibescu“, de altfel nume bine cotat, este însoţită (în
corpus vol. VI), de următoarea notiţă: „Se zice de un om
bogat care trăieşte bine şi nu are habar de nimeni“; „Când
Eseu
 un om şade boiereşte, fără să-şi bată capul de nimeni“ sau
„A trăi ca Bimbaşa – Sava“. Nota: „Adică bine, în belşug“.
Un text foarte răspândit pe străzile Bucureştiului, dar şi
printre scriitorii vremii, a fost următorul: „Când era Ghica/
Se zburlea părul şi chica;/ Când era Ştirbei/ Arai unde vrei;/
Când era Cuza/ Ardea focul şi spuza;/ De când cu Carol
întâi/ N-are ţara căpătâi“. Spiritul public selecta energic şi
curajos cazurile negative, periculoase pentru destinul ţării.
Unele texte orale au intrat în presa scrisă, consultată meticu-
los de Zanne: „Trăsnea trăsneşte,/ Belu beleşte“ (Dim.Dră-
gulescu); „Belu beleşte,/ Golescu goleşte, Chiriac pecetlu-
ieşte,/ Caragea, hala, hala!“ (C. Aricescu); „Belu beleşte,/
Golescu goleşte,/ Manu zupuieşte“ (Ion Ghica).
Toate aceste nume au intrat în uitare, numai al lui Cuza
s-a menţinut în folclor şi s-a răspândit şi în alte zone ale ţării,
fiind recunoscut şi acceptat de toată populaţia. Stau măr-
turie colecţiile lui T. Bălăşel (R. Vâlcea), M.Canianu (Iaşi),
I.Teodorescu (Suceava) şi multe altele din Transilvania,
Bucovina, Basarabia. „Poporul pomeneşte cu mare sfinţenie
Magda URSACHE
Strigător la Dumnezeu
G
Gata cu artificiile şi cu pocnitorile! Sunt ameţită de Noul
An şi de speranţa în mai bine, firească la început de 2023.
Sunt însă „şi naivă, şi nerezonabilă“, cum îmi spune un pri-
eten, excedat de colaborarea mea la „Certitudinea“, deşi
revista deloc dilematică a lui Miron Manega are şi trebuie
să aibă certitudinea poetului naţional, câtă vreme pericli-
tarea posterităţii sale continuă. Zice Manega:„să susţinem
demnitatea de a fi român, în locul ruşinii de a fi român.“
Naţionalismul revistei e recunoscut clar de Miron Manega,
„ispravnicul de concept“, mai exact românismul: „este adezi-
unea la un sistem de valori identitare şi atât“.În alte cuvinte,
naţionalismul nu-i xenofob, iar xenofobia e boală psihică.
Încercarea de a demoniza „Certitudinea“, apărută în 2009,
ca ziar extremist, antioccidental, antiglobalist, a încercat-o
Iulian Bulai, care „răspunde“ în Parlament de cult-ură, nu
de „urgisita cultură românească“. Nici pentru mine naţio-
nalismul luminat nu-i deloc rejectabil şi cred, în contradic-
ţie cu bunul meu prieten ardelean, că remedii de îndrep-
tare sunt, încă mai sunt. Numai că fiecare ar trebui să spună
ca Arsenie Boca: „Eu sunt ca pompierul. Salvez ce se mai
poate salva.“ Fireşte, nu de demagogie e vorba şi-i dau drep-
tate unui eseist din Hexagon, care spune că „patria e ulti-
mul refugiu al canaliei“.
Scăpată de ludicul tâmp al emisiunilor de divertisment în
reluare, m-am confruntat iarăşi cu politicienii stupizi, urâţi,
laşi, care cată să se lustruiască pe sine. O fac pe idealiştii în
misie pentru ţărişoară, ca Batistuţă şi ca Drulică. În fapt,
tac şi-şi pleacă umiliţi frunţile Austriei.Vor gropi de gunoi
austriac pe locul pădurilor retezate cu aprobarea lui Iohan-
nis. Până şi munţii, goliţi de pădurile lor, ca genunchii pri-
mei doamne, vor să se bată cap în cap, să închidă drumul
Eseu
numele lui Cuza, notează Iuliu A. Zanne, ca unul care a fost
martorul multora dintre evenimentele pomenite. Adese-
ori se aude în popor: «Sfinte să fie oasele Domnului Cuza!
El ne-a scăpat de clacă şi de robie. Bogdaproste domnu-
lui Cuza, am casa mea, grădina mea, am ţarina mea. Dacă
îmi plătesc dăjdiile guvernului fac ce vreau!» (Proverbele
românilor, vol. VI, 2004, p. 71). În acelaşi sens pledează şi
documentul istoric,de arhivă, în lectura lui Constantin C.
Giurescu: „Primirea noului ales de către bucureşteni, la
8/20 februarie, într-o duminică după masă, a luat caracte-
rul unei manifestaţii extraordinare, cum nu se mai văzuse
niciodată. Tot poporul îl aştepta; se înşirase de o parte şi
de alta a drumului, cu 15 kilometri înainte de intrarea în
oraş; Podul Mogoşoaiei gemea de lume; până şi acoperi-
şurile caselor erau pline“ (Istoria Bucureştilor, Ediţia a II-a.
Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1979, p. 127). Este o mare
deosebire de atitudine şi de atmosferă faţă de ce ne spun
texte de tipul „Belu beleşte…“ sau „Când era Ghica…“.
austriecilor flămânzi
rău, care par a mânca
lemn pe pâine.
Da, mă confrunt
cu aceleaşi situaţii
frustrante. „Româ-
nia se îndreaptă
rapid spre foamete“;
porcii – scrie presa-
vor avea acte de identitate electronice, iar Andromaca nu
mai mulge vaca (veche glumă de birt), ci mulge gândaci de
bălegar. Crimele sunt şi mai şocante, cu capete zdrobite cu
toporul; interlopii sunt şi mai sângeroşi; milionarii traficanţi
de carne vie sunt şi mai tupeişti, mituind gardienii puşcări-
ilor. Pandemia devine tridemie, cu virus sinciţial respirator,
cu Omicron subvarianta Kraker şi cu virusul gripei sezo-
niere, dacă am înţeles bine. Vaccinarea nu mai pare atât de
sigură, sigur e că Ursula Von Pfizer o să iasă basma curată.
Accidente şi vaccidente se succed, ca starea de frică gene-
ralizată să tot sporească. Ştiri cu rele şi rele (am spus ştiri?
ştirile se cheamă Day time news, News Alert, Euronews) vin
peste noi. Ne aşteaptă anomalii termice şi alte fel de feluri
de anomalii, alerte meteo de cod roşu şi galben, criza ali-
mentelor („Suntem aproape de geanc“, zice un alarmist;
adică junk food?) şi a medicamentelor. Ministrul Sănătăţii,
dr. Rafila, contribuie la tristele bejenii ale românilor. Ce-o
fi în mintea ministeriabilului, dacă îşi propune diminuarea
indemnizaţiei de maternitate? Să rămânem şi mai puţini?
Sting televizorul: prea multe informaţii strică. Iar dezin-
formarea este egal înşelăciune=egal intimidare= obstruc-
ţie. Google te re-înfiinţează şi procesul este de necontrolat.
HYPERION 167
 Şi cum vorbesc domnii politicii!Unii se alfabetizează în
timp ce guvernează. Măcar aşa. Lui Câţu îi lipsea treapta a
doua de liceu. S-a putut fără şi am văzut ce-a ieşit: a ajuns
preş. Senatului. L-aţi auzit pe Emanuel Ungureanu, cu limba
încleştată, încercând să spună manipulabilitate? „Semnata-
rea Protocolului“, zice Grindeanu. Ba semnarea! Guşă vrea
să facă un deal, ca şi cum limba română n-ar avea vocabula
înţelegere. Altcineva vorbeşte despre developes,cu pluralul
developeşi, ca şi cum nu s-ar găsi în DOOM dezvoltator.
Sunt şi influenţeriţe cu mulţi subscraiberi, ca doamna
Păcuraru, care inovase „Emisiune liberă de nevaccinaţi“. Ca
să revină acum, la kilometrul zero al pandemiei, cu scuza că
a crezut în medici. O fi atras „glitteri“ cu decolteul generos,
râzând cu gura până la urechi în timp ce pe burtieră scria
că Eminescu a fost bătut cu funii ude la ospiciul Mănăsti-
rii Neamţ? Ferească Dumnezeu s-o întrerupi când are de
vorbit juma de oră în deschiderea emisiunii şi nu-i ajunge:
intră şi peste 100%. Hai, Laurenţiu Botin, opreşte-o să-ţi
strice o emisiune bună. Dacă vrei, poţi.
Dar Catinca Maria Nistor, şefa ICR Londra, numită fără
concurs, n-a nesocotit Ziua Culturii Naţionale, că avea de
jucat într-o piesă, la Bucureşti? Domnişoară, domnişoară,
ai făcut destul teatru pe scena ICR. Ca „ambasador cultural“
n-ai intrat în rol, ajunge!Şi dă banii de chirie înapoi (6500
de lire), dacă ai vrut să stai lângă magazinul HARROD, pe
banii statului român, nu gratis, lângă ceilalţi MAI-şti.
Revenind la talk-show-uri, mai toate sunt la fel de infla-
mate. Ialomiţianu nu-şi poate ţine gura liberală, strigând
peste toţi şi toate.Vişan nu-şi ia calmantele şi-i veşnic iri-
tat, de-ţi vine să suni la 112. Ca şi Mario de Mezzo. Peste
Stamule nu poate vorbi nici Coarnă.
Culmea prostiei a atins-o primarul Nicusor (da, cu s)
Dan: „Căldura care nu ajunge nu ajunge. E o chestiune de
fizică.“ Fizică? La asta se pricepe preşedintele. La materia
istorie, nu. Pe Avram Iancu nu-l place (a fost spânzurat sim-
bolic în secuime), baronului Bruckenthal îi face statuie a
bene placito. Iar secuii vor autonomie. Ce zice Iohannis? Tace.
Moderatoarele sunt şi mai agresive. Tipa cu părul lipit
de ţeastă şi cu cercei mari de la Realitatea Plus bagă pum-
nul în gura invitaţilor: predilect, lui Teodorovici, când vrea
să spună ceva şi are multe de spus de când nu mai e minis-
tru de Finanţe. Ştie ce spune. Moderatoarea nu, dar urlă
ca o cascadă. Câte căderi de apă chioară zgomotoasă nu-s,
pe toate canalele!Să fug de Cascada Urlătoarea (afacerista
Tatoiu), am învăţat. Numai că scap de Urlătoarea şi, zappând,
dau de Artemiza, trec de Artemiza şi dau de Porumbel şi
de acolo dau de Roxana Ciucă. Zeiţele talk-show-urilor
intră între subiectul şi predicatul invitaţilor. Nu mai ţipaţi,
Anca Alexandrescu. Te auzim. Şi pentru că, de cele mai
multe ori, aprob ce susţineţi, vi-l citez pe Rumi, persanul
meu favorit: „Ridică vorbele, nu vocea. Ploaia face florile
să crească, nu tunetul.“ Dacă mai cobori vocea, spun pre-
zent în Culisele statului paralel, dar nu „la orele optispre-
zece“, ci la ora optsprezece.
„Lăsaţi-mă să vorbesc şi eu“ se roagă un general de un
soldat, pe B1. Prelipceanu, de la Digi 24, nu-i pe lista mea
168 HYPERION
de preferinţe, nici doamna Şincai, de la România TV, nici
militărosul Radu Tudor, de la Antena 3. Eu îl cred pe Pré-
vert: „O Barbara/Ce tâmpenie e războiul!“ Unde ne duc ghe-
neralii ăştia? Suntem bază militară sau ce? Şi ce figuri de
stil face Zelenski! „Nu ştiu dacă Putin mai e în viaţă.“ Sch-
neckeria lui Schnecker n-o servesc. Spune târziu cu accent
pe â şi-i prea târziu să-l mai corectez.
Vuvuzeaua care vrea să-l acopere pe Dan Puric nu reu-
şeşte: „Ascultă-mă şi poate înţelegi.“ Măcar a înţeles că-i
greu să-i ţină piept omului bun, când caută calea adevăru-
lui. Limpezimea gândului le supără pe vuvuzele.Şi când nu
pricep, ţipă ca doamna Dragotescu.
Strigător la Dumnezeu mi s-a părut ce crede şi afirmă
avocata Alice Drăghici, la România TV, din ianuarie 14: că
nu contează onoarea, „onoarea e fapt minor“. „Ia uite, bă!“,
ca să zic şi eu ca justiţiara.
A treia zi de luni din ianuarie a fost declarată Blue Mon-
day. O psiholoagă ne-a spus că-i „obligator“ să ai încredere
în mai bine. Bolojan şi Stolojan asta şi vor: binele ţărişoarei.
Şi „eram precisă“, cum spunea, într-o reclamă, marmota care
împacheta ciocolată, că va fi bine rău. Ce dacă tehnologia
wireless ne distruge sănătatea? Ce dacă adicţia lumii digi-
tale e un pericol? Ce dacă, pentru un pachet de alimente
oferit de UE, se stă la coadă zece ore? S-a întors coada lui
Ceauşescu la unt. Am spus unt? Dar cine mai poate pune
în coş un pachet de unt?Poate domnul Cîciu, care vrea „să
luptăm împreună cu inflaţia“: cei cu 3oo de lei pe lună, şi
cei cu 30.000. Noica a fost blamat pentru că a ales, metafo-
ric, între unt şi cultură, cultura. Noi nu mai alegem: n-avem
nici unt, nici cultură. Şi tot domnul Cîciu vrea alte şi alte
majorări pentru români. Economia nu mai bubuie. „Pen-
tru cumpărare mai aşteptaţi până-n 2024.“
Ce să sperăm? Că premierul Ciucă va divorţa de Virgil
Popescu? Imposibil, Popescu e „un ok“, de neclintit. Cine îl
apără bec et ongles? Fac economie de curent ca să nu-i mai
văd: pe Popescu de la Energie, pe Popescu de la Transpor-
turi, pe Popescu de la Justiţie, pe Popescu de la Dezvoltare,
pe Popescu de la Economie, distrusă de Rroman fără să dea
socoteală. Principalii iresponsabili responsabili de dezastru
sunt de neatins. Mai toţi arată ca măştile lui Ensor. Petrică
şi-a tăiat mânecile de la pull roşu revoluţionar şi apare în
vestă roşie, de liberal sadea.Şi nu ne-a dat el jelly bon, pan-
tofi cu tălpi de carton ca pentru morţi, lambade, tatuaje, cer-
cei în limbă? Cât despre MRU, şi el „un ok“, e uns cu toate
alifiile: era în CC al UTC de pe băncile liceului; ca premier
a renunţat, în favoarea maghiarilor, la moştenirea Gojdu,
ca să fie urcat în stafful SIE. Aud că vrea drum liber spre
preşedinţie. Cu ajutor austriac?
De ce n-am scăpat în 2023: de restauraţia activiştilor lui
Iliescu, de propagandiştii sprijiniţi de umerii lui Marx, de
clienţii bancomatului Soros. Europeniştii globalizanţi, sus-
ţinând că ataşamentul la specific naţional ne depărtează de
UE, sunt şi mai agasaţi de românii care ştiu că întâi eşti parte
a etniei tale, apoi a umanităţii. După Iorga, „România e stat
de necesitate europeană.“ Brătienii vorbeau de „o poziţi-
une- cheie a României în Europa.„Pentru Ilie Şerbănescu,
Eseu
dar şi pentru Petru Ursache, sinonimul europenizării ana-
poda e colonizarea.
N-am scăpat nici de dez-eroizarea impusă dinspre Insti-
tutul „Elie Wiesel“; de ironizarea iubirii de ţară ca sentiment
nobil; de contestarea valorii morale (şi mistice) a celor o sută
de mii de ardeleni, adunaţi la Alba Iulia, pe frig;1 Decem-
brie e tot „zi de doliu pentru maghiari“ (Laszlo Tökes). De
ce îi tolerăm intoleranţa? De ne-am trezi odată!
Ce nu s-a mai schimbat? Încă e batjocorit Patriarhul
Daniil pentru Catedrala Mântuirii, ideea lui Eminescu, de
altfel.Ce s-a adăugat? Securitatea ucraineană îi prigoneşte
pe clericii ortodocşi. Năvălesc în Mitropolia din Cernăuţi,
în mănăstiri de monahi şi monahii, cu arme grele, îi ame-
ninţă cu moartea. Şi încă n-au tancuri Leopard! Strigă după
Alexa VISARION
Tragica bufonadă
shakespeariană
– profeţie a unui
viitor nesigur
„Omul nu e nici înger, nici animal; nenorocirea e că
P
cine vrea să devină înger devine animal.“ – Pascal
Piesele istorice shakespeariene demonstrează o largă
cunoaştere şi înţelegere a tuturor frământărilor şi trans-
formărilor politice, iar în spectacolele cu Richard III cen-
trarea obsedantă asupra personajului principal de obicei
duce la pierderea din vedere a acestei panorame istorice.
Richard III a fost întotdeauna considerat de actori o
rampă de afirmare, începând cu momentul Garrick şi Col-
ley Cibber, a căror versiune a fost tăiată şi dezvoltată, pen-
tru a face ca personajul să apară şi mai important. Această
piesă este centrată în jurul personajului principal mai mult
decât oricare altă piesă istorică shakespeariană şi chiar
decât oricare dintre piesele shakespeariene în genere. Sin-
gura relaţie pe care aceştia o stabileau nu este cu vreunul
din personaje, ci cu publicul. Aşa cum au notat critici pre-
cum Bernard Spivack şi Robert Weimann, relaţia specială a
lui Richard cu publicul este o moştenire rămasă de pe vre-
mea misterelor medievale: Richard este considerat Viciul,
este reprezentantul Răului, care glumeşte cu auditoriul în
pauzele pe care le face în încercările de a juca eroul şi des-
tinul său prin distanţare şi ironie. În acest sens, jocurile
sale de cuvinte, folosirea de paranteze conspirative şi de
solilocvii, precum şi regizarea personală a evenimente-
lor din piesă, fac parte din spectacolul ascuns, de această
Eseu
ajutor Părintele Mihail Jar, stareţul mănăstirii Bănceni, Herţa.
Iohannis tace, ba chiar dă mâna cu micul sergent, neim-
presionat de acest infern al duhovnicilor, marca Ucraina.
Vremurile-s tulburi pentru creştini. În Germania, din
sala reuniunii G7 a fost eliminată o cruce de 482 de ani. E
posibil să se scoată de pe bancnota de 100 de dolari In God
we trust? Şi nu vreau să-mi amintesc cum arăta proiectul
doamnei Macron, pentru finalizarea reconstrucţiei Catedra-
lei Notre- Dame de Paris, incendiată în 2019, cu ce semăna
turla. Notre madame n-a reuşit, din fericire, să-l impună.
Dar să revin la Biserica Drăgănescu, unde Arsenie Boca
a scris, în frescă: Ziua Întemeierii bisericii. Ziua tămăduirii
de frică. Dea Domnul să ne vindecăm frica.
dată sarcastic şi plin de cinism. Richard are calităţile Viciu-
lui, atractivitate şi unicitate. Tradiţia dominantă a specta-
colelor cu Richard III se centrează pe calităţile şarmante
dar malefice ale eroului-anti-erou. Tenta politică a acestor
spectacole este una conservatoare, corespunzătoare tezei
lui E.M.W.Tillyard asupra providenţialului «mit al Tudo-
rilor». Tillyard spunea că Richard III este punctul culmi-
nant al unui mit politic propagat de către Shakespeare în
toate piesele sale istorice – mitul unei Anglii blestemate la
moartea lui Richard II şi eliberată de sub blestem doar prin
înscăunarea lui Henric VII, monarh din dinastia Tudor. În
această viziune, Richard III este veriga finală în lanţul păca-
telor care sufocă Anglia: o furie care duce semnul bleste-
mului ancestral la punctul culminant, şi, în acelaşi timp,
distrează spectatorii cu diabolismul sau. După ce, trep-
tat, ciopârţeşte dramatis personae şi oferă lecţia morală a
piesei, Richard este trimis în iad, părăsind scena şi tronul
bunului Henric Tudor.
În ultimile decenii de abatere de la această tradiţie
au dus de obicei la estomparea calităţilor plăcute ale lui
Richard prin asocierea sa cu tirania contemporană repre-
zentată prin Hitler şi Stalin. Jan Kott spune că piesa «ar tre-
bui interpretată prin prisma propriilor noastre experienţe.
Trebuie să găsim în ea noaptea ocupaţiei naziste, lagărele
de concentrare, crimele în masă.» În Războiul Rozelor, în
regia lui Peter Hall, din anul 1963, aflat sub influenţa lui
HYPERION 169
Kott, soldaţii lui Richard purtau cizme militare şi mărşă-
luiau în pas de paradă. Interpretarea dată de Kott înlocu-
ieşte providenţialismul tudorian al lui Tillyard cu cercul
fără sfârşit al tiraniei, în care «roata implacabilă a tiraniei
zdrobeşte totul în cale… în piesele regale istorice shakes-
peariene există doar ură, dorinţa şi violenţa: Marele Meca-
nism, care transformă călăul în victimă şi victima în călău.»
În Marele Mecanism kottian Richard este doar o rotiţă, ală-
turi de mulţi alţii; Richmond nu va fi mai bun ca el. Totuşi,
tratarea lui Richard ca fascist modern creează unele pro-
bleme. În primul rând, aşa cum notează şi Alan Sinfield şi
Jonathan Dollimore, viziunea nihilistă a lui Kott, este, în
multe privinţe, la fel de deterministă şi apolitică în esenţă
ca şi a lui Tillyard. În al doilea rând, fascismul secolului
20, ca mişcare de masă a claselor de jos, propagată de către
un dictator autocrat şi sprijinită de capitalul industrial, are
foarte puţin în comun cu luptele dinastice ale nobilimii
ereditare, lupte care compromit latura politică a pieselor
shakespeariene. În final, asocierea lui Richard cu atroci-
tăţile contemporane alterează în mod drastic relaţiile lui
cu publicul, şi asta într-un mod care creează mari dificul-
tăţi actorului care-l întruchipează.
În ultimii 30 de ani teatrul britanic a realizat două ver-
siuni care au înregistrat un succes imens: una jucată de
Royal Shakespeare Company din Londra şi Stratford, în
regia lui Bill Alexander, cu Antony Sher în rolul principal;
şi una jucată de către Teatrul Naţional Regal, în regia lui
Richard Eyre, cu Ian McKellen în rolul lui Richard, spec-
tacol care a deschis stagiunea la Londra în 1990 şi care a
efectuat un turneu mondial în 1992, când spectacolul a
fost prezentat şi la Bucureşti. Aceste versiuni corespund
în mare celor două tendinţe dominante – pe care le-am
subliniat – în producţiile moderne: jocul lui Sher a fost o
performanţă strălucită concepută pentru a place spectato-
rilor, într-un spectacol ce a folosit convenţii medievale pen-
tru a sprijini viziunea bazată pe «mitul dinastiei Tudor»;
McKellen a jucat un fascist rece într-un spectacol cu tentă
politică mai largă, dar în esenţă reducţionist şi neconvin-
gător. Spectacolul lui Sam Mendes, de anvergură mult mai
mică, cu Simon Russell Beale în rolul principal, este total
opus celor de mai sus; nu îşi propune o viziune revizio-
nistă dar, în opinia mea, este reprezentativă pentru suc-
cesul recent al noilor puneri în scenă, cu tentă politică, a
pieselor shakespeariene.
Versiunea lui Bill Alexander a fost dominată de jocul
unic al lui Anthony Sher, joc ce a fost numit de critici şi
spectatori «cel mai cuceritor Richard…. de la cel al lui Oli-
vier» (Eric Shorter, Telegraph). Jack Tinker a afirmat entuzi-
asmat că Sher şi-a «scrijelit numele în analele Stratford-ului
precum un fulger…. s-ar putea să trebuiască să aşteptăm
o generaţie pentru a mai vedea ceva la fel de tulburător»
(Daily Mail). Jocul lui Sher a fost într-adevăr senzaţional.
Producţia a fost convenţională, în spiritul tradiţiei mitu-
lui lui Tudor/mister medieval, dar, câteodată, decorul era
cel puţin ciudat pentru Richard jucat de Sher: flamboiant,
demonic, câteodată foarte contemporan. Hugh Richmond
170 HYPERION
caracterizează foarte bine, într-un capitol foarte critic, pro-
ducţia ca fiind: «o mixtură de medievalism crud şi psihoa-
naliza modernă, arhaică, dar pitorească, şi totuşi foarte la
modă.» Jocul actoricesc – şi spectacolul în sine – era un
amestec ciudat de elemente contemporane şi medievale,
într-un mod care nici nu sublinia aspectul istoric al pie-
sei, nici nu era provocatoare din punct de vedere politic.
Jocul lui Sher, în ciuda elementelor de metodă contempo-
rană, a fost în linii mari în spiritul celui al lui Kean şi Oli-
vier, iar accentele de mister medieval pe care Alexander
a încercat să le dea producţiei nu au reuşit să sublinieze
latura politică a piesei.
Elementul distinctiv al jocului lui Sher a fost folosirea
energică şi imaginativă a cârjelor. După ce petrecuse, nu
cu mult timp înaintea repetiţiilor, 6 luni în cârje datorită
unui tendon luxat, Sher a dezvoltat abilităţile fizice nece-
sare folosirii acestor cârje cu o eficienţă deosebită. Pentru
solilocviul de deschidere el a stat ascuns în intrândul unei
faţade medievale, ca mai apoi să parcurgă în viteză scena în
două sărituri mari. Un bărbat mic, cu ochi negri, îmbrăcat
în negru, cu mâneci lungi atârnânde şi cu o cocoaşă imensă,
Sher a respectat înadins descrierea făcută lui Richard în
piesă, de «păianjen în borcan». Putea să traverseze scena
cu o viteză uimitoare şi să facă mişcări tip săritură cu pră-
jina care puneau sub semnul întrebării presupusa slăbi-
ciune a picioarelor sale. Sher a exploatat aceasta inconsis-
tenţă: Richard îşi foloseşte diformitatea pe post de cal de
bătaie: după conversaţia cu Hastings, îi spune acestuia să
«meargă înaintea sa» la curte, arătând astfel faptul că difor-
mitatea sa fizică ar încetini mersul amândurora, ca ime-
diat să ţopăie pentru monologul în care unelteşte moartea
lui Clarence. Sher a folosit cârjele în toate modurile ima-
ginabile, ca extensii naturale ale propriului corp: ridicarea
lor în formă de cruce deasupra capului, smulgerea unei
coroane de la Margaret, probarea rochiilor Annei, prinde-
rea lor, asemeni unor mandibule, în jurul gâtului lui Has-
tings. Aceste cârje au fost atât trăsătura dominantă a inter-
pretării lui Richard, cât şi elementul teatral responsabil în
cea mai mare măsură de succesul atât de mare înregistrat.
Lăsând la o parte cârjele, jocul lui Richard a fost con-
ceput cu o deosebită ingenuitate psihologică şi reprezen-
tat o performanţă strălucită cabotină. Cartea scrisă de Sher
referitor la pregătirile pentru rol – Anul regelui – dezvă-
luie detaliat gândurile şi cercetările personale în domeniul
handicapului lui Richard şi a naturii acestuia, a psiholo-
giei şi atitudinile personajului faţă de sine însuşi şi faţă de
celelalte personaje. Abordarea este de tip Stanislawski, e o
încercare de a ajunge la «viaţa interioară» intimă a perso-
najului, iar centrarea se face mai degrabă pe personaj decât
pe aspectul politic. Hugh Richmond a subliniat notele con-
temporane ale psihologizării aplicate de Sher, de la sensi-
bilitatea specifică secolului XX la răspunsurile emoţionale
ale handicapatului, la cercetările personale în legătură cu
criminalii în serie, la concentrarea sa asupra familiei – cen-
tru de motivaţie. Într-o conversaţie cu psihiatrul sau, Sher
a concluzionat că «Absenţa dragostei, cauzată de o mamă
Eseu
care-l ura» este mobilul jocului său. Psihiatrul a interpretat
cariera lui Richard ca fiind răspunsul la acest refuz, accen-
tuat de handicapul său: «fiecare crimă este o încercare de
a simţi, dacă vreţi, de a da drumul furiei, o încercare de
catharsis, de fiecare dată nereuşită.» Lucrarea lui Sher este
fascinantă la lectură; totuşi, în rol, Sher a apărut cabotin şi
sentimental, alternând mişcări spectaculoase cu momente
în care cerea compasiune aproape dulceag.
Înfăţişarea sinistră a lui Sher, energia sa demonică şi
jocul care solicită râsul publicului au sugerat Viciul medi-
eval, un rol care venea în contradicţie ciudată cu psiho-
logizarea sentimentală caracteristică celei mai mari părţi
a jocului său. Un comentariu făcut de Bill Alexander la
prima lectură a textului, notat de Sher, subliniază divizarea,
în această punere în scenă, dintre moralitatea medievală
şi psihologia modernă: «putem să-l vedem pe Richard fie
ca un Anticrist modern, fie, cum spune Jung, ca pe un om
modern aflat în căutarea unui suflet». În timp ce Richard-ul
lui Sher îşi caută sufletul, punerea în scenă a lui Alexan-
der şi scenografia lui William Dudley dădeau piesei o notă
de psihomachia – lupta dintre maleficul Richard şi forţele
binelui, reprezentate de Richmond. Decorul, de exemplu,
era un interior elaborat de biserica stil gotic perpendicu-
lar, după modelul catedralei Worchester, dominată de 4
morminte imense, care s-au păstrat în decor până şi în
timpul bătăliei de la Bosworth. Pentru a reprezenta cor-
turile lui Richard şi Richmond din scena finală, Dudley a
imitat în mod deliberat gurile iadului şi raiului din mis-
terele medievale.
Natura duală a producţiei lui Alexander a dus la mix-
tura destul de stânjenitoare dintre elemente formale pe de
o parte şi comice, groteşti şi contemporane pe de alta parte.
Alexander a inclus, pe de-o parte, un număr de efecte for-
male de tip cor antic, cu fantomele din coşmarul lui Richard
de dinaintea bătăliei de la Bosworth, precum şi bocetul şi
blestemul stilizat al corului de femei. Alexander a adăugat
până şi o scenă grandioasă de încoronare, ca final spec-
taculos al primei părţi a piesei. Această scenă a fost una
dintre cele mai memorabile ale piesei: Richard şi Anne
coboară, vin în faţa scenei, îmbrăcaţi în haine lungi, staco-
jii, restul personajelor, inclusiv victimele lui Richard, cântă
un răsunător Gloria. Arhiepiscopul care oficiază momen-
tul este asistat de ucigaşii lui Clarence şi târfele lui Has-
tings, care duc coroana şi sceptrul. Richard şi Anne înge-
nunchează cu spatele la spectatori, hainele le sunt smulse
expunându-li-se astfel spatele gol – Anne, alb şi frumos,
Richard – monstruoasa cocoaşă de plastic, opera unui spe-
cialist în filme horror; cei doi sunt binecuvântaţi şi înco-
ronaţi, Richard smulgând coroana pentru a şi-o aşeza mai
repede pe cap. Apoi Richard alunecă până la tronul – care
este ridicat la înălţime -, moment în care Gloria ajunge la
climax iar reflectoarele îndreptate spre coroană şi faţa în
extaz a lui Richard se sting. Acesta este unul dintre cele
mai puternice momente ale producţiei, un moment în
care diferite elemente – virtuozitatea fizică şi intensitatea
emoţională ale lui Sher, forma de tip medieval/ecleziastic,
Eseu
comedia ironică (şi în scena victimelor) – se întrepătrund
armonios. În multe alte situaţii însă, aceste elemente dis-
parate au generat mai degrabă contradicţii şi nu clarificări.
Richard, Buckingham şi Lordul primar au aruncat capul
lui Hastings precum o minge de fotbal, iar în scena în care
Richard se preface că refuză coroana în faţa mulţimii, a fost
jucată ca o farsă între Richard, Buckingham şi cetăţenii –
toţi fugind grotesc prin scenă în genunchi.
Pentru scenele finale Alexander s-a întors la forma
medievală. Richmond – fragilul şi subţirelul Christopher
Ravenscroft – îl omoară pe Richard în cadrul unui ritual:
aşezat în spatele acestuia – îngenunchiat – îi introduce în
cocoaşa imensă o sabie în formă de cruce. Preluarea coroa-
nei o face modest şi umil, iar discursul final se desfăşoară pe
un fundal discret în acordurile Gloriei, fundal ce contras-
tează cu cel sinistru şi cinic de la încoronarea lui Richard.
Aşa cum notează Barbara Hodgdon «Comparată cu inver-
siunile carnavaleşti ale încoronării lui Richard, ce au înche-
iat prima jumătate a piesei, acest spectacol al ascensiunii,
drastic limitat, doreşte să pună în opoziţie jocul subver-
siv, teatral cu simplitatea convenţională ce confirma fără
îndoială interpretarea dominantă a celor doi mari artişti,
Lancaster şi York, ca moment de apoteoză «istorică». Vic-
toria lui Richmond readuce pacea şi confirmă triumful
binelui asupra răului, conform structurii de mister medi-
eval a piesei în această viziune. Finalul tradiţional pe care
îl adoptă Alexander este conform cu producţia apolitică
gândită de el; după ce timp de 3 ore publicul a fost capti-
vat de răul fascinant, plin de energie al lui Sher.
Spectacolul semnat de Richard Eyre, de la Teatrul Naţi-
onal Regal a fost şi el centrat pe jocul actorului principal,
dar versiunea aceasta contrastează puternic cu cea sem-
nată Sher/Alexander. În timp ce producţia RSC s-a înscris
într-un cadru general de mister medieval, cu un Richard –
figură atrăgătoare, dar demonică, Eyre a folosit un stil care
părea, la început, mult mai modern şi implicat politic. Deco-
rul era cel al Marii Britanii în anii 20-30 ai secolului XX,
iar Ian McKellen juca rolul unui dictator fascist. Produc-
ţia citează, de multe ori, simbolistica nazismului: cămăşi
negre, banderole pe braţ, cizme înalte, steaguri, marşuri.
McKellen este însa, fără îndoială, un lider britanic, com-
parabil cu Sir Oswald Mosley, sau, cum sugera Sheridan
Morley, un Edward VIII readus la tron în timpul Reich-ului.
Încă de la început, când păşeşte ţeapăn printr-un perete
de fum, cu palton, cizme şi chipiu, McKellen se defineşte
ca un soldat aristocrat, care nu-şi găseşte locul în incerti-
tudinea anilor 20. Şi-a menţinut statura exagerat de rigidă
în ciuda diformităţilor sale fizice minore, şi a vorbit cu un
accent vădit al elitei ofiţereşti. Structura militară psihotică
a lui McKellen era o versiune de înaltă clasă a unui Iago
victorian, jucat un an înainte, în regia lui Trevor Nunn şi
care s-a dovedit puternică şi captivantă. Şi totuşi, această
interpretare a creat dificultăţi spectacolului în două direc-
ţii: a îngheţat complet publicul, pe a cărui milă se bazează
atâtea producţii ale acestei piese, iar în cea de-a doua jumă-
tate a piesei, când metafora politică elaborată a lui Eyre a
HYPERION 171
început să se destrame, jocul lui McKellen nu a reuşit să
ţină în picioare reprezentaţia.
Faptul că McKellen a eliminat mila publicului a fost un
gest destul de îndrăzneţ, care, în mare parte, i-a reuşit. Aşa
cum subliniază Ralph Berry, faptul că Richard îşi împăr-
tăşeşte planurile sale publicului este o moştenire a tradi-
ţiei legate de Viciu şi o parte importantă a strategiei piesei
în scenele de început. Ian McKellen a refuzat acest aspect
al personajului, şuierând şi rânjind dispreţuitor spre noi –
un dispreţ calculat. Aşa cum comenta Jane Edwards, acest
Richard este «incapabil să împărtăşească vreun jeux d’esprit
unui atât de plebeu grup precum publicul“ (Time Out¸1
august 1990). Pentru a se revanşa că nu doreşte să ne atragă
cu ajutorul şarmului, umorului şi emotivităţii, McKellen a
folosit vituozitatea pur teatrală: cel mai comun truc al său
a fost efectuarea unor acţiuni complicate, precum înche-
ierea nasturilor de la palton sau aprinderea unei ţigări cu
ajutorul singurei mâini utilizabile, timp în care rostea sus-
ţinut un pasaj shakespearian cu accentul său tip Edward
Fox. Jocul a fost impresionant şi i-a consolidat statutul de
actor clasic englez de prim rang (a primit un premiu Oli-
vier şi un titlul de Sir pentru acest rol) dar nu a reuşit să
ofere prea mult textului şi nici să susţină viziunea politică
reducţionistă a lui Eyre.
Plasarea acţiunii în Britania secolului XX a creat totuşi
câteva imagini şocante. Decorul realizat de Bob Crowley
se compunea din pereţi simpli din beton negru şi lumini
suspendate tip interogatoriu: o atmosferă de efect pentru
prizonieratul lui Clarence. Blestemele reginei Margaret
şi «decapitările» lui Woodville erau contrapuncte groteşti
bine marcate în contrast cu fundalul unei cine oficiale la
flacăra luminărilor. Hastings jucat de David Bradley, un
bătrân şi blând servitor, e condamnat la moarte la o întru-
nire de cabinet; ceilalţi miniştri îşi adună conştienţi hârti-
ile şi le introduc în servietele personale, lăsându-l pe Has-
tings pradă destinului său. Astfel de momente au dat un
caracter de urgenţă scenelor de acaparare a puterii de către
Richard, însă atunci când Eyre a început să urmărească
paralelele cu nazismul efectul a fost forţat. Scena refuzu-
lui lui Richard, şi apoi a acceptării coroanei de la Buckin-
gham şi de la cetăţeni, scenă ce încheie prima jumătate a
piesei, a fost cel mai remarcabil exemplu. Poziţionarea sa,
«la înălţime, între doi episcopi» a fost realizată pe o plat-
formă împodobită cu drapele, în faţa unui microfon. După
ce Buckingham strigă «trăiască Richard, regele Angliei“
se aude strigătul unei imense mulţimi – „A-min! A-min“,
amintind de „Seig Heil!“. În momentul final, în timp ce
intensitatea cântecului creştea, McKellen şi-a ridicat mâna
dreaptă într-un salut fascist. În această scenă, intenţiile lui
Richard nu sunt foarte bine ascunse, dar jucarea «rolului de
domnişoară», aşa cum zice Buckingham, sigur nu implică
prezidarea mitingurilor de la Nuremberg.
Problemele create de deciziile conceptuale luate de Eyre
se înmulţesc în a doua jumătate a spectacolului. Datorită
faptului că nu a implicat publicul în ascensiunea sa, McKel-
len nu-i poate cere mila în cădere, cădere care devine o
172 HYPERION
afacere rece şi cinică. Mai mult, paralelele cu secolul XX,
care sunt întrucâtva eficiente în cazul unor manevre de cabi-
net şi execuţii politice din prima jumătate a piesei, devin
foarte deplasate în cea de-a doua jumătate, marcată de
lupte pe cai şi blesteme împlinite. Surprinzător, scena care
îi reuşeşte lui Eyre este apariţia fantomelor din actul final.
Această scenă a fost interpretată în întregime ca şi coşmar
al lui Richard, şi a fost pusă în scenă conform logicii dis-
junctive, halucinatorii a unui vis; victimele lui Richard îl
terorizează sinistru şi îl umilesc, în timp ce Anne valsează
cu Richard în spaţiul scenei.
Pentru bătălie, intimidată în aparenţă de replica finală şi
renumită («Un cal, un cal, regatul meu pentru un cal»), Eyre
preferă armura medievală în locul armamentului modern.
El evidenţiase regresiunea istorica, până la un punct, încă
din prima jumătate a piesei, când proaspăt-încoronatul
Richard apare îmbrăcat în tunica de catifea neagră, călare
pe cal. Aluzia la pompa de tip arhaic ce se dă ceremonii-
lor regale moderne a fost inteligent contrapusă unei ima-
gini tipice «mitologiei» fasciste: în fundul scenei se găsea
o pictură murală imensă cu nudul idealizat al lui Richard
călare pe un cal alb cabrat. Cu toate acestea, Bob Crowley,
fără o intenţie vădită de ironizare, a utilizat practic acelaşi
efect plastic pentru a stabili rezistenţa populistă, eroică a
lui Richmond ; scenele respective au fost jucate în faţa unui
fundal cu o pictură imensă ; câmpuri englezeşti, şiruri de
garduri vii şi o biserică rurală. Cu toate că Richard nu a
fost ucis într-o bătălie corp la corp, ci într-o confruntare
cu mai mulţi oponenţi: poporul ridicat împotriva dicta-
torului este izolat şi înfrânt. Mesajul politic al acestui final
nu a fost mai puţin complex decât cel de tip mitul Tudor;
fasciştii, asemeni uzurpatorilor demonici, sunt malefici
şi vor fi învinşi prin triumful binelui. Totuşi, revenirea la
costumele medievale în acest moment crucial al spectaco-
lului nu a fost făcută pentru a sublinia continuităţile sau
analogiile dintre decorurile istorice ale piesei şi produc-
ţie, ci a reuşit doar să pună sub semnul îndoielii utilitatea
întregii acţiuni.
Producţia de la RSC, aflată în turneu şi semnată de Sam
Mendes, la The Other Place, în Stratford în august 1992 şi
care a fost jucată şi în 1993 la Swan Theatre, a fost, în opi-
nia mea, o versiune mai rafinată şi mai convingătoare a pie-
sei decât oricare alta realizată de predecesori. Deşi nu avea
un mesaj politic exprimat clar şi a urmat unele aspecte ale
providenţialismului de tip Tudor, a explorat în mod inte-
ligent fiecare scenă, în ceea ce priveşte potenţialităţile tea-
trale dar şi relaţiile sociale. În acest mod, cu toate că nu are
o «poveste» coerentă, producţia a fost «politică» în înţele-
sul argumentat de Brecht: o explorare a contradicţiilor. În
acest sens, ea a fost similară celor mai bune producţii bri-
tanice shakespeariene recente. Asemeni spectacolelor sem-
nate de Deborah Warner (Regele Lear şi Titus Andronicus),
Declean Donnellan, şi Mendes (Trolius şi Cresida), Richard
III a fost avantajat de faptul că nu a reprezentat o producţie
costisitoare, măreaţă şi sclipitoare prin tehnică. În absenţa
Eseu
 unor efecte scenice deosebite sau a unora de design, pro-
ducţia s-a centrat în jurul interacţiunilor verbale, politice
şi fizice dintre membrii unei distribuţii mici, dar puter-
nice. Mendes a lucrat cu o echipă de 13 actori într-un stu-
dio gol, interpretând astfel piesa cu claritate şi vivacitate.
Scenografia a fost expresivă, modernă, cu o notă din
Europa de Est. Spaţiul era o podea gri goală şi un perete
negru, cu câteva uşi şi totul aşezat pe două nivele. Recuzita
– simplă, strict necesară: capul lui Hastings era cel mai gro-
tesc, fiind înfăşurat şi legat bine într-un pachet de hârtie
maro. Costumele, majoritatea în tonuri gri şi roşu închis,
aparţineau mai multor perioade, cu cizme negre, diferite
modele de paltoane lungi şi rochii lungi în cazul femei-
lor. Simon Russell Beale, într-un palton gri a avut o pre-
zenţă fizică puternică şi originală: o cocoaşă mare, inegală,
exagerându-i trăsăturile grase, capul şi obrazul rase dar cu
aspect ţepos şi un guler gros de grăsime în jurul gâtului.
Pentru scena de deschidere, Simon Russell Beale intra
bocănind cu bastonul în întuneric, şi imediat, în timp el ce
sta nemişcat, se aprinde un bec imens atârnat de undeva
de sus. Monologul este recitat cu o ironie rece, cu variaţii
ocazionale de efeminism fals. Jocul lui Beale este puter-
nic şi de multe ori înfricoşător, dar una dintre trăsăturile
de bază ale sale este umorul răutăcios, zglobiu. Îl trimite
pe fratele său Clarence în rai cu o bucurie spontană. Este,
pe rând, îndrăzneţ, furios, rău, patetic şi greţos. Jocul său
este deosebit de inteligent; Beale are darul de a identifica
într-o scenă replica sau momentul care cristalizează rela-
ţiile şi ideile. În curtarea lui Lady Anne, de exemplu, Beale
nu exagerează replicile comice, astfel încât scena evoluează
rapid spre momentul în care el îi oferă sabia. Anne face o
încercare reală de a-l înjunghia, moment pe care Richard
îl suportă cu curaj. Acest fapt puternic, încordat, dă mai
multa forţă şi plauzibilitate replicii lui Richard: «Ridică fie-
rul crunt sau mă alege». Miza este suficient de mare pen-
tru a face aceste alternative ciudat de logice.
Producţia este plină de astfel de momente precise şi reve-
latoare, şi în timp ce Beale este în mod cert centrul atenţiei,
aceste momente nu se limitează la scenele cu Richard. Ade-
vărul e că una dintre cele mai distincte şi expresive scene
din spectacol nu îl include pe Richard. Uciderea lui Cla-
rence este jucată cu claritate, în detaliu şi imaginaţie deo-
sebite, şi cu o conştiinţă continuă a relaţiilor schimbătoare
dintre personaje. Clarence (Simon Dormandy) a apărut ini-
ţial ca un filfizon prietenos, naiv, ce legănă o sticlă de Porto
chiar şi pe drumul spre Turn. El este treaz şi şocat şi totuşi
implicat. Admite cu laşitate faţă de loialul Brankenbury ce
a visat şi descrie viziunea teribilă a înecului, în apa Stixu-
lui. Reuşeşte să dea un dublu înţeles cuvintelor «O, paz-
nicule, paznicule, eu am făcut aceste lucruri…. de dragul
lui Edward“ astfel încât prima replică reprezintă confesiu-
nea omului şocat. Criminalii (Mark Benton şi Christopher
Hunter) aduc o scară în fundul scenei, în locul în care Cla-
rence zace încovrigat pe podea. La începutul momentu-
lui, ei sunt doar nişte bufoni comici, dar cresc în confuzia
lor morală în momentul implorărilor de efect şi chinurilor
Eseu
suportate de Clarence. Jocul lor actoricesc exprimă puter-
nic cât de monumental este momentul uciderii cuiva. În loc
să utilizeze vechea disjuncţie tare/slab, cei doi criminali au
momente de remuşcări şi de cruzime violentă. Atunci când
Clarence invocă dragostea fratelui său Glocester, primul
criminal spune, cu milă: «Te minţi pe tine însuţi/ El este cel
care ne-a trimis aici»; avertisment sincer pe care-l rosteşte
cel de-al doilea criminal. Clarence se uită şi îl vede, pentru
o clipă lungă, îngheţată, pe acesta stând gata să-l lovească
cu un butuc greu. Se privesc ţintă, dureros, apoi crimina-
lul se roteşte, auzindu-se în acel moment o lovitură înfun-
dată, semn că impactul a avut loc. Clarence rămâne con-
ştient şi se luptă violent şi oribil în timpul înecării într-un
butoi cu vin, fapt care se petrece pe scenă – moment pe
care publicul şi-l imaginează greu şi periculos. Este unul
dintre cele mai bune momente din reprezentaţie, comic,
uman şi oribil, toate cele trei personaje dând răspunsuri
complexe unei situaţii intolerabile.
În scenele premergătoare ascensiunii rapide a lui
Richard, Beale şi Mendes mizează pe comic, căutând cu
isteţime sugestiile din text. În primul monolog, Richard
spune «câinii latră la mine când mă opresc lângă ei», iar
intrările sale ulterioare în scenă sunt acompaniate de către
lătrături stridente venind din spate. La un moment dat, în
timpul conversaţiei cu ceilalţi lorzi, se aşează absent pe
tron, apoi sare jenat când realizează că tronul nu este al său.
Beale joacă scena semnării împăcării sugerate de Edward
cu un efect comic deosebit, savurând scuzele onctuoase
şi piosul «Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru umilinţa
mea», Edward moare pe scenă în tronul său, iar coroana
cade până la Richard, care o ridică după un moment şi o
înapoiază reginei. Scena intrării prinţilor la Londra este de
asemenea foarte comică: unchiul le oferă acestora baloane
roşii. Prinţul Edward, costumat în şcolar, îl întreabă cu
mare precauţie pe Richard dacă Iulius Cezar a construit
Turnul; neştiind răspunsul, Beale face o grimasă în spatele
băiatului adresată lui Buckingham (Stephen Boxer), care
vine imediat cu răspunsul. Atunci când tânărul York fle-
căreşte: «din cauza asta sunt mic ca o gorilă/ El crede că
ar trebui să mă porţi în cârcă» şi sare efectiv pe spatele lui
Richard; după o pauză rece, acesta intră în joc, sărind pe
scenă şi imitând grotesc saltul calului. Doar când rămâne
singur cu Buckingham, începe să-şi arate intenţiile. Replica
sa: «Luaţi-i capul», îl năuceşte pe Hastings –, acesta nea-
vând timp să se dezmeticească.
Începând cu acest moment, Richard îşi regizează lovi-
tura cu mare viteză şi cu sălbăticie. Contrastul cu stilul
comic de dinainte este cel mai explicit expus în scena
Consiliului de Coroană, în care Richard izbucneşte în faţa
lui Hastings cu o furie de psihopat, aproape smulgându-i
acestuia capul de pe umeri cu mâinile goale. Scena are un
moment captivant în care, după ce se înşiră trădările crimi-
nale pe care le-ar fi făcut Hastings, Primarul întreabă ino-
cent: «A făcut el asta?» Întrebarea sa este întâmpinată cu
o tăcere lungă, înspăimântătoare – truc tipic acestui spec-
tacol – urmată de replica lui Richard, foarte calm: «Ce?»
HYPERION 173
După un moment de tăcere, reia: «Credeţi dumneavoas-
tră că suntem turci sau păgâni?“, iar tăcerile sunt cele care
exprimă relaţiile de putere. Aşezarea în scenă subliniază
aceste tăceri, Richard şi acoliţii lui inşiruiţi în picioare în
jurul mesei, în timp ce înfricoşatul Primar coboară. La
finalul momentului se mai foloseşte o dată pauza de efect
şi inflexiunea vocii pentru a se denota exercitarea puterii.
După ce Buckingham promite să aducă veşti de la cetăţeni
«până la ora 3 sau 4», Richard răspunde, blând, dar cu sub-
înţeles: «Într-o oră… vere Buckingham». Comicul răută-
cios şi voioşia energizantă a scenelor anterioare s-au eva-
porat ca urmare a dorinţei aprige a lui Richard de a pune
mâna pe putere.
Tenacitatea forţei cu care se agaţă de această putere
este eficient stabilită prin încoronarea cu care debutează
a doua jumătate: umbra chinuită a lui Richard se proiec-
tează imens pe peretele din fundul scenei în timp ce el urcă
şchiopătând dintre spectatori. Cade, şi, prins în haina sa,
nu reuşeşte să se ridice. În momentul în care nobilii săi se
aruncă să-l ajute el strigă furios: «Staţi deoparte, în lături
toţi!» şi apoi, după o luptă disperată, continuă: « Buckin-
gham… dă-mi mâna ta».
Această citire deosebit de inteligentă a replicilor stabi-
leşte ferm relaţiile lui Richard cu Buckingham şi cu cei-
lalţi nobili, iar nevoia umilitoare de ajutor testează loiali-
tatea lui Buckingham. Într-o lovitură la fel de eficientă şi
plină de imaginaţie, Anne, încă prezentă în conversaţie –
«Anne regina e grav bolnavă şi vrea să moară», iar Richard
îi explică acesteia că «Trebuie să mă căsătoresc cu fiica frate-
lui meu/Altfel regatul e fragil ca gheaţa». Ironia şi cruzimea
acestui moment este completată de starea de fapt: Richard
este atât de fascinat de propria sa putere încât nu se poate
abţine să mărturisească victimelor nevoia de a le ucide.
Căderea lui Richard este la fel de fulgerătoare precum
ascensiunea. Scena este prea mică pentru marşuri şi con-
tramarşuri, deci în loc să se situeze în tabere adverse, Rich-
mond şi Richard stau la capetele opuse ale aceleiaşi mese.
Referirile efective la armate sunt eliminate cu efect, şi sunt
susţinute de bătăi de tobe ce cresc în intensitate până ajung
mugete înfricoşătoare. Regina Margaret (Cherry Morris)
apare pe câmpul de luptă, repetându-şi blestemele; ea îl
hipnotizează pe Richard şi îl ajută pe Richmond să îl stran-
guleze într-o groapă plină de noroi. Apariţia ei pe post de
Nemesis sugerează providenţialismul de tip Tudor specific
lui Tillyard, dar imaginea finală a piesei adaugă ambiguitate.
174 HYPERION
Richmond pare a da crezare discursului lui final, dar pe
măsură ce lumina scade în intensitate, el ţine coroana la
înălţime într-un gest tulburător de echivoc.
Elementele care fac aşa de reuşită producţia lui Men-
des sunt comune celor mai recente puneri în scenă de mică
anvergură ale pieselor shakespeariene. Fără a se folosi ele-
mente de design care să implice interpretări deosebite,
aceste producţii joacă fiecare scenă pentru valoarea sa tea-
trală, astfel dezvăluind relaţiile sociale din interiorul ei, cău-
tând detaliul şi claritatea. Regele Lear montat de Deborah
Warner, cea mai bună din aceste producţii, a fost o explo-
rare a politicii Evului Mediu, încă de la scena de deschi-
dere, în care Ducele Burgundiei şi Regele Franţei stau în
aşteptare, faţă în faţă cu curtenii insolenţi, cu o ceaşcă în
mână, un minut întreg înainte de sosirea lui Lear, pentru a
vorbi cu ei. Titus Andronicus pus în scenă de Warner pre-
zenta momentele de brutalitate patriarhală ale piesei cu
o claritate nemiloasă. Trolius şi Cresida pus în scenă de
Mendes, cu Beale în rolul principal comunică ferocitatea
intelectuală şi morală a marcării shakespeariene a «răz-
boaielor şi lascivităţii». Toate aceste producţii au folosit
o scenografie simplă, imaginativă, atentă asupra textului,
pentru a sublinia reprezentările complexe şi contradicto-
rii ale evenimentelor politice din Shakespeare. Prin folosi-
rea acestor tehnici, Richard III regizat de Mendes a reuşit
să evite ostentativul producţiei tradiţionale a lui Alexan-
der sau împotmolirile înregistrate în producţia reducţio-
nistă, politica lui Eyre şi să ofere o versiune mereu încân-
tătoare şi provocatoare.
Dimensiunile spectacolelor Richard III din ultimii 40 de
ani au accentuat ruptura dintre erou şi o societate a cărei
evoluţie nivelează totul. Din păcate, paradoxalul erou sha-
kespearian a suportat regimul de justificare pe care textul
l-a ascuns timp de patru secole în nuanţe şi mister.
Pentru noi, cei din România trecutul apropiat, dar şi
incertitudinile prezentului încorporează într-o viziune
semnificativă ambiguităţile unei existenţe în care cuvintele
nu mai sunt decât figuraţie verbală, joc depistat al infec-
ţiei cu virus politic…
Interpretarea devine o problemă vitală a artei teatru-
lui împotriva drogării cu mediocritate şi impostură care
sechestrează demnitatea, responsabilitatea şi gândirea…
Tragica bufonadă histrionică e publicitatea prezentului
pentru o profeţie politică ce ne ameninţă viitorul.
Eseu
Theodor DAMIAN

Arhimandritul Neofit Scriban despre

unirea şi neunirea Principatelor Române*

B
Aşa se face că şi la marele moment istoric al Unirii Princi-
Introducere patelor Române, Biserica ortodoxă a participat din plin prin
Biserica Ortodoxă Română a fost dintotdeauna Biserica nea- ierarhii ei, prin preoţi şi credincioşi.
mului nostru, indiferent de cum s-a numit ea înainte şi după Unul dintre fruntaşii patrioţi care a luptat pentru cauza
schisma cea mare din 1054 dintre Răsărit şi Apus şi indife- naţională a Unirii a fost şi Arhimandritul Neofit Scriban.
rent de cum s-a numit neamul nostru în mileniile sale de exis-
tenţă: geti, daci, valahi, moldoveni, români.
Cu un creştinism de origine apostolică, primit de la Sf. Ap. Neofit Scriban
Andrei, propovăduit în limba poporului, limbă neschimbată Neofit Scriban s-a născut în anul 1808 în Burdujeni, pe atunci
de atunci şi până azi, Biserica a fost şi este o Biserică a neamu- jud. Botoşani (acum Suceava), în familie de preot, cu numele
lui indiferent de influenţele străine, în principal slave şi gre- de botez Nicolae. A învăţat la şcoala de la Mrea Todireni din
ceşti pe care le-a avut, ea, precum şi limba, neslavizându-se Burdujeni, apoi, în 1827 s-a călugărit la Mrea Gorovei de lângă
şi negrecizându-se, aşa cum peste poporul nostru au trecut Dorohoi. În 1833 este preot ieromonah la Mrea Sf. Trei ierarhi
tot felul de grupuri migratoare fără ca acesta să se fi hunizat, din Iaşi, făcând şi Studii la Gimnaziul Vasilian şi la Academica
vizigotizat, cumanizat şi nici turcizat, mai ales ţinând cont Milăileană din Iaşi pe care o absolvă în 1838. Între 1838-1839
de faptul că influenţele turceşti au venit în valuri constante studiază la Colegiul Naţional „Sf. Sava“ din Bucureşti.
timp de cinci secole. Personalitate cu solidă pregătire teologică şi culturală, Neo-
Faptul că răspândirea creştinismului s-a făcut în limba fit Scriban a fost preot şi predicator la Mitropolia din Iaşi şi
geto-dacă, limba poporului, este dovedit de existenţa în catehet la şcolile publice de la Mrea Sf. Trei Ierarhi.
secolele III-IV a unei episcopii, aceea de Tomis, episcopie În 1839 a fost hirotonit protosincel, iar în 1841 a fost sur-
însemnând o structură superioară de organizare cu jurisdic- ghiunit de domnitorul Mihail Sturdza la Mrea Neamţ, după
ţie la oraşe şi sate, cu episcop, protopopi, preoţi, diaconi şi care este profesor la şcoala naţională din Fălticeni şi revine
credincioşi. la Mrea Neamţ ca profesor de ştiinţe religioase şi limbă elină
Or, credincioşii de rând, să zicem din satele noastre, nu la şcoala naţională de acolo (1843-1846).
vorbeau limbi străine, ci limba părinţilor, moşilor şi stră- Între 1846-1848 este director la şcoala naţională Sf. Trei
moşilor lor. Ierarhi din Iaşi, apoi, pentru patru ani (1848-1852) este pro-
Aşadar Biserica Ortodoxă Română, fiind de la începutu- fesor de istorie, elină, retorică şi filosofie la Seminarul de la
rile sale Biserica neamului, aceasta nefiind preocupată să facă Socola, în ultimii doi ani ocupând şi funcţia de rector.
prozelitism, ci stând în neamul ei, a fost în mod constant parte În 1852 a devenit arhimandrit iar în 1857 membru în diva-
din istoria celor ce o constituiau în calitate de credincioşi. nul Ad-Hoc militând pentru Unirea Principatelor. În 1862 este
arhiereu titular de Edessa (Grecia) şi între 1862-1865 locţiitor
de episcop de Argeş. Este numit episcop titular prin decret

Eseu HYPERION 175

semnat de Alexandru Ioan Cuza, dar refuză postul datorită
unor probleme de canonicitate. Între 1868-1873 revine ca loc-
ţiitor de episcop de Argeş, după care se retrage la Burdujeni.
A murit la 9 octombrie 1884.
Neofit Scriban a lăsat în urmă o importantă operă constând
în manuale didactice, traduceri, cuvântări, poezii, note de călă-
torie, alte broşuri şi multe articole publicate în presa vremii.1
Despre Unirea Principatelor
Una din lucrările sale care arată implicarea sa în marele eve-
niment de la 1859 se intitulează Unirea şi neunirea Principa-
telor, publicată în 1856 la Iaşi, de fapt o articulată cuvântare
de mare şi intensă vibraţie adresată tuturor românilor, din
care se vede atât talentul oratoric al autorului – de altfel pro-
fesor de retorică – dar şi capacitatea de organizare logică şi
sistematică a ideilor.
În ceea ce priveşte talentul oratoric Neofit Scriban folo-
seşte metafore expresive şi semnificative, recurge la citate,
proverbe, aforisme, sentinţe, chiar şi în limba latină, cu tra-
ducere, desigur, din poeţi antici, şi din literatura română, îşi
defineşte clar şi logic conceptele unde este cazul.
În acest apel mobilizator arhimandritul utilizează cuvinte
mari de cea mai demnă ţinută morală, menite a trezi mân-
dria îndreptăţită a demnităţii personale pe două fronturi ale
identităţii vieţii unui român adevărat: patria sau naţiunea şi
credinţa creştină, acestea, combinate au o înduioşătoare tan-
dreţe părintească. Textul este mobilizator şi prin urgenţa lui
„acum“ exprimată ca un fel de ultimatum prin repetarea cuvân-
tului „astăzi“, cam aşa cum în colinde actualizăm evenimentul
Naşterii Domnului folosind timpul prezent: „Astăzi se naşte
Hristos“, sau cum întruna din rugăciunile de la slujba sfinţi-
rii celei mari a apei de Bobotează se repetă de atât de multe
ori cuvântul „astăzi“.
Iată un fragment:
„Patriotule Române! Fiule al creştinătăţii! Tu până astăzi
ai fost uitat de cealaltă lume, de celelalte naţii. Providenţa s-a
milostivit, şi astăzi ţi se trimite o întrebare de viaţă sau de
moarte. Europa te întreabă şi ca pe Român şi ca pe creştin:
Voieşti tu moarte sau viaţă? Răspunde! Răspunde ca Român
ca să cunoască lumea că în vinele tale curge tot de acel sânge
strălucit care a fost fala lumii întregi; răspunde ca creştin ca
să cunoască lumea că tu eşti creştin, iar nu barbar păgân“.2
După cum se vede autorul este inspirat aici şi din Sf. Scrip-
tură când vorbeşte despre alegerea între viaţă şi moarte, căci
în Vechiul Testament Dumnezeu îi spune poporului lui Israel:
„Iată Eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi
răul… alege viaţa ca să trăieşti“ (Deuteronom 30, 15 şi 20).
Dimensiunea religioasă a apelului este accentuată şi atunci
când Neofit Scriban compară neunirea din neglijenţă sau din
rutina unui fel de status quo, dar mai ales din opoziţia con-
ştientă şi voluntară cu păcatul sinuciderii şi, desigur, când în
diverse locuri foloseşte argumente biblice, face apel la cre-
dinţa creştină sau Îl invocă pe Dumnezeu.
Scrisoarea sa are, în afară de introducere, două părţi anun-
ţate în titlu, neunirea şi unirea, al căror contrast Îl analizează
1 Neofit Scriban, Wikipedia: http://ro.n.wikipedia.org wiki
2 Biserica Ortodoxă Română şi Unirea Principatelor…, pp. 9-10.
176 HYPERION
metodic, sistematic, demonstrând catastrofa neunirii şi bene-
ficiile unirii cu argumente logice, istorice, biblice, chiar filolo-
gice şi semantice atunci când defineşte termenii cheie, discu-
tând problemele pe puncte şi combătând deci punct cu punct
poziţiile anti-unioniştilor, pentru a demonstra contrariul, tot
punct cu punct, vorbind în favoarea unirii.
Abordând problema neunirii arhimandritul apelează la
sufletul audienţei sale, pe plan emoţional, definind naţiunea
ca pe o familie, precizând că dezbinătorul familiei este, de fapt,
un ucigaş de părinţi şi ca atare acelaşi lucru se poate spune
despre cei ce încearcă să dezbine naţia sau să o ţină în stare
de neunire, de dezbinare, şi de asemenea, precizând că dezbi-
narea vine de la diavol, în timp ce unirea vine de la Dumne-
zeu căci Iisus s-a rugat Părintelui ceresc pentru unirea tutu-
ror „ca toţi să fie una“.
După ce atrage atenţia asupra faptului că trăind mult timp
în rău, răul se face fire şi apoi te simţi în rău ca în elemen-
tul tău, referindu-se prin aceasta la un poet român, cu alte
cuvinte se poate ca răutatea neunirii să nu mai fie conştien-
tizată. Neofit Scriban invocând momente din istoria româ-
nilor, critică sistemul politic al timpului său cu luptele parti-
nice, invidiile, intrigile şi alte tare la ordinea zilei.
În partea despre neunire problema este abordată pe puncte:
religios, politic şi administrativ, şi pe sub-puncte, în cadrul
administrativ vorbind despre capitala noului stat, despre locu-
rile de muncă, despre demografie şi despre demnitatea pozi-
ţiei de mitropolit. Aceasta deoarece anti-unioniştii se temeau
că aducerea în ţară a unui prinţ străin ar dăuna credinţei
ortodoxe pentru că el ar încerca să impună propria sa religie.
Cu exemple din istoria Rusiei şi a Greciei care au făcut
acelaşi lucru, autorul demonstrează că prinţul străin, dimpo-
trivă, a îmbrăţişat religia supuşilor săi, precizând cu o imagine
de mare impact că aşa cum este cazul cu tronul lui Dumne-
zeu, şi tronul împăratului şi al regelui se află în inimile supu-
şilor săi şi ar fi absurd de crezut că acesta o să-şi arunce sin-
gur coroana de pe cap.
Politic vorbind, anti-unioniştii se temeau că o Românie
unită ar putea fi considerată ca o ameninţare la adresa Impe-
riului Otoman. Contra-argumentul constă în demonstraţia
că o Românie unită tocmai că ar fi de folos Imperiului Oto-
man ştiind că la marginea lui acesta are un stat puternic. În
plus o Românie uită ar însemna şi siguranţa echilibrului poli-
tic european.
La punctele legate de sistemul administrativ, menţionate
mai sus, Neofit Scriban răspunde că deşi capitala nu va fi în
centrul ţării, există multe state înfloritoare în Europa unde
capitala nu e la centru fără ca acest lucru să împiedece dez-
voltarea lor.
De asemenea la frica de pierdere de slujbe în noua ţară,
el explică de ce în noul sistem, cu mai largi instituţii precum
armata şi miliţia, nu va fi un deficit de locuri de muncă, şi
nici nu e cazul de temut că valahii fiind mai numeroşi decât
moldovenii îi vor discrimina pe aceştia.
Iată cum explică elocvent arhimandritul: „Unindu-se Prin-
cipatele nimeni nu va fi nici Valah nici Moldovean, ci toţi
Români, nu două ţări unite, ci una: o Românie, un Rege, un
Dumnezeu“.3
3 Ibidem, p. 13.
Eseu
 Cât priveşte demnitatea mitropoliţilor aceasta nu va suferi
nicio ştirbire.
În secţiunea despre unire, înainte de a demonstra avanta-
jele acesteia tot la nivel religios, politic şi administrativ, auto-
rul apelului aminteşte de cazuri ale popoarelor vecine sau
mai extins vorbind, europene care tocmai pentru că şi-au
unit principatele, teritoriile (Rusia, Franţa, Italia ş.a.) au ajuns
state puternice şi dezvoltate.
Astfel, pe plan religios unirea ar întări ortodoxia şi ar face-o
mult mai respectată între naţiuni. Pe plan politic el explică în
ce măsură o Românie unită ar reprezenta un avantaj politic
atât pentru Turcia, cât şi pentru Austria. Iar pe plan adminis-
trativ el arată cum ar înflori prin unire economia, industria şi
comerţul, şi prin aceasta ar spori locurile de muncă, precizând
că „unitatea direcţiei va da şi o unitate spiritului naţional“.4
Cumva, ca într-un fel de simetrie în ceea ce priveşte orga-
nizarea ideilor şi a textului, Neofit Scriban încheie făcând o
indirectă referire la textul din Deuteronom despre alegerea
între viaţă şi moarte, el citând aici un alt literat: „Între moarte
şi lumină, o Moldovo! alege“.5
4 Ibid., p. 15.
5 Ibid.
Concluzie
Entuziasmul molipsitor al Unirii Principatelor Române, dra-
gostea jertfelnică de ţară şi de neam, implicarea totală a lui
Neofit Scriban în acest moment istoric de covârşitoare impor-
tanţă pentru viitorul naţiunii sunt evidente şi în discursul pe
care acesta l-a ţinut la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca
domnitor ales al României. Chiar şi doar începutul acestui
discurs reprezintă pentru cele de mai sus un clar quod erat
demonstrandum.
Iată acest început:
„Te salutez, sfântă Românie! Te salutez, o ţară, o pământule,
ce porţi comori de virtute şi de adevăr! Românie! Scumpă
Românie! Mărit a fost numele tău între popoare şi între naţi-
unile lumii şi mărit are să fie“.6
* Vezi „Unirea şi neunirea Principatelor Române“ în Biserica
Ortodoxă Română şi Unirea Principatelor, Ed. Cuvântul Vieţii,
Mitropolia Munteniei şi Doborogei, Bucureşti, 2009, pp. 9-15.
6 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Edi-
tura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2006, p. 377.

Doru SCĂRLĂTESCU

Muzica în efigii:
Apollo Kitaroidos

D
Din configuraţia bogată, proteiformă, uneori contradictorie, şi cântarea./ Răspund şi cele nouă muze cu glasurile lor
a muzicii, în faza ei inagurală, s-au desprins mai pregnant frumoase…“2.
două ipostaze pe care, de la Naşterea tragediei a lui Niets-
che, le-am numit apolinică şi dionisiacă. Prima înseamnă
arta sunetelor în haina luminoasă, calmă, binefăcătoare,
pusă de vechii greci sub semnul solarului Apollo, temu-
tul arcaş, aducător de „molimă rea“, cum apare în primele
versuri ale Iliadei, dar totodată, îndrăgitul de oameni şi
zei kethared, aşa cum ni-l recomandă aceeaşi celebră epo-
pee în finalul cântului I, cu evocarea banchetului olimpi-
enilor: „Cântec frumos le cânta şi Apollo din lira-i măias-
tră,/ Muzele toate cu farmec în vers le cântau dup-olaltă“1
şi, de asemenea, ca un ecou, străvechiul imn homeric din
suita pythică ce-i este închinată: „În zvonul strunelor por-
neşte feciorul preamăritei Leto:/ Cântând din lira-i arcu-
ită, ajunge în stâncosul Pytho ;/ Divine straie-nmiresmate
îl înveşmântă, iar lăuta,/ De plectru-i auriu atinsă, iveşte
sunete plăcute./ La casele lui Zevs, că-i dornic să stea cu
Apollo cu liră însoţit de Muze, crater provenit din Milo,
zeii adunaţi./ Numaidecât nemuritorii râvnesc doar lira
sec. VII î. Chr., Muzeul Naţional de Arheologie, Atena

1 Homer, Iliada, Univers, 1985, p. 63. 2 Homer, Către Apolo, în vol. Imnuri, Bucureşti, Minerva, 1971, p. 41.

Eseu HYPERION 177

 Avem aici două dintre „cele patru puteri“ ale com-
plexului zeu de sorginte, se pare, septentrional-asiatică,
venit în Grecia cu o „zestre şamanică“ (Mircea Eliade),
talentul muzical şi priceperea de a trage cu arcul, pe care
mai târziu le va pune în evidenţă şi poetul latin Horaţiu:
„nu-ntinde-ntruna/ Arcul, ci şi cântec de liră-aduce/ Zeul
Apolo“ (Ode, Liber alter, X ). La aceste două atribute, Socrate,
în Cratylos-ul platonician, va adăuga încă două : ştiinţa
medicală şi cea divinatorie. Cu privire la arta muzicii, filo-
soful atenian, în consens cu celebrul mit cosmologic al lui
Er din Republica, o explică prin etimologia numelui zeului
pe care îl derivă din homopolon („cel care pune laolată în
mişcare“): „Astfel şi aici, e vorba de o rotire laolaltă (homou
polesis), atât a cerului, care se învârte în jurul aşa-numiţilor
poli, cât şi în sânul armoniei cântului, care se numeşte «con- Leto, Apollo, Artemis, amforă atribuită pictoru-
sonanţă », căci toate acestea – aşa cum spun cunoscăto- lui Pasikles, cca 520-510 î. Chr., Muzeul Martin von
rii în muzică şi astronomie – se rotesc împreună după o Wagner, Würzburg,
anumită armonie. Or, zeul acesta veghează asupra armo-
niei rotind laolaltă (homopolon) toate câte sunt, zeieşti şi
omeneşti deopotrivă“3.
Amplul imn homeric apocrif mai sus citat, Către Apollo,
localizat de unii cercetători în secolul VII î. Chr., evocă înte-
meierea sanctuarului şi a oracolului dedicate acestuia pe
coastele muntelui Parnas, la Pytho (după numele balauru-
lui păzitor al locului, omorât acolo de zeu) şi, în apropiere,
la Delphi, cu momentul instituirii cultului şi a investirii
preoţilor aduşi de zeu cu sine, pe mare, din Cnossosul cre-
tan :„Veniţi cu mine şi într-una cântaţi-mi Ie-Peanul, până/
Veţi poposi la locul unde bogatu-mi templu veţi păzi !“. Mai
departe, e prezentat alaiul cretanilor ce intonează imnuri
de laudă (peane) în cinstea stăpânului lor : „S-au dus. In
frunte însuşi fiul lui Zeus, Apollo domnitorul/ Înainta cu
lira-n mână şi, viersuind fermecător,/ În mersul voinicesc
şi nobil izbea cu talpa lui pământul,/ Cretanii-l însoţeu spre
Pytho şi intonau un Ie-Pean,/ Cum sunt peanele-ndeobşte Triada apolloniană, amforă attică, cca 520-500, Bri-
în Creta unde zeea muză/ A răsădit în piepturi darul atât tish Museum, Londra.
de dulce al cântării“4. Tot un poem apocrif, făcând parte
din vestitele Imnuri atribuite legendarului Orfeu, realizează Apollo cu liră, singur ori, cel mai adesea, împreună
un complex portret al zeului pythian cu liră de aur, „stă- cu muzele, vestite cântăreţe şi ele, imagine consacrată de
pân pe Muze şi pe coruri“, chemat cu epitete provenite de Homer, Hesiod şi mai apoi de cel mai preţuit dintre cei
la numele numeroaselor sale temple şi oracole: Lycorean, nouă poeţi canonici ai Greciei antice, tebanul Pindar (la
Delphic, Didymean, Gryneus, Smintheus…, şi celebrat ca acesta întâlnim pentru prima dată atributul de musage-
diriguitor, prin arta sa, al întregului univers : „De-a lungul tos), va deveni un laitmotiv în ceramica pictată, frescele
şi de-a latul boltei domneşti mereu înfloritor,/ Cu lira ta al şi statuile antichităţii, prelungit până târziu în arta euro-
cărei sunet atinge graniţele firii;/ Dar mai ales când în tărie peană. Dintre operele plastice în care zeul apare într-o
cânţi după modul dorian,/ Tot firmamentul înstrunindu-l, astfel de ipostază, unele, cele mai vechi, advărate capo-
struneşti însufleţite neamuri/ Iar armonia ta urzeşte des- dopere, sunt din păcate pierdute, dar prezente în relatări
tinul omenirii-ntregi;/ Tu iarna o-mpleteşti cu vara, pe ale autorilor antici, precum vestitul cufăr al legendarului
amândouă deopotrivă,/ Iscând prin grave strune iarna prinţ corinthian Krypselos, datat cca 650-620 î. Chr., după
şi prin voioase strune vara/ Iar primăvara-nmiresmată o unii cercetători, 580-570, după alţii. El mai putea fi admi-
chemi prin ritmuri doriene“ (Către Apollo)5. rat în secolul al II-lea d. Chr. în Templul Herei de la Olym-
pia de neobositul călător Pausanias (Hellados Periegesis, 5.
17. 5 – 19. 10) de la care ne-a rămas o descriere amănun-
ţită a scenelor mitologice sculptate în lemn, fildeş şi aur,
3 Platon, Opere complete, vol. II, Buc., Humanitas, Buc., 2002, p. 279. şi a inscripţiilor cu epigrame hexametrice, absolut unice,
4 Homer, Imnuri, ed, cit., p. 57-58. între care şi cea dedicată zeului nostru: „Acesta este fiul
5 Orfeu, Iniţierile mistice, Bucureşti, Editura Herald, 2013, p. 52.

178 HYPERION Eseu

lui Leto, regele Apollo, care fulgeră de departe;/ Iar în jurul
lui sunt Muzele, un cor zeesc, pe care el îl conduce“6. Între
artefactele Greciei arhaice cu aceeaşi temă care au înfrun-
tat timpul, ajungând până în zilele noastre, cea mai veche
pare a fi o ceramică pictată provenită din Milo, secolul al
VII-lea î. Chr., expusă la Muzeul Naţional de Arheologie
din Atena, în care pot fi distinse un personaj masculin cu
diademă, într-un car fantastic tras de cai înaripaţi, cân-
tând la o liră cu şapte strune, urmat de două figuri femi-
nine, încununate de asemenea, identificate de tânăra cer-
cetătoare de origine cipriotă, istoric de artă şi arheolog, de
la Universitatea din Edinburgh, Lavinia Foukara, drept
Apollo şi zeiţe-muze însoţitoare. O altă figură feminină
către care se îndreaptă alaiul pare s-o indice pe sora gea-
mănă a lui Apollo, zeiţa fecioară, arcaşa Artemis. Pornind
de la existenţa unui mare număr de vase ceramice attice
existente în diferite muzee ale lumii, peste 100 de amfore,
dar şi circa 50 de lēkythoi , hydriai , cratere, cupe ( kyli-
kes ), oinochoai, pelikē…, datând din a doua jumătate a
secolului al VI-lea, cele mai multe, şi începutul secolului Apollo kithared vărsând o libaţie, medalion dintr-o
al V-lea î. Chr., doamna Foukara detecteazî într-un studiu cupă attică atribuit lui Pistoxenos, cca 480 î. Chr.,
recent, desprins din teza sa de doctorat, ca imagine deco- Muzeul arheologic din Delphi.
rativă frecventă, oarecum stereotipă, reprezentarea unui
grup zeesc format din Apollo, cu liră sau cu kithară, flan- Kithara, mai rar, lira, rămân semne distinctive, defini-
cat de mama sa, Leto şi sora sa, Artemis, aşa-numita „tri- torii, ale lui Apollo, în ipostaza sa regală. Dar în Alcesta lui
adă apoloniană“, căreia, în câteva cazuri, i se mai adaugă şi Euripide, îl vom reîntâlni pe zeul cântăreţ, pedepsit acum
alte personaje: Zeus, Hera, Hermes, Atena… Tipică pen- de Zeus să slujească drept cioban basileului Admet, cu care
tru o astfel de reprezentare este o amforă cu figuri negre ocazie se distinge şi într-o ipostază insolită, ca un iscusit
de la finele secolului al Vl-lea, de la Vulci, atribuită picto- cântăreţ din fluier; corul începe cu evocarea casei priete-
rului Pasikles, cu un Apollo tânăr, fără barbă, într-un lung nosului rege din Tesalia : „O casă de-a pururi deschisă/
vestmânt somptuos, cu o kithara în mâna stângă, în timp de gazda cu mâini primitoare,/ că până şi zeul din Pytho
ce cu dreapta obţine acordurile cu ajutorul unui plēktron. veni/ Apollo cu lira măiastră, oaspetele tău să se cheme !“,
Ipostaza lui este, evident, aceea de kitharōidos, cântă- urmată de episodul aventurii sale campestre :„Cerescul a
reţ vocal acompaniindu-se la un instrument muzical, spre vrut să fie păstor/ paşnic pe-ntinsul păşunilor tale./ Multe
deosebire de kitharist, al cărui cântec se rezumă exclusiv la mioare-a mânat/ prin văi şi colnice./ fluierul său ciobănesc
acesta. Dincolo de evidenţierea poziţionării lui Apollo ca le cânta/ turmelor aţâţate/ viersuri de nuntă.// Vrăjiţi de
zeu primordial al muzicii, să menţionăm şi rolul nou ce i-l cântări se-adunau/ şi râşii bălţaţi să-l ascute/ şi-o galbenă
atribuie societatea ateniană în perioada clasică, prin pla- ceată de lei alerga/ degrabă venind din hăţişul/ muntelui
sarea în triadă, alături de Leto şi Artemis, zeiţe asociate cu Othiris. Apollo,/ în sunetul lirei tale dansau/ puii de ciută
maternitatea şi, respectiv, îngrijirea copilului, ca protector cu pielea pestriţă,/ sus, lângă codrii de brad/ cu coamele
al tinerilor. Este concluzia doamnei Foukara: „Caracterul nalte!/ Paşii subţiri se urmau şi zburdau/ veseli în melo-
matern al lui Leto şi capacitatea lui Artemis de păstrătoare dia/ turburătoare“8. Să observăm că un episod cu Apollo
în siguranţă a copiilor, care a fost subliniată de manifes- cioban apare şi-n Metamorfozele lui Ovidiu. „…te găseai
tarea ei ca Brauronia şi de ritualul Arkteia, sugerează că în Mesina şi-n Elis,/ Tu pe atuncea umblai în cojoc ca cio-
prezenţa lor de ambele părţi ale lui Apollo subliniază func- banii,/ Bâtă curmată-n pădure ţineai în mâna ta stângă,/
ţia zeului de protector al copiilor bărbaţi“7. Iară în dreapta un fluier cu şapte ţevi tot mai scurte./ Gân-
dul îţi sta la iubire de-aceea îţi dă dezmierdare/ Fluierul…
“9 Menţionăm, ca un fapt amuzant, şi versiunea comică a
episodului în interpretarea unui poet al renaşterii franceze,
6 Vezi, pe larg, Barbara E. Borg, profesor la Scuola Normale Superiore Remy Belleau, în care Leto e supărată pentru „căderea fiu-
di Pisa, Epigrams, art and epic: The ‘Chest of Kypselos’, în M. Baum-
bach, A. Petrovic, I. Petrovic (eds.), Archaic and Classical Greek Epi-
lui“, care „din zeu, ajuns văcar“. Revenind la marii tragici ai
gram. Papers of a conference on the archaic and classical epigram held Greciei antice, Apollo este din nou invocat în Medeea lui
in April 2005 in Giessen, Cambridge University Press, 2010, pp. 81-99. Euripide : „De ne-ar fi strecurat şi nouă-n cuget/ – Cârmui-
7 Lavinia Foukara, The Apollonian Triad, the Symposion, and Athenian torul imnurilor Phoibos/ – Dulcele har in lira lui măiastră,/
Elit, în „Mètis. Anthropologie des mondes grecs et romains“ (Dossier.
Corps antiques: morceaux choisis), Paris-Athènes, Éditions de l’École 8 Euripide, Alcesta, în vol. Bachantele, Bucureşti, EPL, 1968, p. 41.
des hautes études en sciences sociales, 2019, pp. 223-248. 9 Ovidiu, Metamorfoze, Chişinău, Ed. Gunivas, 2007, p. 53.

Eseu HYPERION 179

Aş fi ştiut să-ntorc îndată imnul,/ Crunt împotriva semin-
ţiei de bărbaţi./ Doar imnul e de-ajuns ca să cuprindă/ A
noastră soartă…“. Zeul e prezent şi în operele „părinţilor“
comediei greceşti; în Păsările lui Aristofan, de exemplu,
este invocat copilul Itys, cel prefăcut de zei, după ce e ucis
de mama sa, în sticlete, al cărui glas e îngânat de Apollo :
„Iar Phoibos cel cu pletele de aur,/ Pe alăuta încrustată-n
fildeş,/ La jalnica chemare de departe/ Are să-ţi înstruneze
lin răspuns,/ Prinzând în coruri glasul zeilor“.
Mai târziu, după modelul vechiului imn homeric, savan-
tul şi poetul din secolul III î. Chr., bibliotecar un timp la
vestitul Museion din Alexandria, Callimachos din Cyrene,
în Imn către Apollo, readuce în atenţia noastră cultul cele-
brului zeu, din care cântecul şi dansul nu lipsesc:„Iar voi,
copii, fiţi gata să-ncepeţi cântecul şi dansul !“ ; „Cînd Febus
va veni spre temple, să aibă grijă copilandrii/ Să nu stea nici
o liră mută şi nici o talpă fără tropot/…/ Mă bucură nespus
copiii, cînd struna lirei lor vibrează./ Acum tăceţi plecând
urechie la cântul intonat de-Apollo./ Noianul mării amu-
ţeşte când preamăresc poeţii lira/ Şi arcul, armele purtate
de Febus, zis Lycoreanul./ Nemângâiată, mama Thetis nu-l
mai boceşte pe Ahile/ Când Ie-Pean răsună-n preajmă şi
Ie-Pean s-aude iarăşi“10. Mai departe, precum în bogata ico-
nografie a anticităţii, avem imaginea statuară a zeului tânăr
„poleit cu aur“, trimiţând la calitatea lui de divinitate solară;
de asemenea, erau „de aur lira lui măiastră şi lyctianul arc,
şi tolba“. Tot lui Callimachos îi datorăm o cântare a insulei
Delos, legăn al lui Apollo :„Suflete, când ai să-mi cânţi şi-n
ce vremuri pe Delos presfânta ?/ Ea i-a dat viaţă lui Phoi-
bos. Din sfintele-ostroave-ale mării,/ Fruntea Cicladele-o
ţin, şi slăvite în imnuri alese./ Numai că, insulei Delos, se
cade să-i fie-nălţate/ imnuri mai dulci – de la muze – doar
ea l-a scăldat pe Apollo,/ zeul ce cârmuie viersul…“11
Placă votivă cu Apollo şi Nike realizând o libaţie,
copie romană după un original helenistic, Louvre.
10 Homer, Imnuri, ed. cit., p. 288.
11 Antologie de lirică greacă, Univers, Buc., 1971, p. 228.
180 HYPERION
Cu mai mult de un secol înainte, Pindar evocase şi el pe
„cel cu părul de aur/ Din înecatul în smirnă templu sfânt“
(Olympianice, III). Tot Pindar în Pythica I, înstrună un
imn adresat Lirei de aur : „O, liră de aur ! Apollo/ şi muze
cu păr vioriu…/ Doar ei îţi aflară-ntocmirea/ Măiastră. La
susurul tău,/ Se mlădie pasul în dansuri,/ Porneşte serba-
rea. Din strune,/ De-abia prinde viersul s-adie,/ Şi-n clipă
dau glas cântăreţii,/ Iar zvonul tău cârmuie corul“12. Au
mai rămas de la Pindar două strofe dintr-un pean com-
pus în cinstea „gloriosului Delos“ locul de naştere al zei-
lor Apollo şi Diana : „Ie, ie, Apollo delianule !/ Primiţi-mă
vlăstare ale Latonei…/ E fără de seamăn imnul ce-l aduc :/
Dulce ca mierea/ Picură peanul“13. Să mai pomenim, din
aceaşi bogată lirică elină, o colecţie de versuri elegiace atri-
buite lui Theognis din Megara, sec. VI î. Chr.: „…Apollo,/
Drept să ne-nchege cuvânt, cuget ales să ne dea./ Lira să
sune, şi flautul, şi sfântă le fie cântarea“. Tot lui Theognis
îi datorăm o invocaţie directă a lui Apollo pentru a-i cere
protecţia faţă de atacurile mezilor, a cetăţii Megara, pe care
însuşi zeul a încins-o cu turnuri de apărare. În schimb:
„Cu bucurie ţi-or da/ La primăvară popoarele tale prino-
suri de seamă,/ Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or des-
făta,/ Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare“14.
Apollo cu liră, copie romană după Scopas, sec. I-II, d.
Chr., Glyptothek Museum, Munich.
12 Idem, p. 135
13 Idem, p. 141.
14 Idem, p. 44.
Eseu

Apollo, copie romană după un original elenistic, sec. I,
d. Chr., Museo Nazionale Romano.
Poposind acum în bogata literatură latină, iată, trei poeţi
din epoca lui Octavian August, secolul I î. Chr., Propertius,
Horatius şi Tibullus, se vor referi la zeul luat de împăratul
roman ca model şi protector. Lui Octavian îi datorăm ridi-
carea somptuosului Templum Apollinis in Palatio, inaugu-
rat în anul 28 î. Chr., ca un „ex-veto“ pentru victoria de la
Actium, aveniment la care a participat şi tânărul poet de 21
de ani, Properţiu, dacă e să dăm crezare uneia din elegiile
sale: „Porticul de aur/ al lui Apollo, chiar azi Cezar solemn
l-a deschis./ Totu-i purtat de măreţe coloane din marmură
punică,/ iar printre ele statui de danaide se văd./ Eu am
văzut o statuie, aici, mai frumoasă ca însuşi/ zeul Apollo
: în mâini, lira şi-i gata de cânt…/ Chiar în mijlocul por-
ticului, marmorean se înalţă/ templul, lui Febus mai drag
chiar şi decât patria sa./ Sus, pe fronton, e şi carul dea aur
al zeului Soare ;/ porţile sale sunt numai din fildeşul libic
sculptat,/ una din ele-i arată murind pe copiii lui Tantal,/
alta – pe galii învinşi de pe Parnas zvârliţi./ Însuşi Apollo
din Delfi, apoi, între mamă şi soră/ stând, în veşmintele-i
lungi, sună pe coarde un cânt“15. Sanctiuarul era un veri-
tabil muzeu, cu reliefuri şi statui, în copie sau originale,
aduse din cetăţile greceşti, semnate de artişti renumiţi, pre-
cum fraţii Bupalos şi Athenis, Timotheos, Cephisodotos,
Myron, Lisyppos… Amintitul Apollo cu liră era, se pare,
opera celebrului sculptor şi arhitect Scopas din Paros adusă
din sanctuarul zeului de la Rhamnus, Attica. O copie a ei
o aflăm în zilele noastre la Glyptoteca din München. Ava-
lanşa statuarului grec, original şi în copii cel mai adesea
desăvârşite, în special din epoca elenistică, se pliază pe
vocaţia imperială a Romei antice.
O imagine sculpturală a zeului o găsim şi în Cartea a
III-a a Elegiilor atribuită lui Tibullus, căruia Phoebus Apollo
îi apare, în vis, cu întreaga lui splendoare: „Iată un tânăr cu 16 Albius Tibullus, Elegii, Univers, 1988, p. 121.
15 Propertius, Elegii, Instututul European, Iaşi, 2013, p. 23.
Eseu
tâmple curate încinse de laur/ Mi se-arătase trecând pra-
gul lăcaşului meu./ Nici legendarele timpuri şi nici a ero-
ilor stirpe/ Nu au văzut vreodat’ tânăr mai mândru ca el./
plete netunse-i curgeau peste gâtul cel lung, iară părul/
Său ca de mirt răspândea miros de-odor sirian./ Palid era,
cum arată şi Luna, copila Latonei,/ Şi i se împurpura tru-
pul ca neaua de alb/…/ Mantia-n falduri părea că se joacă
cu gleznele sale,/ Căci lucitorul său trup cu-asta era învăs-
cut/ Iar de pe umărul stâng i-atârna, iscusit ferecată-n/ Aur,
boltită-n baga, lira cu sunet plăcut./ Cum a sosit, mi-a cân-
tat, modulându-şi cu plectrul de fildeş/ Melodiosul său
glas cânt de bun augur“. Interesantă enumerarea, nu doar
a lui Apollo şi a Muzelor, „doctaeque sorores“, dar şi a lui
Bacchus, printre protectorii poetului, „cast, după datini“:
„casto nam rite poetae Phoebuscue et Bachus Pieridesque
favent“16. Apollon, marele maestru al lirei şi inspirator al
poeţilor e frecvent invocat şi în Odele lui Horatius. In Liber
primus, oda XXI închinată celor doi copii ai lui Zeus năs-
cuţi în insula Delos, avem o invitaţie pentru „gingaşele vir-
gini romane“ să o slăvească pe zeiţa Diana, iar pentru băieţi,
pe fratele său, Apollo: „Voi în coruri valea Tempei, lăudaţi
feciori, mereu,/ Delosul, leagănul lui Febus, umărul albu-
lui zeu/ unde străluceşte arcul şi cu lira cea frăţească/ prin
cântări le înălţaţi“. Celebra Odă XXXII horaţiană dedicată
lirei, o numeşte un adevărat „decus Phoebi“: „Glorie-a lui
Febus, o, liră, dragă/ meselor lui Jupiter, tu, uitare/ de neca-
zuri, fii salutată oricând/ ruga-mi te cheamă“. In oda închi-
nată muzei Caliope din Liber tertius, iarăşi, e amintit : „acel
zeu cui de pe umeri veşnic arcul nu îi cade,/ care-şi spală
coama lungă în izvorul cel curat/ al Castaliei, Apollo de la
Delos şi Patara/ ce-n pădurea sa natală dulce-şi mângîia
chitara/ şi de-a cărui cânturi codrii Liciei au răsunat“17. În
Liber quartus, întâlnim din nou o odă închinată lui Apollo
şi Dianei, unde kitharedul divin e celebrat ca îndrumător
al muzelor romane (camene) şi al autorului însuşi : „Tu,
ce-nveţi să cânte lira Taliei armonioase,/ tu ce-n undele
lui Xanthos păru-ţi galben răcoreşti,/ Febus, zeu al tine-
reţii, straja căilor lumeşti/ fă a Dauniei Camene să răsune
glorioase.// Febus mi-a dat scânteia, Febus arta poeziei,/
el mi-a zis poet pe nume şi măsura armoniei/ Febus sin-
gur mi-o a dat“18.
17 Horatius, Opera omnia, I, Ode, Univers, 1980, p. 195.
18 Idem, op. cit., p. 269.
HYPERION 181
 plină de atare compoziţii“19. În marele poem epic Argona-
uticele, atribuit lui Orfeu, dar apărut târziu, câteva secole
după Christos, Apollo apare alături de muze în invoca-
ţia iniţială : „O, rege ce domneşti în Pytho, dibaci săgetă-
tor, profet,/ Stăpân pe-naltul pisc de piatră al povârnitu-
lui Parnas,/ Puterea ţi-o slăvesc, dă-mi însă la rîndul tău
o mare faimă./ Adânc în pieptul meu sădeşte-mi un glas
ce spune adevărul,/ Răsunătorul imn să-mi zboare spre
oamenii din largul zării,/ Precum îmi porunceşte Muza
şi-mi cere tainica lăută“20.

Apollo, marmură, sec. II d. Chr., Vatican, Roma.

Aimé Millet, Apollo între Muzele Poeziei şi Muzicii, c.

1860–1869. Bronz. Ópera Garnier, Paris.

Apollo cu liră, mamură romană de influenţă elenistică,

sec. II d. Chr., Pergamon Museum, Berlin.

În era creştină, Delosul, mica insulă din Cicladele ege-

ene, pomenit în imnurile homerice ca un centru religios
al ionienilor de celebrare, primăvara, a lui Phoebus Apollo,
prin sacrificii, dansuri şi cântece (Guy Rachet), apare ca
atare în dialogul Despre dans al scriitorului grec de ori-
gine siriană, Lucian din Samosata (sec. II d. Chr.): „La
Delos nici jertfele nu se aduceau fără dans. In slujba care
se făcea cu prilejul jertfirilor, dansul şi muzica îşi aveau
întotdeauna partea lor. Se-adunau laolată copii în coruri,
la sunetul flautului şi al ceterei, unii dansând, iar alţii – cei Leonidas Drosis, Coloana lui Apollo, sec. XIX, Acade-
mai deosebiţi, aleşi printre ei – însoţind dansul cu o pan- mia din Atena.
tomimă. Cântecele, alcătuite pentru corurile despre care
îţi vorbesc, purtau numele de hiporcheme. Poezia lirică e 19 Lucian din Samosata, Opere alese, Univers, Buc., 1983, p. 224.
20 Orfeu, Iniţierile mistice, ed. cit., p. 91.

182 HYPERION Eseu


Henri Bouchard, Apollo, bronz, 1937, Jardins du Tro-
cadéro, Palais de Chaillot, Paris.
În lunga sa istorie, poezia europeană va recunoaşte
în zeul cu liră pe părintele ei simbolic, împrumutând de
la instumentul său cu coarde numelui genului liric. Poe-
ţii Pleiadei franceze în frunte cu celebrul Ronsard, invocă
cu pietate numele lui Apollo, alături de cel al lui Dionysos,
ambii priviţi ca zei tutelari. În lunga poveste a muzelor
din oda închinată lui Michel de l’Hospital de cel supra-
numit „prinţ al poeţilor şi poet al prinţilor“, Apollo e pre-
zentat precum în vechile texte homerice, ca un îndră-
git cântăreţ la ospeţele zeilor : „Iar Phoebus la mijloc de
masă,/ La cântec neprecupeţit,/ Împerechea vocea-i fru-
moasă/ Cu-arcuşul lui cel măiestrit“21. Ronsard îşi pune,
în Imnul toamnei, destinul poetic sub semnul zeului grec
: „Ci la a mea născare, Apollon, cel anume,/ Cap Muzelor,
slujindu-mi de călăuză-n lume,/ Mă-nsufleţi cu duhu-i sub-
til, iscoditor,/ Făcându-mă ştiinţei şi cinstei râvnitor“. E un
destin ce nu are parte totdeauna de înţelegerea celor din
jur, cum vedem în poemul Vocaţia unde poetul ce-şi iro-
seşte tinereţea cu „homericele fiice“ e astfel certat de tatăl
său: „Biet prost, care-şi petrece/ Cu-Apollon şi cu Muze
juneţea care trece,/ Cam ce să-ţi dea Apollon, faimosul lău-
tar,/ Decât arcuşul, lira cu coardele în dar,/ Şi-un cântec în
risipă la vântul care bate,/ O pulbere din aer zadarnic ce
se-abate ?/ Şi muzele pârlite – ce pot a-ţi dărui ?/ Decât în
jur de creştet cununi a-ţi împleti,/ De iederă, de laur, de
mirt, şi în ispită/ Te-or trage ziua-ntreagă,-ntr-o peşteră
dosită,/ Sau le vreun curs de apă să-ncerci să-ţi răcoreşti/
Nesăbuita minte şi, aiurit cum eşti,/ Să-nşiri grămezi de
versuri, ce-n urmă, pe dreptate,/ Ca biet nebun te-or face
23 Pleiada, II, Ed. Univers, Buc., 1975, p. 141.
să treci în societate…“ 22. Pentru comilitonii din Pleiadă, 24 Orfeu, op. cit., p.36.
însă, darul lui Apollo e un însemn al genialităţii : „Apollon 25 John Keats, Versuri, Editura Tineretului, Buc., 1968, p. 141-42.
21 Ronsard, Antologie lirică, EPL, Buc., 1967, p. 95 ; 96.
22 Idem, op. cit, p. 407.
Eseu
însuşi vrut-a să descindă,/ Cununa lui Ronsard chiar el s-o
prindă,/ Modern Terpandru-ntregitor de liră“ (Pontus de
Tyard). Şi Guillaume des Autels îşi aşază destinul sub pro-
tecţia zeului „Mă rog de-Apollon şi de cele Nouă/ să scriu
de-acuma despre-a mea iubire“. Să-l mai cităm, în acelaşi
context, şi pe Joachim du Bellai, cu oda Către Phoebus: „O
stirpe Latoniană,/ Lumină Deliană,/ Zeu lumii preamărit,/
Cu aprigă săgeată/ Cu lira-n şold purtată,/ Cu părul aurit“…
„Să-mpace lira ştie/ A zeilor mânie,/ Tot cerul îl roteşti/ Şi
aoniana ceată, În horă, când înceată,/ Când iute o roteşti“ 23.
Interesantă, în mitologia greacă, tranziţia de la zeul
soarelui, Hyperion, confundat uneori cu fiul său Helios, la
Apollo Phoebus (strălucitorul). În imnul adresat Soarelui,
atribuit lui Orfeu, acestuia i se atribuie şi calitatea de mare
muzician: „Spre frumuseţe duci pioşii, eşti mânios pe tică-
loşi/ Şi porţi cu lira ta de aur pe drumul armoniei lumea ;/
Ţii sceptrul firii, cânţi din fluier şi scrii pe cer un cerc de
foc“24. Peste vremi, romanticul englez, John Keats, în amplul
său poem Hyperion, 1820, îl înfăţişează şi el pe Apollo, ca
moştenitor al luminii vechiului titan, fapt pe care i-l dez-
văluie în vis mama Muzelor, Mnemosina : „Da, m-ai visat
– răspunse/ Năluca neasemuită – şi/ Trezindu-te-ai desco-
perit alături/ O liră de-aur, ale cărei coarde,/ De degetele
tale mângâiate,/ A universului imens ureche,/ Neistovită
încă, o uimiră,/ Făcând-o, cu plăcere şi durere,/ S-asculte
naşterea minunii noi,/ De armonie plină“25. Ideea revine
spre sfârşitul secolului al XIX-lea la parnasianul francez
Leconte de Lisle într-unul din Imnurile sale orfice, adre-
sate lui Helios-Apollon : „Entends-nous, Kithariste armé
du plectre d’or !// Harmonieux amant des neuf Muses divi-
nes,/Embrase-nous du feu dont tu les illumines,/Afin que
nous, mortels, qui ne vivons qu’un jour,/ Nous chantions,
consumés de leur unique amour !“. Menţionăm că Lisle
realizează peste puţin timp, în colaborare cu compozito-
rul belgian Franz Servais, drama muzicală L‘Apollonide,
inspirată de piesa dedicată de Euripide lui Ion, fiul zelui
grec. În calitatea sa de protector al artelor, zeul Apollo a
reprezentat în cultura europeană idealul major de frumu-
seţe clasică, împrumutând numele său concepului estetic
de apolinic, cum pertinent a demonstat tânăra profesoară
madrilenă de istoria artelor, specialistă în arheologie şi ico-
nografie muzicală, María Isabel Rodríguez López: „Apolo
es el dios inspirador de las artes, el más bello de los inmor-
tales, que representa en sí mismo el ideal clásico de belleza
formal, claridad, juventud, moderación y mesura, símbolo
eterno de lo clásico, unido indisolublemente a él en el con-
cepto de lo apolíneo“ 26.
26 María Isabel Rodríguez López, Iconografía de Apolo y las Musas en
el Arte Antiguo y sus pervivencias en el arte occidental, în „Cuadernos
de arte e iconografía“, tom 13, nr. 26, 2004, p. 465.
HYPERION 183

Concursul dintre Apollo şi Marsyias, ceramică atribu-
ită lui Asteas, cca 360-340, Louvre.
De numele lui Apollo se leagă şi primele concursuri din
istoria muzicii, din care cele mai cunoscute sunt, prin mij-
locirea Fastelor şi a Metamorfozelor lui Ovidiu, întrecerile
acestuia cu Pan şi cu Marsyas. Confruntarea cu Marsyas,
cu final nefericit pentru satirul frigian cântăreţ din flaut,
devenită un subiect preferat al artiştilor plasici, începând
cu cei din şcoala lui Praxiteles din secolul al IV-lea î. Chr.,
şi culminând cu numeraoasele reprezentări din sculptura
şi pictura modernă, reprezintă după unii autori (Eduard
Florin Tudor), sub un pretext muzical, un simbol al con-
frunării în plan estetic general dintre spiritul elenic, euro-
pean, luminos şi echilibrat, şi cel asiatic oriental, negu-
ros şi strident; un suport mitologic al opoziţiei îl găsim în
soarta tragică a lui Marsias, jupuit de viu ca pedeapsă pen-
tru îndrăzneala sa de zeul învingător: „Pielea îi fu atârnată
într-o peşteră lângă Kelainai, în Frigia. Se spunea mai târ-
ziu că pielea aceasta începea să se mişte de parcă ar fi dan-
sat ori de câte ori se auzeau sunetele unui flaut din treastie
184 HYPERION
frigiană şi că rămânea neclintită când răsunau sunetele
maiestuose de kythară“ 27.
Întrecerea dintre Apollo şi Marsyas, marmoră din Man-
tineea, 350-320 î. Chr., Muzeul Naţional din Atena.
Cultul lui Apollo, reflectat de o lungă tradiţie euro-
peană, va fi un timp însoţit de cel al lui Dionysos, pentru
a fi detronat în în cele din urmă, cel puţin în accepţia lui
Nietzche privind epoca modernă, de acesta. Într-un fel,
prefigurându-l pe autorul Naşterii tragediei, celebra Anto-
logia palatină întocmită de Constantin Kephalas pe la anul
900 d. Chr., cu cele circa 3700 de piese comemorative (epi-
gramma) din epoca elenistică, romană şi bizantină, con-
semnează şi ea apusul gloriosului zeu. Într-una din aceste
piese întâlnim o evocare a oracolului delfic în vizibil pro-
ces de degradare :„Spuneţi-i regelui : curtea măiastră se
surpă-n ruină./ Stins e altarul lui Phoibos, cununa de lauri
e frântă./ Şoapta izvorului nu se mai leagănă. Murmurul
lui a secat“. Despre Dionysos şi muzica dionisiacă,mult
mai pe gustul, se pare, al vremurilor mai noi, vom vorbi
însă în numărul următor al revistei.
27 N. A. Kun, Legendele şi miturile Greciei Antice, Bucureşti, Editura
Lider, 1999, p. 36.
Eseu
Simona-Grazia DIMA
Prunci sau clienţi (II)
E
E rândul Celui blând să-l primească dimineaţa în vizită pe Bubi.
Acesta se poartă autoritar, are ceva de legiuitor pus pe fapte mari.
Cum ajunge la cabană, leagă firele de păianjen până le dă formă
de boltă înstelată, aruncă gunoiul ivit peste noapte şi introduce
câte un sul cu inscripţii în fiecare obiect, în aşa fel încât să alcă-
tuiască spectaculoase treceri de culoare lesne de urmărit pri-
vind din interior. Şi, într-adevăr, în focarul fiecăruia, un penat
insesizabil prelins din firida sa monitorizează întreg parcursul
zilei. Dar Bubi decide să facă o scurtă plimbare, pentru a putea
să se inspire, în fiecare decizie ce urmează s-o ia, din farmecul
locurilor. Contemplă râul, vegetaţia din lunci, conturul descris
de ploaie pe flori, cărări şi pietre. Când se întoarce, edificat, îl
găseşte pe Cel blând foarte liniştit şi zâmbăreţ în camera nea-
gră, cu storurile trase iar până jos. Împrejur, gunoi de grajd şi
lucruri vraişte, proaspăt purcese din obişnuita-i stare de inspi-
raţie aidoma somnului, întruna refăcută. Clipeşte fastuos din
ochiul plin de rouă şi de perle dizolvate. Se bucură nespus de
revenirea lui Bubi, îi sare de gât cu un oftat de uşurare. Împre-
ună refac ordinea, deşi planurile lui Bubi au fost date peste cap
şi trebuie să găsească, scârbit, întrebuinţări adecvate obiecte-
lor năstruşnice tocmai create de Cel blând, dar la sfârşit totul
e, după ei, splendid, începe să adie a măr copt şi amândoi se
trag câţiva paşi îndărăt să-şi admire opera. Cel blând e foarte
cuminte şi disciplinat acum, cât starea lui creatoare s-a ogoit
puţin, deşi se uită cam pieziş şi aşteaptă prima ocazie să fugă
înapoi în pat, unde să se rostogolească printre perini, cu miş-
cări de pisic alintat. Vor pregăti împreună micul dejun. Mâine,
când Bubi, din nou aflat în vizită, se va întoarce de la plimba-
rea de dimineaţă, îl va regăsi pe Cel blând privind inocent în
odaia răscolită, plinâ cu noi şi noi creaţii proprii, ivite de la sine.
* o poză din copilăria Celui blând. El era copilul cel greu, stă-
Într-o dimineaţă, un copil recent intrat în ucenicie la Bubi şi
la Cel blând se apropie exasperat de cei doi care îşi poartă dis-
cuţia de taină pe când seceră un lan de secară şi gesticulează
pasionat, în răstimpuri, cu spicele din mână descriind curbe
Eseu
mereu neaşteptate, graţie cărora, uimitor, tulpinile sunt rete-
zate rapid, apoi strânse, miraculos, mănunchiuri. „De ce nu
sunteţi trişti?“, îi întreabă. „Ştiu că sunteţi cuprinşi de furia
sfântă acum şi, totuşi, nu despre asta vorbiţi, ci despre cu
totul altceva!“ „Cum să fim trişti?“, răspunseră ei într-un glas.
„Tocmai ne gândeam la cele mai preţioase provizii ale noastre
de acasă, totuna cu gândurile care trebuie să se strecoare în
secara pe recoltată de noi acum. Suntem liniştiţi, iar dacă ne
va fura cineva ceva din beciul spiralat al locuinţei, îi vom ura
numai bine, iar bogăţia noastră încă va spori. Tristeţea noas-
tră este şi ea în lucru, deocamdată în cel mai ascuns loc de la
noi, depozitul-atelier, doar că am uitat cu totul de ea. Mai târ-
ziu, când vom face inventarul, vom ameţi la vederea baniţelor
cu bucate, dându-ne seama cât au sporit. Dar asta, să ştii, nu
ne va interesa mai deloc.“
*
Ucenicul, impresionat de discuţia cu cei doi învăţători ai săi,
murmură, pe drumul de întoarcere: este un loc unde cântă flu-
iere şi revarsă apă caldă norii care trec razant, în plin soare, la
un stat de om de pământ, aburoşi, apropiaţi şi, oriunde te aşezi,
un frunziş ca o lână răcoroasă te înconjoară, iar valuri îţi cli-
pocesc la glezne. Iar învăţătorii mei vor găsi în dulap lucruri
uitate, necunoscute din pricina unei tainice transformări, săl-
tând şi fluturând asemenea zmeielor. Vor fi de aur, pe chipul
lor se va scurge acea caldă ploaie, va fi bogăţie, dar pe ei nu-i
va interesa. Iar peste sute de ani chipurile lor vor fi înconjurat
pământul şi vor reveni aici în chip de statuete de aur curat, dar
pe ei gloria asta nu-i va interesa nici atunci.
*
Bubi şi Cel blând află, într-un album păstrat cu grijă în scrin,
tea într-un ungher, cu buclele lui de aramă călduţă vălurind,
şi mânca un nap găsit pe cărarea porcilor. Nu-i plăcea ideea
de a-l lăsa aruncat, de a-l părăsi, chiar dacă-l aflase în acel loc
umil, ocolit de protipendadă.
HYPERION 185
 Surprinzător întrucâtva, traseul său de plimbare favorit era
acest drum (fără asfalt) al porcilor, uitat, de culoare ocru-oranj,
bătut de razele amiezii. De o parte şi de alta a lui, asemeni unor
lampadare, luminau porcii, aflaţi la odihnă în coveţi special
meşterite pentru ei. Li se vedea numai creştetul capului, aveau
faţa acoperită de urechile mari precum nişte umbrele, iar spi-
narea li se dezvelea soarelui în întregime. De acolo Cel blând
se întorcea întotdeauna plin de învăţătură.
* cuviincioasă. Nimic ostentativ, nimic bombastic. Dimineaţa
Cel blând îşi luă al doilea nume Ionathan, în cinstea merelor roşii.
* trezeşte vrâstat de razele pătrunse prin geam, semn că a pri-
Dar Altul vorbeşte deodată. Pentru unii el este cel diferit, asu-
pritorul, cel ce vrea, cred ei, să-i folosească pentru ca să-i lumi-
neze cerul negru – când el, de fapt, n-are nevoie de nimic.
Cât se înşală aceştia crezându-l interesat doar să fie destulă
ceară pentru arderea lumânărilor omagiale în cinstea lui, ast-
fel încât (blasfemie!) el să poată dormi liniştit într-un hamac
de smalţ şi de faianţă, pentru că i-ar fi, altfel, greu să ţină ochii
deschişi, să încerce să înţeleagă prin calcule complicate bucu-
ria şi durerea unor fiinţe prea uşor de zdrobit, pierdute pentru
totdeauna şi îndepărtate în sâmburele intimităţii lor. Ce gre-
şeală, ce păcat, de-a dreptul delict al dulcegăriei faţă de sine,
vai, comit cei ce vorbesc astfel, în ignoranţa lor – căci el este
chiar cea mai ascunsă intimitate a lor, vorbind dintr-un (acum
aparent) Altfel ce-i va resorbi negreşit în autentica familiari-
tate, în Adevăr. Iar calculele complicate sunt ale lor. Aşa simt
cei doi, cu feţele mereu întoarse spre locul unde ar putea miji
dânsul, la capătul unei spirale, fascinaţi. În ciuda interpretări-
lor, oricâte s-ar da, venite din partea chelnerilor şi a eternilor
clienţi. Care strică până şi cel mai pur ţinut.
* nenorocos, căci, ori de câte ori o arată sau împlineşte, legiu-
Cel blând: „Când m-a privit, am ştiut că era din stirpea celor
convinşi că nu există lege, nici mântuire. Era chelneriţă şi îmi
întindea tremurând de duşmănie o tavă cu mâncare. Ochii i se
roteau în apa neagră a orbitelor abia stăpânindu-se să nu-şi ia
zborul, fluturi de mică dezintegraţi, în aer. I-am cerut pahare,
a venit cu ele şi le-a izbit de masă cu sunet de baros, apoi a ple-
cat. În urma ei, locul a rămas pustiu şi de sub pahare s-a ivit
un pământ erodat. Atunci l-am văzut pe El, Altul, departe, tre-
murător în densele pânze acvatice ale văzduhului opac, şi i-am
distins neîndoielnic doar burtica goală, înconjurată de braţele
mici, vesele, din deferenţă, ca să ne semene cât mai mult, şi l-am
auzit: <Voi, bubbli (am înţeles că numele era o gratulare pen-
tru noi –Bubi şi cu mine), jucaţi-vă îmbrăcaţi în togi răcoroase,
buchisiţi-vă rolul şi miraţi-vă de cuvinte. Dar există posibilita-
tea unei alegeri: să fii şi să rămâi copilul absolut, pruncul, sau să
te crezi client. Voi aţi ales deja, deci nu vă faceţi griji. Din apa
neagră a sorţii apar tot timpul măciulii nostime, fel de fel, dar
şi păpuşi rele – vor pieri curând. Poziţia şi recentele spuse-ale
lor nu vor avea nicio importanţă. Deci râdeţi, spuneţi-vă: cât
sunt de negricioase! Iar pe mine să nu mă căutaţi. Îmi văd de
treabă liniştit pe drumul satului, în bălegarul din groapa de
lângă drum, lent descompus sub ploaie.> La asta, am râs cu
lacrimi, pocnind cu paharele de masă.“
* ţii de încântare şi din partea legiuitorilor, şi din cea a groso-
La naştere, Cel blând nu ştia ce-i acela biciul pentru cai, lume
ori pământuri, el nu cerea nimănui nimic şi nici nu credea că
există obligaţii şi constrângeri.
* se va trăda pe sine însuşi. În deplină concordanţă cu propriul
186 HYPERION
Uneori, spre seară, Cel blând simte cum lumea alunecă în el,
aflat, constant, deasupra, vultur inatacabil şi febril. Elastic, cu
trup metalic, n-are nimic de prisos şi toate îi reuşesc.
Iar seara, când se ghemuieşte spre-a adormi, stelele dau din
cap a încuviinţare, iar în timp ce visează, afară are loc ceremoni-
alul uitării, încât nu va pierde nimic, cu visul. N-ai ce să-i repro-
şezi în somn, după cum nici nu poate fi deosebit de o plantă,
fiindcă îl veţi vedea trecând, la trezire, printr-o metamorfoză
arată ciufulit, leit floarea botezată de el soare împământenit. Se
mit legea. Mai mult, conştient că există o certitudine: undeva,
într-un loc sigur, ea e sortită păstrării cu nădejde în mâinile
lui. Caută să observe dacă i-a căzut vreun fir de păr prin somn,
dar, vai, nu află niciunul, căci a fost trimis un porumbel să i le
culeagă pe când visa, iar acum stelele mai lansează un rând de
raze spre el, ca să-l întărească, este bine, toate îi reuşesc, fără
a şi-o dori neapărat.
*
Alteori Cel blând stă pe sofa şi simte cum orice întrupări,
icoane-ale vieţii şi lumii, pleacă din el şi nu le mai poate reţine
corect contururile. Stă sub pătura lui violet. Fuzionat cu un ceva
dansant, vibratil, emite roiuri de unde, însă, vai, se teme – nu
cumva Altul vorbeşte acum prin el? Nu cumva, imatur încă, el
e ţinut doar ca un anonim de geniu menit acţiunii de cunoaş-
tere minoră întreprinsă de atotputernicul Altul, divertismen-
tului său, aşadar, legat inclusiv de cercetarea legii? Intuiţia îl
linişteşte, însă: cunoscătorii ei desăvârşiţi nu-l uită niciodată, îl
păstrează cu grijă în evidenţă, până la momentul potrivit acţiunii.
Iar el poartă sacrosancta lege, fidel, crezându-se totuşi
itorii sunt plecaţi, şi atunci el e dator să-i păstreze legitimita-
tea, atât în nume propriu, cât şi în al celor absenţi. Pe aceştia e
legat să nu-i uite niciodată, să le simtă necurmat prezenţa, să
le vadă noaptea chipul.
Dacă ar dori să o prezinte puţin diferit, într-o altă ipos-
tază, mai blândă, însă uşor vulgarizată, s-ar ivi îndată autorii
ei şi l-ar admonesta ca pe un necunoscut, de parcă nu ei i-ar
fi încredinţat-o. Atunci i se trezeşte simţământul că e vrednic
de ea, că este unul dintre puţinii ei iubitori, deci continuă s-o
aplice devotat, evitând orice aparenţă lacunară, dar şi ciocni-
rea cu adepţii versiunii ei mai rudimentare. Îşi potriveşte expli-
caţiile în aşa fel încât să trezească pornirile cele mai bune ale
celor grosolani, pentru ca ei să se convingă, fiind cu blândeţe
traşi pe sfoară, că legea e a lor (deşi, eternă, ea nu poate apar-
ţine de fapt nicicui) şi s-o accepte în integralitatea ei, chiar dacă
o percep numai în beneficiu personal, în cea de a doua înfă-
ţişare a ei, mai laxă şi mai schematică, potrivit lor. În pofida
acestui fapt, el evită orice concesie, ca şi acreditarea iluziei că
s-ar afla în stadiul de copilărie a meseriei, ins timorat, aparent
lipsit de împrospătare şi susţinere din partea prietenilor săi de
fond, legiuitorii. Astfel că luptă şi în continuare să aducă, pe
cât îi stă în putinţă, simplificări legii, s-o păstreze sobră, dar
şi s-o facă mai plăcută, într-un mod care să smulgă exclama-
lanilor, deopotrivă, a celor plecaţi şi a celor prezenţi, în egală
măsură, iar, astfel, el se va defini în calitate de agent legitim al
ei, desemnat s-o înfăţişeze drept un apanaj al belşugului, şi nu
Eseu
crez, va rămâne copilul bronzat, îndărătnic, bine hrănit cu înţe-
lepciune şi cunoaştere.
* la ureche o frântură de frază: <Cum mai merge cu halterele?>
Când legiuitorii se întoarseră, îl găsiră pe Cel blând, ales să-i
reprezinte, încă mai copilărit, înfăşurat în blană miţoasă, ieşind
de-a buşilea dintr-o colibă semisubpământeană de piatră. În
jurul lui păşteau vitele satului, iar oamenii munceau liniştiţi.
Atunci legiuitorii făcură o haltă, conteniră o clipă din umble-
tul buimac prin lumea largă şi se rugară, un pic ruşinaţi de for-
malismul lor, în biserica răcoroasă, unde vinul se oţetea încet
şi uşa scârţâia, îşi spălară machiajul în mici mojare şi vorbiră
scăzut între ei cum că blana de pe umerii copilului păstrător al
legii nici nu e urâtă, la urma urmei, şi nici nu semnifică vreun
regres în preistorie ori barbarie.
Fiindcă am uitat să spunem, menţionăm acum că satul
Celui blând avea de jur împrejur o biserică. Zidurile ei imense,
crenelate îndeplineau rostul unei cetăţi de apărare, iar înăun-
tru, pe timp de pace, pe un anume coridor, se duceau provizi-
ile de hrană, la un însărcinat special. Oamenii veneau acolo în
mulţimi, însoţiţi de copii, căruţe, câini.
* în nuanţe roşii, sub vântul/ impetuos, deodată-s ars, sunt ars,
Dacă treci prin satele convertite în staţiuni de odihnă, suave
resorturi, vei putea zări penaţii şi pe Cel blând în mijlocul lor,
toţi cu rucsacul în spate. Îşi înalţă cortul, îşi transportă merin-
dele cu barca, peste râu, cotrobăie prin ungherele barajelor,
unde găsesc negreşit mici dughene. O nouă colonie prinde
viaţă odată cu descinderea lor în pământ uitat. Numai câţiva
ştiu vag că trebuie cu orice preţ să vină aici şi să se facă uitaţi.
Iată-i în plină activitate, cu un soare propriu în mijloc, în timp
ce soarele celălalt face lucrul de toată ziua.
* tre, surd şi orb la şuieratul balaurilor şi la priveliştea sirenelor
Ucenicul nimereşte întâmplător într-o piaţă, unde vede cu stu-
poare că maeştrii lui, Bubi şi Cel blând, fiecare în alt punct, ca
şi cum nu s-ar cunoaşte, vând mere Ionathan, îmbrăcaţi simplu,
aproape rustic. Aleargă la Bubi, disperat: „unde-s mâinile tale
moi, sidefii, cu brăţări de jad, mâinile tale care făceau aerul bun,
încât nu se mai putea întâmpla nimic potrivnic? Unde-i vocea
ta, scăzut foşnet de frunză, ciripit de mierlă, fină mlădiere-a
lăcustei? Urli răguşit: <Hai la mere! Hai la mere!> M-ai răvă-
şit cu totul, faci să mi se tulbure toată învăţătura ce mi-ai dat-o
până astăzi.“ Bubi îi răspunde, în timp ce surâde afabil unei
perechi interesate de mere: „prostuţule, să ştii că aşa vorbim
noi uneori ziua, dar învăţătura noastră-i a nopţii. Intactă, nu
dispare, e îngropată-n zi.“
Ucenicul se lumină la faţă şi plecă încântat, nu înainte de
a-şi nota în carneţel noua învăţătură (nu-i scapă nici iubirea
disimulată a lui Bubi, exprimată codificat): „adresat cu <pros-
tuţule>, ceea ce înseamnă <curând vom fi cu toţii împreună
la prânz>.“
Alte notaţii din carnetul Ucenicului: „azi magiştrii mei
s-au dus la marele han ţinut de excelentul hangiu Nunuş Tăr-
chy, somitate a locului: el îi ţine pe toţi confraterni, în pace şi
curiozitate. În fiecare seară pot fi văzute încărcături de brânză
fabuloasă intrând pe gurile hanului. Pe maeştrii mei, îmbră-
caţi în mătase, cu funde mari la gât şi încălţaţi în opincuţe bune
pentru fugă, i-a atras într-un ungher, la masa rezervată inti-
milor săi, unde au vorbit 34 de minute şi 7 secunde. Cu mâna
lui le-a adus paharele – păreau de sticlă ordinară, dar erau din
cristalul cel mai fin. Maeştrii mei sunt făpturi de o supremă
Eseu
gingăşie, dar eu le cunosc puterea, vedeam cum le joacă muş-
chii sub mătase. Cred că şi hangiul ştia, pentru că mi-a ajuns
Iar magiştrii mei torceau ca pisicuţele şi mâncau soteul de hribi
cu tacâmuri simple, de fapt din argint, şi se băteau încântaţi
pe burtici, apoi se acopereau cu pături miţoase, lăsate pentru
cunoscători într-o nişă lângă masă, glumeau şi se alintau, iar
eu eram uimit la culme: parcă nu erau ei aceia care, după masă,
aveau să se ia la întrecere printr-o pădure fioroasă, ce greu îmi
va fi pe urmele lor, ducându-le hăinuţele în casete, pe când ei
gonesc chiuind şi râzând, în opinci şi în tricourile pe care le-au
avut tot timpul sub mătăsuri, pezevenghii, iar hangiul şchiop
îşi acoperă degeaba tatuajul de pe braţ, oare ce vor ei să mă
înveţe de data asta? Cred că acum cuvântul e <veghe>“, notă
repede în carnet Ucenicul.
*
Bocetul Celui blând, şoptit lui Bubi, în colţul indigo al came-
rei, la apus:
Pare să înflorească ceva,/ Se-aude-un ceai în clocot,/ Eu ies
în poarta casei/ Cu spini şi mărăcini/ zbătându-mi-se-n păr,/
/ Să mai însemne cuvintele ceva?/ Nu ştiu, dar furia sfântă/ Pe
toate le păstrează-n viaţă.
După audiţie, comentează Bubi: „Lasă, nu mai pune la suflet,
îţi voi povesti despre vecinul meu Alexis Donea. Considerat
pe nedrept un snob, numit de prieteni şi cunoscuţi Aloysius
Donai, iar de rusticani Luţi Donete, călca vârtos prin râu de-a
curmezişul. Se zvonea că ar fi fost învăţăcel la penaţi, „benefi-
ciind deci de o educaţie aleasă“, ştii cum se spune, convenţio-
nal, prin târg. Mergea absolut nepăsător, se fofila printre pie-
cu solzi roşii, împodobite cu ghirlande, mergea cu ochii mari,
catifelaţi, cu mâna uneori ridicată, astfel încât soarele să treacă
lesne prin ea, adevărul e că penaţii mai greşesc şi ei, îl părăsi-
seră în copilărie, îl neglijaseră pur şi simplu – a fost singur un
timp, deci n-aş putea să afirm că sursa întregii învăţături a lui
Alexis e cunoscută ori că devenise publică, dar el, ca şi mine,
ştia perfect despre ce e vorba, de aceea ridica mâna spre soare
şi se uita atent la prundiş înainte de-a face un pas.
Ducea la gât o punguţă deosebit de preţioasă, fiindcă penaţii
îi lăsaseră în ea, fiecare, câte un fir auriu. Era atent la culoarea
hârciogilor care ţâşneau printre arbori. După ea ghicea viitorul,
vremea şi primejdia. Astfel, semne se adunau mereu în blana
unor animale sau în ciupercile încleştate pe scoarţa copacilor,
spre a iradia şi a fi captate. Acum, în mijlocul râului, Alexis se
strecoară printre pietre. Are să ţină minte numărul şi poziţia
lor. Râul tânjeşte să-l ia cu el în aval, dar, de data asta, Alexis
nu e de acord să se lase dus. E capricios şi încăpăţânat. În loc
de cutie pentru păstrat alimente are un fier de călcat, negru,
un piglais, pe care îl trage după el pe sol şi-l aruncă uneori de
stânci când e nervos. Dar treaba lui e să se strecoare agil prin-
tre pietre cu piglaisul pe urme, alcătuire luminoasă, trainică şi
liniştită, obiect frumos chiar şi neîmpodobit în mod special.
Scrie undeva, într-o cărticică, despre diplomaţia crescândă a
lui Alexis. „Cred că undeva pe aici, dragă Cel blând“, zise Bubi,
făcând un gest larg spre vastele întinderi sălbatice, „se ascunde
obârşia învăţăturii lui Alexis, pe care noi doi suntem datori să
o cunoaştem, trecând peste uzuala discreţie.“
*
HYPERION 187
 Bubi şi Cel blând se odihneau într-o seară în sufragerie pe o
canapea, sub cergi de lână. Ucenicul şedea în colţul opus al
camerei, ghemuit sub un ficus opulent. Se lăsa întunericul, astffel
încât se întrezăreau doar mâinile celor doi, albe şi transparente,
intersectate în dans între obrajii lor, printre argumente şi expli-
caţii vijelioase. El ştia că aceste noduri albe, învârtejite, deasu-
pra cergilor violet, uriaşe, aidoma curenţilor marini, înseamnă
o discuţie de taină şi un nou concept crucial.
Deodată afară trece pe lângă geam o umbră mare, mătă-
soasă şi cântă:
Nu-ncepe toamna poemul,/ Nu-ncepe toamna să cânţi,/
Dormi şi ascultă,/ Căci arborii-s frânţi./ Nu-ncepe ce-i firav/
Când vine urgia,/ Nu creşte copilul/ Cu oasele moi/ În frigul
noptatic,/ În urna de ploi,/ Şi lasă pe mâine,/ Căci arborii-s frânţi.
După ce cântecul se sfârşi, Ucenicul, aproape adormit, îşi
auzi magiştrii chicotind. Cel blând, cu degetele înfipte în câr-
lionţii de aramă caldă ai lui Bubi, tocmai spunea: „Bine că sti-
hiile aerului sunt lăsate să cânte, căci nu întotdeauna se poate.
Înseamnă că timpu-i prielnic imaginilor frumoase. În satul nos-
tru nu-s gratii la ferestre, nici închisori, apa de băut se aduce
din munţii vecini, iar aceste imagini frumoase cultivă un senti-
ment de cinste şi ordine. Dar eu, personal, pe o astfel de vreme
ploioasă, îmi iau revolverul, încalec pe catârul încărcat cu pro-
vizii şi mă duc la cabana mea din munţi ca să-mi termin ope-
rele începute. Adaug anexe, nuanţe, versete la culegerea de
legi elaborate mai demult. Lucrez sub bubuitul şi clăbucii fur-
tunii, scot când şi când mâna pe geam şi ating inima norului.“
Ah, maeştrii mei nu ştiu decât să stea la taclale, mi-e cam
teamă să nu fie surmenaţi, se jeluia în sinea lui Ucenicul, gri-
juliu. Dar Bubi îi auzi gândul şi-l mustră: „Mai bine te du la
cuhnie, unde ai lăsat o grămăjoară de gunoi între bufet şi uşa
de la cămară, din cauza jindului tău după învăţătură, de care
faci atâta caz.“
* şi mai tare.
„Ce fel de copil erai?“, îl întrebă Ucenicul pe Bubi. „Nu ştiam
nimic, iar lucrurile se făceau fâşii, fâşii, când mă apropiam de
ele, de aceea un timp am crezut că există ceva rotund şi întreg
numai în mintea mea, că e închipuit, deci trebuie să-l pun pe
fugă. Apoi mi-am dedicat viaţa aflării acestui lucru întreg şi
rotund, deloc ireal.“
* ţigănie. Când vin, se fac atracţia cartierului. Prima oară, au fost
După ce le povesteşte nepoţilor săi, peste ani de zile, aceste
întâmplări, Ucenicul le mai spune şi următoarea snoavă,
mângâindu-şi barba căruntă: „într-o zi, când făceam curat în
jurul casei magiştrilor mei şi adunam merele stricate căzute din
pomi (ştiţi că le eram ucenic şi, din proprie iniţiativă, menajer),
i-am văzut plutind pe o mlaştină, susţinuţi de nuferi translu-
cizi. Când Bubi a râs cu poftă, i-am zărit strungăreaţa hazlie,
o, ce hazlie strungăreaţa!“
* Cine vorbea cu aceşti bătrâni afla de o bucurie aproape crudă:
O insulă de nămol se înalţă în noapte: e leit o perlă
maroniu-vineţie, din vârf i se desfac cărări argintii, pline de
crabi adormiţi cu trandafiriii lor cleşti îndreptaţi spre vale. Deo-
dată vârful dâmbului de noroi creşte şi creşte, făcând miere şi
spume, iar dinăuntru apare, în volute calme, Bubi, cu capul ple-
cat, cu buclele de aramă caldă acoperindu-i chipul de culoarea
cărnii de vişină tânără. El cântă la o harfă de metal, argintie şi
grea, lucrătură trainică, nemţească, instrument bun şi uitat, găsit
chiar cu o zi înainte într-un dulap cu miezul siniliu. Intrând
188 HYPERION
în el, în acea mobilă străveche, ce se cerea verificată, Bubi şi-a
simţit lăbuţele răsfirate pe o plajă prietenoasă şi, de bucurie, a
şoptit o frântură de melodie arhaică. La început harfa a scos un
sunet botocăit, ritmic, dar hurducat, părea o maşină de cusut
de pe timpuri, din băbălug, dar asta numai la temelia ei, unde
apa face băltoace şi prundiş i se aglomerează din abundenţă
între piloni. Căci sus, unde metalul sclipitor ţese o horbotă, se
aud foşnete de brazi. Bubi se îndreaptă spre acel peisaj montan
cu cerul senin, îi vezi braţele descriind mişcări curbilinii, pale
de foc roşii, stacojii, vişinii îi ţâşnesc din palme.
În răstimpuri îşi rotunjeşte mâinile căuc, are capul întors
de la privitor, acolo unde nu vede nimeni. Şi se înalţă Bubi în
cerul ce-l atinge cu gustul dulce al fierturii sale negre, iradiante,
ca de mac, spre a descinde pe stelele pietroase, dantelate. Ajuns
în casa lor uscată, ferită de furtuni, Bubi îşi trage sufletul, în
vreme ce valul dens, dulce şi negru al nopţii îi mai linge talpa
unui picior. Şi-l trage şi pe acela şi nu se mai vede nimic, Bubi
odihneşte în casa stelelor. Asta a fost ieri, când a găsit harfa. A
coborât dintre raze, din fidelitate faţă de publicul său, iar azi,
pe insula de noroi, cântă.
*
„Ce visezi când ai coşmaruri?“, îşi aduce aminte Ucenicul că-l
întreba pe Bubi. „Visez un pat colcăitor de noroi, cu vine mul-
ticolore, iar pe mine apropiindu-mă în fugă; atunci mă apuc să
scormonesc nerăbdător, cu frică şi speranţă, şi aflu în pământ
mâini de păpuşi pierdute de trup, de un roz crud, cu palmele
deschise şi degetele clar conturate, aşteptând un dar.“
*
Prin lanul aprins trece Bubi cu capul plecat, noaptea sferică îl
poartă cu tot cu lan, împroşcându-l cu stropii ei fierbinţi, Bubi
înainte, cu buclele înroşite de la foc, dar lasă în urmă un aer
albastru, o briză răcoroasă, iar lanul aprins, în spate, e gata să
se stingă urmându-l sau, neluându-l în seamă, să se aprindă
*
Localitatea de reşedinţă a lui Bubi şi Cel blând acoperă un vast
teritoriu, de sus, din zona intelighentsiei şi a high-life-ului, tre-
când prin ceea ce arată a oraş, cu terase în aer liber, apoi prin
întinderile cultivate cu grâne, cuprinzând şi dealuri cu pensi-
uni, până la cartierul unde ei doi îşi au reşedinţa de iarnă, în
înconjuraţi de feţe rele, bănuitoare, de mâini dornice să-i sco-
tocească. Dar curând riveranii şi-au uitat pornirile şi au fugit
spre casele lor, de unde au apărut cu ceea ce credeau că le-ar
plăcea noilor veniţi: care cu brânză de burduf, care cu borcane
de untură, unii cu struguri, alţii cu pui fripţi. Vara, când cei doi
sunt plecaţi, bătrânii se adună la sfat şi vorbesc despre ei ca de
mascota irezistibilă a comunităţii. „Ceea ce ne chema-nspre
ei era bucuria. Dar fără să ne-o dorim, fără să ne înduioşăm.“
„Prezenţa lor ne făcea de la sine bucuroşi, era ca o lege, când
intrai în raza ei nu aveai de ales decât să te bucuri. Iar acum,
când nu-s aici, ne simţim la fel de bine. Asta nu înseamnă că
nu-i dorim printre noi, ci că nu persoana lor ne captivează, pe
ea am şi uitat-o sau poate am absorbit-o. A rămas din ei, nea-
tinsă, oricând recognoscibilă în noi, bucuria. Putem fi oare
învinuiţi de cruzime şi ingratitudine?
(Va urma)
Eseu
 Cinema
Raluca FARAON
Ochiul care supraveghează – de la
Peeping Tom la orbul cu drezina
A
Arta cinematografică ar putea fi numită cu titlul unei cărţi
de Elias Canetti: Jocul privirilor. Regizorul priveşte, prin
intermediul operatorului, implicit, al camerei cu care con-
trolează desfăşurarea evenimentelor, spre o lume pe care o
creează cu ajutorul unei echipe complexe: scenaristul, direc-
torul de imagine, directorul artistic, actorii, compozitorul,
editorul şi mulţi alţii. Privirea regizorului autor sau a celui
cu viziune artistică, posibil, ce se configurează într-o operă,
este una asumat creatoare, aceasta veghează nu numai asu-
pra semnificaţiei lumii/ condiţiei umane sau artei, prin film,
dar se îndreaptă şi spre sine, depăşind simpla înregistrare a
unui joc de scenă, ca în teatrul ce oglindeşte, generic, viaţa.
Filmul nu este viaţă, chiar şi atunci când, proiectat, presu-
pune trăirea în comun a emoţiei în sala de cinematograf a
spectatorilor, pentru că lipsesc actorii care joacă în direct.
Sau nu este mai mult decât e literatura, doar că aceasta din
urmă e o artă a solitudinii atât în procesul creării ei, cât şi
al receptării. Din acest punct de vedere, autoritatea regi-
zorală în cinema este mai accentuată şi mai asumată, toc-
mai pentru că produsul finit – filmul – este definitiv rea-
lizat, nu reprezintă o creaţie în mişcare precum în teatru,
care se va pierde, din cauza efemerităţii ei de principiu:
spectacolul de teatru trăieşte doar cât există spectatorul
din sală. Regizorul de film priveşte precum un artist indi-
vidual, deşi are nevoie de o echipă întreagă, fiecare cu pri-
virea sa specializată; el le adună, aceste priviri, le selectează,
dar filmul, în final, va dăinui în timp, dacă privirea/ vizi-
unea sa, în esenţă, este operă de artă. De aceea, se poate
vorbi de arta unui Fellini, Tarkovski, Bergman, Kurosawa
şi atâţia alţii, precum se vorbeşte de opera vizionară a unor
Eseu
mari scriitori sau artişti plastici: viziunea, mentalitatea lor
pot fi apreciate, comentate, clasificate pentru că filmul dăi-
nuie prin accesul nelimitat la obiect, prin vizionare. Acesta
este primul tip de mimesis în cinema: realitatea este imitată
prin punerea în mişcare a unei viziuni regizorale, la care
se adaugă un al doilea tip de mimesis care e imitarea vieţii,
prin intermediul actorilor 1. Actorii privesc, la rândul lor,
se inspiră din modele reale, oameni obişnuiţi, alţi actori
sau se topesc complet în identitatea personajelor. De ase-
menea, se privesc între ei, realizând acea dinamică specială
care e iluzia vieţii în cinema. În fine, spectatorul priveşte
spre ecran. Îi va provoca acest efort un alt carusel de pri-
viri sau se va opri la terminarea filmului – depinde de fie-
care individ în parte. Un film mare obligă la o schimbare
de perspectivă sau măcar la problematizarea unor teme la
fel de importante în literatură sau filosofie. De asemenea,
suscită privirea spre carte, spre alte filme şi, nu de puţine
ori, interiorizează privirea, obligă la confruntarea specta-
torului cu sine. Uneori, ochiul regizoral filmează eveni-
mente care reprezintă turnarea unui film (mise en abîme)
sau, alteori, există chiar referiri la filmul în sine pe care spec-
tatorul îl urmăreşte (Barton Fink al Fraţilor Coen), adică
o privire în oglindă. Trebuie amintită şi privirea savantă,
în cinematograful de autor de tip postmodernist, îndrep-
tată spre alţi regizori, sub forma aluziei culturale, a paro-
diei sau pastişei. Tarantino, Fraţii Coen, Woody Allen, dar
nu numai, sunt exemplari în acest sens. Totodată, privi-
rea în oglindă se accentuează prin elementele de autore-
1 Lukács, G, Estetica, vol. II, cap. Cinematografia, Editura Meridi-
ane, Bucureşti, 1974, pp. 430-431
HYPERION 189
ferenţialitate (Coen, Allen, Kusturica ş. a.). A şaptea artă,
cu toate limitele sale, date mai ales de aspectul comercial,
inevitabil, face parte azi din realitate, mai mult decât orice
altă artă. Aşadar, trebuie amintită privirea personajului din
film care se uită la un film (în sala de cinema sau la televi-
zor), activând toate privirile de care am amintit. Un joc al
privirilor ca un perpetuum mobile. O metaforă a existenţei.
Camera care se fixează pe chipul unui actor al cărui perso-
naj, confiscat total din realitatea înconjurătoare, priveşte
spre scenă (ca Marco în Vorbeşte cu ea de Almodóvar) sau
spre ecran (Cecilia în Trandafirul roşu din Cairo de Woody
Allen) reprezintă esenţa acestui tip de privire cinematică,
presupunând iluzie, evadare în imaginar, emoţie şi empa-
tie cu artistul care a creat pelicula.
Dar privirea presupune şi altceva decât participarea,
temporară, la un spectacol de viaţă, de fantezie, de emoţie.
În general, jocul privirilor din cinema reprezintă coerenţa
dată de solidaritatea unor eforturi de creaţie şi de receptare,
care conduce la comunicarea specifică din cadrul actului
artistic, de la regizor/ actori la spectator. Uneori, ochiul
(simbol predilect al percepţiei intelectuale2) devine agresiv,
dominator, iar privirea se transformă în supraveghere. Am
ales doar câteva filme în care personajul principal/ secun-
dar interpune între realitate/ celălalt şi privirea sa un obiect
care imită ochiul uman (aparat de fotografiat, binoclu, lor-
nion, lunetă, cameră de luat vederi) şi prin care se proble-
matizează rolul privirii în cultura vizuală. Ochiul fotogra-
fului în Fereastra din spate (1954) de Alfred Hitchcock şi
în Blow-Up (1966) de M. Antonioni, ochiul operatorului/
regizorului în Peeping Tom (1960) de Michael Powell şi în
Truman Show (1998) de Peter Weir, reprezintă figura voye-
urului care încearcă sau chiar schimbă realitatea înconju-
rătoare. Ochiul îndrăgostitului voyeur în Un scurt film des-
pre iubire (1988), care reia episodul şase din Decalog, de K.
Kieslowski, surprinde alt tip de supraveghere, cu implica-
ţii filosofice şi prin care se problematizează distincţia din-
tre ochiul minţii şi ochiul sufletului. Acestea ar fi abor-
dări grave, poetice. Supravegherea prin ochiul camerei de
luat vederi are şi conotaţii satirice, comice în Marea hoi-
năreală (2000) de Fraţii Coen şi în Final ca la Hollywood
(2002) de Woody Allen.
2 Chevalier, J, Gheerbrant, A, Dicţionar de simboluri, vol. II, Editura
Artemis, Bucureşti, p. 362
190 HYPERION
„Fotografia este inventarul mortalităţii“ 3, ceea ce sur-
prinde fotograful e încremenirea unei persoane într-un
timp dispărut. Poate nu întâmplător, personajele din Fereas-
tra din spate şi Blow-Up sunt fotografi şi investighează, prin
intermediul fotografiei – al imaginii dezantropomorfi-
zante în sine4 – o crimă. Crima e metafora a ceea ce repre-
zintă arta fotografică: încremenirea în timp, adică moartea,
unei clipe, respectiv, identităţi. Filmul şi fotografia au în
comun imaginea. Doar că fotograful, „precum un colec-
ţionar, este animat de o pasiune care, chiar şi când pare
a fi la adresa prezentului, este legată de un simţ al trecu-
tului“ 5. Filmul lui Hitchcock pune problema supraveghe-
rii prezentului (doar prin faptul că protagonistul fuge de
trecutul recent, în care deţinuse controlul absolut asupra
realităţii) prin intriga tensionată a unui policier: fotogra-
ful angajat al unei publicaţii de investigaţie jurnalistică, L.
B. Jefferies (James Stewart), este imobilizat la domiciliu
(are piciorul în ghips, ca urmare a unei activităţi riscante
de urmărire) şi, din dorinţa de a nu se simţi inutil, conti-
nuă ceea ce face de obicei, să urmărească, fie privind direct,
apoi, prin intermediul obiectivului aparatului de fotogra-
fiat, activitatea vecinilor din imobilul de vizavi. Activita-
tea aceasta este un simulacru al meseriei sale, se iscă acci-
dental şi nu este motivată decât de hazard şi de claustrarea
impusă de condiţia fizică. Tot filmul este centrat pe claus-
trare (aşa cum e timpul în imaginea încremenită de foto-
grafie): niciun cadru nu dezvăluie spaţiul exterior, numai
ferestre cu frânturi de interioare, curtea dintre imobile şi
camera protagonistului. Voyeurismul este motivat prin
dorinţa, aparent justificată, de a descoperi adevărul. Pri-
vind îndelung, personajul ignoră arbitrariul, dar şi con-
textul precis al unor alegeri care nu e cuantificabil prin
ceea ce se vede în exterior. Dovada e faptul că se va înşela
în ceea ce priveşte pe vecina singură, care, aparent, după
nişte întâlniri erotice eşuate, e gata să îşi pună capăt zile-
lor. Nu are importanţă că are dreptate în ceea ce-l priveşte
pe vecinul ce şi-a omorât soţia. Problema de fond rămâne:
nu există niciun motiv de a viola intimitatea celuilalt. Cla-
ustrat într-o situaţie existenţial delicată (nu e doar imobi-
lizat în scaunul cu rotile, dar şi în emoţie, pentru că fuge
de responsabilitate în relaţia cu iubita sa), încearcă să redi-
recţioneze privirea dinspre viaţa şi sufletul său către viaţa
altora. Simţind că nu are control asupra corpului, asupra
deciziilor în meserie şi cuplu, orgolios, îşi îndreaptă ochii
spre viaţa, receptată trunchiat, a vecinilor. Ceea ce trăieşte
el în camera sa e relativ; aşa este şi existenţa prin interme-
diul ferestrei (obnubilată de obiectul extern care e aparatul
de fotografiat, prin teleobiectivul camerei). Doar că vanita-
tea celui care crede că oglindeşte realitatea prin fixarea în
imaginea încremenită a fotografiei pe hârtie ascunde un
gol de afect şi un tip de raţionalizare discutabilă. Poate cel
mai bogat în semnificaţie film al lui Hitchcock, Fereastra
din spate problematizează nu numai ambiguitatea sensului
3 Sontag, S, Despre fotografie, Editura Vellant, Bucureşti, 2018, p. 78
4 Lukács, G, ibid.
5 Sontag, S, op. cit., p. 85
Eseu
privirii care supraveghează realitatea, din perspectiva foto-
grafului, dar şi a cineastului. Într-o scurtă apariţie cameo,
Hitchcock interpretează rolul unui reparator de ceasuri,
în camera compozitorului. Compozitorul e o sugestie a
creatorului; Hitchcock se aşază, aparent umil, în postura
unui artizan, dar care are puterea de a „repara“, adică de
a face să funcţioneze un instrument ce oferă iluzia vieţii:
şi acesta nu e ceasornicul, în plan simbolic, ci însuşi fil-
mul pe care îl creează. Realitatea ca iluzie prin prezenta-
rea claustrată şi claustratoare; privirea care nu e o alegere
decât aparent raţională, dezvăluind, mai degrabă, com-
plexe, frustrări şi un tip de control discutabil din punct de
vedere etic – sunt nuanţe interogative ale unui film atipic
regizorului britanic. După ce va fi dovedit că nu s-a înşe-
lat cu privire la supravegherea vecinului criminal, aruncat
de acesta pe fereastra camerei unde locuia, Jeff va fi com-
plet imobilizat, ceea ce înseamnă, oarecum, o şansă de a
se confrunta cu sine şi cu problemele vieţii sale, pe care
încercase să le evite.
Filmul lui Antonioni pune altfel problema ochiului care
supraveghează, în contextul alienării societăţii, întâmplă-
tor cu locaţie precisă: Londra anilor revoluţiei sexuale. Ali-
enarea e o temă recurentă la Antonioni şi asta se observă
prin surprinderea unor gesturi lente ale indivizilor sau a
încremenirii feţelor (mai ales la concertul rock), a moti-
vaţiilor aparent ilogice, tensionate ale lui Jane (Vanessa
Redgrave) care se teme de expunere publică prin fotogra-
fiile în care este surprinsă cu un bărbat în vârstă într-un
parc. Alienarea se dezvăluie nu numai prin imaginea cine-
matografică, stilizată estetic, ci şi prin simbolistica apara-
tului de fotografiat. Ea evidenţiază stranietatea existenţei,
a relaţiilor în societate şi cuplu (imagine care sintetizează
viziunea regizorală, dar care ne parvine prin ochiul foto-
grafului Thomas – David Hemmings). Protagonistul este
un fotograf de artă, ocazional, lucrează cu modele, arogant,
agresiv, mult prea sigur pe menirea sa. Spre deosebire de
filmul lui Hitchcock, aici sunt expuse fotografiile pe care
le realizează Thomas (în exterior sau în studio), alb-negru,
e un proces complex şi gradual al obţinerii acestora: selec-
ţia modelului sau a ambientului, actul în sine, developa-
rea în camera obscură şi expunerea. Cât timp lucrează cu
modele în studio, Thomas este agresiv în intenţie şi compor-
tament, aparatul de fotografiat transformă corpul în obiect
estetic, îl dezumanizează şi îl depersonalizează. Alienarea
este sugerată prin flash-urile concomitente care par că vio-
lează, într-un raport de putere inegal: fotograful stăpâneşte,
Eseu
controlează corpul femeii întinse pe podea. Subiectivita-
tea văzului presupune, în fotografie, nu selecţia realului,
ci rearanjarea lui. Aşa cum aranjează el corpurile femei-
lor, le obligă să stea cu ochii închişi pentru o fotografie de
artă, la fel va încerca să interpreteze realitatea, prin inter-
mediul imaginii de tip fotografic. Thomas deduce, deve-
lopând nişte fotografii, că a avut loc o crimă. Suspiciunile
par să îi fie confirmate când femeia pe care o fotografiase
întâmplător îl caută, încearcă să îl seducă pentru a-i fura
filmul nedevelopat. Mai mult decât atât, reîntors în parc, i
se pare că vede cadavrul. Se pune problema în felul urmă-
tor: vrea Thomas să descopere circumstanţele unei pre-
supuse crime în vederea deconspirării criminalului? Evi-
dent, nu. Nu anunţă poliţia. Şi atunci? Nu face parte şi el
din alienarea generalizată, o victimă a dorinţei de con-
trol care, în final, aneantizează sensul profund al demer-
surilor umane, mai ales al celor pretins elitiste? În finalul
filmului, deşi are aparatul de fotografiat la el, nu imorta-
lizează un grup de mimi care se prefac a juca tenis, ino-
cenţi şi frumoşi în dezinvoltura lor. Intră în joc doar. E un
final ambiguu: ori Thomas realizează că viaţa contează şi
nu fotografia, ceea ce e un început de revenire a lucidită-
ţii, ori, dimpotrivă, alege doar ceea ce e macabru, sordid
din existenţă, cu iluzia că are în demersul său, de partea sa,
factorul estetic, altfel spus, în aventura sa de a căuta fru-
museţea/ adevărul, Thomas face ceea ce fac toţi fotografii:
maschează „confuzia despre adevăr şi frumuseţe pe care
se fundamentează întregul demers fotografic“ 6
În filmul lui Michael Powell, Peeping Tom, voyeurul nu
numai că supraveghează, violează intimitatea celuilalt, dar
ajunge să ucidă ceea ce supraveghează, cu o lamă ascu-
ţită ascunsă într-un picior al tripodului al unei camere de
luat vederi. Este mai puţin important thrillerul, conside-
rat de critici mai bun şi mai de impact decât Psihoză al lui
Hitchcock, apărut în acelaşi an, anticipând toate grozăvi-
ile cu psihopaţi de azi, aparentele justificări ale psihopatiei
prin relaţia traumatică a individului cu tatăl. Şi mai puţin
important e faptul că nu a fost înţeles în anul premierii, nici
ulterior, că regizorul şi-a încheiat cariera brusc şi fără voie,
că filmul şi reputaţia regizorului au fost reabilitate de Scor-
sese peste ani, iar azi e cotat ca fiind unul dintre cele mai
bune filme create vreodată. Ceea ce este important, azi, din-
colo de frumuseţea imaginii, alternând între recele metalic
al ochilor lui Mark Lewis (Carl Böhm) şi culorile saturate,
6 Sontag, S, op. cit., p. 119
HYPERION 191
intense ale decorurilor, este semnificaţia profundă a întâm-
plării. Un operator bogat şi fotograf amator pentru clienţii
unor imagini pornografice, care trăieşte modest, la ultimul
etaj al vilei în care închiriase pe nimic câteva camere, fil-
mează femei pe care le înjunghie, după care retrăieşte cli-
pele de satisfacţie morbidă prin proiectarea filmului. Pen-
tru că trăise aşa în copilărie, cu un tată de profesie psihiatru,
ce se specializase pe studiul fricii la copii, şi care îl filma în
neştire, provocându-i groaza (aruncându-i, spre exemplu,
o şopârlă în pat), Mark va ajunge să sufere de scoptofilie,
adică dorinţa morbidă de a privi, şi nu va putea să scape
de traumele din copilărie decât provocând, la rândul său,
o teamă asemănătoare fiinţelor mai puţin puternice decât
el. Pe faţa victimelor se întipăreşte, după spusele poliţişti-
lor, o groază care nu e cea a vederii obiectului crimei. Se va
dovedi că sursa acestei orori e faptul că victima se vede pe
sine, urlând, în oglinda fixată de cameră, îşi vede, murind,
propria agonie. Şi acum să urmărim semnificaţia jocului
privirilor de care aminteam la început. O privire este cea a
tatălui psihiatru care îşi filmează copilul, cu o cameră de 8
mm. Supravegherea aceasta, în ciuda justificării ştiinţifice,
pentru că se realiza zilnic, îl dezumanizează pe Mark şi îl
transformă într-un criminal. Deşi nu vedem, putem pre-
supune privirea adultului care se priveşte pe sine, copil, în
filmuleţele de amator, obsesivă şi repetitivă, care îl apără
de traumă, dar, în acelaşi timp, îl obligă la satisfacţia de a
dobândi controlul pierdut prin abuz săvârşind crime (trei
la număr). Aceleaşi filme cu el copil sunt văzute de Mark
prin ochii vecinei cu care începe o relaţie, Helen (Anna
Massey). Cu ea este normal, galant, artist, ar putea fi salvat,
astfel încât, când ea vede prima oară filmuleţele, Mark se
vede şi el victimă, empatizează cu copilul de odinioară pe
care îl priveşte în adevărata lumină. Privirea criminalului
care trăieşte pe viu satisfacţia uciderii, hrănindu-se mala-
div din oroarea provocată este sugerată prin lentila came-
rei, la primele două crime. Există apoi privirea crimina-
lului care retrăieşte crima uitându-se la filmele pe 16 mm
pe care le proiectează în apartament, într-un ministudio
amenajat. În acest moment, pentru că e filmat din spate,
ca şi la crimă, spectatorul simte că priveşte şi el odată cu
personajul. Practic, vizionăm crima în direct şi reluările ei
succesive. Suntem întâi în locul regizorului (simbolic, vor-
bind) care priveşte primul realitatea prin obiectivul came-
rei de luat vederi, apoi, suntem spectatorii care urmăresc
produsul finit atunci când Mark îşi vede filmările. E de
înţeles, din acest punct de vedere, de ce a fost respins fil-
mul în epocă: spectatorii s-au simţit obligaţi să adopte şi
ei statutul de voyeur al personajului, iar prin faptul că este
urmărit atât în actele criminale, cât şi în relaţia cu Helen,
a creat confuzie. Nu poţi să îl condamni cu totul, ceea ce
înseamnă, implicit, că eşti de acord cu ce face; chiar dacă
alegerea ta e strict estetică, de fapt, alegi filmul şi îl apre-
ciezi ca atare, totuşi, caruselul acesta de priviri, recurenţa
camerei de luat vederi creează confuzii identitare. Privirea
regizorului Michael Powell nu a fost doar una spre reali-
tatea pe care o imită prin ficţiune. Britanicul a „văzut“ în
192 HYPERION
timp, a creat un film vizionar, pentru că azi trăim în cul-
tura vizuală, suntem dominaţi de imagine, trăim laolaltă cu
camera de luat vederi, suntem consumatori de televiziune,
de filme comerciale, utilizăm obsesiv şi maladiv ecranul
telefonului, suntem consumaţi de imaginea care ne ucide
emoţiile, ne îndepărtează unii de alţii, ne creează, fără să
vrem, victime ale unui ochi care ne filmează în timp ce ne
trăim oroarea dezumanizării. Doar că moartea noastră e
simbolică, lentă, prin dispreţul faţă de semnificat şi prin
pierderea realităţii. Realitatea virtuală azi ascunde fuga
de moarte, iar ignorarea morţii este mai rea decât moar-
tea, cu atât mai mult cu cât grotescul înmulţirii imaginilor
morbide ascunde, în esenţă, dispariţia subiectului. Ochiul
care ucide în filmul lui Powell este, azi, supremaţia imagi-
nii care sugrumă spiritul.
În Truman Show, satira distopică a lui Peter Weir, un film
vizionar pentru timpul său, realitatea filmată şi transmisă
ca show de televiziune (reality show) reprezintă o alegorie
a controlului realizatorului de televiziune asupra maselor.
Motivaţia e mercantilă, aparent, se creează premisele reali-
zării unui megashow, în care sunt implicaţi nu numai teh-
nicieni, dar şi actori care trăiesc o pseudoexistenţă pen-
tru rating şi câştig. Oamenii din toată lumea (satiră adusă
şi globalizării) urmăresc fascinaţi, dependenţi, viaţa obiş-
nuită, banală a lui Truman Burbank, un agent de asigu-
rări inofensiv, care nu ştie că e filmat, că toţi cei din jur,
de la angajator, prieteni, familie, sunt actori care joacă un
rol. Alienarea nu este a lui Truman, care, în inocenţa lui,
trăieşte o existenţă oarecare, ci a anturajului, manipulat
de regizorul enigmatic, Christof, falsul Mesia (Ed Harris).
Controlul pe care îl doreşte nu asupra condiţiilor realiză-
rii spectacolului, cât, mai ales, asupra vieţii, este malefic.
De aceea este şi înfăţişat ca un demiurg care îi vorbeşte
lui Truman din „cer“, atunci când acesta realizează că tot
ce a trăit este un simulacru: insula, serviciul, soţia, prie-
tenul cel mai bun, moartea tatălui înscenată, apoi, „învie-
rea“ lui. Asupra lui Truman sunt aţintite 5000 de camere,
numai în oraşul care e un studio în sine. Christof se apără
spunându-i că i-a oferit un mediu sigur, o viaţă liniştită,
controlată. Dar l-a privat de libertate, aşa cum i-a privat
de viaţă personală pe toţi actorii care trăiesc în nişte măşti
cu care s-au obişnuit până la identificare. Considerat ca
o transpunere a mitului peşterii din Republica lui Platon,
cu elemente din 1984 al lui Orwell (Big Brother), Truman
Show, ca şi Peeping Tom, pune problema libertăţii în cul-
tura vizuală, în mod grav şi neliniştitor.
Eseu

În filmul lui Kieslowski, Un scurt film despre iubire,
supravegherea de tip voyeurist nu are conotaţii negative,
deşi trimiterea intertextuală spre Peeping Tom, dar mai
ales, spre Fereastra din spate, vizual vorbind, este clară.
Tomek, un băiat de 19 ani, orfan, preia de la prietenul său,
în apartamentul căruia locuieşte, cu mama acestuia, după
plecarea lui, obiceiul de a spiona cu binoclul pe Magda, o
femeie mai în vârstă, recomandată de amicul său drept
„o gagicuţă bună la pat“. Ajunge să se îndrăgostească, va
fura o lunetă şi o va urmări în toate activităţile sale: cum
bea lapte, cum pictează, cum face amor cu partenerii săi,
cum plânge, dezamăgită, cum râde şi dansează, entuzi-
astă, timp de un an de zile. Magda şi Tomek reprezintă
un paradox al naturii umane: ea e Raţiunea pragmatică,
femeie superbă, cu multipli parteneri sexuali, nefericită şi
singură, care nu crede deloc în dragoste, nici chiar atunci
când e vizibilă din partea puştiului (cu tot ridicolul ado-
lescentin de manifestare: pretexte de a o chema la poştă,
spionaj, telefoane anonime, îndepărtarea iubiţilor, furtul
corespondenţei) şi el, Sentimentul în stare primară – naiv,
inocent, stângaci, pentru care sexualitatea nu e importantă,
şi nu din lipsă de experienţă. Gestul lui de supraveghere
reprezintă, în plan metaforic, ceea ce înseamnă dragos-
tea pasională: lăcomia de a confisca timpul celuilalt, de a
trăi viaţa lui, ca o dorinţă nu de posesiune, ci de identifi-
care cu fiinţa lui. Supraveghind-o, Tomek vrea să o „aibă“,
nu în plan sexual, ci să o cunoască, să o trăiască, el nu îşi
mai trăieşte viaţa, viaţa lui e Magda. În sens opus, Magda
e liberă, îşi trăieşte zilele, existenţa care e golită de sem-
nificaţie. Nu iubeşte şi încearcă, în cinismul şi sărăcia ei
sufletească, să îl convertească şi pe Tomek; când acesta se
face de râs în faţa ei, sexual vorbind, aceasta îi spune sec:
„Vezi, asta e dragostea. Du-te la baie şi şterge-te cu un pro-
sop“. Gestul ei cinic, brutal (nici măcar prostituatele nu se
comportă aşa cu un începător) generează în tânărul de 19
ani, care se îndrăgostise cu adevărat, dorinţa de a-şi curma
viaţa. În episodul şase din Decalog, Tomek, după ce a stat
în spital o vreme pentru că a încercat să-şi taie venele,
devine cinic, resemnat, iar Magda, culmea, descoperă dra-
gostea. Dar e prea târziu. Finalul din film e cu totul altul, o
metaforă impresionantă despre jocul privirilor în dragoste.
Iată ce mărturiseşte regizorul însuşi: „Întotdeauna privim
lumea prin ochii persoanei care iubeşte, iar nu prin ochii
persoanei care e iubită. Mai întâi de toate, o privim din
punctul de vedere al băiatului, Tomek, care este îndrăgos-
tit de e femeie, Magda, dar nu ştim nimic despre ea. N-o
Eseu
vedem decât aşa cum o vede el. Există un moment în care
îi vedem împreună, apoi perspectiva se schimbă complet.
Când Magda începe să simtă ceva pentru el – la început,
milă, după aceea, poate, mustrări de conştiinţă, iar apoi,
poate, şi un fel de afecţiune – începem să privim lumea
prin ochii ei. Şi pe el nu-l mai vedem. Dispare pentru că
îşi taie venele şi e dus la spital. Nu suntem niciodată la
spital cu el. Vedem totul doar din punctul ei de vedere.“ 7
Dinamica aceasta răsturnată a celui care priveşte şi a celui
care este iubit o realizează regizorul prin simbolul lunetei.
Cât timp iubeşte, Tomek o urmăreşte pe Magda şi devine
Magda, devine sau trăieşte viaţa persoanei iubite. Pentru
asta, cu un ochi deschis o vede pe ea, pe celălalt îl închide.
În plan simbolic, el închide ochiul percepţiei intelectuale,
al raţiunii, operează un transfer de identitate: cu un ochi
priveşte persoana iubită, cu celălalt se uită pe sine. Când
se va îndrăgosti, la rândul ei, Magda va proceda la fel: se
va uita prin lunetă din camera lui Tomek la apartamen-
tul ei, îşi va aminti ce a făcut şi cum o privea Tomek, va
închide şi ea ochiul cinic al suprapunerii iubirii cu erotis-
mul sexual, va vedea cu ochii lui, se va vedea pe sine cum
este iubită şi se va iubi.
Cu totul alta este abordarea privirii în filmele Fraţilor
Coen şi Woody Allen, e o privire auctorială, dar sugerată
prin metafora orbului. În Marea hoinăreală, film pastişă
după Odiseea de Homer, cu elemente de autoreferenţiali-
tate (mai ales hazardul care acţionează cu o forţă a desti-
nului), personajele care îi întruchipează pe Ulise şi antu-
rajul revoltat, respectiv, supus, se întâlnesc cu un orb de
culoare, dirijând o drezină, şi care îi conduce o bucată de
drum. Personajul este, în plan simbolic, atât Homer cel
orb, cât şi regizorul care îşi călăuzeşte personajele prin
actorii care le interpretează. Ceea ce vor Fraţii să sugereze
este, pe de o parte, controlul regizorului asupra scenariu-
lui (orbul îi anunţă, sub forma unor propoziţii absurde,
ce vor trăi – ceea ce se dovedeşte adevărat, la modul pro-
zaic: vor vedea o vacă pe acoperiş, spre exemplu), contro-
lul asupra filmului prin viziunea comică şi satirică asupra
sursei literare, prin reluarea unor motive şi formule este-
tice din filmele anterioare, de unde şi mâna sigură cu care
conduce drezina, dar şi elementele aleatoare care duc la
realizarea unui film artistic, impresia pe care o va da spec-
tatorilor (de aceea, conducătorul este orb şi nu ştim unde
se duce, care e scopul său).
7 Kieslowski despre Kieslowski, ed. îngrijită de Danusia Stok, Editura
ALLFA, Iaşi, 2000, p. 190
HYPERION 193
 nu realizează că regizorul e orb, îl vor considera doar ori-
ginal şi capricios când pare nesigur. Cu excepţia manage-
rului, a translatorului pentru operatorul chinez care îl diri-
jează, a fostei soţii, care ştiu şi îl acoperă, cei din jur lucrează
pentru cineva pentru care vederea este esenţială în reali-
zarea filmului, nu numai ochii sunt importanţi, dar, mai
ales, privirea care configurează o viziune artistică – şi care,
iată, se dovedeşte orb. Operă a hazardului, filmul va fi un
dezastru ca încasări, respins de public şi de critică, dar se
va dovedi o operă vizionară în Franţa, unde Val va fi che-
mat ca regizor autor. Woody Allen, prin episodul orbirii,
În filmul lui Woody Allen, protagonistul este un regi- relativizează controlul absolut al regizorului, lasă loc ideii
zor dificil, în criză de carieră, cu totul diferit de regizorul de hazard în reuşita unei opere artistice şi recunoaşte că
din Amintiri de la Stardust, filmul său fellinian. Val Wax- perspectiva din care e receptat un film ţine şi de contex-
man (Woody Allen), nume tradus prin „om de ceară“ este tul geografic şi cultural.
extravagant, cu stil sofisticat, marginalizat de studiouri. Ochiul care supraveghează în filmele evocate este o
Va fi angajat, graţie fostei soţii, să realizeze un film despre metaforă a privirii cu conotaţii diferite: restrictive, spe-
New York (aluzie la propriul film, Manhattan), dar va orbi culative, terorizante, dar şi poetice, cu elemente de farsă
temporar, din cauze psihosomatice (aluzie la personajul absurdă. Ar fi un început pentru un alt tip de suprave-
allenian nevrotic, ipohondru). Filmul care se turnează va ghere, a spectatorului, una de interpretare şi de căutare
deveni operă a hazardului în toată splendoarea sa. Nimeni a unui sens profund al cinematografului ca artă a privirii.

194 HYPERION Eseu

Nicolae SAVA
m
Prietenii mei, scriitorii (VIII)
U
GHEORGHE SIMON – „Mă aşteaptă o
boală cumplită“
Unul dintre prietenii mei cei mai dragi a fost şi rămâne
scriitorul Gheorghe Simon, iar semnalele că va veni şi în
acest an primăvara, după această iarnă anemică, mi-a adus
aminte de el. S-a născut primăvara şi a plecat spre eterni-
tate tot în acest anotimp. Nu ne-am cunoscut în anii primei
tinereţi, când, fiecare la vremea
lui, îşi căuta un drum propriu
în lumea literelor, convinşi fiind
că avem ceva de spus în litera-
tura din România a sfârşitului
de secol XX. Eu auzisem de el
ca fiind un talent literar de luat
în seamă încă din anii liceului
(noi fiind în acelaşi leat) dar nu
ne-am întâlnit în acea perioadă
dintr-o cauză oarecum obiectivă:
el era un elev normal, sârguin-
cios şi destonic în a trece prin
acest liceu, eu – un individ care
nu se putea adapta la regimul cazon de învăţare a lecţiilor
pe de rost, cum se cerea pe atunci – aflându-mă oarecum
în plus în acea zonă de „normalitate şcolară“. Firesc, eu am
rămas repetent şi nu ne-am mai reîntâlnit pe traseul normal
decât după mulţi ani; abia atunci când începusem să publi-
căm câte ceva prin presa locală a anilor 70, când ne-am des-
coperit reciproc şi am rămas prieteni până ne-a despărţit cea
care, de regulă, în viaţă, desparte oamenii definitiv.
Născut la 27 martie 1950, la Mânăstirea Agapia, judetul
Neamţ, din părinţii Ioan şi Natalia, poetul Gheorghe Simon
a făcut clasele primare şi gimnaziale în comuna Agapia, iar
cursurile liceale la Târgu Neamţ, la Liceul Ştefan cel Mare,
Memoria
terminate în anul 1969 după care a urmat Facultatea de Litere
a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, absolvent
în 1975. A fost membru fondator şi redactor şef adjunct al
revistei „Opinia studentească“ din Iaşi. În 1969, a debutat
în ziarul Ceahlăul, iar editorial cu volumul „Fulgere cap-
tive“ (poeme), Editura Junimea, 1984. A mai publicat: „Viata
după Iisus“ (poeme), Editura Panteon, 1996; „Duminica
absenţelor“ (poeme), Editura
Priceps Edit, 2004, „Ardere de
tot“, Editura Princeps Edit, 2009,
„Amin Agapia“ (Editura „Prin-
ceps Edit“, 2012, „Fractalia“, Edi-
tura Princeps Multimedia, 2013,
„Dumnezeu citeşte din cartea vie-
ţii“, „eLiteratura, 2014, „Nume
şi chipuri“, „eLiteratura“, 2014,
„Jurnalul unei asceze, „eLitera-
tura, 2014, „Dialoguri la Agapia“,
Editura „Timpul“, 2020. A publi-
cat mai multe eseuri de specia-
litate: La quête sans conquête,
Franta 1994; James Joyce, une
lecture roumaine, Franţa 1996. A semnat în revistele lite-
rare poeme şi eseuri pentru care a primit mai multe pre-
mii: premiul revistei „Luceafărul“ (pentru eseu), premiul
revistei „Ateneu“ (pentru eseu), premiul revistei „Tribuna“
(pentru eseu). A participat la colocviile AEFM (Asociaţia
Europeană „François Mauriac“), colocviul dedicat poetului
François Cheng, membru al Academiei franceze prezenta-
rea comunicării: „François Cheng entre le souffle initial et
le dernier appel“, Strasbourg, Franta, 2009. A fost membru
al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Asociatiei
Europene „François Mauriac“. „Am intrat ca într-o altă lume,
o lume revolută, a culturii, în care respectul pentru poezie
HYPERION 195
 era cel al orficilor, al aleşilor cuvântului. Spun orfici în chip
generic, convenţional, căci Gheorghe Simon este un poet al
cuvântului în sens primordial. (…) Poetul se mărturiseşte
ca atare mai mult sau mai puţin voalat, ca pelerin în propria
sa singurătate, în propriul său suflet, spre izvorul nemuritor
al Cuvântului. Aceluia divin. Astfel se dezvăluie o concep-
ţie înaltă despre poezie, ca res sacra, ca un sens profund pe
care poetul se străduie să-l descopere în toate ipostazele vie-
ţii. Poezia religioasă a lui Gheorghe Simon izvorăşte dintr-o
credinţă profundă, cu temeiuri teologice foarte bine stăpânite“
– scria despre poezia sa una din cele mai îndreptăţite voci ale
criticii literare româneşti, acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
Gheorghe Simon a trecut la cele veşnice acum două pri-
măveri, la data de
15 mai 2021.
Cu câţiva ani
în urmă, într-un
interviu pe care
i l-am luat, îmi
declara : „Doar în
Biserica Adormi-
rii Maicii Dom-
nului, la sfânta
liturghie, pregă-
tit de cu seară,
de mama griju-
lie, abia aştep-
tam să-i admir
pe Sfinţii cuminţi
din icoane,
mirându-mă că
ei mă întâmpină
cu o carte în mînă, deschisă. Nu înţelegeam nici un cuvânt,
nici o literă, imaginându-mi mereu să întorc pagina, să răs-
foiesc, în atât de tainicile, albe, pagini, cum îmi apăreau şi
chipurile măicuţelor, cu veşmintele lor negre, dar cu feţe
inocente de albinuţe, de transparente ferestre prin care pri-
veşte Dumnezeu. Numai la adunat fân, prin poiene însorite,
vara, îmi apăreau ca nişte grăbite furnici. Poezia era deja în
mine, în sufletul meu, numai că trebuia să-i dau un nume.
Poezia e semnul unei înalte şi desăvîrşite prietenii, al unei
supreme împăcări. Poezia e şi curajul, buna îndrăznire, pre-
cum arta iubirii, asumarea mărturisirii, fără rest, ca dezvă-
luire a sufletului întristat de moarte. Poezia eşti tu însuţi în
stare de veghe. Ea nu presupune politeţuri, înlesniri, expli-
caţii, justificări, interpretări, nu e făţarnică şi nu se ascunde.
Doar cuvintele o pot trăda. Poezia e o rană prea adîncă
pentru a o putea ascunde. În timp ce prietenia e o întîmpi-
nare sublimă, cum ni s-a întîmplat la amîndoi: am ajuns o
tăcere. Eram fiecare o confirmare şi o continuare a celuilalt,
iar între noi, doar îngerul poeziei, în zborul său etern, epfa-
nic. Aşa ne-am desfăcut aripile sufletului şi levităm în văz-
duh de contemplare.“
Evident, de-a lungul celui peste jumătate de veac de prie-
tenie am străbătut multe cărări comune – fie voiţi, fie nevo-
iţi – ne-am ajutat în a trece prin furcile caudine ale vremuri-
lor ceauşiste la vremea debuturilor noastre literare aşa cum
ne-am priceput, eu fiind mai norocos decât el, mai ales la
196 HYPERION
începuturi. Aşadar am rămas de la prietenia cu el cu amin-
tiri multe, comune, şi mai dulci şi mai amare – aşa e viaţa
– din care voi mai destăinui cu timpul. În calupul de text
de acum voi mai prezenta, spre a nu se pierde, doar cîteva
scrisori de la el. Nu posed foarte multe scrisori de la poetul
Gheorghe Simon din simplul motiv că noi ne vedeam des-
tul de des, mai cu seamă în primii ani de prietenie pe când
locuiam amândoi în acelaşi oraş, la Târgu Neamţ. Chiar şi
după, ne vizitam destul de des, astfel că nu ne scriam scri-
sori decât atunci când aveam de transmis ceva special sau
urgent. Voi prezenta aceste scrisori (într-o ordine cronolo-
gică) cu precizarea că sunt doar câteva dintre cele pe care
le am de la poetul Gheorghe Simon. Voi reveni, aşadar, cu
încă un grupaj.
Un bilet
fără dată.
Stimate Dom-
nule Nicolae Sava
Vin de la P.
Neamţ. V-am cău-
tat. Vă aduc vestea
cea bună: luni, 19
februarie 1979, să
mergeţi la Comite-
tul de cultură, la
tov. Brăescu Ghe-
orghe pentru a lua
aprobarea de edi-
tare a revistei. (era
vorba de revista
„Lumina“; n.n.)
Nu ştiu dacă rămâne valabil pentru duminică 18 februa-
rie 79 cu Radio Iaşi? Dacă ştiu precis, poate vin şi eu. Cu dra-
goste, Gheorghe Simon, Agapia.
03.01.1979, Agapia
Stimate şi iubite, Nicolae Sava
– Mulţumesc pentru frumoasa felicitare pe care
mi-ai trimis-o!
– Doresc să-ţi adresez aceleaşi urări sincere de sănătate,
fericire şi succese pe linie literară.
– Azi plec la Iaşi la pregătire pentru definitivat.
– Înainte de Anul Nou m-am întâlnit cu Daniel Corbu,
care mi-a vorbit de proiectul unei reviste la Vânători. Succes,
drum bun şi viaţă lungă acestei intenţii.
– Îţi las şi eu câteva poezii.
Te îmbrăţişează, cu dragoste, Gheorghe Simon
15.03.1980, Agapia
Soţia lucrează la Volvatir ca economist, de o săptămână
(de pe 10 martie). Am primit o adeverinţă pentru abona-
ment (pentru călătoria cu autobuzul; n.n.) în care se speci-
fică: nou angajat. Nu putem obţine abonament fără semnă-
tura şi aprobarea ta (eram, în acea vreme, şef de autogară la
Târgu Neamţ; n.n.). Apoi, se crează un alt necaz; nu se elibe-
rează abonamente săptămânale la muncitori. Soţia te-a cău-
tat de câteva ori, dar ea ajunge în Tg. Neamţ la ora 6,20, ia
Memoria
autobuzul de Volvatir, iar după amiază se întoarce la ora 16.
Îţi lăsăm ţie adeverinţa de la Volvatir şi nr. de buletin: Seria
AH, nr. 555594, eliberat de municipiul Roman la 27 decembrie
1976. Te rugăm să laşi tu la Biroul de abonamente această ade-
verinţă, aprobată dacă se poate, ca s-o poată găsi soţia acolo
când se întoarce azi de la serviciu pentru a rezolva într-un
fel. Dacă nu se poate nu-i nimic. Vrem un abonament tran-
zit „Cămin cultural – Volvatir“.
Cu stimă, Gheorghe Simon
11 martie 1982, Tg. Neamţ
Dragă Culiţă
Înaintăm sub un cer ostil, inconştienţi, zăpăciţi, spre un nu
ştiu ce iremediabil, căutăm să fim noi înşine, dar ucişi odată
cu limba română în procese verbale testamentare!
Poate, cum aud de la Daniel, vii mai devreme şi această
scrisoare să nu te găsească (eram la Agigea; n.n.), dar gândul
meu repetă aproape în fiecare zi o epopee nescrisă. Murim zil-
nic pe un petec de hârtie, cu un colţ de pâine şi ne cheltuim
zădarnic energia, risipindu-se repede ca cerneala din stilou.
Am făcut o şedinţă de cenaclu, au citit Iuliana Şchiopu
(poezie) – o ştii?? -, Daniel (poezie) şi un coleg de serviciu cu
Adrian – perioada Săvineşti – proză – ceva cu plutaşii de pe
Bistriţa. Sâmbăta aceasta care a trecut, 6 martie, au apărut
câteva poezii ale pionierelor din cenaclul lui Adrian în ziarul
„Ceahlăul“ şi am văzut că au schimbat repede în poezia aceea
frumoasă „candelă“ cu „stea“: în loc de „mama mea aprinde
o candelă cu o lacrimă“ au scris „mama mea aprinde o stea
cu o lacrimă“. Batjocură, altfel nu-i pot spune!
Trebuie să ţinem minte ce ne-a spus Mircea Ciobanu: că
un popor e liber spiritual când poate folosi toate cuvintele din
vocabular. Idee nuanţată, de altfel, şi de Ion Gheorghe.
Am înţeles de la Daniel că munceşti mult, că e greu! Ţi-ai
biciuit nervii, ţi-ai călit sufletul, dar l-ai scos, într-un fel, din
găoacea asta de Tg. Neamţ.
Aici e jalnic pentru mine, pentru noi: în fiecare zi, pentru
familie, trebuie să faci rost de câte ceva. Pentru butelie mi-au
trebuit 4 zile. Când nu e bolnavă soţia, tuşeşte şi are tempe-
ratură fetiţa. Când a fost gerul puternic afară nu ne-au dat
căldură; acum e cald afară ţi ne dau şi ei căldură. De aceea,
am zis că absurdul e pentru oamenii de bun simţ şi cu o inte-
ligenţă exacerbată, iar ceea ce se petrece la noi, în zona noas-
tră, nu ţine de absurd, ci de o sucire a minţii, a echilibrului, a
logicii elementare, până te zăpăceşte. Cel mai mult mă ener-
vează procesele verbale: pentru orice fleac!
Culiţă, am îmbătrânit mult şi poezia mă ocoleşte; nervii
nu mai pocnesc, nu mai vibrează, cum se zice, la atingerea
cuvântului. În iarna asta nu am făcut nimic, absolut nimic.
Nici măcar fişe pentru Marin Preda. Am citit, răsfoind zia-
rele, învelit cu plapuma ca într-un coşciug, şi am dus la capăt
„Vocile nopţii“. Atât. Pionieria asta mă ucide!
Pe de o parte, pentru tine, Agigea în iarnă nu ţi-a fost pri-
elnică scrisului dar, revenirea acasă te va ajuta să-ţi recupe-
rezi avantajos cuvintele; pe de altă parte, poate dacă plecai
pe o vreme mai caldă puteai să scrii acolo mai bine. Cine ştie,
dacă noaptea aveai un colţ unde să nu tremuri de frig şi să
fii singur atunci poate ai scris şi acum.
Memoria
S-ar putea ca anul 1982, cu toate astea, să aducă bucurie
de împlinire pentru Aurel, Daniel, Adrian şi Culiţă. Presimt!
De fapt, aşa ar trebui să fie, dar s-au înmulţit cei care mane-
vrează culisele şi care comercializează poezia. Ăştia sunt ca
lipovenii din piaţa noastră.
Cu dragoste, Gheorghe Simon
Carte poştală ilustrată, ştampila poştei 20.07.1989
Iubite Nicolae Sava
Mi-e dor de sufletul tău, de cuvântul tău sfânt, de ceea ce
pluteşte în fiinţa ta bună, ceva care face să răsară pe obrazul
proaspăt al dimineţii zâmbetul nedesluşit al fiinţei care sun-
tem. Şi nu vom mai fi decât prin numele noastre.
Cu iubire, Gheorghe Simon
25 iulie 1989, Covasna
Dragă Nicolae Sava
Nici acum nu-mi vine să cred că sunt la Covasna. Într-o
staţiune. Într-o „situaţiune“ cam delicată: aceea de pacient. Îmi
dau seama că toţi suntem pacienţi (şi agenţi) docili ai mor-
ţii. Ne pregătim cu atâta grijă pentru aceasta, încât nimeni
nu vrea să rateze nici o clipă din „ceremonialul“ proceduri-
lor… carbogazoase.
Dar… fac şi gimnastică. N-am mai mişcat, în ritmul res-
piraţiei, un braţ, un picior, din timpul liceului. Locul e minu-
nat, dar minat (orice obiect pe care îţi arunci privirea) de un
C.O.T.S. care ţi se imprimă în memorie: de la cerşaful pe care
dormi până la furculiţa cu care mănânci.
Mi s-a făcut un control medical riguros. Mă aşteaptă o boală
cumplită. Ea şi-a făcut loc deja în trupul meu. Aici sunt mulţi
fumători dar, nu ştiu de ce, numai pe fişa mea scrie „Fuma-
tul interzis!!!“ Aşa o recunosc (mai uşor şi mai repede) de pe
masa unde stă alături de alte vreo 50 de fişe şi ne aşteaptă pe
noi, cei intraţi la Mofete. Aici fac meditaţii asupra Infernu-
lui uman. Asupra infernului inventat de om. Seamănă cu o
cameră de gazare nazistă. Numai că aici ai libertatea de a-ţi
alege treapta de pe care mai poţi respira.
Nu e vorba de o boală de inimă, nici de plămâni. Tensiu-
nea mea e foarte bună (13/7). Nici de cardiopatie ischemică,
ci de arterită, o boală a vaselor sangvine, sângelui. Aşa că s-ar
putea să mai revin, dar trebuie să mă las de fumat, pentru
că moartea prin arterită e deosebit de cumplită; lentă, lentă,
te usuci ca lemnul de stejar în şapte ani. Fiecare din noi tân-
jeşte după o moarte uşoară.
Am citit Joyce, „Portret…“, de la biblioteca staţiunii, din
care mi-am extras câteva sute de fişe în vederea eseului des-
pre miere şi făptură. Am citit şi Clezio şi Cosares şi Veronica
şi Creangă şi B. Rusell dar n-am scris nimic. Îmi foşnesc prin
minte tot felul de fraze, de începuturi, de sintagme; nu găsesc
aici nici hârtie, nici caiete, nici cornete, nici reviste; va tre-
bui, pentru Veronica, să mă restrâng la cât spaţiu alb am la
îndemână. Eminescu a fost aici în cinci exemplare acum o
lună de zile. Ighen, ighen!!! numai asta aud de vreo zece zile.
Pe tine când te aud tăcând, dragul meu? Gheorghe Simon
HYPERION 197
Gruia NOVAC
Cu veselie tristă, strigăm
numele tău, Anceline!
Ancelin ROSETI, poet mare şi cu un viitor pe măsura provenţi-
ală a talentului său, dacă nu se grăbea la Cer (19 iunie 2022), ar fi
împlinit, în curând (25 mai), 56 ani.
Acest mizerabil condiţional-optativ mă obligă pe mine – prie-
ten şi conviv – să vorbesc, să scriu la trecut despre Cel pe care criti-
cul de certă credibilitate, Gheorghe Grigurcu, scria tranşant: „Cul-
tivă o poezie pe un ton «înalt» (…). Prin năzuinţa d-sale vizionară,
prin orizontul în care se înscrie spre a depăşi rumoarea momentu-
lui prozaic ce pare a se înstăpâni progresiv în poezia noastră actuală,
Ancelin Roseti e un poet cu o marcantă individualitate“.
Omagierea, la Bârlad, a lui Ancelin Roseti – unul din acei
români care au iubit Limba Română, prin folosirea perfectă, exactă
şi expresivă a ei – trebuie legată, firesc, de Ziua Culturii Naţionale,
recent prăznuită. E datoria noastră, a celor care l-am cunoscut şi
preţuit pe Ancelin Roseti, să-i punem umele alături de ale înain-
taşilor care aceluiaşi scop şi-au închinat viaţa. Ana Bladiana, acum
câteva zile, în faţa multor mlădiţe de viitorime românească, spu-
nea că „numai încopcierea epocilor trecute, la prezent, asigură trăi-
nicia unui viitor în care n-am încetat să credem…“.
Ordonat în gândire, Ancelin Roseti nu putea fi altfel în poe-
zie. Cititorul atent şi profesionist va găsi în versetele sale poetice
ritmul originar care a stat la baza poeziei cu rima clasică la vedere.
Un poem lapidar, Vitrina cu jucării triste (pg. 75, din antologia cu
acelaşi nume), va fi punctul de plecare, în intenţia unora dintre
noi, de a descoperi armonia ezoterică a versetelor ancelinrosetiene:
„E ca şi cum mi-aş rosti numele şi-n vocea mea s-ar sparge întreaga
vitrină de jucării triste a lumii – sau poate că e numai tristeţea mea,
şi inimii i se năzare fericirea…!“ Ce studiu adânc s-ar putea scrie!…
Nu foarte întinsa operă a lui Ancelin Roseti e, şi-mi asum
rapid şi fără întoarcere afirmaţia, o comoară. Dar, iarăşi, e cunos-
cută dorinţa, aproape a oricui, de a descoperi – singur, bineînţeles! –
comoara. Şi-atunci, ce-i mai rămâne cititorului bun? s-o descopere;
mai cu seamă că, vorba unui prozator (aproape) uitat (Ion Florian
Panduru, rom. Unde ajung doar vulturii, 1988), „e peste tot. Iat-o!“
Iar cine se va grăbi „s-o sape“, n-o va găsi în cărţile lui Ancelin
Roseti. Graba strică treaba! Şi cititul, şi „căutatul“ tâlcurilor, tre-
buie îndeplinite ritualic, ordonat, dar mai ales potolit şi, dacă se
poate, mereu. Pentru că o treabă serioasă, făcută şi măsurat, nu
are… sfârşit. După cum sfârşit nu are Concertul Lumii, din dra-
goste scris, pentru dragoste interpretat, din care o „arie“, numită
direct „Concert de îndrăgit Simona“, vo ofer acum:
„Era ca şi cum ţi-aş fi privit naşterea prin fereastra ciobită a ome-
nirii…, ca şi cum aş fi vrut să scot în public zeii şi să-i împac pen-
tru a mă răstigni pe memoria inimii tale – aşa doream să dau feri-
cirii un nume:
nuntind între ele cuvintele
şi aşternându-mi întreg păsăretul lumii
pe limbă, Femeie…“
Mi-aduc aminte că, odată, Lucian Blaga mi-a spus mie, „per-
sonal“, dar (poate) şi altora, că „dacă Dumnezeu a hotărât că viaţa
noastră se sfârşeşte cu moarte, nu înseamnă nicidecum că moartea
e scopul vieţii!“. Aşadar, Ancelin Roseti e viu, Ancelin Roseti tră-
ieşte! Iată-l, în cărţile pe care le-a semnat, pe care ni le-a dăruit şi
198 HYPERION
în care se destăinuie, nefiindu-i teamă de harul cu care l-a înstă-
pânit Pronia: „Supus, trupul meu se topea întru ceremonia spiritu-
lui; neînţeleasă, tâmpla mea mormânt de iluzii a rămas.
«Voi fi cât voi!» – le răspund“ (pg. 10).
„Vei fi, Anceline!“ îi răspund eu, cu veselie tristă, dar şi împre-
ună cu toţi cei care „au săpat“ comoara, găsind-o… Şi-l ascultăm
iarăşi: „atât de tare duhneşte a cer bântuit de târfe şi de soldaţi şi a
deşertăciune sărbătorească; atât de singur trec prin somnul lumii,
resemnat, în pas de defilare, cu toate cadavrele pe limbă… (…) O,
caznă şi fast…, o! cuvinte nerostite până acum…, râncede ploi îmi bat
tinereţea, surpând în ea ziduri până la os; judecaţi-mă! daţi drumul
visului să-mi pocească lăuntrul, daţi voie lumii să-mi picure în ochi…
Şi-un vuiet mă obligă să îmbrac fracul pentru ultima oară:
„Fugi! tu poţi muri şi fără trup.
…N-am pâinea,
…N-am peştele,
… Şi oraşul îmi sare cu labele pe piept…“ (Baladă arteziană în
registru târziu)
Iar eu, cred în adevărul cert pe care ni-l şopteşte, la pag. 143,
cu credinţa că vorbele duc şi tâlcul profund al vibraţiilor lor: „Eu
împletesc de zor funiile ude-ale poemului pe care se va căţăra cândva
istoria ce nu ne mai încape astăzi“.
Repet: „…Istoria ce nu ne mai încape astăzi…“
Mulţumesc, Ancelin Roseti!
Sâmbătă, 21 ianuarie, 2023
Bârlad (la Bibliotecă)
DECALOG
Versuri apoftegmatice, semnificative pentru gândirea
artistic-filosofică a lui Ancelin Roseti
(Din antologia Vitrina cu jucării triste)
„Nebănuite statui urcau şi coborau de insomnie tortu-
rate.“ (pg. 10)
„Să nu vorbiţi nimic din ceea ce ştiţi voi înşivă, acela în care tră-
ieşte lumina suferă mai mult!“ (pg. 19)
„Nerostită e ziua care va fi atunci…“ (pg. 24)
„Dă, Doamne, să pot trăi cu truda melcului, care nu ia în
seamă timpul!…“ (pg. 26)
„Pregătiţi biletele de călătorie!, nu puteţi merge ilegal spre eter-
nitate!“ (pg. 35)
„Ca o pasăre nemaipierind pe limba ei, te regăsesc aşa cum nu
te-am cunoscut încă, suflet ale meu, bătrână servitoare…“ (pg. 38)
„Fermecătoarea istorie îşi preamăreşte masca. Viitorimea îşi
caută chipul. Mi-l caut şi eu… (…) Ce mai…! Am cunoscut o hai-
mana de poet.“ (pg. 40)
„Sfincşii nu mai pun întrebări…“ (pg. 42)
„Omul şi câinele, în umbra aceluiaş laţ, trag cu ochiul unul la
altul, în aşteptarea stăpânului.“ (pg. 43)
„Un nod în gâtlejul pământului…/ Traversăm tot ce se poate
traversa!…/ Ah! voi sugeţi mierea posterităţii, haimanalelor de
tot felul…“ (pg. 45)
Memoria
SCRISOARE DESCHISĂ
Domnului Primar al Municipiului Boto-
şani, Cosmin Ionuţ Andrei
Stimate Domnule Primar,
Având în vedere dezinformările pe
care, deliberat, le faceţi în spaţiul public,
legate de Premiul Naţional de Poezie
„Mihai Eminescu“ – Opera Omnia, e
bine ca botoşănenii, dar şi ţara întreagă,
şi prin această scrisoare deschisă adre-
sată dumneavoastră, să afle adevă-
rul despre acest important eveniment
cultural petrecut la Botoşani timp de
31 de ani.
În primul rând, pentru această edi-
ţie, pentru a fi încălcat de noi, cum
afirmaţi, nu a existat niciun protocol
încheait între partenerii tradiţionali,
Fundaţia Culturală „Hyperion-Caiete
botoşănene“ Botoşani, Uniunea Scrii-
torilor din România şi Primăria Munici-
piului Botoşani, aşa cum dezinformaţi
pe botoşăneni. Ultimul protocol exis-
tent a fost cel de dinaintea pandemiei
de Covid 12. Aceste protocoale se sem-
nau anual, la fiecare ediţie! În schimbul
de adrese dintre noi, am cerut în mod
insistent să se facă un protocol între
parteneri, să aibă loc un dialog, ches-
tiuni pe care Dumneavoastră le-aţi evi-
tat premeditat.
În al doilea rând, legat de istori-
cul acestui eveniment naţional, pe
care Dumneavoastră, prin strategia
ascunsă a unor subordonaţi din pri-
mărie, l-aţi confiscat, Premiul Naţional
de Poezie „Mihai Eminescu“ – Opera
Omnia, de la regulament, constituire
de însemne, editare de carte, concept
gală de decernare, juriu, invitaţi, par-
teneri etc., este o iniţiativă a mea per-
sonală încă din 1990, care, prin bună-
voinţa conducerii Primăriei Botoşani
de atunci a putut demara, în martie
1991, numai prin colaborarea cu Uni-
unea Scriitorilor din România (U.S.R.).
Astfel premiul a devenit proiect din
Calendarul de manifestări culturale
al U.S.R. şi obiect de activitate al Fun-
daţiei Culturale „Hyperion-C.B.“ Boto-
şani, conform statutului de organizare
şi funcţionare al acesteia. Nicio secre-
tară a vreunui primar, nici vreun con-
silier local, nici vreun preşedinte de
Comisie de cultură din cadrul Consi-
liului Local Botoşani nu au contribuit
Note, comentarii, idei
cu nimic la constituirea şi consolidarea
acestui premiu, a cărui notorietate nu a
fost câştigată în timp de valoarea pecu-
niară a premiului, ci de valoarea perso-
nalităţilor care au făcut de la început
parte din juriul naţional, juriu pe care
nu angajaţii primăriei, nici consilierii
locali din perioada celor trei decenii
în care premiul a devenit ceea ce este,
i-au adus, ci eu personal prin relaţi-
ile mele directe cu aceste mari perso-
nalităţi. La astea adăugîndu-se, prin
seriozitatea deciziilor juriului, numele
laureaţilor acestui premiu. Chiar şi pen-
tru această ediţie, când doi membri
ai juriului s-au retras, prin deschide-
rea spre colaborare pe care am avut-o,
chiar şi în situaţia raptului efectuat de
UAT Botoşani, v-am pus la dispoziţie un
alt juriu format din adevărate perso-
nalităţi şi cunoscători ai fenomenului
poetic de la noi, cum de altfel şi pregă-
tirea pentru tipar şi editarea cărţii lau-
reatului ediţiei precedente, pentru care
primăria a contribuit cu doar 65% din
cheltuielile necesare. Aceste doar două
aspecte sunt dovada că noi am dorit să
colaborăm cu primăria în continuare,
însă, prin atitudinea umilitoare a unor
angajaţi ai primăriei şi a unui consilier
local, nu s-a putut. La care s-a adăugat
lipsa Dumneavoastră de dialog, lăsat
doar la schimbul unor adrese în care
ne trasaţi nişte ordine sau ne cereaţi să
vă punem la dispoziţie banca de date
a fundaţiei pe care o conduc. În plus,
tot deliberat, premeditat, ne-aţi scos
din etapele fireşti ale organizării, cum
ar fi sondajele pentru nominalizări şi
relaţiile cu membrii juriului, ceea ce, de
fapt, a însemnat şi indignarea acestora,
recuzarea lor şi retragerea U.S.R. din
parteneriat, implicit şi a noastră. Şi asta
din cauza încălcărilor de către Dum-
neavoastră a tuturor hotărârilor Con-
siliului Local, legate de acest premiu, a
regulamentului de organizare a aces-
tui premiu, hotărâri pe care acum, pen-
tru a nu le mai încălca, le-aţi abrogat,
constituindu-vă în unic organizator al
premiului, al cărui proprietar, prin rapt,
sunteţi. Vă garantăm că veţi fi „unic“!
În al treilea rând, tot din catego-
ria dezinformărilor pe care le faceţi,
legate de acest premiu, spuneţi că
cererile noastre, prin adresele trimise,
ca într-un dialog al surzilor, au fost
„absurde“. Nu, domnule primar, nu au
fost absurde, au fost conform acelor
H.C.L.-uri încălcate de dumneavoastră
şi conform regulamentului aprobat de
Consiliul Local, pe care nu l-aţi respec-
tat dimpreună cu echipa dumneavoas-
tră de strategi culturali. Pentru adevăr
şi transparenţă, faceţi-le publice!
În al patrulea rând, şi poate şi cel
mai grav, pe care ar trebui să-l rezolve
instanţa de judecată, în dialogul Dum-
neavoastră cu unii membri ai juriului
recuzat, aţi spus, înainte ca noi să ne
retragem din organizare, că vreţi să
scăpaţi de „şarlatanii de la Botoşani“!
Cu ce am încercat noi să vă înşelăm
sau cum de aţi putut să credeţi că noi
suntem impostorii, în acest context, al
unui act cultural de notorietate naţio-
nală, pe care noi l-am iniţat şi consoli-
dat, iar Dumneavoastră l-aţi confiscat
acum, devenind „unic organizator“?
Vă avertizăm că degradarea unui ast-
fel de eveniment şi ducerea lui în deri-
zoriu reprezintă un grav fenomen de
imoralitate şi abuz de putere.
Şi în ultimul rând, istoricul finanţării
acestui premiu ne este favorabil nouă,
care până la ediţia a XX-a a fost în pro-
porţie de peste 90% asigurat de Funda-
ţia Culturală „Hyperion-C.B.“ Botoşani,
prin proiecte, donaţii şi sponsorizări şi
de către U.S.R. Abia din 2012, Primăria
şi Consiliul Local Botoşani au consti-
tuit un buget, la care noi participam
de fiecare dată cu mai mult de 15%.
Însă toate aceste eforturi ale noastre,
deveniţi între timp „şarlatani“, delibe-
rat, cu sfatul unor apropiaţi, care, din
acest punct de vedere sunt impostori,
le-aţi şters cu buretele.
Toate aceste lucruri, la care se
adaugă atitudinile sfidătoare pe care
o aveţi, insultele aduse personal şi
public, sunt fapte de evidentă încăl-
care morală a bunului simţ şi, nu în ulti-
mul rând, o insultă gravă adusă comu-
nităţii botoşănene!
Cu regret,
Gellu Dorian
Preşedintele Fundaţiei Culturale
„Hyperion-Caiete botoşănene“ Botoşani
HYPERION 199
HYPERION la 40 de ani
Se spune că, într-un veac, sunt trei
generaţii de scriitori. La hotarul din-
tre ele, apar pliuri, spirale, şi freamăte
care interferează de o parte şi de alta
în dicţie şi contradicţie. Deci, şi nu-i
o noutate, se ivesc şi vifore şi scân-
tei, amplitudinea lor e în funcţie de
valenţele actanţilor… Evident, ceea
ce rămâne semnificativ de la o gene-
raţie la alta, pentru viitor, sunt para-
digmele peste care nu se poate sări.
Iată că revista Hyperion, fondată şi
coordonată de poetul Gellu Dorian,
împlineşte în această toamnă 40 de
ani (vârsta unei generaţii de scriitori
plus încă doi luştri!). În acest timp,
am văzut în paginile ei un transfer
de bună energie şi jertfă – fără ele nu
se poate ajunge la performanţă – între
proiectant, arhitect şi constructor. În
cazul nostru, Gellu Dorian le cuprinde
pe toate (un fel de trei în unu!).
Încă de la primele numere, revista
Hyperion s-a impus prin calitatea
materialelor ce au primit BT-ul. În pagi-
nile ei am citit relevante texte sem-
nate de lampadofori ai scrisului din
varii generaţii.
Afirm, fără reţinere, că prover-
bul „omul sfinţeşte locul“ se adeve-
reşte cu asupra de măsură în cazul
lui Gellu Dorian.
La mulţi, mulţi, ani la cârma revis-
tei Hyperion, poete!
Director revista Expres cultural,
Nicolae Panaite
LITTERA NOVA – O REVISTĂ
CUM N-A MAI FOST ALTA
Dimineaţa la orele 3, în timp ce ascult
înregistrările poemelor lui Emil Botta
de pe CD-ul realizat printr-un proiect
iniţiat de Uniunea Scriitorilor, deschid
căsuţa poştală, emailul, unde desco-
păr o revistă nouă, Littera Nova, venită
pe cale virtuală tocmai din Spania, de
peste ţări fără mări, o revistă cum n-a
mai fost alta, în haine alese, aducând
cu ea voci ale literaturii române, unele
tălmăcite în alte limbi, şi voci ale altor
scriitori, din alte literaturi, tălmăcite cu
talent în limba română. Eugen Barz,
poetul, traducătorul, preotul de la
200 HYPERION
Parla din vecinătatea Madridului, cu
modestia-i caracteristică, a ştiut să ini-
ţieze un proiect căruia-i dorim viaţă
lungă, revista Littera Nova cu apari-
ţie trimestrială, a cărui director fonda-
tor şi coordonator este, secondat de
redactorul şef Daniela Şontică, redac-
torul Felix Nicolau şi tehnoredactorul
Cezar Baciu, girată de un consiliu con-
sultativ format din Adrian Popescu,
Adrian Alui Gheorghe şi Lucian Vasiliu.
În numărul 1, anul I, ianuarie – mar-
tie 2023, după un periplu prin istoria
recentă a apariţiilor de reviste literare
româneşti în alte spaţii culturale, de
la revista Luceafărul „editată la Paris
(1948-1949), din iniţiativa şi cu con-
tribuţia financiară a generalului Nico-
lae Rădescu, condusă de Mircea Eli-
ade şi avându-l secretar de redacţie
pe Virgil Ierunca“ la revistele actuale,
nu puţine, apărute în afara graniţe-
lor fizice ale României, iniţiatorul, fon-
datorul acestei reviste, Eugen Barz, în
editorialul cu titlul „Încă o revistă?“,
după întrebarea pusă chiar de el cu
mirare la îndemnul lui Ovidiu Pecican
care-i şi răspunde: „Padre, ştii de câte
reviste de cultură e nevoie? (…) de
toate cele câte sunt până acum şi de
cea pe care o vei publica tu…“, găseşte
el însuşi răspunsul dar şi motivaţia
nobilă a acestui act de cultură: „Aşa-
dar, prin apariţia revistei Littera nova,
vreau să aduc românilor din Spania,
dar şi din Europa Occidentală, din Ori-
ent sau din America, cultura autentică
din România şi de asemenea vreau să
duc românilor din ţară cultura occi-
dentală şi pe cei care sunt preocupaţi
de cultură, dar trăiesc în afara ţării; de
aceea, paginile revistei vor cuprinde
şi traduceri din diverse limbi ale lumii,
precum şi autori români traduşi în lim-
bile de circulaţie mondială.“
Din cuprinsul acestui număr: tra-
duceri de K.V. TWAIN din poezia lui
Mihai Eminescu, „Semnificaţia poe-
mului Luceafărul“ de Felix Nicolau,
„Eminescu. Fragment de cronologie
epistolară“ întocmită de Ovidiu Peci-
can, „Ioan Alexandru şi Calinic Arge-
şeanul. O întâlnire mirabilă: poetul şi
monahul“ de Adrian Alui Gheorghe,
poeme în limba rămână de Adrian
Popescu, Lucian Vasiliu, Petre Ioan
Creţu, Iulia Nicolau-Creţu, Dragoş
Cosmin Popa, Nicolae Corlat, Viorel
Mureşan, poeme ale poeţilor români
într-o prezentare bilingvă: Ion Pillat,
Virgil Mazilescu, Lucian Blaga, Gellu
Naum, dar şi poeme traduse în limba
română ale poeţilor David Whyte,
Carlos d’Ors, Serghei Budanţev, Luis
Sepúlveda, Muriel Augry, Pablo García
Casado. Proză semnată de Ştefan
Mitroi, Şerban Toşa, Dumitru Augustin
Doman, Pavel Şuşară, Ildiko Şerban.
Teatru de Carmen Dominte şi I.C. Liţă.
Paginile de eseu, critică literară, cro-
nică de teatru şi eseu cinematogra-
fic sunt semnate de Carmelia Leonte,
Ioan-Pavel Azap, Raluca Faraon, Leo
Butnaru, Andreea H. Hedeş, Laura
Dragomir, Pavel Şuşară, Ioan Holban,
Adrian Lesenciuc, Daniela Şontică,
Adrian Ţion, Mircea Bârsilă, Mircea
Moţ, Marius Dobrin, Andrei Măjeri,
Cristian Muntean.
Nicolae Corlat
Şerban Dinger, Involuţia:
generaţia telecomenzii
Autorul cărţii de faţă este un inginer
cu preocupări umaniste, iar elabora-
rea sa are originalitatea textelor scrise
de autodidacţi. Este discutată lumea
de azi, cu realizările şi neajunsurile ei.
Autorul nu adoptă stilul academic, cu
precizarea riguroasă a conceptelor şi
menţionarea surselor, ci mai degrabă
maniera jurnalistică, unde primează
formulările frapante şi generalizările
rapid obţinute. Observaţiile sale emi-
namente empirice privesc întreaga
umanitate contemporană. Unele din-
tre acestea sunt pătrunzătoare sau,
oricum, plauzibile. Pentru a adopta
cu dezinvoltură o asemenea abordare,
fără teama că vei indispune comuni-
tatea ştiinţifică, ai nevoie de dezinhi-
barea unui autodidact plasat într-o
enclavă culturală.
Un filozof notoriu sau un econo-
mist emerit, precum Jacques Attali,
pot scrie o carte despre avatarurile
omului de azi, fără să citeze autori
omologaţi academic. Nimeni nu le-o
va reproşa. În schimb, textul semnat
Note, comentarii, idei
de un amator necunoscut va fi privit
cu o oarecare mefienţă.
Aşa stând lucrurile, vom considera
eseul lui Şerban Dinger un roman cu
un singur personaj şi vom privi afirma-
ţiile acestui personaj drept elemente
ale unei partituri narative, indiferent
dacă acestea sunt pertinente, hazar-
date sau subiective. Cât de interesant
este textul ca literatură de ficţiune, iată
ce ne va interesa. Vom numi persona-
jul respectiv naratorul şi vom conveni
că nu este unul şi acelaşi cu autorul.
Această procedare ne va scuti de o
abordare ştiinţifică, oricum inaccesi-
bilă unui recenzent fără acces la con-
cluziile unui institut serios de cerce-
tare sociologică, capabil să obţină
informaţii relevante din toate păr-
ţile lumii.
Naratorul nostru este un pesimist,
iar tonul spuselor sale este al unui
moralist dezamăgit de semenii săi şi
de proiectele de viitor ale acestora. În
calitate de amator dotat, interesat de
antropologia filozofică, el consideră că
dezvoltarea galopantă a tehnologiei
este mai degrabă o pacoste, iar înmul-
ţirea înlesnirilor oferite de diversele
aparate produce nişte oameni atinşi
de involuţie. De fapt, consideră nara-
torul, progresul şi dezvoltarea nu mai
sunt OK şi ar trebui oprite înainte de
a deveni şi mai nocive decât sunt în
prezent. Rezolvările propuse sunt ale-
gerea recesiunii economice controlate
şi abandonarea nomadismului speci-
fic omului de azi. O soluţie SF, în con-
tradicţie cu spiritul capitalismului, dar
una capabilă să te pună pe gânduri şi
părând a decurge din marxism. Dis-
cursul naratorului ar putea fi atribuit şi
unui predicator, promotor al unei noi
varietăţi de neoprotestantism.
Pământenii de azi au construit cea
mai bună dintre lumile posibile, prin
excelenţă perfectibilă? Sau lumea de
azi trebuie reformată în esenţa ei?
Naratorul sugerează o soluţie de bun
simţ a acestei dileme. Oamenii ar tre-
bui să devină mai inteligenţi decât cei
de azi. Doar astfel vor reuşi să adopte
un comportament favorabil planetei
noastre, pe termen lung.
Cartea este bine scrisă. Nume-
roasele citate în limbi europene de
Note, comentarii, idei
circulaţie sunt agreabile, dar împru-
mută textului un neaşteptat aer de
veselie involuntară, probabil puţin
compatibil cu seriozitatea temelor
abordate. Ne aşteptăm ca autorul,
după ce va fi consultat abundenta
bibliografie a temei, să ne ofere ana-
lize şi mai interesante.
Voicu Bugariu
Metamorfozele
artei. Flash-art
Se ştie că arta este, în esenţă, cea
mai profundă expresie a creativităţii
umane, greu de definit şi de evaluat,
datorită unicităţii fiecărui artist. La
fel cum şi cei care intră într-o gale-
rie de artă sunt atât de diferiţi ca vâr-
stă, nivel de educaţie sau simţ artis-
tic. De aceea, a face propuneri pentru
organizarea unor expoziţii, fie ele de
muzeu, cu o tematică, fie „personale“,
de grup sau colective reprezintă un
act temerar, pentru că expoziţiile tre-
buie să întrunească atât dorinţele
artiştilor, cât şi aşteptările publicului.
Respectând acest principiu,
Muzeul Judeţean Botoşani, prin Sec-
ţia de Artă Plastică şi Etnografie, a
organizat sau găzduit, după caz, şi
în perioada noiembrie 2022 – ianu-
arie 2023, o serie de expoziţii care
să valorifice atât patrimoniul artis-
tic al instituţiei, cât şi artele vizuale
contemporane.
Astfel, în perioada 9 – 25 noiem-
brie 2022, în spaţiul Galeriilor de Artă
„Ştefan Luchian“, a fost găzduită expo-
ziţia TICURI DE MURALĂ, organizată
de Universitatea Naţională de Arte
Bucureşti.
Artiştii care au participat sunt pro-
fesori şi studenţi ai prestigioasei insti-
tuţii de învăţământ artistic superior:
Ion Achiţeni, George Bădiţescu, Geor-
gian Bărbieru, Mihaela Buna, Radu
Burduj, Ana Maria Ciobanu, Radu
Ciurariu, Ionuţ Cristea, Liviu Epuraş,
Iulian Gheabă, Dumitru Mihai Glo-
deanu, Andreea Grigore, Bogdan
Severin Hojbotă, Bogdan Iorga, Mihai
Moldovanu, Mircea Mureşan, Lisan-
dru Neamţu, Mihaela Obadă, Cosmin
Paulescu, Luca Paulescu, Andreea
Popescu, Ionuţ Postolache, Mircea
Radu, Gheorghiţă Romeo, Silviu
Roşca şi Maria Tudorache. Vernisa-
jul expoziţiei, al cărei curator a fost
artistul Ion Achiţeni, a avut loc în data
de 9 noiembrie 2022, ora 17.00, lucră-
rile fiind prezentate de muzeograful
Ana Coşereanu.
Următorul eveniment, organizat
Secţia de Artă Plastică – Etnogra-
fie în spaţiul Galeriilor de Artă „Şte-
fan Luchian“ Botoşani, a fost expo-
ziţia intitulată METAMORFOZELE
ABSTRACTULUI.
Aşa cum menţiona Maria-Laura
Tocariu, curatorul expoziţiei, „cu mij-
loace de expresie infinite atât în ceea ce
priveşte materialul, cât şi forma, arta
abstractă parcurge, în drumul de la
figurativ la nonfigurativ, mai multe
etape în reprezentarea artistică, pe
care expoziţia „Metamorfozele abs-
tractului“ le reflectă, explorând dife-
rite valenţe ale picturii abstracte de azi,
fără pretenţia de a le acoperi pe toate
în mod exhaustiv.“
În perioada 26 noiembrie 2022 –
6 ianuarie 2023, vizitatorii au putut
vedea lucrări reprezentative pentru
arta abstractă românească, din patri-
moniul Muzeului Judeţean Botoşani,
semnate de artiştii: Petre Achiţenie,
Gheorghe Anghel, Constantin Baciu,
Eugenia Boteanu, Mariea Boz, Vasile
Brătulescu, Spiru Chintilă, Adrian
Chira, Emil Cojocaru, Nicolae Con-
stantin, Radu Costinescu, Alexandru
Cumpătă, Constantin Doroftei, Cor-
neliu Dumitriu, Victor Foca, Marin
Gherasim, Dimitrie Grigoraş, Eugen
Ispir, Alexandru Hreniuc, Hortensia
Puia Masichievici, Florin Mitroi, Traian
Mocanu, Alina Munteanu, Georgel
Pascu, Gheorghe Pătraşcu, Garabet
Salgian, Ştefan Sevastre, Liviu Şopte-
lea, Angela Tomaselli şi Ivan Vasîlcin.
Vernisajul expoziţiei a avut loc pe
28 noiembrie 2022, de la orele 16.00,
lucrările fiind prezentate de către
prof. univ. dr. Laura Codrina Ioniţă,
de la Universitatea de Arte „George
Enescu“ Iaşi.
Tot la Galerii, sâmbătă, 17 decem-
brie 2022, a fost lansat volumul
„Estetica împlinirii – un ghid de
HYPERION 201
manifestare a armoniei şi abunden-
ţei în viaţă“, semnat de psihologul
Lucia Cîmpan.
Autoarea, absolventă de studii de
Drept şi Filozofie, master în Mana-
gementul organizaţional şi resurse
umane şi în Soluţionarea paşnică a
conflictelor, este consilier de proba-
ţiune în cadrul Serviciului de Probaţi-
une Botoşani. Datorită locului său de
muncă şi cunoaşterii profunde a mul-
tiplelor probleme cu care se confruntă
oamenii în societatea contemporană,
cu diverse competenţe în dezvolta-
rea personală, educaţia civică şi medi-
erea conflictelor, Lucia Cîmpan vine
în întâmpinarea celor interesaţi cu
un ghid de autocunoaştere, de înţe-
legere a nevoilor noastre şi de iden-
tificare a unor soluţii pentru o viaţă
armonioasă.
Volumul a fost prezentat de Ovi-
diu Maxim şi Paul Beskieru.
Colecţia de Artă a găzduit, în peri-
oada 7 decembrie 2022 – 6 ianuarie
2023, ATELIERUL DE IARNĂ 3, o expo-
ziţie organizată de Societatea cultu-
rală EXPO-ART Botoşani, cu lucrările
artiştilor botoşăneni: Cristian Bîrzo-
ieş, Liviu Şoptelea şi George Şpaiuc.
Artişti cunoscuţi şi apreciaţi atât
de iubitorii de artă botoşăneni, cât şi
de cei din ţară şi din afara ei, cei trei
expozanţi prezintă pe simeze cele mai
noi dintre creaţiile lor artistice. Deşi au
stiluri diferite şi modalităţi de expri-
mare personalizate, lucrările expuse,
pictură şi grafică, creează un aspect
unitar din punct de vedere vizual, rea-
lizând ceea ce se poate subscrie for-
mulei „unitate în diversitate“.
Absolvenţi de studii artistice, cu
participări la diverse expoziţii de grup
sau colective, la saloane naţionale şi
la tabere de creaţie în diverse zone
ale ţării, cu expoziţii personale inte-
resante şi pe tematici variate, cei trei
artişti şi-au demonstrat încă o dată
talentul lor, dar şi farmecul deosebit
al artei, privită prin perspectiva pei-
sajului, fie el urban sau rural, al natu-
rilor statice, al lucrărilor cu tematică
florală, dar şi al artei abstracte. Lucră-
rile celor trei artişti au fost prezentate
de muzeograful Ana Coşereanu, în
202 HYPERION
cadrul vernisajului desfăşurat mier-
curi, 7 decembrie 2022, ora 16.
O altă expoziţie de muzeu, cura-
toriată de Maria-Laura Tocariu, a fost
HIBERNALIA. Această expoziţie,
dedicată anotimpului rece şi croma-
ticii acestuia, a fost expusă pe sime-
zele Colecţiei de Artă din 7 ianuarie
2023, urmând să poată fi vizionată
până în 13 februarie 2023.
Au fost etalate lucrări de pictură
şi grafică din patrimoniul Muze-
ului Judeţean Botoşani, semnate
de artişti români din diverse gene-
raţii: Mihai Agafiţei, Mihai Bandac,
Mihai Bejenaru, Aurel Butnariu, Şte-
fan Constantinescu, Victor Mihăi-
lescu Craiu, Virgil Dumitrescu Duval,
Tudor Georgescu, Rodica Grigoriu,
Gina Hagiu, Adriana Jurma, Nico-
lae Lazăr, Liviu Lăzărescu, Dimitrie
Loghin, Lucian Maşek, Marinela Măn-
tescu, Sever Mermeze, Ion Murariu,
Christian Paraschiv, Laurenţiu Pin-
tea, Gheorghe Popa, Nicolae Popa,
Bogdan Scărlătescu, Sandală Şără-
măt, Liviu Şoptelea, Luminiţa Tudor,
Teodor Valenciuc, Paul Verona şi Octa-
vian Vişan.
Sâmbătă, 7 ianuarie 2023, ora 11,
la Galeriile de Artă „Ştefan Luchian“, a
avut loc vernisajul lucrărilor expuse
la ANUALA ARTIŞTILOR BOTOŞĂNENI,
eveniment organizat de Societa-
tea Culturală „Expo-Art“ Botoşani şi
curatoriat de artistul Liviu Şoptelea
şi muzeograful Ana Coşereanu.
Expoziţia a reunit pe simeze peste
70 de lucrări realizate în diverse teh-
nici: pictură, grafică, sculptură, instala-
ţie, artă decorativă, fotografie, mozaic
şi icoană pe sticlă, creaţiile a 36 de
artişti botoşăneni, atât dintre cei bine
cunoscuţi publicului iubitor de artă,
cât şi artişti care vin pentru prima dată
în calitate de expozanţi: Dănuţ Acon-
stantinesei, Marcel Alexa, Aurelian
Antal, Aurel Azamfirei, Claudia Babii,
Silviu Babii, Nadia Bîrlădeanu, Cris-
tian Bîrzoieş, George Burlacu, Rodica
Cojocariu, Ana Coşereanu, Cezar Dron,
Corneliu Dumitriu, Mirela-
Expoziţia a putut fi vizitată zilnic,
în perioada 7 – 22 ianuarie 2023.
Promovarea noilor generaţii este
unul dintre obiectivele Muzeului
Judeţean Botoşani, implicit a Gale-
riilor de Artă „Ştefan Luchian“. Ast-
fel, miercuri, 1 februarie 2023, la ora
16.00, aici a avut loc vernisajul expo-
ziţiei Concursului Regional de Arte
Vizuale, denumit OMAGIU ŞTEFAN
LUCHIAN, urmat de festivitatea de
premiere a elevilor participanţi.
Evenimentul a făcut parte din
calendarul activităţilor desfăşu-
rate în cadrul Zilelor Liceului de
Artă, înscriindu-se totodată în pro-
iectul cultural artistic „Arte Vizuale
2022-2023“ organizat de Catedra de
Arte Plastice a Liceului de Artă. Pro-
iectul a fost realizat cu sprijinul Consi-
liului Judeţean Botoşani, al Inspecto-
ratului Şcolar Judeţean Botoşani şi al
Muzeului Judeţean Botoşani – gazdă
a evenimentului.
Au expuse peste 120 de lucrări de
pictură, grafică, artă monumentală,
arhitectură, design vestimentar, cera-
mică şi sculptură, realizate de elevi ai
Liceului de Artă „Ştefan Luchian“ din
Botoşani, coordonaţi de către profe-
sorii Alexandru Agavriloae, Raluca
Agavriloae, Diana Alupoaie, Andrei
Alupoaie, Ciprian Andruşcă, Cristina
Ciobanu, Genoveva Dolhescu, Alina
Munteanu, Lăcrămioara Partenie,
Adina Strugariu, Elena Şurghin şi Ana
Roua Vasilescu.
Expoziţia a putut fi vizionată până
pe 5 februarie 2023, zilnic, între orele
9.00 – 16.30.
Multe, diverse, incitante… Provo-
catoare de discuţii şi controverse…
Aşa cum e, de fapt, rolul artei… Să
trezească interesul publicului, să îl
determine să devină curios, intero-
gativ, reprobator uneori… Dar să fie
receptiv… Să înţeleagă menirea artei
şi să se poată întreba: Care e culoarea
vieţii noastre? Cât ne putem meta-
morfoza din cocon în fluture…
Cât pot nişte galerii de artă să ne
apropie de artişti, de spaţiul lor de
desfăşurare, de muzele ori de sur-
sele lor de inspiraţie şi, de ce nu, de
bucuriile şi tristeţile lor, de suflet, de
culoare, de artă! Asta vom afla şi din
expoziţiile următoare…
Va urma! Flash-art!
Ana Coşereanu
Note, comentarii, idei
 Revista apare
cu sprijinul sponsorilor:

S.C. SENESE RO S.R.L.

S.C. MESERIASUL S.R.L.
Grupul de Distribuţie ETA S.R.L.

cărora la mulţumim
în numele cititorilor
şi colaboratorilor
revistei noastre.
În acest număr semnează
Mihaela Aionesei Radu Florescu Radu Sergiu Ruba
Marilena Apostu Corneliu Fotea Nicolae Sava
Angela Baciu Dan Bogdan Hanu Ionel Savitescu
Mioara Băluță Caliopia Hodorogea Cristina Scarlat
Lucia Bibarț Ioan Holban Doru Scărlătescu
Rodica Bretin Friedrich Hölderlin Christian W. Schenk
Voicu Bugariu Michel Houellebecq Mihail Semenko
Leo Butnaru Daniil Iftime Vasile Spiridon
Liviu Capșa Adrian George Itoafă Petre Stoica
Marius Chelaru Galina Martea Elena Știrbu
Radu Chiorean Daria Maruseac Victor Teișanu
Al. Cistelecan Robero Merlo Cristina Ungureanu
Theodor Codreanu Victoria Milescu Dumitru Ungureanu
Nicolae Corlat Laura C. Munteanu Magda Ursache
Ana Coșereanu Vianu Mureșan Petru Ursache
Valentin Coșereanu Marcel Mureșanu Adina Velcea
Petru Covaci Miruna Mureșanu Alexa Visarion
Daniel Cristea-Enache Gruia Novac Mărioara Vișan
Theodor Damian Nicolae Panaite Radu Voinescu
Ioana Diaconescu Sorin Pavel Varujan Vosganian
Simona-Grazia Dima Dan Perșa Adriana Weimer
Gellu Dorian Emilia Poenaru Moldovan Ion Zubașcu
Aurel Dumitrașcu Savu Popa
Raluca Faraon Iannis Ritsos

www.revistahyperion.ro
www.cimec.ro/Biblioteca-Digitala/Biblioteca.html#Varia