MIDWESTERN BAPTIST THEOLOGICAL SEMINARY

DARURILE MIRACULOASE ALE

DUHULUI SFÂNT

LUCRARE

PREZENTATĂ CA PARTE

A CURSULUI
DR30060: COLOCVIU DOCTORAL

MARIUS CHENDE

JIBOU
IULIE 2023
 Introducere

Relația dintre om și Dumnezeu este unul din domeniile vieții în care vedem implicată

Sfânta Treime în ansamblul ei. Fiecare dintre cele trei persoane care o formează are un aport

important în realizarea planului de mântuire a oamenilor.

Dumnezeu Tatăl este cel care a gândit planul de mântuire, înainte de întemeierea lumii, știind

mai dinainte despre falimentul primilor oameni și implicit a rasei umane a decis să pregătească o

soluție pentru problema păcatului. El este cel care a pregătit planul și l-a oferit oamenilor ca

rezolvare la problema păcatului. Apoi după conceperea planului de mântuire a vegheat și s-a

implicat activ în implinirea lui de-a lungul generațiilor. Autorul Epistolei către Evrei suprinde

această implicare transgenerațională a lui Dumnezeu în lumea oamenilor, el subliniind că după

ce ne-a vorbit în multe rânduri și în multe feluri, la împlinirea vremii în planul mânturii,

Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul. Astfel Domnul Isus este prezentat și în mod real este punctul

culminant al planului mântuirii și a descoperirii de sine a lui Dumnezeu.

Dumnezeu Fiul, de asemenea joacă un rol important în împlinirea planului de mîntuire. El este

cel care l-a împlinit. A venit în lumea noastră, fiind dispus să părăsească gloria cerească și să se

coboare la statutul de ființă umană, supusă tuturor limitărilor de care noi oameni avem parte.

Detaliul extraordinar nu constă doar în această smerire voluntară ci și în disponibilitatea

Domnului Isus de a duce la îndeplinire planul de mântuire în întregime și de a plăti prețul pe

deplin pentru mântuirea noastră. Evangheliile surprind în mod special lupta și frământarea din

inima și viața Lui, mai ales în grădina Ghețimani când Scriptura afirmă că datorită intensității

rugăciunii, transpirația Sa s-a prefăcut în picături de sânge. Isus Cristos a biruit pe Satan și a

înviat mai apoi glorios a treia zi după patimile Sale.

2
Dumnezeu, Duhul Sfânt, este la fel de important în economia planului de mântuire. După

glorioasa lucrare a Fiului, așa cum a fost promis, Duhul Sfânt a fost trimis la Cincizecime și de

atunci până la finalul istoriei își desfășoară lucrarea într-un mod unic în biserică și în societate

folosindu-se de credincioși regenerați, schimbați de El. Are un rol capital în ceea ce privește

mântuirea noastră și de asemenea joacă un rol important în modul în care cei credincioși își

împlinesc mandatul primit de la Domnul Isus. El este cel care ne convinge de păcat, ne

luminează ca să înțelegem mesajul evangheliei și ne ajuta să trăim viața creștină locuindu-ne. Pe

de-o parte rodește în noi, ceea ce Biblia numește roada Duhului Sfânt, iar pe de altă parte oferă

daruri celor credincioși, fiecăruia după voia Sa și planul lui Dumnezeu.

Istoria bisericii consemnează dezbateri intense cu privire la diferite doctrine ale credinței

creștine de-a lungul istoriei Bisericii, disputele și conflictele legate de doctrina despre persoana și

lucrarea Duhului Sfânt fiind una din temele predominante ale istoriei recente a Bisericii și a

creștinismului. Lucrarea de față își propune două lucruri în principal. Să analizeze textele biblice

care vorbesc despre lucrarea Duhului Sfânt în viața celui credincios, în mod deosebit cele care

vorbesc despre darurile miraculoase ale Duhului Sfânt și apoi în al doilea capitol al lucrării să

prezinte punctul e vedere al autorului și a bisericii acestuia cu privire la acest domeniu

controversat al lucrării Duhului Sfânt.

Darurile miraculoase ale Duhului Sfânt în Scriptură

Atunci când se are în vedere persoana și lucrarea Duhului Sfânt în Scriptură, trebuie

evidențiate două perioade. Deși lungi din punct de vedere cronologic, fiecare din cele două oferă

câte un model în ce privește persoana și lucrarea Duhului Sfânt. Pentru a înțelege diferențele

dintre cele două perioade trebuie avute în vedere o serie de aspecte importante. Mai întâi, modul

în care poporul Israel l-a înțeles pe Duhul Sfânt așează fundația necesară pe care Biserica să

3
poată mai târziu să construiască doctrina corectă despre persoana Duhului Sfânt. Doctrina

creștină despre El trebuie să reflecte realitatea progresiei dintre cele două legăminte, tocmai

pentru că există o diferență profundă între modul în care Duhul s-a relaționat la poporul Israel și

modul în care se relaționează la Biserica Domnului Isus Cristos. Cheia înțelegerii acestor

diferențe constă în înțelegerea corectă a persoanei și lucrării Domnului Isus. El este singurul ce

botează cu Duhul Sfânt. Prin urmare după ce este luată în considerare lucrarea Duhului Sfânt în

Vechiul Testament trebuie să se analizeze descoperirea Duhului oferită autorilor din Noul

Testament.1 În Vechiul Testament, Biblia vorbește despre o prezență specială a Duhului Sfînt în

viața unor oameni aleși în mod special de Dumnezeu pentru o lucrare anume. El venea,

împuternicea persoana respectivă pentru o vreme și apoi pleca de la el. Perioada Noului

Testament marchează o nouă etapă și un mod nou de lucru al Duhului Sfânt. În evanghelii, în

timpul lucrării Sale publice Domnul Isus promite Duhul Sfânt ucenicilor și descrie misiunea și

poziția Sa în viața celui credincios. Astfel El urma să aibă o misiune extrem de importantă pentru

creștin în economia vieții de credință. Când cel credincios cheamă prezența Duhului Sfânt,

cheamă Duhul Domnului Isus. Mai degrabă decât a fi depărtat de Isus, Duhul duce relația celui

credincios cu Isus Cristos la un nivel mai profund. Duhul Sfânt nu îl înlocuiește pe Domnul Isus

și nici nu îi uzurpă poziția. Principala lucrare a Duhului Sfânt este în mod deosebit în relație cu

Cuvântul, întrupat, scris și proclamat, întărind copiii lui Dumnezeu să rămână în Cristos.

Misiunea Duhului Sfânt în viața celui credincios este în strânsă legătură cu cea a Cuvântului lui

Dumnezeu.2 Încă de la începutul Noului Testament Duhul poate fi observat la lucru în viața unor

persoane importante în economia planului de mântuire precum Ioan Botezătorul, Maria, Elisabeta

sau Zaharia. În timpul lucrării publice a Domnului Isus, acesta este prezentat ca fiind plin de

Duhul Sfânt iar cel din urmă apare în formă vizibilă la botezul Mântuitorului. Evangheliile nu
1
Malcom Yarnell, Who is the Holy Spirit? Biblical Insights into His Divine Person, (Nashville Tennessee, B&H
Academic, 2019), p.23;
2
Christopher R.J. Holmes, The Holy Spirit, (Grand Rapids MI, Zondervan, 2015), p.21
4
încearcă să explice în mod expres prezența Duhului Sfânt, tocmai pentru că Duhul le era

necunoscut evangheliștilor, aceștia fiind familiarizați mai degrabă cu literatura și credința

Vechiului Testament. Isus este prezentat ducându-și la îndeplinire lucrarea prin puterea Duhului

Sfânt, dar prezența Duhului în viața Lui este o funcție a divinității sale și nu un rezultat a lucrării

Acestuia. Învățătura evangheliilor despre rolul Duhului Sfânt în lucrarea lui Isus trebuie evaluat

în contextul cristologiei și ținând cont de faptul că El este Mesia, Cristosul lui Dumnezeu. 3 În

Faptele Apostolilor, Duhul Sfânt ocupă de înca de la început o poziție centrală. Această carte

subliniază o serie de roluri diferite ale Duhului Sfânt. Mai întâi faptul că Duhul este o persoană,

nu o forță impersonală și că este divină. A-l minți pe El înseamnă a-l minți pe Dumnezeu și a

avea parte de cea mai dură pedeapsă. De asemenea Duhul este în strînsă relație cu Tatăl și Fiul.

În al doilea rînd, Duhul este cel care institue o nouă comunitate escatologică a Cristosului înălțat

în acord cu profețiile din Vechiul Testament. În al treilea rând se poate vedea pe întreg parcursul

cărții că Duhul Sfânt este Duhul misiunii. În mod deosebit El oferă putere pentru misiune și curaj

pentru mărturie ( Fapte 1:8 și 4:31). Nu doar că îi împuternicește pe credincioși ci mărturisește și

El împreună cu ei despre Isus cel înviat din morți și înălțat în slavă. În al patrulea rînd, El îi

umple pe credincioși ( Fapte 2:4, 4:31, 13:52). În cartea Fapte apostolii și liderii bisericii primare

în mod deosebit sunt caracterizați ca fiind plini de Duhul Sfânt. Această terminologie este

aplicată de exemplu: celor șapte, inclusiv lui Ștefan (Fapte 6:3, 5, 10) Saul/Pavel ( Fapte 9:17-18)

și Barnaba ( Fapte 11:24). Duhul îi umple pe slujitorii Săi pentru a purta și a biruii în lupta

spirituală împotriva duhurilor necurate și a celor stăpâniți de ele. Apoi Duhul Sfânt este Duhul

proorociei. El este atât subiectul cât și obiectul proorociei. Pe de-o parte fiind proorocit despre el

iar pe de altă parte inspirând la proorocie. În al șaselea rând pentru a rămâne în acord cu natura și

misiunea Sa profetică, Duhul de asemenea este agentul care îi convinge pe oameni și îi ajută să

3
Gregg R. Allison and Andreas J. Kostenberger, The Holy Spirit, (Nashville Tennesse, B&H Academic, 2020), p.
92-93;
5
aibă o ținută morală înaltă. Cel care minte pe Duhul Sfânt este disciplinat. Avertizarea Domnului

Isus cu privire la hula împotriva Duhului Sfânt vine în acest context și anume, atribuirea lucrării

lui Dumnezeu lui Satan. O altă direcție a lucrării Duhului Sfânt în cartea Fapte este aceea de a

conduce lucrarea Bisericii. El este suveran și nu poate fi controlat, condus de nimeni. Este

interesat de observat cum Biserica primară și liderii ei au înțeles lucrarea Duhului Sfânt—ca fiind

mai ales deschizătoare de drumuri în evanghelizare și mântuirea unor noi grupuri de oameni,

precum Samaritenii și Nemurile—aceștia acceptând misiunea și evanghelizarea ca fiind lucrarea

lui Dumnezeu, descoperită prin Duhul Sfânt.

Apostolul Pavel a fost numit „teologul Duhului Sfânt”. Împreună cu Luca și Ioan,

„evangheliștii Duhului Sfânt”, Pavel este principalul teolog al Duhului în Noul Testament. În

mod deosebit, găsim învățătura lui pavel despre Duhul Sfânt în epistolele către Galateni,

Tesaloniceni, Corinteni, Romani și Efeseni. În Galateni, Pavel vorbește despre punctul din istoria

planului de mântuire în care neamurile au primit mântuirea, reprezintă împlinirea făgăduinței

făcută lui Avraam. La împlinirea vremii Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Lui, apoi Duhul înfierii și

cel care îi face pe creștini fii ai lui Dumnezeu. În mod practic aceasta înseamnă că cei credincioși

trebuie să umble, să fie conduși, să trăiască și să fie în acord cu Duhul Sfânt, arătând

caracteristicile Sale în viața lor. În Tesaloniceni, Pavel subliniază în mod deosebit rolui Duhului

în sfințire( 1 Tes. 4:8; 2 Tes. 2:13). În prima sa scrisoare către Corinteni, în mod special

capitolele 12-14, Pavel accentuează rolul Duhului de agent al unității, fără îndoială în contextul

diviziunilor din biserica din Corint. De asemenea Duhul este prezentat, folosindu-se de imaginea

templului, atât personal cât și colectiv, accentuându-se nevoia de curăție, separare și sfințire. El

accentuează de asemenea în capitolul 2, în contextul discuției despre talentul retoric special, rolul

Duhului Sfânt ca agent al descoperirii divine. În a doua expistolă către Corinteni, Pavel se referă

în mod deosebit la Duhul Sfânt ca parte a contrastului dintre lucrarea sa apostolică, parte a noului

6
legământ și lucrarea lui Moise ca parte a vechiului legământ. Duhul lucrează în mod direct în

inima omului, oferă viața duhovnicească, descoperă slava divină, oferă libertate și produce

transformare lăuntrică. Punctul culminant al învățăturii pauline despre Duhul Sfânt este în

Epistola către Romani, în mod deosebit în capitolul 8. Acolo Pavel vorbește despre Duhul Sfânt

ca parte esențială a calității de creștin. Viața în Duhul este caracterizată de: libertate, neprihănire,

viață și pace. Același Duh care l-a înviat pe Cristos din morți, îi va învia și pe cei credincioși.

Astfel noua viață prin Duhul este în mod evident superioară vieții sub lege. În Efeseni, Pavel

vorbește despre rolul Duhului în escatologie, istoria mântuirii și eclesiologie, legându-le de

Cuvântul lui Dumnezeu și rugăciune. În epistola către Filipeni, Pavel are în vedere asocierea

dintre Duhul Sfânt și Domnul Isus în ceea ce privește ajutorul, părtășia și închinarea celui

credincios. În toate cele trei aspecte Duhul și lucrarea Lui sunt menționate în legătură cu Isus

Cristos. În 1 Timotei Duhul este prezentat printr-o cântare și este descris ca fiind sursa

proorociilor legat de vremurile și zilele din urmă. Singura referință din 2 Timotei se referă la

faptul că Duhul îi locuiește pe credincioși și că păzește evanghelia. Tit îl prezintă pe Duhul Sfânt

ca fiind cel care efectuează regenerarea și înnoirea.4

Când se vorbește despre lucrarea Duhului Sfânt în viața celui credincios trebuie subliniat

faptul că aceasta se manifestă în două experiențe: botezul și umplerea cu Duhul Sfânt. Fiecare din

aceste experiențe are rolul și locul ei în viața de credință.

Botezul cu Duhul Sfânt este o experiență unică, universală și are loc la începutul vieții de

credință. Un singur botez și mai multe umpleri, este tiparul care se potrivește cu textele biblice

sau după cum Unger prezintă lucrurile: „Botezul cu Duhul Sfânt este o lucrare ce are loc o

singură data pentru totdeauna în timp ce umplerea cu Duhul Sfânt este un proces continu.”.

Primul are loc la mântuire fără vreun semn special de confirmare. Evenimentul poate să fie, sau

4
Greg Allison and Andreas J. Kostenberger, The Holy Spirit, (Nashville TN, B&H Academic, 2020), p. 127-170;
7
nu poate să fie urmat imediat de umplerea cu Duhul Sfânt. Acesta este punctul în care

manifestările și varietatea darurilor pe care Duhul le oferă după cum dorește intervine. Botezul cu

Duhul Sfânt este o doctrină importantă, complex și mult dezbătută. Este importantă pentru

afectează perspectiva creștinului asupra ordinii mântuirii (ordo salutis), a sfințirii și a înțelegerii

vieții de credință cu experiențele ei.5 Umplerea cu Duhul Sfânt pe de altă parte este o experiență

repetabilă, are loc de mai multe ori în viața de credință. Petru în confruntarea sa cu liderii

religioși ( Fapte 4:8), credincioșii din biserica primară în rugăciunea lor curajoasă pentru

proclamarea evangheliei ( Fapte 4:31), Ștefan în vedenia sa cu privire la gloria lui Dumnezeu

( Fapte 7:55) sau Pavel în mustrarea vrăjitorului au experimentat această stare. Ea este folosită

pentru a descrie uneori o viață de creștină demnă de laudă. Diaconii din biserica primară au fost

caracterizați de o astfel de viață, fiind descriși ca „plini de Duhul Sfânt”, această expresie

descriind felul în care oamenii aceștia își trăiau viața. În mod deosebit Noul Testament nu doar că

include descrieri ale acestei experiențe ci în Efeseni 5:18 îi îndeamnă pe credincioși: „Nu vă

îmbătați de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiți plini de Duh.”. Versetul este la modul

imperativ, este o poruncă care trebuie ascultată „fiți plini de Duh.” Este la timpul prezent, așadar

descrie o acțiune în desfășurare. Diateza este pasivă, astfel nu pune accent pe ce fac cei

credincioși, ci reclamă doar receptivitate. Răspunsul așteptat din partea celui credincios la această

poruncă este acela de a ceda și a se lăsa condus de Duhul lui Dumnezeu în toate domeniile vieții

în fiecare clipă. Pe lîngă Efeseni 5:18, care folosește cuvântul „plin”, Pavel folosește expresii

similar pentru a-I îndemna pe credincioși să se lase conduși de Duhul Sfânt. Când creștinii umblă

prin Duhul (Galateni 5:16), ei sunt îndemnați să facă voia lui Dumnezeu mai degrabă decât să își

împlinească propriile dorințe ale naturii firești.6 Umplerea cu Duhul sfânt are două direcții în

5
http://proxy01.mbts.edu.libproxy.mbts.edu/login?url=https://search.ebscohost.com/login.aspx?
direct=true&db=33h&AN=450901&site=ehost-live accesat in 12.05.2023
6
https://sbts-wordpress-uploads.s3.amazonaws.com/equip/uploads/2014/02/SBJT-16.4-Allison-p-4-21.pdf accesat în
12.05.2023
8
viața celui credincios, mai întâi prin roada Duhului Sfânt arătată prin sfințire și un mod de viață

asemeni lui Cristos. Pe de altă parte sunt darurile Duhului Sfânt, pe care acesta le împarte după

cum dorește.

În mod deosebit, subiectul acestei lucrări sunt darurile Duhului Sfânt. Scopul principal

al darurilor spirituale este de a promova creșterea, care se manifestă în două domenii: Biserica

crește în maturitate, pastrează acuratețea doctrinară și autenticitatea vieții comunitare, ba mai

mult ea ajunge să își dezvolte lucrarea împlinindu-și misiunea în măsura în care darurile

spirituale slujesc scopului de proclamare a Evangheliei și ucenicizarea lumii în ascultare de

Marea Trimitere. De asemenea darurile spirituale sunt o dovadă a ceea ce urmează să vină. O

mică porție a lucrării viitoare a Duhului Sfânt, ele oferă o imagine a lucrării Duhului din veacul

viitor. De asemenea darurile spirituale subliniază rolul Bisericii în obținerea propriei creșteri și

multiplicări. Noul Testament vorbește despre darurile Duhului în patru pasaje majore. Efeseni

4:7-16 accentuează faptul că Domnul Isus cel înălțat a dăruit daruri Bisericii Sale, astfel

dovedind biruința Sa asupra dușmanilor Săi ( vers. 7-10). Aceste daruri sunt asociate în mod

deosebit cu lideri dăruiți: apostoli, prooroci, evangheliști, păstori și învățători. Rolul lor specific

în biserică este de a echipa membrii acesteia pentru lucrare și astfel de a contribui la

maturizarea bisericii. Potrivit cu 1 Corinteni 12-14, Duhul este responsabil pentru dăruirea de

daruri spirituale, care trebuie folosite potrivit cu scopul intenționat. Din nou este evidențiată

natura duală a darurilor. Duhul este cel care le împarte și împuternicește pe credincioși. Aceasta

este dimensiunea divină. În același fel există și o dimensiune umană, în măsura în care

Evanghelia este propovăduită, factorul uman este cel care face această lucrare. În Romani 12:4-

8 se vorbește despre cele șapte daruri și modul în care creștinii cu aceste daruri trebuie să le

folosească.7 Darurile miraculoase ale Duhului Sfânt sunt: darul proorociei, darul vorbirii în

7
Allison and Kostenberger, The Holy Spirit, p.411-413;
9
limbi și darul vindecărilor. Acestea sunt domenii disputate ale credinței creștine, în mod

deosebit în perioada recentă a istoriei creștinismului odată cu apariția și dezvoltarea mișcărilor

penticostale și carismatice. Această parte a lucrării de față își propune să analizeze textele

biblice care vorbesc despre aceste daruri ale Duhului în mod special.

Darul proorociei, în Vechiul Testament presupunea un tip de revelație divină

concentrată asupra descoperirii voii lui Dumnezeu, denunțarea păcatului, și arătarea viitorului.

Potrivit Noului Testament proorocia este un dar spiritual oferit de Duhul Sfânt, anume

recepționarea și comunicarea revelației divine pentru zidirea bisericii. Constă în două aspecte:

recepționarea mesajului pe care Dumnezeu îl descoperă proorocului și raportarea mesajului,

care înseamnă comunicare articulată și evaluată de către biserică (1 Corinteni 14:29-32). Dacă

proorocia continuă și astăzi, reprezintă un subiect controversat în credința creștină. Profetul sau

proorocul era în Vechiul Testament cel care primea revelația divină și o comunica, adesea

folosindu-se de expresia „Așa vorbește Domnul.”. Proorocii și proorocițele aveau să fie

cunoscuți drept adevărați dacă mesajele lor se împlineau; dacă ele nu erau adevărate, mesagerul

era ucis cu pietre. Potrivit Noului Testament, un prooroc, este cel care primește revelația divină

și o comunică bisericii, care este responsabilă de evaluarea și corectarea aspectelor înțelese sau

comunicate greșit. Dacă proorocii din Vechiul Testament erau un grup select de oameni,

proorocii Noului Testament sunt oamenii obișnuiți și răspândiți în adunare. Darul vorbirii în

limbi, este un dar spiritual menționat în mai multe locuri din Noul Testament. Darul a apărut la

Cincizecime. Contextul din Fapte 2 face referire la capacitatea de a vorbi într-o limbă

necunoscută până atunci celui care o vorbește. Darul vorbirii în limbi este unul din darurile pe

care Pavel le menționează ca fiind dăruite celor din Corint. Reacția la acest dar a atras discuția

lui Pavel cu privire la diferitele daruri. El trece în listă darul vorbirii în limbi de două ori

împreună cu darul tălmăcirii sau al traducerii. De asemenea a socotit ca fiind necesar să treacă

10
 în revistă folosirea acestui dar în cadrul bisericii: locul ideal pentru folosirea lui era în privat.

Vorbirea în limbi în biserică nu era interzisă, dar predicarea prin folosirea cuvintelor înțelese

era mai de dorit. Mulți comentatori biblici insistă că vorbirea în limbi din biserica din Corint nu

era similară cu cea de la Cincizecime ci mai degrabă era o izbucnire a rugăciunii și laudei în

care vorbirea devenea adesea anormală și incoerentă deoarece activitatea intelectuală a celui ce

avea parte de această experiență lipsea. Se pare că aceste vorbiri în limbi erau de neînțeles atât

pentru cel care le rostea cât și pentru congregație iar rezultatul era doar o edificare emoțională.

Din 1 Cor. 14:27-28 este evident că vorbirea în limbi era un fenomen incontrolabil. Era diferită

totuși de ritualurile păgâne în care participantul își pierdea atât rațiunea cât și voința, dar o

manifestare suficient de specială încât să fie considerată suspectă.8

Darul vindecărilor, este darul spiritual, oferit de Duhul Sfânt celui credincios prin care

acesta are capacitatea de a vindeca neputințele fizice. El este prezentat atât în cadrul lucrării

Domnului Isus, în Evanghelii, acesta fiind de altfel unul din principalele motive pentru care

mulțimile l-au însoțit aproape de fiecare dată pe Domnul Isus oriunde s-ar fi aflat, cât și în

lucrarea Bisericii primare, în mod special în lucrarea apostolilor. Cartea Faptele Apostolilor

consemnează această realitate, menționând diferite situații în care apostolii au vindecat diferite

probleme de sănătate în numele lui și prin puterea lui Isus.

Două texte vor fi supuse analizei cu privire la darurile miraculoase, textul din Efeseni 4 în

care apostolul Pavel enumeră oficiul de prooroc în cadrul bisericii și cel din 1 Corinteni 12-14 în

care apostolul face referire la acest dar în contextul unității în cadrul comunității creștine.

„Este un singur trup, un singur Duh, după cum și voi ați fost chemați la o singură nădejde a
chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez. Este un singur Dumnezeu și
Tată al tuturor, care este mai presus de toți, care lucrează prin toți și care este în toți. Dar fiecăruia din
noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos. De aceea este zis: „S-a suit sus, a luat robia roabă
și a dat daruri oamenilor.” Și acest: „S-a suit” ce înseamnă decât că înainte Se coborâse în părțile mai

8
J. D. Douglas & Merill C. Tenney, Zondervan Illustrated Bible Dictionary, (Grand Rapids MI, Zondervan,
1971),P.2456- 2458;
11
de jos ale pământului? Cel ce S-a coborât este același cu Cel ce S-a suit mai presus de toate cerurile, ca
să umple toate lucrurile. Și El a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori
și învățători pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui
Hristos, până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om
mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtați
de orice vânt de învățătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire, ci,
credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul,
Hristos.” (Efeseni 4:4-15)9

Capitolul 4 începe a doua jumătate a scrisorii, care ajunge la implicații profunde drept

consecință a argumentelor din prima parte a epistolei. După ce a învățat că mântuirea este prin

har, prin credință (2: 1-10) Pavel subliniază unitatea dintre evreu și omul dintre neamuri ( 2:11-

22) cât și rolul său de a-l face pe Cristos cunoscut neamurilor (3:1-20). Trupul lui Cristos trebuie

să crească în maturitate prin felul în care fiecare mădular își face partea lui. Diversitatea trupului

este esențială pentru creșterea și unitatea sa. După ce a vorbit despre distribuirea darurilor de

către Cristos în 4:7, Pavel acum are în vedere Biserica, beneficiarul acestor daruri, respectiv

oamenii. Primul dar menționat este cel al apostoliei. Unii comentatori sunt de părere că prin acest

termen apostolul Pavel îi are în vedere pe primii doisprezece apostoli împreună cu el și Iacov.

Acești Apostoli împreună formează fundația edificiului denumit biserica, Cristos fiind piatra din

capul unghiului. Caracterul lor unic se păstrează și azi. Pe de altă parte un apostol este un trimis

al Domnului Isus Autoritatea apostolică și învățătura lor continua să slujească și azi Biserica prin

scrierile Noului Testament. Al doilea dar enumerat aici este cel al proorociei. Termenul prooroc

în Efeseni se referă la proorocii noului legământ, cei cărora le-a fost descoperită taina lui Cristos,

împreună cu apostolii. Ei trebuie deosebiți de cei din perioada Vechiului Testament, a căror

scrieri constitue o componentă importantă a Bibliei evreiești. Aceștia au reprezentat vocea lui

Dumnezeu în generația lor, pedeapsa pentru proorocul mincinos fiind moartea. Profeția poate

include și un element de descoperire a viitorului, precum în cazul lui Agab (Fapte 11:28) însă nu

9
Biblia, (Metanoia, Oradea, 2007)
12
este obligatoriu. Rolul principal al proorocului este să întărească, să încurajeze și să mîngâie pe

alții în vederea zidirii Bisericii (1 Corint. 14:3-5).

Identificarea evangheliștilor este mai simplă, aceștia fiind cei care proclamă vestea bună,

evanghelion. Pavel se consideră pe sine un astfel de om. El nu a fost trimis să boteze, ci să

predice evanghelia ( 1 Cor.1:17; 9:16) în mod deosebit să fie propovăduitorul acestui mesaj

neamurilor. Pastori și învățători ar trebui înțeleși și puși împreună din punct de vedere al sintaxei

textului original. Vorbesc despre două fațete ale aceleași slujbe. Pastorii, învățătorii și pastorii-

învățători slujesc împreuna biserica cu cei care au fost chemați de Domnul la lucrare.

Pastorii sunt cei care poartă imaginea lui Dumnezeu, El care este păstorul poporului Său ( Ps.23;

Isaia 40:11). Iubirea lui Isus pentru ucenicii Lui este standardul slujirii pastorale. Aspectul

pastoral al slujirii are în vedere disponibilitatea slujitorului de a se smeri și de a face aceea parte a

lucrării atât de puțin recunoscută și apreciată, dar atât de necesar. Elementul principal al slujirii

pastorale este spiritul de sacrificiu si disponibilitatea de a se jertfi precum Marele pastor, Domnul

Isus. Poziția de învățător vorbește despre capacitatea de a explica, extrapola și clarifica

Scripturile și lucrurile lui Dumnezeu. Învățătura este o parte evidentă a lucrării lui Pavel.

Învățătura sănătoasă este importantă pentru sănătatea și binele spiritual al bisericii. Noul

Testament avertizează cu privire la pericolele pe care învățătura și învățătorii falși le prezintă. 10

După enumerarea darurilor sunt folosite trei fraze, în versetul 12, care indică spre scopul

pentru care au fost date. Mai întâi, lucrarea Bisericii are în vedere echiparea sfinților. Termenul

folosit katartismos nu mai este folosit nicăieri în Noul Testament, desi verbul corespondent cu

acest termen este folosit pentru a descrie: repararea unui obiect ( Matei 4:21); pentru a aduce în

ființă Universul, având forma și ordinea dorită ( Evrei 11:3) și pentru restaurarea sănătății

spirituale a celui căzut ( Galateni 6:1). Scopul zidirii este ca cei credincioși să fie desăvărșiți în

10
Constantine Campbell, The Letter to the Ephesians, , (Grand Rapids MI, Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 2017),
p.139-206;
13
vederea lucrării de slujire. Ce se face de către sfinți și pentru sfinți este zidirea trupului lui

Cristos. Termenul oikodome a fost folosit și în 2:21 dar aici are o semnificație mai îngustă.

Biserica crește și este zidită, membrii îi sunt edificați în măsura în care fiecare mădular își

folosește darul primit după voia Domnului și slujindu-și astfel frații de credință. 11

Al doilea pasaj supus atenției în contextul acestei lucrări este cel din 1 Corinteni capitolele 12 la

14. Apostolul Pavel face referire la acest aspect al vieții de credință în contextul diviziunilor care

apăruseră în biserica din Corint, apelul său fiind unul la unitate. Acest pasaj a textului Scripturii

poate fi împărțită în trei secțiuni principale.

Prima, 12:1-30a schițează unitatea bisericii în ciuda faptului că darurile oferite credincișilor sunt

diferite. Criteriul folosit pentru împărțirea darurilor este domnia lui Cristos ( 12:1-3). Pavel

descrie o serie de daruri diferite dar accentuează egalitatea între credincioșii din trupul Domnului

Isus. Nici un mădular al trupului nu este inferior sau superior în vreun fel. Dumnezeu a distribuit

darurile trupului ca mădularele să lucreze și să aibă compasiune unul pentru altul.

A doua, 12:31b- 13:13 marchează prioritatea dragostei. Acest pasaj nu este așezat greșit și nici un

semn al neîndemânării autorului ci vorbește despre daruri care lipsite de dragoste sunt

nefolositoare și uneori chiar dăunătoare. Pavel merge mai departe și schițează natura iubirii,

demonstrarea iubirii fiind superioară datorită caracterului veșnic al acesteia în dauna darurilor

care sunt trecătoare.

Cea de-a treia secțiune, 14:1-40 are scopul de a explica darurile într-un mod mai detaliat.

Proorocia ar trebui preferată vorbirii în limbi deoarece Biserica este edificată prin intermediul

cuvintelor înțelese, nu prin experiențe spiritual fără conținut intellectual ( 14:1-19). Vorbirea în

limbi fără traducere va duce la judecarea păcătoșilor, dar proorocia ar putea conduce pe cineva

spre mîntuire. Nu în ultimul rând trebuie să existe rânduială și ordine în întâlnirile bisericii dacă

11
Leon Morris ( Gen. Edit.) Tyndale New Testament Commentaries: Ephesians, Downers Grove, Il, 1989,
InterVarsity Press, P. 118;
14
acestea se doresc a fi lipsite de confuzie și ziditoare. Rânduiala le privește și pe femei, care

trebuie să își arate supunerea prin faptul că nu întrerup serviciul divin cu întrebări care distrag

atenția. Secțiunea se încheie cu o reafirmare a autorității lui Pavel și cu o mustrare ca tot ce se

face să fie făcut în ordine și rânduială.

Discuția despre darurile spirituale începe cu acest adevăr: domnia lui Cristos. Experiențele

spirituale nu folosesc la validare, tocmai pentru că experiențe pot izvorâ și din închinarea la idoli.

Lucrarea Duhului Sfânt este evidentă atunci cand cineva mărturisește domnia lui Cristos. Se

poate observa modelul Trinitarian în ce privește distribuirea darurilor în 12:4-6, rolul Duhului de

a dărui fiind în mod deosebit accentuat. Darurile sunt diferite și sunt dăruite de Duhul, dar ele nu

sunt o măsură a spiritualității cuiva, ci voința suverană a Duhului Sfânt. Un adevăr fundamental

al credinței creștine este faptul că Isus Cristos este Domnul. Deoarece Isus Cristos s-a smerit,

Dumnezeu l-a înălțat și l-a așezat la dreapta Lui. Din moment ce domnia lui Cristos este o temă

centrală a credinței creștine, trebuie subliniat că mântuirea vine doar atunci cand oamenii îl

mărturisesc pe El ca Domn. Una din cele mai evidente însușiri vizibile în versetele 4-6 este

referința la toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Lucrarea lui Dumnezeu între credincioșii

din Corint este lucrarea Sfintei Treimi. Pavel accentuează unitatea trupului folosind de mai multe

ori cuvântul același. Varietatea darurilor este evidentă din folosirea cuvântului diaireseis în

fiecare din aceste versete, termen ce este tradus ca diferit sau felurit. Identificarea darurilor ca

fiind spirituale sau ale Duhului, sunt două moduri complementare de a descrie lucrarea lui

Dumnezeu în cadrul congregației. Desi ele sunt diferite, faptul că este același Duh care le

împarte, conferă unitate trupului și acesta nu este divizat din moment ce darurile vin de la același

Duh ce locuiește în fiecare credincios. În versetul 5 diferitele daruri sunt descrise acum ca slujbe,

slujiri. Aici Pavel atrage atenția asupra adevărului potrivit cărui darurile sunt oferite având scopul

de a întări sau a sluji pe ceilalți. El anticipează discuția mai substanțială din capitolul 14 despre

15
scopul darurilor, descries acolo ca fiind edificarea sfinților, cei credincioși fiind chemați să se

slujească unii pe alții în diferite modalități potrivit cu darurile primite, toate aceste metode

derivând de la același Domn. Slujirea și lucrarea unora pentru alții nu este ceva ce vine de la sine

ci exprimarea supunerii și dedicarea celui credincios față de domnia lui Isus ca Domn. Dumnezeu

este cel ce energizează și activează lucrarea celui credincios atunci cand acesta își folosește

darurile. Versetele 8 la 10 conține o listă a darurilor spirituale. Nu este listă exhaustivă ci

representative. Unele din darurile prezentate sunt dificil de definit. Verbul este dăruit (didotai) și

este preluat din versetul 7, devenind implicit în versetele 8 la 10. Darul vindecărilor și cel al

credinței sunt amintite. Cel al credinței nu poate fi identic cu cel al credinței mântuitoare, ci mai

degrabă se referă la o credință extraordinară— o credință ce mută munții. Darul vindecărilor din

versetul 9 aproape cu siguranță se referă la vindecarea celor ce au parte de vreo suferință fizică

sau infirmitate. Cinci daruri sunt menționate în versetul 10 și din nou noțiunea că darurile vin de

la Duhul este implicită. Darul minunilor nu este dificil de înțeles. Unii cercetători biblici cred că

se referă la puterea de a exorciza.

Semnificația proorociei (propheteia) este în mod special dificil de înțeles tocmai pentru că

cercetătorii și teologii propun diferite interpretări. Una dintre diferitele interpretări este cea

carismatică, dar dovezile care să o susțină lipsesc și astfel o fac lipsită de susținere. În al doilea

rând sunt unii ce susțin că proorocia este echivalentă cu predicarea. Această perspectivă este

evidentă mai ales în unele lucrări ale literaturii puritane. Elementul ce diferă de la predică la

proorocie, este caracterul spontan al acesteia din urmă spre deosebire de predică, ce presupune un

mesaj mai degrabă pregătit dinainte. 12

Discuția lui Pavel despre darurile spirituale se dovedește a fi foarte actuală pentru generația

noastră. Darurile, în mod dosebit cele supranaturale, tind să ducă la controverse și diviziuni, la fel

12
Thomas R. Schreiner, Tyndale New Testament Commentaries: 1 Corinthians, (Downers Growe IL, InterVarsity
Press, 2018), P.232-240;
16
ca în Corintul primului secol. După ani în care lucrarea Duhului Sfânt a fost neglijată și datorită

în mare parte apariției mișcării penticostale, mai apoi a mișcării carismatice, a determinat o

focalizare pe darurile spirituale în toate cercurile credinței creștine, dacă nu regulat, cel puțin în

mod periodic. Sunt de asemenea semne îmbucurătoare cu privire la recuperarea modelelor biblice

și în alte domenii ale lucrării Bisericii. Dar este nevoie de multă muncă și corectare în multe

domenii.

Versetele 2-3 avertizează cu privire la pericolul presupunerii că în mod automat toate darurile

spirituale sunt de la Dumnezeu, o atitudine necesară cu privire la așa numita mișcare neo

profetică și față de înțelegerea potrivit căreia darurile sunt o lucrare omenească, atitudine

necesară în mod deosebit pentru cei care țin la perspectiva cesaționistă.

Accentul pus de Pavel pe diversitate în unitate, merge împotriva celor din mișcarea carismatică

ce leagă vorbirea în limbi sau experiențele profetice ori de vindecare, de nașterea din nou sau

maturitate spirituală.13

Un aspect important ce trebuie subliniat este relația dintre vorbirea în limbi, proorocie și

închinare. După ce a stabilit în capitolele 12 și 13 baza pentru examinarea și evaluarea problemei

din Corint cu privire la darurile spiritual și folosirea lor în cadrul serviciilor publice de închinare,

Pavel este gata să meargă mai departe. După ce a afirmat că există un loc și un rol bine definit

atât pentru vorbirea în limbi cât și pentru proorocie în contextul închinării, el concluzionează

această discuție oferind din nou principii și sfaturi pentru ca aceste activități să aibă loc în

rânduială. Dacă lucrurile nu se vor face în felul acesta, biserica din Corint nu va avea nici o

influență pozitivă asupra societății din jurul lor, motiv evident de tristețe pentru Pavel,

misionarul.14

13
Thomas R. Schreiner, Tyndale New Testament Commentaries: 1 Corinthians, (Downers Growe IL, InterVarsity
Press, 2018), P.215;
14
Verlyn D. Verbugge, 1 Corinthians, (Grand Rapids MI, Zondervan,2008), p.219, 230;
17
 „Ce este de făcut atunci, fraților? Când vă adunați laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o
învățătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea
sufletească. Dacă sunt unii care vorbesc în altă limbă, să vorbească numai câte doi sau cel mult trei,
fiecare la rând, și unul să tălmăcească. Dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în Biserică și să-și
vorbească numai lui însuși și lui Dumnezeu. Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei, și ceilalți să
judece. Și dacă este făcută o descoperire unuia care șade jos, cel dintâi să tacă. Fiindcă puteți să
prorociți toți, dar unul după altul, pentru ca toți să capete învățătură și toți să fie îmbărbătați. Duhurile
prorocilor sunt supuse prorocilor, căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în
toate Bisericile sfinților. Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci
să fie supuse, cum zice și Legea. Dacă voiesc să capete învățătură asupra unui lucru, să întrebe pe
bărbații lor acasă, căci este rușine pentru o femeie să vorbească în Biserică. Ce? De la voi a pornit
Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el? Dacă crede cineva că este proroc sau insuflat
de Dumnezeu, să înțeleagă că ce vă scriu eu este o poruncă a Domnului. Și dacă cineva nu înțelege, să nu
înțeleagă! Astfel, deci, fraților, râvniți după prorocire, fără să împiedicați vorbirea în alte limbi.” (1
Corinteni 14:26-39)

Problema suferinței a fost și în perioada Scripturilor, de-a lungul generației o problemă serioasă.

Vechiul Testament și perioada de până la Cristos descriu câteva aspecte importante: sfinții au

suferit, Dumnezeu a provocat suferință , metodele de vindecare au fost variate, cei necredincioși

au fost vindecați, pacătoșii nu au fost pedepsiți în mod fizic, cei nevinovați au fost uneori loviți,

Satan s-a dovedit neimportant, învierile au fost rare și cerințele legate de credință nu au fost

niciodată menționate în mod direct. Astfel perioada Vechiului Testament ce se întinde pe o durată

de peste două mii de ani și intervențiile lui Dumnezeu, începând cu Iov și cu Avraam și sfârșind

cu Domnul Isus nu se încadrează în așteptările oamenilor. Vechiul Testament oferă o atenție

nesemnificativă vindecărilor în comparație cu orice altă problemă avută în vedere de la Genesa la

Maleahi.

Lucrarea lui Cristos de vindecare a existat având la bază o serie de motive, fiecare dintre ele

contribuind la autentificarea persoanei Domnului Isus ca adevăratul Mesia. Cristos nu a înfăptuit

vindecări niciodată doar de dragul unui beneficiu fizic, după cum poate fi observat din diferite

pasaje din Noul Testament. Minuni ale vindecărilor erau:

Matei 8:17— o previziune a împlinirii profeției mesianice din Isaia 54:3;

Matei 9:6—pentru ca oamenii să știe că Isus Cristos are autoritatea de a ierta păcatele;

18
Matei 11:2-19—pentru a autentifica lucrarea mesianică a lui Ioan Botezătorul care era în

închisoare;

Matei 12:15-21—o previziune a împlinirii profeției mesianice din Isaia 42:1-4;

Ioan 9:3—pentru ca oamenii să vadă lucrările lui Dumnezeu în viața lui Cristos;

Ioan 11:4—pentru ca Dumnezeu să fie proslăvit prin Cristos;

Ioan 20:30-31—pentru ca oamenii să creadă că Isus este Cristosul;

Fapte 2:22—confirmarea lui Dumnezeu cu privire la Cristos;

Vindecările Domnului Isus erau: de netăgăduit, chiar și pentru împotrivitori, spectaculoase,

publice, copleșitoare, complete, dincolo de explicații medicale, convingătoare. Nimeni înainte

sau după El nu a mai reușit să se apropie de lucrarea Domnului Isus în domeniul vindecărilor.

Rămâne pentru totdeauna unic. Nimeni nu poate pretinde că are o lucrare de vindecare măcar

apropiată de cea a lui Cristos. Pe de altă parte puterea de vindecare a lui Dumnezeu nu s-a oprit la

Fiul Său ci a continuat și în perioada apostolilor.

Dumnezeu a folosit semnele, minunile și vindecările pentru a confirma și a autentifica lucrarea

apostolilor și pe ei personal. Fie că ei în persoană sau mai rar cei cărora le-au slujit au înfăptuit

aceste minuni, ele au slujit drept autentificare a autorității apostolilor ca descoperitori ai

adevărului.

Dacă credincioșii non-apostolici de-a lungul secolelor se presupune că au înfăptuit astfel de

lucrari, ele nu au putut să slujească drept semne ale apostoliei (2 Corint. 2:12). Aceste semne au

confirmat faptul că ei fuseseră aleși ca trimiși de către Domnul Isus și aveau o lucrare de calibru

apropiat cu a Sa. Adevăratele semne puteau fi imitate, dar ele nu îl puteau păcăli pe Dumnezeu.

Biserica a primit avertismente pentru a fi în alertă și a veghea, pentru a da dovadă de

discernământ. Vindecările au devenit din ce în ce mai rare odată cu trecerea timpului în perioada

bisericii primare. Pavel nu menționează nimic despre vreo lucrare de vindecare în viitor, atunci

19
când scrie ultimele sale trei epistole, 1,2 Timotei și Tit. Nici în celelalte epistole ale sale, Pavel

nu menționează nimic despre vindecări, excepție făcând cele către corinteni. Nici 1 și 2 Petru nu

spune nimic despre acest subiect, deși apostolul Petru își avertizează cititorii cu privire la

posibilitatea suferinței. Nici Ioan nu menționează vindecările în cele trei epistole ale sale. În mod

interesant, nici una din epistolele scrise de autori non-apostolici—Evrei, Iacov și Iuda—nu

vorbesc despre darul și lucrarea de vindecare. Iacov, fratele de corp al Domnului Isus, care își

scrie epistola în jurul anului 50, îi îndeamnă pe credincioșii care sunt bolnavi să îi cheme pe

prezbiteri, să îi ungă cu undelemn și să se roage pentru ei mai degrabă decât să cheme pe cineva

care are darul vindecării.

Urmărind progresul istoric al perioadei apostolice care au scris despre darurile miraculoase,

acestea s-au diminuat în prezență și importanță în măsura în care lucrarea a evoluat și s-a

dezvoltat. În 1 Corinteni ( 50 după Crist.), Romani (51 după Crist.) și Fapte 19:11-12 ( 52 după

Crist.) citim despre minuni extraordinare ce aveau loc. Epistolele mai târzii indică faptul că

aceste fenomene au început să își rărească frecvența. Pavel nu l-a vindecat pe Epafrodit ( Filipeni

2.27). Trofim a fost lăsat bolnav de către Pavel la Milet ( 2 Timotei 4:20). De asemenea apostolul

Pavel i-a sugerat lui Timotei să consume și vin din pricina problemelor de sănătate la stomac ( 1

Timotei 5:23), în loc să îl trimită la cineva ce avea darul vindecărilor. El însuși avea o serie de

probleme de sănătate ( Galateni 4:13 și posibil 2 Corinteni 12:7) care nu au fost vindecate prin

mijloace miraculoase.

De asemenea biserica primește instrucțiuni specifice din partea lui Cristos, însă acestea nu

cuprind și vindecarea de boli fizice ( Apocalipsa 1 și 2). De fapt se întâmplă exact opusul: Isus

pregătește biserica din Smirna pentru suferință și moarte ( 2:10), îi avertizează pe cei din Tiatira

cu privire la judecata lui Dumnezeu ce implică boli și moarte din pricina idolatriei și a imoralității

( 2:22-23) și de asemenea îi mustră pe cei din Laodiceea pentru că se laudă cu sănătatea fizică și

20
exclude binele spiritual ( 3:17-18). În cele șapte scrisori către cele șapte biserici (Apocalipsa 2:1-

3:22, 55 după Crist.) nu este menționat darul vindecărilor. În timp ce evangheliile notează faptul

că ucenicii îl vor vedea pe Dumnezeu făcând mari minuni prin ei, epistolele și Apocalipsa

dovedesc contrariul. Nu este o așteptare biblică că generațiile post apostolice de creștini să

experimenteze sau să înfăptuiască minunile și vindecările înfăptuite de Cristos sau apostolii Săi.

Dovezile biblice ar putea fi sumarizate în felul următor: vindecările sunt evidente în Vechiul

Testament (pe o perioadă de 2000 de ani), copleșitoare în Evanghelii (aproximativ trei ani de

zile), ocazionale în Fapte (cam 30 de ani) și neglijabile în epistole ( cam 40 de ani). După

terminarea perioadei apostolice, vindecările miraculoase făcute de către agenți umani au încetat.

De asemenea vindecările raportate de către istoria creștinismului în perioada post apostolică nu

pot fi comparate privind calitatea și profunzimea dincolo de orice îndoială a vindecării.

Scripturile învață că minunile prin intermediul agenților umani au servit unui scop specific. Acel

scop a avut în vedere autentificarea proorocilor, a Domnului Cristos și a apostolilor ca mesageri

ai lui Dumnezeu trimiși cu un Cuvânt clar din cer. Cînd canonul Scripturilor s-a închis cu

Apocalipsa lui Ioan, nu a mai existat motivația pentru a înfăptui minuni prin agenți umani. Prin

urmare astfel de acțiuni au încetat potrivit Scripturilor.15

15
https://web-p-ebscohost-com.libproxy.mbts.edu/ehost/pdfviewer/pdfviewer?vid=5&sid=5b9fc86a-e26d-4922-
85af-405418f9de05%40redis accesat în 01.07.2023;
21
 Darurile miraculoase în lucrarea și practica

bisericilor creștine baptiste din cercul misionar Jibou

Cel mai important element ce compune doctrina sau crezul unei biserici este cel biblic. În

sensul că este de o valoare capitală fidelitatea doctrinei față de Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta,

influențează mai apoi teologia, predicarea și practica unei biserici.

La nivel general față de doctrina ce are în vedere persoana și lucrarea Duhului Sfânt în

general și darurile miraculoase în mod special, pot fi identificate patru poziții teologice:

Poziția cesaționistă, care susține că darurile miraculoase ale Duhului Sfânt nu mai sunt

active în prezent. Daruri precum proorocia, vorbirea în limbi și darul vindecărilor au fost legate

de creștinismul secolului I și au fost folosite în perioada în care apostolii plantau bisericile și în

care canonul Noului Testament nu era încă complet. Această poziție este foarte bine articulată și

bine apărată în cadrul lumii academice de factură protestant evanghelică. Cesaționiști pot fi găsiți

atât în rîndul reformaților cât al dispensaționaliștilor. Cesaționismul reformat este în viziunea

multora reprezentat de către profesorii de la Seminarul Westminster. Ceasționiștii din spectrul

dispensațional pot fi găsiți la Seminarul Dallas sau la Seminarul Masters. În tradiția luterană,

grupuri conservatoare precum Sinodul Missouri sunt și ei adepții unui punct de vedere

cesaționist.

În opoziție directă cu poziția cesaționistă sunt trei grupuri care încurajează folosirea tuturor

darurilor spirituale în prezent: penticostalii, carismaticii și al treilea val. Deși oamenii folosesc

termenii penticostal și carismatic pentru a se referi la toate cele trei grupări, termenii trebuie să

fie înțeleși într-un mod mai corect în următorul mod:

Penticostal, se referă la orice denominație sau grup ce își poate urmări originea până la trezirea

penticostală ce a avut loc în Statele Unite în 1901 și care proclamă următoarele doctrine:

22
1. Toate darurile Duhului Sfânt menționate în Noul Testament sunt active și în prezent.

2. Botezul cu Duhul Sfânt este o experiență ce împuternicește, care urmează convertirii și care ar

trebui căutată creștini și azi.

3. Când botezul cu Duhul Sfânt are loc, oamenii vor vorbi în limbi, ca un semn că au avut parte de

această experiență.

Grupurile penticostale de obicei au structurile lor confesionale distincte, printre care se pot

aminti: Adunările lui Dumnezeu sau Biserica lui Dumnezeu apostolică.

Carismatic, pe de altă parte, se referă la orice grup sau persoană care își reclamă sursa și punctul

de plecare ca fiind mișcarea carismatică de înnoire din anii 1960-1970 și care caută să practice

darurile spirituale menționate în Noul Testament incluzând proroocia, vindecările, vorbirea în

alte limbi, interpretarea, minunile și deosebirea duhurilor. Între carismatici există diferențe cu

privire la botezul cu Duhul Sfânt, dacă acesta urmează sau nu convertirii și dacă vorbirea în limbi

este un semn al botezului cu Duhul Sfânt. Carismaticii în mare parte nu sunt organizați în

structuri cultice ci mai degrabă se văd pe ei înșiși ca o forță pentru înnoirea bisericilor protestante

și romano-catolice.

În anii 1980 o a treia mișcare de înnoire a început. O mișcare numită al treilea val de către

profesorul Peter Wagner de la Seminarul Fuller, el s-a referit la înnoirea penticostală ca fiind

primul val al lucrării de înnoire a Duhului Sfânt în biserică și la mișcarea carismatică ca fiind al

doilea val. Credincioșii din al treilea val încurajează echiparea tuturor creștinilor cu darurile

Duhului Sfânt în vederea proclamării evangheliei. Ei de asemenea mai susțin că propovăduirea

evangheliei ar trebui însoțită de „semne, minuni și vindecări” după tiparul Noului Testament. Ei

de asemenea învață despre botezul cu Duhul Sfînt ca având loc după convertire și fiind universal

iar experiențele ce îl urmează le definesc ca fiind „umpleri” sau „împuterniciri” cu Duhul Sfânt.

Deși cred că darul vorbirii în limbi încă este activ, ei nu îl accentuează în aceeași măsură ca

23
penticostalii sau carismaticii. Cel mai proeminent reprezentant al mișcării acesteia este John

Wimber, pastor la Vineyard Christian Fellowship în Anaheim California și lider a asociației

bisericilor Vineyard.

Acestea sunt pozițiile teologice foarte bine definite: cesaționist, penticostal, carismatic și al

treilea val. Dar acestea nu reușesc să reprezinte întreaga lume protestant-evanghelică. Există încă

o poziție teologică, împărtășită de un număr destul de mare de credinciși evanghelici care nu se

regăsesc în niciunul din aceste grupuri. Acești oameni nu au fost convinși de argumentele

cesaționiste să renunțe la o serie de daruri ca aparținând primului veac, de asemenea nu sunt

convinși de doctrina și practica celor ce accentuează prezența darurilor în întregimea lor și azi. Ei

sunt deschiși la posibilitatea ca darurile miraculoase să existe și azi dar sunt preocupați de

abuzurile pe care le-au văzut în grupurile care practică încă aceste daruri. Nu cred că Scriptura

vorbește despre încheierea vorbirea în limbi dar au văzut multe exemple moderne care nu sunt

după Scripturi. Pe de altă parte unii sunt preocupați de faptul că adesea discuția despre daruri

duce la diviziuni și rezultate negative în bisericile de azi. Ei cred că Biserica ar trebui să se

concentreze asupra evanghelizării, studiului Bibliei și a ascultării în credincioșie, acestea fiind

cheile creșterii spirituale atât la nivel personal cât și congregațional, mai degrabă decât daruri

miraculoase. Totuși apreciază o serie de beneficii pe care penticostalii, carismaticii și cei din al

treilea val le-au adus lumii evanghelice, în mod deosebit un ton contemporan proaspăt în

închinare și provocarea reînnoirii în credință și rugăciune.16

Vorbind despre contextul românesc în general și despre zona Sălajului în general, istoria

baptiștilor din România trece în revistă dezvoltarea credinței și bisericilor baptiste cât și impactul

celorlalte mișcări de factură evanghelică, atât penticostală cât și carismatică. Astfel bazat pe

Scriptură, pe argumentul istoric dar și cel pastoral slujitoriii din cercul misionar al bisericii

baptiste Jibou împărtășesc perspectiva cesaționistă asupra persoanei și lucrării Duhului Sfânt cu
16
Wayne Grudem (Gen. Edit.), Are miraculous gifts for today?, (Grand Rapids MI, Zondervan,1996),p.10-12
24
privire la darurile miraculoase. Desigur aceasta nu presupune lipsa de respect pentru cei care sunt

de altă părere. Credem încă în puterea lui Dumnezeu de a vindeca bolnavii și de a face minuni și

azi, deși credem că astfel de evenimente țin de voia Lui suverană. În sensul acesta se poate spune

că există un cesaționism nuanțat, moderat Poate din acest punct de vedere perspectiva

cesaționistă se aseamănă cu poziția teologică deschis dar precaut din cartea Are miraculous gifts

for today, din seria Counterpoints.

În argumentarea pe care Robert L. Saucy o face în cadrul acestui volum privind această

poziție teologică, el prezintă o serie de argumente care au scopul de a explica această orientare.

Astfel punctul de plecare este experiența celui credincios după convertire, vorbind despre

lucrarea Duhului Sfânt în viața celui credincios. În acest context, experiențele din cartea Faptele

Apostolilor sunt prezentate ca fiind excepția și nu principiul după care operează Duhul Sfânt.

Argumentul este acela că botezul cu Duhul Sfânt are loc în momentul convertirii, poziție

susținută și de faptul că Biblia nu încurajează creștinul să caute să fie botezat cu Duhul Sfânt ci

mai degrabă poruncile pozitive în relație cu Duhul Sfânt sunt: „să umblăm prin Duhul” (Galateni

5:16, 25) și „să fim plini de Duhul Sfânt” (Efeseni 5:18). Un alt argument important este și

caracterul unic al perioadei Bisericii primare. Deși credincioșii din perioada prezentă susțin că

sunt continuatorii apostolilor în scop și misiune, trebuie recunoscut că perioada apostolică din

istoria Bisericii este unică. Este de aceea foarte complicat să se afirme că anumite fenomene ale

Bisericii primare au continuat de-a lungul istoriei și că ele sunt prezente și azi, în acest context

problema darurilor miraculoase nu poate fi rezolvată printr-o simplă privire la ceea ce a avut loc

în descrierea biblică a perioadei Bisericii primare și presupunând că același experiențe sunt

disponiblie și pentru noi azi. Ci mai degrabă o astfel de problematică reclamă o perspectivă mai

largă asupra fenomenelor miraculoase și a scopului lor pe parcursul Scripturilor. Având în vedere

minunile prezentate de-a lungul Scripturilor trebuie remaract caracterul neregulat al perioadelor

25
în care acestea s-au manifestat. În acest sens în Vechiul Testament putem identifica două

perioade majore bogate în miracole: perioada exodului și a lucrării lui Moise și perioada lui Ilie și

Elisei, perioada Noul Testament prezintă de asemenea două perioade speciale: cea lucrării

Domnului Isus și evident perioada Bisericii primare. Explicarea acestor perioade și în mod

implicit a minunilor care au loc în ele constă în faptul că ele au slujit ca semne pentru vremurile

respective. Privind în mod special la minunile Domnului Isus, ele au fost semne ce au validat

afirmațiile și pretențiile Sale. Mărturia Scripturii conduce spre următoarele concluzii: activiatea

miraculoasă a fost concentrată în jurul anumitor puncte cruciale ale istoriei planului de mântuire,

aceste perioade au avut rolul de a sluji ca semne pentru a autentifica slujitorii Domnului și

revelația transmisă prin ei și nu în ultimul rând faptul că perioada Domnului Isus Cristos și a

apostolilor a fost o astfel de vreme. Dovezile biblice împreună cu cele din istoria bisericii

sugerează faptul că cel credincios ar trebui să învețe să fie deschis la voia lui Dumnezeu și să

pună alături de această deschidere, îndemnul apostolului „cercetați toate lucrurile...” (1

Tesaloniceni 5:21).17

Poziția acestui cesaționism nuanțat apare din moment ce biserica este zidită pe temelia

apostolilor și proroocilor iar această temelie fiind pusă odată pentru totdeauna, de către apostolii

și profeții care au vorbit despre semnificația lucrării, morții și învierii lui Isus Cristos. Nu mai

este nevoie de apostoli și profeți azi pentru că nu mai avem nevoie de revelație divină acum

având canonul Noului Testament. Cesaționismul mai este susținut de asemenea și de către natura

proroociei din Noul Testament, tocmai pentru că nu există vreo dovadă de eroare în lucrarea

acestor daruri în perioada în care ele s-au manifestat în Biserica primară. 18

17
Wayne Grudem (Gen. Edit.), Are Miraculous Gifts for Today?, (Grand Rapids MI, Zondervan1996), p.97-127
18
https://web-p-ebscohost-com.libproxy.mbts.edu/ehost/pdfviewer/pdfviewer?vid=0&sid=f7f8dcfb-2fc1-4daf-aa68-
d1adca827c19%40redis accesat în 13.07.2023;
26
 ÎNCHEIERE

Subiectul darurilor miraculoase, cât și disputa dintre cesaționism și continuaționism

este una dintre cele mai controversate părți ale credinței și practicii creștine. A obține un

răspuns, chiar și folosind instrumentele cercetării teologice dispoibile acum este nerealist. În

contextul acesta este foarte important să se păstreze o cultura a dialogului iar pe de altă parte

să existe deschidere la modul unic, divin și suveran a lui Dumnezeu de a lucra.

Cercetând diferite lucrări și puncte de vedere adverse trebuie subliniate o serie de

aspecte importante. Pe de-o parte de bogația resursei umane de care se bucură creștinismul.

Indiferent de ramura sau denominațiunea din care fac parte și evident de argumentele sau

poziția împărtășită regăsim oameni și teologi valoroși. Un alt element impresionant este

cantitatea uimitoare de informație și materiale ce pot fi accesate și consultate în această

perioadă a istoriei Bisericii. Desigur nu toate informațiile și materialele sunt corecte și

ortodoxe din punct de vedere al conținutului și este nevoie pe cale de consecință de

discernământ spiritual și călăuzirea Duhului Sfânt în cunoașterea Scripturilor pentru a putea

deosebi adevărul de fals și minciună, dar cantitatea de informație este uimitoare. Un ultim

aspect care trebuie subliniat este cantitatea de energie și resurse investite în această

controversă de către ambele tabere, sunt impresionante. Ar fi extraordinar de profitabilă și de

dorit o viziune, strategie și implementare comune pentru lucrarea lui Dumnezeu. Diviziunile

slăbesc, unitatea împuternicește și oferă resurse noi pentru lucrare.

În încheiere trebuie subliniat că este de dorit ca Duhul lui Dumnezeu dincolo de

diferitele daruri cu care decide El să binecuvânteze viața credincioșilor să facă parte de

darul discernământului și să învețe dragostea frățească și respectul mai mult față de cei ce

27
au o călăuzire și lumină diferită, să dea lumină și putere pentru o cultură a dialogului în

contextul iubirii creștine.

BIBLIOGRAFIE:

1. ALLISON Greg and KOSTENBERGER Andreas J., The Holy Spirit, Nashville

TN, B&H Academic,2020;

2. ALLISON Gregg R., The Baker Compact Dictionary of Theological Terms, Grand

Rapids MI, Baker Books2016;

3. CAMPBELL Constantine, The Letter to the Ephesians, Grand Rapids MI, Wm. B.

Eerdmans Publishing Co., 2017;

28
4. DOUGLAS J. D. & TENNEY Merill C., Zondervan Illustrated Bible Dictionary,

Grand Rapids MI, Zondervan,1971;

5. GRUDEM Wayne (Gen. Edit.), Are miraculous gifts for today?, Grand Rapids MI,

Zondervan, 1996;

6. MORRIS Leon ( Gen. Edit.) Tyndale New Testament Commentaries: Ephesians,

Downers Grove, Il, InterVarsity Press,1989;

7. SCHERINER Thomas R., Tyndale New Testament Commentaries: 1 Corinthians,

Downers Growe IL, InterVarsity Press,2018;

8. VERBUGGE Verlyn D., 1 Corinthians, Grand Rapids MI, Zondervan, 2008;

9. YARNELL Malcom, Who is the Holy Spirit? Biblical Insights into His Divine

Person, Nashville Tennessee, B&H Academic, 2019;

RESURSE INTERNET:

1. https://web-p-ebscohost-com.libproxy.mbts.edu/ehost/pdfviewer/pdfviewer?vid=0&sid=f7f8dcfb-
2fc1-4daf-aa68-d1adca827c19%40redis accesat în 13.07.2023;

2. https://web-p-ebscohost-com.libproxy.mbts.edu/ehost/pdfviewer/pdfviewer?vid=5&sid=5b9fc86a-
e26d-4922-85af-405418f9de05%40redis accesat în 01.07.2023;

3. https://sbts-wordpress-uploads.s3.amazonaws.com/equip/uploads/2014/02/SBJT-16.4-Allison-

p-4-21.pdf accesat în 01.07.2023:

29