Sunteți pe pagina 1din 106

Ana Vîrlan

Durerea somnului
____________________________
SERIA VITRALII
ANA VÎRLAN (n. 19 iulie 1972, la
Piatra Neamţ), absolventă, în 1991,
a Liceului Teoretic “Calistrat
Hogaş” (filologie-istorie); licenţiată
a Facultăţii de Litere, Universitatea
“Al. I. Cuza” din Iaşi, promoţia
1996 (lucrarea de licenţă: „Romanul
psihologic al lui Liviu Rebreanu”-
sub îndrumarea prof. univ. dr. Liviu
Leonte); teza de gradul I: „Mitul lui
Prometeu în literatura română”,
îndrumător, prof. univ. dr. Viorica
S. Constantinescu, 2007. Profesor
titular, din 1997, la Liceul cu
Program Sportiv din Piatra Neamţ;
coordonator al revistei „Ad Astra”,
din decembrie 1999; autoare a
volumului de poezie Anotimpul din
noi (Crigarux, 2003); coordonator
editare al monografiei „La izvoarele
performanţei - File din istoria
sportului şcolar la Piatra Neamţ”
(Crigarux, 2005); redactor la revista
Tradiţia Ortodoxă, din 2006.

Anei-Maria şi lui Constantin-Leon,


fii iubiţi ai sufletului meu...

2
Ana Vîrlan

DUREREA SOMNULUI
poeme & eseuri

„Am căutat noaptea în aşternutul meu,\


am căutat pe iubitul inimii mele;
l-am căutat, dar nu l-am găsit...”
(Cântarea Cântărilor 3.1)

3
Coperta şi interpretările grafice: de Petru Petrescu (UAP)
Tehnoredactare: Autograf
Consilier editorial: Cristian Livescu

©2007 Editura Crigarux__________________


Piatra Neamţ, B-dul Decebal nr.14, sc.B, ap.62
Tel. 0233 210639, 0788 209385

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale


VÎRLAN, ANA / Durerea somnului/ Ana Vîrlan;
cu o postfaţă de Cristian Livescu.
Piatra - Neamţ, Crigarux, 2007
ISBN: 978-973-7799-30-2
I. Livescu, Cristian (postf.)

821.135.1-1

4
RISIPIREA INFINITULUI
În iubire, omul descoperă că nu-
şi este sieşi de ajuns, că celălalt este
măsură şi frumuseţe pentru măsura
proprie…Iar gândul trudeşte către
înălţimea veacului dintru-nceput, căci
numai Sus se află măsura a…toate…

5
6
Întunericul din urmă…
„Noapte frumoasă, noapte frumoasă…”
au fost ultimele lui cuvinte…
dar n-a cunoscut ce neguri am purtat
pe umerii mei, înainte de el…

Iubitul meu din ţărână!!!...l-am vrut lângă mine


şi, când l-am avut, m-am îngrozit,
amintindu-mi de focul cel veşnic…

Şi-I strigam Domnului:


Nu mă uita în toată nevrednicia mea!
nu mă lăsa ca Ionathan în crengile de deasupra
capului calului ce mă poartă!

Bărbat am cunoscut şi fericirea inimii


mi-a rămas departe…

Sânul maicii mele şi braţul tatălui meu


m-au alungat …
Făcutu-m-ai femeie, Doamne,
şi de la Început m-ai osândit!
unde să caut mântuirea mea,
când perii capului meu sunt arşi de acum
în focul nestins?
În singurătatea de aici,
gândeam că nopţile mele sunt plăcute la Domnul…

7
S-a lăsat sub pleoapa mea Flacăra Dumnezeirii
şi nimic din ce se vede
nu-mi poate fi ascuns…

Batşeeba s-a ridicat şi Sahra şi Rahela…


numai Hannah1, în legea înnoirii,
Doamne, nu ai mai rostit!…

1
Originea ebraică a prenumelui Ana (Hannah) dezvăluie o galerie întreagă de
sensuri: invocând puterea Dumnezeririi în conturarea şi împlinirea destinului uman,
prenumele se traduce prin: „harul lui Dumnezeu”, „îndurarea lui Dumnezeu”; marcând
însă armonia interioară a omului în faţa contemplării Unicei Puteri Cereşti, valoarea
semantică şi-a extins sfera spre: „rugăciune de mulţumire către Dumnezeu”, „onorarea
lui Dumnezeu”. (semnificaţia versului e raportată la imposibilitatea glasului omenesc de
a se mai ridica întru rugăciune; de aici, cearta divină şi îndepărtarea harului).

8
Risipirea
Toţi vrăjmaşii tăi vor pieri,
întru necunoaşterea Voii Tale!
şi ne vei ridica, în Ierusalimul cel Nou,
Doamne, ne vei ridica!…

Yahve! Yahve! Yahve!2


Dumnezeule al Iubirii,
Cel ce ai ruşinat războiul filistinilor!

Sub talpa lui David ascunde,


urma pasului meu …
l-ai sădit pe el în ceata apostolilor tăi
ascunsu-l-ai în coasta lui Adam Înnoitul,
în braţul lui Avraam şi sub toiagul lui Moise
şi, Doamne, el n-a priceput !…

2
Una din primele dezvăluiri ale numelui lui Dumnezeu s-a întâmplat în momentul
în care, din Muntele Sinai, Proorocul Moise este trimis de Domnul să izbăvească
poporul evreu din robia egipteană. La început Moise şovăie dar Dumnezeu îl
încredinţează că va fi cu el. Nedumerit, proorocul întreabă cine este cel ce îl trimite iar
Dumnezeu îi dezvăluie numele Său, Yahve, spunându-i: Eu sunt Cel ce sunt. Moise
vrea să se sustragă de la această misiune, dar Dumnezeu, prin folosirea prezentului
(marcând tocmai prezenţa Sa în mijlocul poporului ales) îi dă puterea de a săvârşi
minuni: preschimbarea toiagului în şarpe, acoperirea mâinii de lepră, prefacerea apei în
sânge. Moise încearcă iar să dea înapoi spunând că este gângav şi nepriceput la vorbă.
Atunci Yahve se mânie: „Nu-l ai oare pe Aaron, fratele tău? Ştiu că el vorbeşte cu
uşurinţă... el va vorbi poporului în locul tău, ca şi cum ar fi gura ta, iar tu vei grăi din
partea Domnului”. (Versurile marchează noul legămănt al lui Dumnezeu cu omul, prin
venirea lui Iisus, Dumnezeu al Iubirii, toate războaiele anterioare ale umanităţii
devenind inutile).

9
Prin ţărână cercetează-mă, Tată,
şi voi învăţa să port urmele degetelor Tale…

Pleoapa mea voi coborî


şi voi suspina la auzul Numelui Iubitului meu,
Împăratul Cerului…

Început bun voit-am să pun


şi ai slobozit Ochiul Altarului să mă cerceteze…

Am căutat sub crengile brazilor a mă ascunde


el încă-au ajuns şi acolo…
sub stânci de-mi ascundeam osul,
chiar numele străbunilor maicii mele
l-ar fi căutat…

Trimite, Doamne, pasul meu în pustiu,


să nu se întineze Altarul Tău!3...
căci sărutarea meu l-a atins cu patimă…
şi teamă mi-e că nu Te mai pot afla…

3
Altarul reprezintă un întreg univers, microcosmos al împlinirii sacrului pe pământ
şi în noi...Spre altar, se îndreaptă privirea şi gândirea umană, în momentul săvârşirii
tainelor liturgice, dar spre altar se îndreaptă şi liniile esenţiale ale arhitecturii templului
(în legea veche) sau bisericii (în vremea lui...Adam Înnoitul, omul salvat prin venirea
Mântuitorului Iisus Hristos). Aici sacrul se concentrează cu cea mai mare intensitate,
căci altarul împlineşte sacrificiul suprem (prin jertfa pâinii şi a vinului, a Trupului şi a
Sângelui lui Hristos). E centrul lumii noastre- spaţiul jertfei în numele lui Dumnezeu,
dar e şi loc şi moment al unirii omului cu spirala ideatică (având conştiinţa necesităţii
mântuirii), într-un act al spiritualizării progresive şi ireversibile...(Versurile
sintetizează teama omului de a nu pierde idealul în lupta cu sărutările-patimi,
simboluri ale cunoaşterii senzoriale şi nu raţionale).

10
Dimineaţa dintâi…
Spre Ziua Domnului m-am îndreptat
şi am nesocotit liniştea Nopţii Lui…
lacrimile m-au cercetat,
dar nu întru lăsarea păcatelor mele…
glasul rugăciunii s-a arătat fără suspin
iar pleoapa, nevrednică, a iubit ochiul
care se trece…

Sub liniştea Ta, Doamne,


sub liniştea Ta mă adună,
ca sub o ploaie bună, plină de miresme…

Dă-mi să beau apa de taină,


de pe copitele cerbilor
şi din frunza Pomului cel Bun…

Din stejarul Mavri4,

4
La venirea lui în Canaan (ţinutul Hebron), Avraam şi-a aşezat cortul la stejarul
Mamvri (Mavri, Mabri) unde a zidit jertfelnic Domnului. Într-o zi, pe când Avraam
şedea în faţa cortului, a văzut înaintea sa Trei Oameni (întâia arătare a Sfintei Treimi) şi
„a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ”
(Facere 18, 2). Cum îl recunoaşte bătrânul patriarh pe Domnul nu putem înţelege, însã
acest lucru se simte din atitudinea lui faţă de cei trei călători şi din modul în care li se
adresează: „Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău!” (Facere 18,
3). Avraam şi Sahra pregătesc azime, taie un viţel, aduc unt şi lapte şi îi ospăteazã pe
călători. Oaspeţii îl întreabă pe patriarh de Sahra, apoi Unul dintre Ei îi fãgăduieşte că
din pântecele femeii sale se va zămisli un fiu. Îndoielile femeii, ascunse în sinea ei, sunt
cunoscute de Domnul, în atotştiinţa Sa. În capitolul 18, Cartea Facerii ni se spune că
doi dintre Oamenii aceia au plecat spre Sodoma şi Gomora, iar Domnul a rămas cu

11
Doamne, şi eu am răsărit!
nu mă lăsa ca să pier,
înainte de cunoaşterea Feţei Tale,
dar nici către clipele lui Matusalem
să se îndrepte talpa mea!…

Avraam şi i-a dezvăluit acestuia planul divin de a pierde cele două cetãţi putrede de
păcat.
Stejarul din Mavri (Mabri) sugerează "începutul" sau "un nou aşezământ" necesar
după legea lui Dumnezeu, un început care să înlăture ruinele vechiului univers.De sub
stejarul biblic din Mavri totul poate reîncepe, chiar şi o altă Creaţiune, înnoită de jertfa
Fiului Omului. Dar umanitatea nu poate şterge din memoria sa amintirea răului,
imaginea de eşecuri succesive, ecoul marilor renunţări şi înfrângeri, apăsarea vinovăţiei,
neasumarea responsabilităţii sau trădarea acesteia.
Azi, tulpina stejarului e roasă de cari, sprijinită în stâlpi de fier şi legată cu chingi
metalice pentru apărarea firavei crenguţe verzi pe care o mai are. Nu departe de bătrânul
arbore-tată, au apărut (au deja 200 de ani) doi « fii » în dreapta şi în stânga…( „din
stejarul Mavri, Doamne, şi eu am răsărit!” reprezintă o asumare proprie a Noii Legi,
prin afirmarea puterii Sfintei Treimi, a cărei Judecată dreaptă se aşteaptă).

12
În lumină adună…
Prin verdele ierbii,
vrut-am să cern paşii mei,
să atingă vântul de sus perii capului meu…

nevrednică m-am găsit întru îngenunchere…


da! m-am temut de valul mării,
nu de Domnul…

Lumina zilei m-a adus în faţa iubitului meu


prihănită
căci noaptea, visul m-a purtat spre păcat…

Împăratul Cerului şi al Smirnei,


Împăratul m-a strigat
dar eu, sub tâmplă de ţărână,
n-am găsit timpan să vibreze…

palma Iubitului meu se aprinde-ntru jertfă,


împărţind Semnul5, mai întâi în Numele Tatălui…

5
Din momentul « înfruptării » omului din Pomul Oprit, drumul recâştigării
nevinovăţiei s-a parcurs de-a lungul mileniilor prin asceză şi s-a desăvârşit prin
adoptarea Crucii lui Hristos ca Semn prin care ne mântuim. Pomul din rai este simbolul
primar al crucii: acest pom a rodit fructe dar acţiunea primului om - Adam cel Vechi –
de a le accepta a dus la căderea omenirii...
Când Dumnezeu a hotărât să piardă lumea prin potop, a găsit totuşi un om drept -
pe Noe- pe care a decis să-l salveze din moarte. Şi a poruncit Dumnezeu lui Noe să facă
o corabie din pomul greşelii, pentru el, pentru ai săi şi pentru vietăţile lumii. Noe a
ascultat, a trecut cu bine prin potop şi, când apele s-au retras, corabia a rămas pe

13
ochiul lui se închide,
ca să nu vadă drumul cotit…
iubitul meu urmează numai Calea cea Dreaptă…

muntele Ararat. Toţi oamenii ştiau de ea şi aşteptau momentul în care corabia se va


pogorî de pe munte, ca semn al binecuvântării celor ce păzeau dreptele aşezăminte...
După foarte mulţi ani, au mai venit nişte ploi şi acestea au schimbat cursul apelor,
smulgând corabia, târând-o prin diverse fluvii şi zdrobind-o de stânci până în apele
Iordanului. Oamenii cunoşteau lemnul ei şi fiecare a luat câte o scândurã sau o grindã.
Când Iisus a fost prins şi condamnat la moarte prin răstignire, un tâmplar evreu şi-
a adus aminte că mai avea o grindă din corabia lui Noe şi s-a gândit să facă din ea
crucea pe care „Înşelătorul acela” să fie răstignit. A adus crucea gata făcută şi Iisus a
purtat-o pe umerii Săi, apoi a dus-o spre Golgota, ajutându-L pe Mântuitorul, şi Simon
Cireneanul. Fiul lui Dumnezeu a fost înălţat pe cruce iar locul unde ea a fost înfiptã se
spune că este centrul lumii. Acolo se află osemintele lui Adam iar capătul din lemnul
Crucii se sprijină pe ele.
Iată că la salvarea din potop, Pomul Cunoştintei a devenit lemnul salvator pentru
cei care s-au conformat legii lui Dumnezeu. Noe şi ai săi au scăpat de moarte, salvând şi
omenirea viitoare. Dar corabia a avut un destin mult mai înalt: prin crucea înălţată din
grinzile ei, Copacul Cunoaşterii binelui şi răului a adus mântuirea întregii lumi, prin
sângele vărsat de Mântuitorul. Atunci s-a întemeiat, în mod tainic, biserica lui Hristos în
lumea aceasta iar prin Pogorârea Sfântului Duh, Biserica devine văzută.
Pomul din rai purta fructele cunoaşterii şi ale asumării păcatului. El simbolizeazã
legea veche care putea salva fizic dar nu avea har, nu mântuia; corabia este simbolul
bisericii care ne scapã din furtunile păcatelor acestei lumi, dar aceastã corabie nu putea
duce omenirea mai departe decât pe vârful unui munte, unde trebuia să aştepte încetarea
furtunii, prin porunca Mântuitorului care ceartã valurile şi furtuna: "Şi El, sculându-Se,
a certat vântul şi a poruncit mării: -Taci! Încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut
linişte mare." (Marcu 4: 39)
Crucea făcută din Pomul Raiului este mântuitoare căci pe ea s-a vărsat sângele
răscumpărător al lui Hristos. Ea este spaimă pentru tot răul, este lemnul însufleţit şi viţa
care poartă strugurele cel de taină prin care suntem cu toţii aduşi de la moarte la viaţă.
Iată cele mai frumoase cuvinte despre Sfânta Cruce spuse de cãtre Sfântul Apostol
Pavel în Epistola Întâi către Corinteni: « Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este
nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este:
"Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o". Unde este
înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit
Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea
lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu
să mântuiască pe cei ce cred, prin nebunia propovăduirii.» (1 Cor. 1: 18-21)
„...palma Iubitului meu se aprinde-ntru jertfă,/împărţind Semnul, mai întâi în
Numele Tatălui…” - mâna, împărţind semnul în cele Trei Sfinte Ipostaze- a Tatălui, a
Fiului şi a Sfântului Duh, devine o nouă flacără a jertfirii de sine, jertfă asumată pentru
iertarea tuturor păcatelor, începând cu acela al vârstei edenice a omenirii)...

14
amândoi suntem sub creanga de mirt
dar pe mine mă atinge vârful uscat…
căci am căutat prea mult spre fructul oprit…

Păstorul cel Blând, pe el îl adapă,


ştiu:
dintru-nceput, privirea lui e mai aproape de taină…

dintru-nceput, numele iubitului meu


a fost scris la Domnul,
a fost cântărit…

15
Ieşirea…
Soarele e trimis să răsară
spre luminarea căii pleoapelor lui…

Întru bună rostire s-au fost aşezat


peste cărarea Domnului,
în ceasul patru din zi…

Din Sfatul de Taină,


amândoi am pierdut plecarea genunchilor
şi vorbe sterpe-am lăsat,
uitând a vorbi…

Aud glasul iubitului meu


în rostire lăuntrică
mi-e grădina inimii înflorită
de cuvintele lui…

Ulii de seară rup prada,


în roată săltând peste sângele ei
şi gheara-mi pătrunde orbita
din care ochii încearcă-a fugi…

Iar când luna răsare


din fântâna sufletului durerea s-adapă …
cu frică-l doresc!…

Mă tem pentru-mplinirea căderii


duhurilor care se-mpacă…

16
Ieruşalaim6
Prin Poarta de Sus,
ieşit-am la faţă întunecată…
purtând otiah verde,
după opt zile7…

păşteau miei negri din zidul Cetăţii…

miresme de nard
trimiteau ochii roată,
dar fugiseră fraţii8 mei toţi
speriaţi de reiah,
alungaţi din heder.

un porumbel mă-nsoţeşte
în stânga…
caut izvorul din care s-adapă caprele…

6
Ierusalimul este centrul de cult al israeliţilor din timpul regelui David (1010-970
î.Hr.). Deşi e definit ca „Cetate a Păcii”, Ierusalimul secolelor de conflicte demonstrează
contrariul. Zbuciumul exterior se reflectă şi în existenţa interioară acoperită cu otiah
verde. Otiahul era în legea veche veşmântul ce tăinuia o femeie părăsită iar verdele
(echidistant între albastrul ceresc şi roşul infernal, două culori absolute şi inaccesibile)
are valoare mediatoare între cald şi rece, între sus şi jos. Este o culoare umană, emblemă
a mântuirii şi reprezintă cunoaşterea adâncă a lucrurilor şi a destinului (verde este şi
monograma Mântuitorului). Simbolul de aici ilustrează bipolaritatea şi ambivalenţa,
dualitatea şi rătăcirea.
7
Cele 8 zile amintesc de perioada nuntirii din Vechiul Testament iar nardul cu parfumul
foarte preţios (reiahul- esenţa vitală a plantelor, răspândită prin miresme) extras dintr-o
plantă graminee himalayană este simbol al regalităţii (Maria Magdalena a uns picioarele
Mântuitorului cu mir de nard). Simbolistica nouă este aceea a smereniei.
8
Fraţii erau în Legea Veche apărători ai fecioriei surorii lor, ascunsă de ochii străini în
heder (cămară de taină, chilie).

17
caut iar umbra de cedru9…
pentru-a jeli, pentru-a jeli…
En-Ghedi10!

9
Cedrul este simbolul masculinităţii, chiparosul- al feminităţii, în legea veche patul
nupţial fiind ridicat dintr-un cedru şi un chiparos sădiţi, conform tradiţiei, în ziua
naşterii fetei şi băiatului care se nunteau.
10
En-Ghedi- “Izvorul Caprelor”- oază în Deşertul Iudeii, la apus de Marea Moartă,
renumită prin frumuseţe.

18
Pustiu
Toţi păzitorii adormiseră în jurul Focului…
sub pleoapele negre, ochiul rătăcea înlăuntru.
Amuţiseră, trimiţând spre tăciuni
suflările lor, duhnind a pelin.

suflările … duhnind a pelin.

Amară devenise chiar şi cenuşa,


în vântul sărat, purtător de nisip.
aprinsă, una cu focul,
fremăta coasta întoarsă spre vârsta dintâi…

rugă spre vârsta dintâi…

Toţi îmi păreau doborâte statui


lâng-un altar fără de jertfă…
Toţi îşi aveau suflarea la căpătâi.

Aşteptau ca din Cer, Ea11 să coboare


dând altarului rost,
sub flăcări duhnind a pelin….

11
Poemul este o amplă metaforă a salvării de sub amarul vremurilor dintâi. Suflările
duhnesc a pelin, sufletele respiră păcat... „Ea” este înnoirea, renaşterea, valoarea
altarului-om aprins pentru jertfirea de tot (jertfirea prin cuvântul-rugăciune, jertfirea
prin inima-sânge, jertfirea prin ochiul-lacrimă). „Ea” este naşterea Fiului Omului şi
Fiului lui Dumnezeu. „Ea” este Calea Adevărului care duce la Viaţă.

19
Scăldarea cu pietre12…
Doi se apleacă pe malul de râu
glasuri s-adune
din cărarea cu piatră....
sunt muţi din născare
sunt muţi şi nu ştiu
că vorba s-ascunde
sub cărarea din vatră, nu pe malul de râu.

12
Scăldarea cu pietre este o referire simbolică la metoda punitivă existentă la
popoarele semite încă din Legea Veche (uciderea cu pietre).

20
Elijah
Leii de piatră sprijin au pus,
ca să despartă cerul de sus
de pardoseala templului sfânt
ochii-n pământ…

Coloane de fum, dor de altar,


umbre-n bazaltul cu gustul amar,
uitate-s din seva jertfirii de tot
şi sare şi foc…

Templu-i pustiu, rugu-i zdrobit,


de-al nopţilor pas, altaru-i topit
şi clopotu-ngheaţă-n rostirea dintâi
cu asfinţitul la căpătâi.

Doar marea păstrează copite-n adânc


şi malul ridică pinteni ce plâng
vaier înalţă templul uitat
alb nechezat.

Carul de jar strigat e la cer,


cuvintele-s rupte, silabele pier,
proorocul priveşte cum se închid
în urmă-i cărări de granit…

21
Tablou
Artistului...

Ferestre-n cătuşe
spăimântate s-ascund
şi-al haosului zid
cumplit îl pătrund -
cuvinte-peceţi,
dintr-o mie de vieţi,
sigilii-culori,
prinse-n fiori,
tremur de vânt,
cu fruntea-n pământ...

„Să fie culoare!” a rostit


Artistul cu chipul sfinţit,
sub cerul de aur topit,
Artistul cu chipu-nflorit.

Secundele s-au răvăşit,


timpul întreg
atunci a murit,
şi, curmând ceasul
în rostirea dintâi,
Artistul şi-a pus la căpătâi
culorile calde
din sfera de foc-
curcubee latente,
dungi de noroc...

22
„Să fie căldură!” a rostit
Artistul cu chipul sfinţit,
sub cerul de aur topit,
Artistul cu chipu-nflorit.

Cuptoare de foc
nuanţe au ars,
culori prizoniere
n-au mai rămas,
mâna în tremur
a-ntinerit,
ochiul Artistului
a amuţit,
albastrul de gheaţă
s-a risipit
în fâşii de granit...

„Să fie dorinţă!” a rostit


Artistul cu chipul sfinţit,
sub cerul de aur topit,
Artistul cu chipu-nflorit.

În cercuri şi sfere
nostalgic s-au stins
vârste trecute,
sub timp, n-a mai nins,
pe-altarul culorii
Artistu-ngenunche,
tandreţea de forme
în două îl rumpe,
mintea îmbracă
forme de piatră,
inima beată-n

23
culoare s-adapă,
umbre-aurite
sălbatec nechează,
pânza-i altar,
penelul vibrează,
Artistul veghează.

„Să fie o lume!” a rostit


Artistul cu chipul sfinţit,
Sub cerul de aur topit,
Artistul cu chipu-nflorit.

Cu flăcări începe
cuţitul să plângă,
mâna cea dreaptă
în culori se preumblă,
mâna cea stângă
himere creează,
sub hore de astre,
artistul dansează,
îşi face-n crepusculi
de lumină alee,
privelişti-sinteză
se strivesc de cornee...

„Să fie viaţă!” a rostit


Artistul cu chipul sfinţit,
sub cerul de aur topit,
Artistul cu chipu-nflorit.
Lacrimi se scurg
pe culoarea cea crudă,
ochiul albastru
rădăcinile udă,

24
imagini-poveşti
se desprind de pe pânză,
penelu-i căzut,
lumina-i difuză,
maci înfloresc
pe câmpii şi pe buză,
Artistul acuză...

„Să fie altar!” a rostit


Artistul cu chipul sfinţit,
sub cerul de aur topit,
Artistul cu chipu-nflorit.

„Să fie Artistul sacrificat,


pe-altarul ideii
făr’de păcat,
iar Arta-Regină-n dureri
să se nască,
norii-n fâşii
să-i risipească!
Ca fiu al culorii
să moară aice,
şi-atemporal să se ridice -
ofrandă de jaruri perene,
în grădina cu îngeri
Dumnezeu să îl cheme,
între şevalete supreme!

25
Alchimie barbară
...pentru cei care se simt singuri în...doi...

Au căzut frunzele din jumătate de pom


dar nu una câte una
ci toate odată, ude şi bete...
iar acum se dau îndrăzneţe la om,
sfâşiind talpa pe-alee
ori înnodând prin şanţuri
sfori pentru zmeie...
De aur, de argint, de aramă,
cu lut şi cu sânge, cu rogoz şi cu scamă,
fiecare frunză naşte o coadă de zmeu
dar se crede ochi de leu-paraleu...
Zbucnind în sus sau prăvălindu-se-n ceaţă,
să zboare din nou frunzele-nvaţă...
Omu-i tăcut şi are ochiul închis,
iar pomul-părinte
de copiii cei verzi s-a dezis...
Nimeni nu mai încearcă să lupte cu frunzele bete,
în alchimia barbară, ele devin iepe sirepe...
Doar noaptea, două tălpi mărunte dar obosite şi grele,
se preumblă agale prin cadru,
alegând chiar frunzele mele
în formă de stele...
Cele uscate şi seci au rămas pe jumătate-de-pom,
pentru cei ce se simt jumătate-de-om,
răstignite pe veci...

26
Monocromie
Iubitul meu îşi are casa
în dicţionarul le petit robert,
de câte ori îl vizitez,
e măcinat de-angoasa
că spaţiu-ntre cuvinte
e-un blanc tot mai incert...

e ca o uşă agăţată-n pom


surâsul lui printat pe-o coală neagră,
căci toate semnele din dicţionar
l-au provocat subit să...le culeagă...

sub frunte, i-a-nflorit parchetul lumii


cum se întâmplă cu-n ogor de grâu
când, zbenguindu-se lasciv sub raza lunii,
dezbracă macii roşii din talpă pân’la brâu...

Din clipele acelea monocrome,


iubitul meu se plânge de dureri:
nu poate să priceapă cum de vede-atone
silabele pe care le... graseia mai ieri....

Deşi-s tot lângă el,


de mult nu mă mai vede
iubitul meu cu iris daltonist,
doar dicţionarul de pe raft, ai crede
că-i veşnic locuit
de ochiu-i tot mai trist...

27
Trecerea
lăutele nasc
pe sub strune poteci,
păşeşti peste ele,
paşii-ţi sunt tot mai reci,
inutile devin
porţi de nard şi-abanos,
inutil e şi timpul
spre poimâine întors…

mă întrebi de cuvinte
şi de sensuri abstracte
tu, cu proze-obiective,
eu, cu versuri deşarte,
tu, cu zâmbet amar
peste-oglinda de stele,
eu, punând pe cântar
iluziile mele,
tu, subţiind secundă şi oră,
eu, invocând
furtuna la proră…

descântă pelinul
sub lumina ei luna,
amar e şi vinul,
amărâtă-i şi struna,
paşii tăi şovăielnici
nasc pe culme poteci,

28
îmi zâmbeşti de pe ele,
îmi zâmbeşti şi-apoi treci…

mă întrebi de cuvinte
şi de sensuri abstracte…
tu, cu proze-obiective,
eu, cu aripi deşarte…

29
Domino
Te visez
miraj alb în deşert
şi vibrez,
te strig
printre gheţuri din gând
şi mi-e frig,
te chem
cu silabe ce dor
şi blestem,
te simt
flacără-n rug
şi mă mint,
te plâng
cu ochi de opal
şi mă frâng,
te rup
ca pe-o creangă cu rod
şi mă surp,
te zdrobesc
ca pe-un strugure-amar
şi zâmbesc,
te ucid
ca pe ştreangul din gând
şi înving.

30
Sonetul muribundului

Îmi urcă iar gândul, vultur aprins pe-o stâncă,


sorbind din veşnicia norilor de taină,
şi-mi fură lacrima din ochi ca s-o plângă
sub coastă de titan, rămas fără haină...

E aripa desprinsă din pietre şi blesteme


pe care-au ars doar focurile lunii.
şi zboru-i frânt, de parcă se teme
că va stârni în cale pe Fiicele Furtunii.

Grăbit, îmi pleacă ochiul, ca să-şi urmeze plânsul


iar gheara îl răpeşte, s-o facă mai uşoară...
de mult, un dor de ducă sălăşluia într-însul...

Sub coastă, stânca-i foc, dar gheţuri o-mpresoară,


iar clipa-n norii veşnici îşi cântăreşte cursul...
înlănţuitu-i mut, doar gândul-vultur zbiară...

31
Noi
Lui D.

Din punctul de vedere al stelelor,


mâna ta nu-i decât o cometă
ce coboară uşor pe cărarea
dintre tâmpla mea
şi obraz -
o altă cale lactee...

Fiecare deget caută lumina,


fiecare unghie se întoarce acasă.

Din punctul de vedere al copacilor,


pasul tău nu-i decât o rază de soare
oprită ca un semn de mirare
în dreptul piciorului meu
rătăcit pe cărare...

Fiecare creangă îşi caută lumina,


fiecare frunză se-ntoarce acasă...

Din punctul de vedere al lunii,


pleaoapa ta nu-i decât o pală de vânt
ce mângâie ochiul meu trist de căutare,
selenară părere de rău,
înainte de o nouă plecare...

32
Fiecare fir de nisip îşi caută lumina,
fiecare lacrimă se-ntoarce acasă...

Din punctul de vedere al mării,


buzele tale nu-s decât un val
deschizând porţile sărutului meu
nehotărât în îmbrăţişare...

Fiecare meduză îşi caută lumina,


fiecare şoaptă se-ntoarce acasă...

Din punctul de vedere al soarelui,


coapsa ta nu-i decât un arc încordat
aruncând peste timp inima mea
ca săgeată...

Fiecare rază îşi caută lumina,


fiecare fibră se-ntoarce acasă...

Din punctul de vedere al pământului,


corpul tău nu-i decât o prelungire firească
a corpului meu,
pe care muntele o acoperă
cu carnea lui verde
iar câmpia o-ncălzeşte
cu suflu de grâu...

pe sub inimi săgeţi,


peste valuri de gând,
cât o mie de vieţi,
pentru un singur mormânt.

33
LA TERRE ROUGE
à toi, Tayri…
36
Le vol...
L’olivier…se sentait heureux: retiré au bord des pensées,
En accumulant toutes les énergies de la terre :
La conscience pure, l’esprit clair,
Le rêve pauvre et le courage de se taire.

A pas doux, avançait son ombre,


Le cœur, parmi les feuilles, frémissait…
Les syllabes timides devenaient des mirages qui
tombent…
Il sourirait l’olivier, sous les rayons du soleil…

Mais la main de Dieu caressait sa couronne -


Illusion verte, sous les yeux du ciel…
C’était solitaire l’olivier, dans la terre rouge,
Impuissante à reposer son sang rebelle…

L’horizon commençait à raconter son histoire,


Trop tard ou trop tôt pour l’olivier…
Les matins, sous les branches, apportaient
Dans ses racines incertaines, un autre espoir…

Le sommeil profond, au début du désir,


A changé son visage…peur il avait…
Seul se trouvait, sous les nuages…
Mais il ne savait pas qu’il était protégé…

37
Ni lune, ni soleil ne pouvaient le nourrir,
Dans une profonde tristesse il dormait...
Seulement trois nuages blancs commençaient à remplir
Son envie si étrange, si douce de… s’enlever…

Comme une épine éternelle dans la chair,


Sa couronne verte, cruelle le pressait…
Mais, défiant toutes les rayons du soleil,
Le prisonnier de la terre rouge, s’est libéré…

Zborul…
Măslinul se simţea fericit, astfel retras la capătul
gândurilor, adunând toate energiile pământului: visul ascuns
şi curajul tăcerilor…
Cu pas uşor înainta umbra lui iar inima printre frunze îi
fremăta; silabe cuminţi deveneau în cădere statui, sub razele
soarelui arzând, măslinul surâdea...
Dar mâna lui Dumnezeu îi mângâia fruntea- iluzie verde
sub ochii cerului; trăia singur măslinul, în pământul acela
roşu, incapabil să-i odihnească tulburările sângelui…
Văzduhul începea să-şi spună povestea, prea târziu sau
prea devreme pentru arborele fără voinţă; dimineţile, sub
ramuri, aduceau în rădăcinile lui firave o nouă credinţă.
Somnul profund, la început de idee, i-a schimbat privirea,
teamă îi era; se găsea singur sub curcubee, nebănuind că
cerul îl proteja…
Nici luna, nici soarele nu îl hrăneau, într-o profundă
tristeţe el lâncezea; doar trei nori albi tot încercau să-i
hrănească nevoia stranie de-a se-nălţa…
Într-o zi, ca un spin etern în carnea-i, coroana cea verde îl
apăsă şi, sfidând tulburarea razelor soarelui, prizonierul
pământului roşu se liberă…

38
Le Sahara, l’amour en moi …
Il n’est pas un désert,
mais un doux maître
vu par les yeux d’un touareg:
l’étranger regarde la sécheresse du sable
il seul, le nomade, sent les larmes innombrables.

Il n’est pas un désert,


mais le miroir magique
pour la première étoile du ciel…
par-dessus des derniers sourires de la terre.

Pierre sur autre pierre,


en dansant sur les sables incertains…
illusion en or, sous les limpides cieux,
caresses ardentes entre les mains de Dieu:
c’est un morceau du divin la patrie de touareg…

Il n’est pas un désert,


parce que ses traces de vie
traversent même les fibres des murs-
une histoire millénaire accomplie
pour moi, pour toi, pour tous les défis…

39
La semelle noire en caressant le sable engourdi
c’est la plus belle image que l’âme peut sentir-
vieille histoire d’amour entre l’homme et la terre,
chanson douce et appel pour le droit de mourir…

Trois dromadaires – clôture vive,


devant le temple en pierre…
les prières montent en silence,
en cernant le soleil, vers les larmes des cieux…

Nuages blancs, faux cirrus- beau ciel,


sommets que ne mènent pas vers les neiges,
et, en attendant la nuit, un arbre solitaire-
éternel porteur des secrets de la terre…

Tenez les merveilles du désert!

***

Oui, il te faut une vie pour l’aimer…pas seulement une année…


mais si tu l’aimes, tu resteras son prisonnier enchaîné…
et l’éternité de la mort… sera peut être suffisante pour l’oublier.

40
Sahara - dragostea din mine…
Nu, nu e un deşert
ci un dulce stăpân
privit de ochii unui tuareg:
străinul vede uscăciunea nisipului
dar numai el, nomadul, simte lacrimile adâncului...

Nu, nu e un deşert
ci o oglindă magică
pentru prima stea a cerului
deasupra ultimelor zâmbete ale pământului...

Piatră peste piatră,


dansând pe nisipurile înşelătoare-
iluzie de aur sub cerurile senine,
mângăieri arzătoare în mâinile divine,
e o bucăţică de sfinţenie, patria tuaregului...

Nu, nu e un deşert
căci urmele lui de viaţă
traversează până şi fibrele ruinelor
într-o istorie risipită
în faţa mea, a ta şi-a tuturor provocărilor...

Talpa neagră, mângâind nisipul amorţit,

41
e cea mai frumoasă imagine
pe care sufletul o poate simţi-
veche poveste de iubire între om şi pământ,
cântec dulce şi chemare pentru dreptul de a muri...

trei dromaderi- zid viu


în faţa templului de piatră…
rugăciunile lor urcă dinspre pustiu
îndoliind soarele care cu lacrimi i-adapă...

nori albi, false umbre, cer-chihlimbar,


vârfuri ce nu te poartă către zăpezi
şi, aşteptânt noaptea, un arbore solitar,
spre seva pământului te-ndeamnă să cutezi…

Cântate de glasul tuaregului,


iată minunile deşertului !

***

Nu-ţi ajunge o viaţă pe deplin să iubeşti


deşertul, al nomadului regat neumbrit...
dar, dacă de nisipul lui te îndrăgosteşti,
îi rămâi pe veci prizonier lănţuit...

nici din moarte să ieşi tu nu vei putea,


dar ea măcar ţi-e de-ajuns pentru-a-l uita...

42
Leçon…
(Pour moi, pour toi, pour celui qui s’en va)…

…à toi, celui qui entend ma voix…

Moto: Tout ce que j’ai appris dans cette vie c’est aimer,
souffrir et aimer encore une fois…

J’ai appris à apprendre et pas à ...enseigner:


J’ai appris d’entendre « oui » et, surtout, de dire…
« non »…
J’ai appris que le monde n’est pas si vaste, ni le temps si
longue…
J’ai appris attendre un peu avant de dire « j’ai réussi »,
J’ai appris que « le plus riche » ne signifie pas « le plus
heureux »,
J’ai appris qu’on aime trop ce que nous ne pouvons pas
avoir,
J’ai appris à parler- à pleurer, à grandir- à pleurer, à
aimer- à pleurer…
J’ai appris tant des choses mais je connais si…peu…

*
J’ai appris que…hier s’appelle histoire, aujourd’hui- don
de Dieu et demain, mystère…

43
J’ai appris que tout le monde veut vivre sur les sommets,
mais le bonheur peut exister même sous le sable…
J’ai appris que seulement ceux qui me respectent peuvent
donner des ailes à mon cœur,
J’ai appris qu’une vie se construit en dizaines d’années,
mais se détruit en quelques secondes…
J’ai appris que c’est l’amour qui guérit et pas seulement le
temps…
J’ai appris à garder comme précieux tout ce que Dieu me
donne, pas tout ce que je veux…
J’ai appris que tenir un enfant endormi dans mes bras c’est
le moment plus… merveilleux…
J’ai appris tant des choses mais je connais si…peu…

*
J’ai appris que…même les plus forts ont besoin d’une
main qui enlève, d’un cœur qui écoute, d’une épaule qui
veut appuyer…
J’ai appris que la mort est une blague mais qu’il est
nécessaire de rire…avant,
J’ai appris que…être généreux est plus important que
d’être riche,
J’ai appris à me méfier des mots, à comprendre leur sens
et leur danger,
J’ai appris à surmonter ma peur et à lutter…
J’ai appris que sous l’apparence de chaque être humain se
trouve un monde merveilleux…
J’ai appris qu’il te faut des années pour développer la
croyance…
J’ai appris tant des choses mais je connais si…peu…

44
J’ai appris à traverser le champ entre l’amour de vivre et la
honte de mourir en vain,
J’ai appris que…sous les yeux d’un homme se cache
toujours une larme, une âme…
J’ai appris que les paroles tuent, mieux que le sabre peut le
faire…
J’ai appris que la vie est comme un rouleau en soie…plus
qu’on approche de la mort…plus ca glisse…vite…
J’ai appris qu’il faut beaucoup du temps pour devenir …
« une personne »,
J’ai appris qu’il suffit un instant pour devenir
« un…rien »…
J’ai appris tant des choses…mais si peu de tout ce que j’ai
besoin de savoir…
J’ai appris énormément sur la vie mais… rien sur la mort.

Lecţie
(pentru mine, pentru tine, pentru cel care…trece)
ţie, celui care auzi vocea mea

Moto: Tot ceea ce am învăţat până acum a fost să iubesc,


să sufăr şi să iubesc iar...

Am învăţat să învăţ şi nu să educ,


Am învăţat să aud “da” şi, mai ales, să spun „nu“,
Am învăţat că lumea nu-i atât de întinsă şi nici timpul atât
de lung...
Am învăţat să aştept înainte de a spune “am reuşit”,
Am învăţat că cel mai bogat nu este întotdeauna şi cel mai
fericit,

45
Am învăţat că iubim prea mult ceea ce nu putem avea,
Am învăţat să vorbesc-să plâng, să cresc-să plâng, să
iubesc-să plâng,
Am învăţat atât de multe dar ştiu atât de puţine...

***

Am învăţat că lui ieri îi spunem “istorie”, lui azi, “darul


lui Dumnezeu” şi lui mâine, “mister”,
Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască în piscuri dar că
fericirea poate exista şi sub nisip,
Am învăţat că doar cei care mă respectă pot să dea aripi
inimii mele,
Am învăţat că o viaţă se construieşte în zeci de ani, dar se
poate distruge în câteva secunde,
Am învăţat că şi dragostea poate învinge, nu numai
timpul,
Am învăţat să păstrez ca bun de preţ tot ceea ce Dumnezeu
îmi dă şi nu ceea ce îmi doresc eu,
Am învăţat că a ţine un copil adormit în braţe, e clipa cea
mai fericită,
Am învăţat atât de multe dar ştiu atât de puţine...

***

Am învăţat că şi cei mai puternici au nevoie de un braţ


care să-i ridice, de o inimă care să-i asculte, de un umăr
care să-i sprijine,
Am învăţat că moartea e o glumă dar că trebuie să râzi
...înainte,
Am învăţat că a fi darnic e mai important decât a fi bogat,

46
Am învăţat să mă îndoiesc de cuvinte, să înţeleg sensurile
şi ascunzişurile lor,
Am învăţat să-mi depăşesc teama şi să lupt,
Am învăţat că sub înfăţişarea fiecărei fiinţe umane se află
un univers minunat,
Am învăţat că îţi trebuie ani ca să câştigi încrederea,
Am învăţat atât de multe dar ştiu atât de puţine...

***

Am învăţat să traversez câmpul dintre dragostea de viaţă şi


ruşinea de a muri în zadar,
Am învăţat că în ochii unui om se ascunde întotdeauna o
lacrimă, un suflet,
Am învăţat că vorbele ucid mai mult decât sabia o poate
face,
Am învăţat că viaţa e ca un sul de mătase: cu cât ne
apropiem de moarte, cu atât alunecă mai repede,
Am învăţat că îţi trebuie mult timp ca să devii “o
persoană”,
Am învăţat că nu e necesar decât un moment ca să
ajungi...”un nimeni”,
Am învăţat atât de multe şi totuşi atât de puţine din tot ce
am nevoie să ştiu,
Am învăţat enorm despre viaţă, dar nimic despre moarte...

47
Des traces...
Trace 1: entre certitude et incertitude…

Seule. Je me trouve seule devant ce mur habillé en


fumées... Autour de moi, toujours le silence... Je trouve
cette posture normale sous l'impression d'un…"déjà vu"...
Je la trouve un prolongement en moi... L'inquiétude- ma
seule monnaie d'échange parmi les « non-valeurs » qui
définissent mon âme... Je deviens inquiétée pour partager
ou bien pour… départager cette peur: "la peur de vivre
seul"... et "la peur de mourir en deux"... car je n'ai que la
conscience de la solitude en complicité...
Le mur n'est pas mon adversaire, le vrai ennemi
descend des fumées ; ma seule arme de défense, c'est le
silence et l'unique moyen offensif, le mot. Je ne peux pas
choisir mais je peux laisser les deux armes devant le mur,
pour accepter l'armistice sans conditions: vivre tout
simplement en attendant TOI...

48
Urme…
Urma întâi : între certitudine şi incertitudine...

Singură. Mă aflu singură în faţa acestui zid îmbrăcat în


ceţuri...În jurul meu, doar liniştea... Găsesc această
ipostază normală, sub impresia unui atât de evident “déjà
vu”... O simt ca pe o prelungire a mea, a fiinţei mele.
Neliniştea mi-e singura monedă de schimb, printre
nonvalorile ce definesc sufletul meu... Devin nerăbdătoare
să împart sau să...despart teama: “teama de a trăi singur”
de “teama de a muri în doi”...căci nu am decât conştiinţa
singurătăţii în complicitate.
Zidul nu-mi e duşman, adevăratul inamic coboară din
ceţuri; singura armă de apărare îmi e liniştea şi unicul
mijloc de atac, cuvântul. Nu pot să aleg între ele, dar pot
să le las pe amândouă jos, lângă zid, pentru a acepta fără
condiţii ...armistiţiul: să trăiesc pur şi simplu doar pentru a
Te aştepta...

49
Trace 2 : entre la pensée et la parole…

La vieillesse comme la prison… Elles ont les mêmes


traces : le besoin de sortir, d’évader… et l’impuissance de
sentir ou… de pressentir l’avenir… Mais la prison
terrienne n’est pas si précise, si forte comme celle de
l’être, du corps…Et la situation sécuritaire est terrible: en
temps que la prison physique, matérielle est faible, celle
cosmique, imposée par le temps sidéral, est irréversible.
Et la frustration n’est pas sentie par le prisonnier d’une
geôle mais par celui qui aime trop sa propre chair, la chair
mourant …Et le cœur est absolument incapable de mettre
fin aux promenades des pensées…dans le passé.
Un jeune prisonnier… il a la chair vive… mais un
vieux libre… jamais.

50
Urma a doua : între gând şi cuvânt...

Bătrâneţea e ca închisoarea, amândouă au aceleaşi


atribute: nevoia de a ieşi, de a evada şi nepuţinţa de a
(mai) simţi sau...presimţi viitorul... Dar temniţa terestră nu
e atât de precisă şi de rigidă ca aceea a spiritului, a
corpului....Şi starea de “securitate” este teribilă: în timp ce
închisoarea fizică (materială) este şubredă, cea cosmică,
impusă de timpul sideral este impenetrabilă şi ireversibilă.
Iar frustrarea nu este percepută de prizonierul unei
celule ci de cel care-şi iubeşte prea mult făptura
murind....Iar inima se dovedeşte complet incapabilă să
pună capăt călătoriei gândurilor în trecut.
Un prizonier tânăr are făptura descătuşată dar un bătrân
liber, niciodată...

51
Trace 3 : entre le chaud et le froid…

La mort arrive dans l’image de l’hiver…Trois signes :


trois fer à cheval parsemés dans la neige…Trois…pas
quatre…
Tiens la question qu’il ne faut pas être évitée, en ce qui
concerne …le cheval: il lui manque un des ses pieds
ou…c’est la mort plus précipitée pour laisser sa trace toute
entière ?…
J’ai peur pour ceux qui aiment l’hiver…

52
Urma a treia : între cald şi frig...

Moartea soseşte odată cu imaginea iernii. Trei semne.


Trei potcoave de cal împrăştiate prin zăpadă. Trei, nu
patru…
Iată întrebarea care nu poate fi evitată, întrebarea
despre...cal: în lipseşte acestuia un picior sau e moartea
prea grăbită, pentru a-şi mai lăsa pe zăpadă urma întreagă?

53
Trace 4 : entre la terre et les artères…

Je regarde la terre… Cette terre qui porte gravés dans


ses racines les cœurs de mes ancêtres…Mon cri pénètre
les artères terriennes et coule comme le sang cosmique, en
nourrissant les tombeaux…Je deviens moi-même un cœur
gravé…sous les syllabes de mon cri…

54
Urma a patra : între pământ şi artere...

Privesc către pământ…către acest pământ care poartă


gravate în rădăcinile lui inimile strămoşilor mei…Strigătul
îmi pătrunde arterele de humă şi curge ca sângele cosmic,
hrănind mormintele…Devin eu însămi o inimă gravată…
sub silabele propriului ţipăt…

55
Trace 5 : entre le couple et l’abandon de soi-même…

J’aime exercer mon attraction sur les autres…Mais pas


une attraction instinctuelle, fatale… Je parle de l’attraction
bénéfique, positive qui construit dans les autres l’image
de…MOI, de mon alter ego… Dans la relation de couple,
j’ignore l’attraction… « Attirer » l’autre signifie être dans
une continue compétition avec soi-même… Mais moi
j’accepte la compétition en dehors… de moi… Et « ma
moitié », l’homme qui je peux aimer, doit être partie en
moi…Ca veut dire : aucune compétition à l’intérieur.
Aucune guerre. Ni vainqueur ni vaincu... L’amour n’as
pas des héros, même si les âmes sont…champs de bataille:
ça se passe seulement entre la raison et les instincts.

56
Urma a cincea : între pereche şi uitarea de sine...

Îmi place să exercit o oarecare atracţie asupra celorlalţi.


Dar nu una instinctuala, fatală…Vorbesc despre influenţa
benefică, pozitivă care construieşte în ceilalţi imaginea
mea, a eu-ului meu…
În relaţia de cuplu, ignor ideea de …atracţie…Să-l
atragi pe celălalt, înseamnă să fii într-o continuă
competiţie cu tine însăţi…Şi eu accept competiţia numai
înafara mea…Sufletul meu pereche trebuie să fie parte din
mine …Adică nu există competiţie…înăuntru, nu există
luptă…Nici învins, nici învingător…Dragostea nu
cunoaşte eroi, chiar dacă sufletele sunt câmpuri de bătălie :
asta se întâmplă doar între raţiune şi simţire…

57
Trace 6 : entre le paon et la bécasse…

Tu te demandes encore… c’est quoi K.O. ? Le « knock


out » dans le boxe…Quand j’ai été enfant, j’ai associé
(sans interprétation mentale, sans support logique) cette
expression au… « carats d’or » J’aurai l’impression qu’on
mesure toutes les valeurs du monde en carats… Puis, le
long des années j’ai compris que le « K.O. » vient d’une
autre mesure : la mesure des non-valeurs du monde… La
mesure de renoncement. L’impuissance de continuer, de
s’enlever, d’ouvrir les yeux, d’entendre les mots
sentencieux d’une arbitraire voix de la conscience…tout
ca fait la mesure du destin humain...Et… la seule chose
que nous pouvons exemplairement la faire sur cette terre
c’est renoncer lamentablement à grandir de notre échec, de
notre K.O .

58
Urma a şasea : între păun şi becaţă...

Te mai întrebi încă ce înseamnă « K.O. » ?...knock out-


ul din box... Când eram copil, asociam (fără vreo
interpretare mentală, fără vreun suport logic) această
expresie oarecum...exotică, aşadar infinit interpretabilă,
caratelor de aur.
Aveam pe atunci impresia că toate valorile lumii se
măsoară în ...carate. Apoi, odată cu trecerea anilor, am
înţeles că importanţa lui “K.O.” vine dintr-o altă măsură:
aceea a nonvalorilor lumii. Măsura renunţării. Măsura
neputinţei de a continua, a neputinţei de a te ridica, de a
deschide (bine) ochii, a neputinţei de a (mai) auzi
numărătoarea sentenţioasă a unei arbitrare voci a...
« conştiinţei »…Şi toate acestea vin să construiască
măsura destinului uman. Iar singurul lucru pe care putem
să-l facem în mod exemplar pe pământ este renunţarea
lamentabilă de a creşte din propriul eşec, din
individualul…K.O.

59
Trace 7 : entre l’amour et l’amitié

De l’amour ou de l’amitié ?…Pourquoi on dit que


l’amitié marque le début de l’amour ?…
L’amour ou l’amitié : deux choses différentes qui font
s’accomplir le même destin…On ne peut pas avancer sans
avoir la certitude pour …au moin…une…
Mais Jésus Christ nous a laissé la demande : « Aime
ton prochain comme toi-même». Donc la parole de notre
Seigneur envisage l’amour et pas l’amitié. Il a parle de
« ses frères » mais pas de « ses amis ». Je pense,
aujourd’hui, que dans LE ROYAUME ÉTERNEL
n’existe pas cette notion « ami »…mais la notion de
« frère » et le sentiment d’amour fraternel…Nous tous
(même avec nos parents) ensemble, nous formons une
complète et continue fraternité divine. Ou...nous sommes
obligés, par le pouvoir de nos âmes, de la construire sur la
terre…

60
Urma a şaptea : între iubire şi prietenie…

Să vorbim despre iubire sau despre prietenie?


(Se spune că prietenia reprezintă începutul iubirii...)
Iubire şi prietenie: două sentimente diferite care fac să
se împlinească acelaşi destin...Nu putem evolua fără a
avea certitudinea pentru măcar unul dintre ele...
Mântuitorul însă ne-a lăsat porunca: “Iubeşte-ţi
aproapele ca pe tine însuţi!” Aşadar, cuvântul Domnului
se referă la dragoste şi nu la prietenie... El a vorbit despre
“fraţii săi” şi nu despre “prietenii săi”...
Mă găndesc acum că în Împărăţia Cerurilor nu există
noţiunea asta de...”prieten”, ci aceea de frate şi de dragoste
frăţească...Noi toţi (împreună chiar şi cu părinţii noştri)
formăm o completă şi eternă ...frăţietate...purtând
amprenta divinului...sau ar trebui să fim obligaţi, prin
puterea sufletelor noastre, să începem a o construi aici, pe
pământ...

61
Trace 8 : entre les deux silences…

Pour avoir le pouvoir de te connaitre, pour trouver la


certitude de toi, Dieu m’a donné la musique de ta
voix…Elle est si belle, si chaude..Elle est comme la feuille
d’olivier sous les rayons du soleil, les matins… Et moi, je
suis si…endormie dans la caverne de mon esprit: je
l’entends quand elle chante mais pas quand elle
pleure…Mon amour, pardonne mon impuissance
d’embrasser tes syllabes, quand ton âme pleure…quand tu
lutte pour cacher les larmes…quand ton cœur reste fermé
devant moi…
Je suis a toi: couvres-moi de… la feuille de ta
voix….Tayri, je suis a toi…

62
Urma a opta : între două linişti...

Pentru a afla puterea de a te cunoaşte, pentru a avea


certitudinea TA, Dumnezeu mi-a dăruit muzica vocii
tale...E atât de frumoasă şi de caldă! Ea e ca frunza
măslinului sub razele soarelui... Iar eu sunt atât de
adormită în peştera sufletului meu: o aud când cântă, dar
nu când plânge... Iubirea mea, iartă-mi neputinţa de a
săruta silabele tale când sufletul îţi plânge...când lupţi
pentru a ascunde lacrimile din gând, când inima îţi rămăne
ca o uşă închisă înaintea mea...
Sunt a ta: acoperă-mă cu...frunza vocii tale! Tayri, sunt
a ta!

63
Trace 9 : entre les mains de Dieu…

J’imagine tes gestes de tendresse...tes bras en serrant


mon corps…tes doigts caressant mes cheveux...ta peau
douce sous mes lèvres…j’imagine ton vol parmi les
étoiles, notre sommeil tranquil parmi les fleurs de
champ…notre vie ensemble parmi les rêves et parmi les
dons de Dieu Tout Puissant…
J’imagine…seulement…

64
Urma a noua : în mâinile lui Dumnezeu…

Îmi imaginez gesturile tale de tandreţe...mâinile tale


îmbrăţişându-mi corpul, degetele tale răsfirându-mi
pletele, pielea ta dulce sub buzele mele...
Îmi imaginez zborul tău printre stele, somnul nostru
liniştit printre florile de câmp, viaţa noastră împreună
printre vise şi printre darurile Atotputernicului...
Îmi imaginez...doar...

65
Trace 10 : entre le morceau du désert et tout le sable…

J’imagine ton sourire le matin…ton regard vers mon


cœur...ton corps bandé comme un arc, dans l’étreinte de
l’aube…J’imagine tes fibres en frémissant sous mes doigts
et mon âme en murmurant d’émotion …
J’imagine notre amour au-dessus des paroles, au-dessus
des choses, au-dessus des créatures humaines…Au-dessus
des intrigues, des douleurs et des mensonges…Au-dessus
de la terre, du feu et des eaux…Près de Dieu…Près de Lui
et seulement avec Lui…
Oublies, Tayri !…

66
Urma a zecea : între o bucăţică de deşert şi nisipul întreg…

Îmi imaginez surâsul tău, dimineaţa...privirea ta spre


inima mea, corpul tău încordat ca un arc sub apăsarea
zorilor...Îmi imaginez fibrele tale tremurând sub degetele
mele şi sufletele murmurând de emoţie...
Îmi imaginez iubirea noastră deasupra cuvintelor,
deasupra lucrurilor trecătoare, deasupra celorlalţi
oameni...Peste intrigi, dureri şi minciuni. Deasupra
pământului, focului şi a apelor. Aproape de Dumnezeu.
Aproape de El şi numai cu El…
Uită, Tayri !

67
Trace 11 : entre la soie et le papier…

C’est soir…la terre commence, peu à peu, se taire…Le


poète dort en moi et il refuse s’écrire encore…Sur mon
cœur, les paroles du ciel deviennent des illusions qui
tremblent…
C’est lundi : je regarde ta photo et je t’écris…Je me
ments, je me dis en sifflant que tu liras, le matin, mes
illusions sur le papier rouge, un morceau de chair et de ...
terre.
Une autre lettre jamais envoyée…

68
Urma a unsprezecea : între mătase şi hârtie…

E seară. Pământul începe uşor-uşor să tacă. Poetul


doarme în mine şi refuză să se mai scrie... Pe inima mea,
cuvintele cerului devin iluzii tremurând.
E luni: privesc imaginea ta şi îţi scriu. Mă mint; îmi
spun printre dinţi că vei citi, dimineaţa, iluziile mele pe
hârtia roşie, bucată de carne şi de pământ...
O altă scrisoare niciodată trimisă...

69
Trace 12 : entre la mémoire et l’oubli…

Une ligne jamais tracée… Une trace jamais définie…

70
Urma a douăsprezecea : între memorie şi uitare…

O direcţie niciodată …urmată. O …urmă niciodată


definită…

71
SMIRAL
Numai cel care iartă e salvat,
numai cel ce tremură e mângâiat,
numai cel ce se teme e ferit.
74
I. SMIRAL

Între Formă si Fond

Fie că recunoaştem sau nu, fie că noi înşine vrem sau


nu să credem (victime ale unei continue stări de vanitate
sau ale unui exacerbat şi nejustificat complex de
superioritate), existenţa noastră oscilează mereu între
esenţă şi aparenţă, între Impresie - ceea ce este ascuns
dincolo de “phisis”, de structura noastră materială, şi
Expresie - ceea ce lăsăm, cu zgârcenie sau cu o
debordantă dărnicie a inconştienţei, să fie observat de alţii.
Veţi spune că nu aduce nimic nou această idee. Că
opoziţia dintre esenţă şi aparenţă naşte în fond crizele de
conştiinţă şi, în cele mai fericite situaţii, starea de veghe,
filosofia „ochiului închis afară care... înlăuntru se
deşteaptă”... Cu toţii ştim că „somnul raţiunii naşte
monştri”, dar nimeni nu se întreabă dacă monştrii
recunosc dreptul de „tată” al Somnului...
Când Impresia şi Expresia coincid, vorbim adesea fie
de platitudine, monotonie şi, implicit, de banalitate în
gândire, fie de rezultatul unei atitudini despotice exercitate
din exterior către noi.

75
Când Impresia e diversă, iar Expresia este unică,
vorbim evident de o acţiune cumulată a forţelor implicate,
aşadar sinergică şi în folosul tuturor.
E simplu atunci când obiectul analizei este EU. E
simplu dacă forţa EU-lui de a se manifesta porneşte de la
premisa înrădăcinată în ideea socratică: „Ceea ce am făcut
din lucruri dispare. Ceea ce am făcut din mine însumi
rămâne. Voi fi pentru totdeauna ceea ce am făcut din
mine.”
Lucrurile se complică însă şi contradicţiile se adâncesc
atunci când cumulul de energii în discuţie este atributul lui
NOI. Pentru a acţiona ca unitate deplină, forţele din NOI
trebuie să aibă un numitor comun, acela al „Direcţiei
Înainte”.
Direcţia „Înainte” e percepută atât spaţial, dar mai ales
temporal, cu riscul semnificaţiei duble: înainte ne duce cu
gândul la perioada anterioară momentului vorbiri, dar ne
deplasează şi în acel viitor mai mult relativ, decât sideral...
al lui... „de acum încolo”...
„Cunoscând trecutul, pregătim viitorul” s-a spus la un
moment-dat... Să nu uităm însă că şi prezentul este extrem
de important, că totul se raportează de fapt la el, ca
moment al trăirii şi al adresării directe. Că el e singurul
care luminează trecutul; altfel cum l-am putea cunoaşte,
dacă nu am încerca să lămurim necesitatea fiecărei clipe ce
trece pe lângă noi, chiar din momentul ivirii ei?!...
Parafrazând o idee recent auzită „Dacă ai nevoie de
promisiuni, adresează-te unui bărbat, iar dacă vrei fapte,
adresează-te unei femei”... îmi permit să-i schimb „raza
de acţiune” a valorii de semnificaţie în sfera temporală:
dacă ai nevoie de promisiuni, nu te gândi decât la viitor;
dacă vrei fapte, concentrează-te asupra prezentului şi...

76
aminteşte-ţi de trecut, doar din perspectiva promisiunilor
ce s-au dovedit deşarte...

Între Impresie şi Expresie

Aşezarea celor doi termeni alături nu întenţionează să


adâncească prăpastia dintre esenţă şi aparenţă, dintre
formă şi fond. Ea este mai curând un avertisment asupra
discrepanţelor fatale ce se pot ivi în momentul în care
curajul de a-ţi exprima propria opinie piere.
Aşadar, când EXPRESIA e mută, IMPRESIA e, cu
siguranţă, oarbă. Iar dacă EXPRESIA nu ucide, înseamnă
că IMPRESIA sugrumă puţin câte puţin interiorul... aşa,
preventiv, şi numai în cazul existenţei conştiinţei valorii
de sine.
***

Gândesc la moarte din când în când... În restul


timpului, mă-ndrept vertiginos către ea... Şi poate că, din
teamă ori din neputinţă, caut să persiflez ceea ce mă apasă,
cu dorinţa de a-i întârzia efectul distructiv. Sau de a-l
reduce.
Ce e ironia? Capacitatea, nefortuită desigur, de a-i
transmite cuiva prin cuvânt ceea ce cu siguranţă ar fi fost
înţeles dacă s-ar fi păstrat tăcerea. Ironia nu e o formă de
filosofie. Ea este doar umbra palidă a unei... prostii
„rumene”. Şi nici măcar nu e interzisă. Căci lucrurile
„interzise” există numai pentru convenţionali. Pentru
ceilalţi, ele poartă numele generic de... atracţii fatale.
Ironia e ceea ce desparte pe teolog de filosof... Teologul
a aflat Adevărul, pe când filosoful îl caută inutil...Şi pentru

77
că nu a avut niciodată sădită în el conştiinţa Adevărului
Suprem, filosoful cântă neputinţa definirii lui, prin ironia
relevării. E şi mai grea soarta filosofului de ocazie, căci
deviaţiile lui întru pseudogândire nu duc nicăieri. Ba încă
sunt menite să întristeze cugetul adevăratului teolog şi să
înnegureze mintea celui pe care-l vedem autentic
cugetător.
Între inteligenţă şi înţelepciune, să o preferi pe a doua...
Căci, dacă inteligenţa exprimă capacitatea de a te adapta la
o situaţie-limită, într-un timp cât mai scurt, înţelepciunea
construieşte puterea de a rezista în aceleaşi situaţii-limită,
pe timp nedeterminat în stadiu pământean.
Inteligenţa e o ramură, înţelepciunea e pomul printre
ale cărui frunze tremurânde îmi permit acum să...divaghez:

Pătruns de setea-nţelepciunii,
Visează orbul a vedea.
Dar el nu ştie că minunii
Nu-i trebuie sclipiri de stea...
Să se îndrepte către Pleoapă,
O rază de lumină-ntreagă
Străbate mai întâi furtuna...
Cum poate orbul să-nţeleagă?

Nu ochiul descoperă Înţelepciunea, ci Pleoapa... Ochiul


aparţine omului, Pleoapa universului... Altfel de ce s-ar
mai închide întru odihna vremelnică a somnului de aici ori
întru cea veşnică a Somniei Eterne?
Pleoapa coboară ca să se deschidă Calea...şi atitudinea
aceasta (de altfel o...dormitare justificată) poartă cu
ea...Durerea Somnului...

78
***

Căzută-ntre pietre,
ostenită,
lacrima, de jos cerceta
nepătrunsul...
Crunt s-amăgea că sub ea
rădăcini o să prindă pădurea...
Lemn negru-
ars sau adus de departe-
prindea viaţă
prin ea,
Lacrima mea.

Spre apus,
cerul gemea a furtună,
spre miază-zi,
orizontul cânta.

Răsărită-ntre pietre,
lacrima mea.

Clasica...definiţie

Smiral e o metaforă a drumului către perfecţiune. Şi nu


perfecţiunea gândită în norme ale formei umane, ci aceea
coborâtă în noi, cu Duhul lui Dumnezeu. Smiral e calea pe
care o parcurge spiritul analitic, ferindu-se de tărâmul
filosofiei deşarte, pentru a dezvălui în final acordul perfect
dintre inimă (care iartă), dintre sufletul (care tremură) şi
mintea (ce se înfricoşează). Credinţa, la început

79
inexistentă, mai apoi şovăindă, va fi în final certă. Va
deveni unica raţiune de a fi.
Comuniunea perfectă între inimă, suflet şi minte nu
poate fi asociată, cred, decât cu spirala (de unde şi
rezonanţa numelui Smiral), cu spirala scării virtuţilor a lui
Ioan Sinaitul (Climax)... Căci nu există cale a împlinirii
Cuvântului, decât aceea a trecerii fiecărei silabe prin suflet
(teza), prin inimă (antiteza) şi minte (sinteza).
Căci sufletul ne-a fost dat de la începuturi şi e singurul
bun de preţ ce trebuie apărat... Dar inima aduce în viaţa
noastră contrariile, rătăcirea, slăbiciunea, neputinţa... tipic
umane... Numai dacă se stabileşte, prin căutare
(rugăciune), echilibrul divin între suflet şi inimă, se poate
naşte sinteza- puterea minţii creatoare, întru lucrarea lui
Dumnezeu.
Spirala e adesea asociată cu mişcarea valurilor, dar şi
cu tunetul şi fulgerul. E un semn generator de viaţă, un
semn ce acumulează, deopotrivă, energia fizică şi
spirituală.
E un semn al răsăritului şi al apusului, al puterii
generatoare a Luminii. Spirala e şi un simbol al fertilităţii,
fiind asociată şi cu uterul. Privit din această perspectivă,
insul îşi caută propriul drum înapoi, către originile
seninătăţii şi purităţii umane, către vârsta edenică. Spirala
implică mişcarea continuă şi ciclică a evoluţiei, dar şi a
involuţiei. Pornind dintr-o sferă şi dând naştere unei alteia,
spirala simbolizează schimbarea şi dezvoltarea. Se
aseamănă cu vârtejul de vânt, iar forma sa încolăcită dă
naştere labirintului, misterului pe care cel iniţiat îl poate
dezvălui doar dacă urmează calea autocunoaşterii.
Actul "creării", perceput din perspectivă artistică şi nu
procreativ-umană, este un act de răzvrătire... Trecerea

80
realităţii obiective prin filtrul imaginaţiei artistului
presupune traversarea căii sinuoase a descoperirii şi
curgerea printr-un proces ireversibil al Cunoaşterii. Ai
cunoscut şi nu mai poţi uita!
Încercarea depăşirii condiţiei planimetrice, lipsite de
altfel la majoritatea dintre noi de perspectivele înălţării, nu
poate fi decât un act smiralic, prometeic… mai mult ori
mai puţin dirijat de artist. Poate că, în măsura în care ne
autodescoperim, influenţăm şi marca prometeicului din
noi. Cred că această tendinţă e mai mult un drum către
autodistrugere (prin autocontemplare) şi nu către
acceptarea valorii din noi, ca pe un dat din afară.
Pentru că în fiecare individ stă ceva din sămânţa
încordării titanice, în măsura în care individul înţelege
ideea de "luptă", de "răzvrătire", de "negare" a propriei
limitari. Pentru că fiecare individ tinde către eliberare.
Nu e o eliberare hyperionică de "veşnicul ieri", ci una
"adamică" de incertul "mâine". Individul smiralic nu e
aflat în ipostaza "tâlharului de veşnicii", pentru el
eliberarea nu presupune detronarea Divinităţii. Căci, acest
gând al tulburării veşniciei nu e decât atributul diavolului,
unicul râvnitor la Dumnezeire.
Insul smiralic/prometeic este răzvrătit înlăuntru, nu
înafară.

81
II. Perfecţiunea umană?
Se spune că în plan uman nu există perfecţiune… Eu
cred însă că ea există, dar am ajuns noi, în ignoranţa
noastră şi în necunoştinţă de calităţi umane, să o
confundăm cu prostia, cu slăbiciunea şi neputinţele
trăirii...
Omul perfect (din perspectivă laică) e acela care adună
trei calităţi (ce devin trei trepte esenţiale ale scării spre
autocunoaştere): ruşinea faţă de oameni, respectul faţă de
familie şi frica de Dumnezeu, trei calităţi ordonate aici în
mod ascendent, după forţa de exprimare şi de pătrundere a
firii umane… (cea mai puternică trebuind să fie, desigur,
frica de Dumnezeu)...
Ruşinea faţă de oameni te împiedică să faci rău, să fii
egoist şi chiar te impiedică să plăteşti cu aceeaşi monedă,
atunci când ai fost nedreptăţit…E un semn de superioritate
în faţa celorlalţi, fără însă a ţi-o adjudeca vreodată…
Respectul faţă de familie nu-ţi permite să te vezi
deasupra ei, ci mereu parte integrantă, la fel de importantă
ca toate celelalte părţi (esenţiale pentru existenţa acestui
nucleu de taină creştină şi abia mai apoi social). Şi acest
respect înglobează şi ruşinea faţă de oameni, căci membrii
familiei sunt, la urma urmei, membrii unei vaste
colectivităţi… Tot astfel nu vei fi nici mânat de egoism,
nici nu vei plăti vreun rău făcut (conştient sau inconştient)

82
în acelaşi mod brutal, caracteristic celor însetaţi de
răzbunare şi nu firilor paşnice şi dedate la buna rânduială...
Frica de Dumnezeu e un sentiment sublim şi de aceea
în timpurile din urmă îl încearcă tot mai puţini indivizi…
E o treaptă până la care ne-a fost dat să ajungem, dar pe
care o tot ignorăm, crezându-ne stăpânii noştri proprii…
Înseamnă pace interioară, mulţumire cu ceea ce primeşti,
nemulţumire cu ceea ce dai şi îndemn continuu de a oferi
mai mult şi mai bun, călătorie pe drumul dreptăţii,
înfrânare de la cele necurate, luptă în negura ispitelor,
ieşire la liman prin rugăciune, primenire prin postire,
luminare prin milostenie, înălţare prin smerenie… Ea
înseamnă în primul rând asumare a greutăţilor celorlalţi,
precum spune Apostolul: "Fraţilor, purtaţi unii altora
povara, căci numai aşa veţi cunoaşte Împărăţia
Cerurilor!"…
Frica de Dumnezeu e mult mai complexă şi păstrează
în ea şi celelalte două calităţi, ruşinea faţă de oameni şi
respectul faţă de familie, căci două din îndemnurile-
porunci ale Dumnezeirii sunt: "cinsteşte pe tatăl şi pe
mama ta…." şi "iubeşte-ţi aproapele…"
Frica nu trebuie înţeleasă aici ca sentiment de teamă, în
sens primar. Frica de Dumnezeu înglobează toate
sentimentele nobile ale fiinţei pământene: ruşine, respect
şi, mai presus de toate, dragoste necondiţionată...
Şi ce poate fi mai elocvent, în încercarea de a păstra vii
înlăuntrul nostru aceste trei daruri, decât exemplul
Mântuitorului, care s-a făcut OM pentru a trece El Însuşi
pe drumul uitării de sine, al răbdării şi al durerii… pentru
a cultiva în oameni ruşinea, respectul şi frica. Şi ce poate
fi mai elocvent decât faptul că în Familia Treimii, a
Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, toate sunt spre o fiinţă,

83
o FIINŢĂ SUPREMĂ ce acţionează ca tot unitar şi se
exprimă pe sine fără distanţe… O FIINŢĂ SUPREMĂ şi
UNICA DUMNEZEIRE. Cum să fie altfel familia
pământeană, dacă nu “după chipul şi după asemănarea în
toate” a lui Dumnezeu, dar supusă şi înfricoşată în faţa
Treimii Sfinte…
Aşadar, în plan uman există perfecţiunea şi ea e o
fărâmă din Perfecţiunea Dumnezeirii, căci suntem
plămădiţi (fără a râvni la întregul în duh a celor de Sus)
după chipul şi asemănarea Tatălui Ceresc… Am primit
atât de multe şi mai avem atât de puţine… Ce s-a făcut cu
restul? Să ne întrebăm fiecare din noi… Şi acesta va fi un
început în sporirea celor trei calitati: ruşinea faţă de
oameni, respectul faţă de familie şi frica de Dumnezeu…

84
III. „Deşertăciunea deşertăciunilor…”
Binele este relativ, ca şi fericirea şi adevărul pe
pământ… Căci „binele”, „fericirea” şi „adevărul” şi-au
pierdut fondul suprem încă din primul moment al
singurătăţii omului. Şi când spunem „singurătate” ne
gândim la ziua izgonirii sale din spaţiul edenic, la ziua în
care (văzându-se fără Tatăl său cel ceresc, pustiit
sufleteşte dar, fără să ştie, neabandonat) omul a început să
plângă…
Au trecut pe lângă el oglinzile vremii, măsurate în
ani şi chiar secole şi ochiul din care s-a şters încetul cu
încetul imaginea Grădinii Sfinte, a plâns mereu… S-a
răzvrătit omul, a cârtit, a ucis, a minţit, s-a ridicat
împotriva fratelui său, intrând continuu în fluxul turbionic
al păcatului, ca într-un crater de vulcan ce duce inevitabil
în lumea îngerilor căzuţi…
A plâns ochiul omului cu lacrimi de amar şi de
obidă, în care s-a amestecat sarea firii dar şi sărurile
străine ale Mării Roşii, Mării Moarte sau ale pustiurilor
îndepărtatului Egipt. Pământul făgăduinţei eternităţii i-a
rămas departe, ca un bob de veşnicie ascuns în palma lui
Dumnezeu pentru totdeauna; un grăunte din care, încătuşat
fiind de legăturile firii, omul nu a mai putut distinge
Lumina Începutului…

85
Au trecut ani nenumăraţi peste pământ iar peste
lume vârste matusalemice, până a învăţat omul să strige
către Dumnezeu recunoaşterea neputinţei sale. Dumnezeu
Yahve, al luminii şi al creaţiunii, Dumnezeu Sabaoth, al
războiului şi al dezrobirii, iar mai apoi Dumnezeu fiul lui
David şi Hristos Mântuitorul a ascultat, a auzit şi a
răspuns de fiecare dată plânsului şi deznădejdii omului…
Nu este în toată Sfânta Scriptură o carte mai plină de
înţelesuri şi mai clară în exprimarea nimicniciei umane,
decât Eclesiastul. Cuprinsă în Vechiul Testament şi
atribuită regelui Solomon, Cartea Eclesiastului aduce în
atenţia oamenilor, de la teologi până la cititorii de rând,
înţelepciunea profundă a unor secole de mult trecute şi,
din nefericire pentru soarta omenirii, din ce în ce mai ignorate.
Nu am pretenţia alcătuirii unor vorbe meşteşugite şi
nici nu-mi doresc să realizez un studiu comparativ
(literatură-religie) pornind de la una dintre cele mai
discutate cărţi ale Vechiului Testament. Singura dorinţă pe
care nu pot a o ascunde este de a afla înţelesurile depline
ale tânguirii eclesiastice, percepute nu numai la nivel
poetic, ci şi dogmatic. Iertată să-mi fie aşadar tendinţa
didacticistă, căci ea e pornită din vina unui profesor care,
din comoditate sau îndărătnicie, cu greu mai poate deveni
elev, deşi acesta e scopul său în momentul de faţă: să
descopere şi să înveţe…
Etimologia termenului este greacă (εψψλεσια-
ecclesia) şi face trimitere la acel tip de adunare populară,
for suprem în democraţia ateniană şi mai târziu strângere
(ca să evit termenul echivoc de adunare) a credincioşilor
în jurul bisericii…
Tema Eclesiastului este viaţa iluzorie şi deşartă de
pe pământ, moartea înevitabilă şi mai ales vremea umană

86
aflată sub implacabila sentinţă “fugit irreparabile
tempus”, a curgerii ireversibile şi de multe ori inutile…
Nu putea fi un om mai potrivit decât Solomon pentru
a scrie aceste cuvinte de înţelepciune. Proverbele le-a scris
înainte ca inima lui să se îndepărteze de Domnul, iar
Ecleziastul şi concluziile sale amare cuprind experienţa
unei insatisfacţii într-o viaţă fără Dumnezeu, scăldată în
imoralitate, dorinţe materiale şi închinare la idoli.
Ca un fir arzând străbate textul de la capitolul I la
capitolul al XII-lea ideea că în lume totul este
deşertăciune, adevărata fericire neputând fi aflată nici în
plăceri, nici în bogăţii sau glorie, ci doar în frica de
Dumnezeu şi în urmarea cuvintelor Sale.
Prima întâlnire cu învăţătura Eclesiastului se
produce în anii de şcoală, în mod indirect, în momentul
studierii poemului Viiaţa lumii de Miron Costin…(“A
lumii cântu cu jale cumplită viiaţa,/Cu griji şi primejdii
cum iaste şi aţa:/Prea supţire şi-n scurtă vreme
trăitoare./O, lume hicleană, lume înşelătoare!/Trec zilele
ca umbra, ca umbra de vară,/Cele ce trec nu mai vin, nici
să-ntorcu iară./Trece veacul desfrânatu, trec ani cu
roată./Fug vremile ca umbra şi nici o poartă/A le opri nu
poate. Trec toate prăvălite/Lucrurile lumii, şi mai mult
cumplite.)
În anii trecătoarei vieţi, cuvântul eclesiastului se
adevereşte odată cu înţelegerea treptată a inutilităţii
lucrurilor materiale şi a trebuinţelor lumeşti ce ne
înconjoară şi care sfârşesc prin a ne face robi. Înţelegerea
e treptată dar nu definitivă, căci puţini sunt aceia care,
nebuni în iubirea de Dumnezeu, se desprind la un moment
dat, irevocabil, de noroiul acestei lumi şi de bucuria

87
iluzorie a luminii siderale, având nădejdea primirii
Luminii Veşnice…
Rostit-a fiul lui David, împăratul Ierusalimului: “O!
Deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune!”
vorbind mai întâi de mersul lucrurilor, pentru care e inutilă
măsurarea pământească, şi mai apoi despre limitarea
făpturii omeneşti.
Iată că nimic nu e nou sub soare (şi expresia s-a
înrădăcinat şi în limbajul colocvial), întreaga istorie a
omenirii repetându-se şi evenimentele succedându-se în
avalanşă, fără vreo putinţă a firii omeneşti de a controla
frământarea lor. (Un neam trece, altul vine, şi pământul
rămâne vecinic în picioare. Soarele răsare, apune şi
aleargă spre locul de unde răsare din nou. Vântul suflă
spre miază-zi, şi se întoarce spre miază-noapte; apoi
iarăşi se întoarce şi începe din nou aceleaşi rotituri. - v. 1.4, 1.5, 1.6).
Iată că nu vremurile sunt sub oameni, ci omul e sub
vremuri, natura e intransigentă în ciclicitatea ei şi doar cel
ce are ochi ca al vulturului şi timpan ca al leului poate
vedea, auzi şi… stăpâni mersul lucrurilor… Aşadar omul,
prin goana după cele deşarte şi prin încercarea de a
pătrunde nepătrunsul, se autolimitează şi se autoexclude…
(Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, aşa
cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind şi
urechea nu oboseşte auzind.- v. 1.8)
Inima înţeleptului e pusă chezăşie pentru cercetarea
anevoioasă a măsurii tuturor lucrurilor care se află sub
soare dar, doar dacă se face ca act de supremă supunere în
faţa lui Dumnezeu, aceasta devine dulce şi plăcută trudă…
O constatare amară atrage atenţia în mod deosebit în
capitolul întâi, versetul al optsprezecelea: „Căci unde este
multă înţelepciune, este şi mult necaz şi cine ştie multe,

88
are şi multă durere.” Ecleziastul grăieşte aici despre
înţelepciunea goală a lumii acesteia, din care sufletul nu
dobândeşte nici un înţeles… Adevărata înţelepciune este
frica omului de Dumnezeu şi începe atunci când omul se
înfrânează de la păcat. Fiecare moment al înfrânării e un
pas mic dar sigur pe drumul înţelepciunii adevărate…
Frica de Dumnezeu e fundamentul edificiului
numit SUFLET, edificiu ridicat din însăşi suflarea
Preaputernicului. Turnul cel mai înalt al acestui edificiu
este iubirea de Dumnezeu, necondiţionată şi netrecută
prin filtrul unei raţiuni mânate de egoism (“te iubesc, dar
trebuie să-mi dai ceva în schimb”).
Înfrânarea, ca prim semn al înţelepciunii, se
completează cu smerenia ca semn al iubirii de Dumnezeu
prin iubirea, acceptarea şi ajutarea aproapelui… Fiecare
faptă bună e o cărămidă aşezată pe zidurile nevăzute ale
sufletului dar care cântăreşte atât de mult la Dreapta
Judecată!...
Multa şi nefolositoarea înţelepciune a lumii nu este
în stare a oferi decât necaz căci, oricât s-ar strădui omul să
pătrundă secretele lumii relative, nu poate să-şi ajute
SUFLETUL să intre construit pe deplin în taina lumii
eterne, Împărăţia Cerurilor.
Înţelepciunea lumii e ca o făclie aprinsă de
dimineaţă la poalele muntelui, înainte cu mult de a ajunge
în peştera comorilor ascunse… Şi pentru ce să luminăm
atâta înafară, zăbovind cu cercetarea lucrurilor care se văd,
când de fapt comorile înţelepciunii de Dumnezeu aşteaptă
să fie descoperite în chiar sufletul nostru însetat de Flacăra
Dumnezeirii? Să nu-l lăsăm pe acesta să orbecăiască
singur în căutarea drumului către ea…(La semnificaţiile…
orbecăirii, vom reveni…cândva).

89
IV. Risipirea infinitului...din cinci în
cinci...

Nu am înţeles niciodată pentru ce oamenii caută


să-şi cumpere “lucruri trainice”… Să le ajungă “o viaţă”,
să nu mai fie nevoie să caute altele… Dar cum nu văd,
Doamne, că toate lucrurile acestea vor “rămâne de ei”?
Cum nu înţeleg că “o viaţă” este o formulare atât de
relativă?!... că poate fi valabilă numai până mâine... Un
“mâine” sideral, atât de concret şi de... aproape.
S-au gândit ei oare la bunul acela material ca la o
moştenire pentru cei ce vor urma? Nu... De cele mai multe
ori, s-au gândit numai la ei înşişi...cu un egoism etern
justificat prin vorbele...”am doar o viaţă”...
Eu... chiar mă bucur când un lucru e cuprins de
nefolos... Şi ce dacă, la început, am crezut că... e durabil!
Mă bucur, căci această degradare a obiectului îmi
dă pentru un moment iluzia că eu sunt, că omul e cel care
rezistă... Conştientiez tot mai mult trecerea a toate, dar mă
întristează un singur gând: această imanenţă a lucrurilor...
după trecerea noastră... Cred că ar deveni un act justificat
distrugerea bunurilor personale ale celui care pleacă
dincolo, să se odihnească ceva timp....”cam o
veşnicie”...se ştie.

90
Ar deveni justificată trecerea prin foc a toate...Ca o
purificare a metaphisisului...Ca o uşurare a desprinderii de
microcosmosul văduvit de perspectiva nelimitării...
Doar casa în care a locuit cu ai săi ar trebui să
rămână. Pentru că, prin vieţuirea tuturor acolo, habitatul a
cuprins ceva din fiinţa fiecăruia şi s-a transformat, în timp,
în emblema unei fiinţe generale numite familie.
Focul ar purifica nu numai minţile celor care cred
că rămân în urmă vii (doar pentru că sunt absorbiţi de
acest mecanism turbionic al acumulării) ci şi gândurile
celui care părăseşte stadiul de materie...Gândurile care
rămân undeva suspendate între sângele ce se opreşte în
artere şi răsuflarea din urmă deprinsă, de la Început, cu
zborul.

***

Ne simţim de multe ori singuri…părăsiţi şi trădaţi


de ceilalţi...de soartă, de viaţă...de Dumnezeu chiar.În
slăbiciunea, necunoştinţa şi necredinţa noastră nu mai
vedem nimic în jur. Nu ne mai observăm nici pe noi, în
vremelnica şi artificiala aruncare a privirii în oglindă...
O învălmăşeală de sunete e respiraţia noastră,
nepricepute nici de însuşi înlăuntrul fiinţei...Mi-e teamă să
respir, căci aş putea aluneca în iluzia că numai astfel
trăiesc... îşi spune orice suflet scăldat în frica firii...
Mă întreb continuu de ce pot spera doar atunci
când sufăr...Când mă simt stăpân pe toate, liber şi
dezlănţuit într-ale vieţii, nu-mi amintesc de Cel ce m-a
adus aici...Dar când durerea mă doboară, slăbiciunea
pământului mă învinge, mă alăptez din deziluzia că sunt

91
frântură din univers şi că Preaputernicul nu are motive să
mă lase pradă uitării…
Câtă vanitate stă cocoţată pe scara firavă a
“meritului” că…SUNT AICI! Şi asta se petrece pentru că
omul e sceptic în ceea ce înseamnă valoarea lui...VOI FI
DINCOLO.
M-am născut din păcat...e drept. Dar dacă cerul nu
m-ar fi trimis (într-o benefică perpetuare a păcatului, într-
o continuare a credinţei că nu am fost lăsat să plutesc
degeaba în univers) aş mai fi putut spune...”m-am
născut”?
Căutăm deseori liniştea noastră în cuvinte.
Ne place să privim înşiruirea lor pe coala de hârtie
de parcă am fi siguri că ele ar avea vreo frântură din
Cuvântul Înţelepciunii de la Început...
Uităm că sunt rostite sau scrise de noi...cei pentru
care “Fiat lux” nu mai înseamnă nimic...sau, percepând
trunchiat mesajul de demult, credem că ţinem aproape,
prin puterea limbajului, lumina creaţiei divine... când, de
fapt, orbita noastră goală a stins-o de mult...

***

Cunosc un om care nu simte frigul....E medical şi


psihologic demonstrat statutul lui de “imun la răceală”.
Mă întreb deseori dacă ceea ce i-a fost scris e un
“dar” sau o pedeapsă?!...Şi iarna şi vara mă întreb cu o
justificată, în plan uman, schimbare de opinie...
Vara...Pedeapsa de a nu simţi briza mării sau
adierea vântului....nu e cumplită?

92
Iarna...Unde e senzaţia aceea plăcută că zăpada
acoperă din păcate şi din mizeria unor paşi grăbiţi ce au
făcut din iarbă, frunze si flori... frumuseţi putrede?
Eu greşesc...nu omul acela care-şi poartă cu greu
“fierbintele” aici... Eu fac din neputinţa de a percepe
“frigul” din el, un caz… şi din iluzia căldurii din mine... o
artă.

***

Se spune că gândurile sunt cea mai profundă latură


în evoluţia existenţei noastre...Că, nespuse, ele păstrează
ceva din forma de început a apariţiei umane pe
firmamentul cosmic al ....animaţiei.
Am un gând (oare ar trebui să mă simt fericită că
mai gândesc din când în când?”)...Un gând ascuns...Aşa
că vă avertizez oarecum: strângeţi-vă grămadă, curioşilor:
s-ar putea să aflaţi ceva care vă va lăsa cu buzele ovale,
bouche-bée cum catadicsesc francezii să-şi afirme
deziluzia...Stupizi oameni mai sunt cei care vor să afle de
ce sunetele clare nasc muzica!...
Gândul meu e acesta: Infinitul e...risipit. Infinitul
e...risipit. Infinitul e risipit...din cauza noastră...
Unde voi mai găsi, aşadar, esenţa unică? Unde-l
voi mai afla pe UNU, când eu sunt parte din voi, fiinţe
copiate şapirografic?!

***

Privesc pe fereastră...Şi percepţia mea vizuală


devine unica pe care o posed...Aici, eu. Dincolo,
nimic.Pentru că afară e prea frig ca, prin geamul

93
înceţoşat să mai observ ceva. Însă ştiu că dincolo de
opacitatea vremelnică a sticlei există lumea...Încerc să
desluşesc formele ei...Şi mă amăgesc că pot.
Ghicesc: o urmă înnegurată e creanga de tei pe
care am văzut-o pentru prima data aproape de mine, vara
trecută. O altă siluetă aeriană, abia desluşită şi ea....are
ceva culoare în plus şi mai mult de trei unghiuri de
proiectare. Poate fi o alta fereastră.Între ele, ceva
mişcător...Nu! nu e posibil!
Refuz să cred că e o fiinţă umană. Nimeni nu s-ar
aşeza între o creangă uscată şi o fereastră închisă, într-o
dimineaţă târzie de toamnă. Nimeni nu ar fi atât de crud ca
să ucidă şi puţina lumină ce s-ar lăsa târâtă înăuntrul
ferestrei... pentru a împlini rolul patrulaterului din zid... de
Purtător al Zilei.

94
V. Vinderea pe cuvinte
Cândva, mi s-a întâmplat să discut cu cineva
despre adevărata poezie... E drept că acel cineva nu era un
iniţiat în ale poesisului. Nici eu nu eram dar visam... Şi
totusi, mi-a spus fără să ezite ca poezia e... totul.
Provocându-mă oarecum şi având în acelaşi timp
certitudinea ca voi eşua, mi-a spus: "Vă dau cinci cuvinte,
scrieţi-mi o poezie..." Şi a ales, din sfere semantice
cumplit de diferite: senectute, cal, biped, apofatic lămâie...
(Poate ar trebui să adaug că omul respectiv avea o foarte
interesantă viziune asupra vieţii, era un răzvrătit, adept al
hedonismului bacchusiac, dar şi un deosebit talent ca
desenator; el raspundea şi la numele de..."calul", în cercul
de prieteni).
Am stat poate un minut-două pe gânduri, destul de
dezamăgită... în faţa foii de hârtie... Apoi, cu mişcări
aproape violente ale mâinii, am scris atât de repede, încât
să nu pierd nimic din ceea ce-mi tropotea în auz:

De-n tinereţe-ai fost un cal


şi-ai alergat pe câmpuri verzi,
la senectute ai ajuns
cum nici chiar tu nu poţi să crezi.
Îţi ţii discursul apofatic
şi te-amăgeşti că eşti biped

95
dar vorba ta e în felii lămâie
şi nu mai poate aspira către întreg.

Epi[d]ramatic... Şi suficient de mulţumitor pentru


ce a vrut el să... audă. Iar eu, în mediocritatea mea, am râs.
Peste ani, la sfârşitul unei ore de curs, un elev m-a
întrebat: "Puteti scrie versuri pornind de la anumite
cuvinte? I-am răspuns scurt, cu o nuanţă a afirmativităţii
doar: "Cred." "De la orice cuvinte? (ştia el ceva...şi mai
purta şi numele apostolului circumspect) "Da, i-am
răspuns din nou... Alege tu cinci..." Dar el era deja pregătit
şi a mitraliat şirul: embrion, centrare (deh! elevii mei
sunt... fotbalişti), trandafiri, piscină, trădare... După ce am
invocat în gând puterea divină - Doamne, oare cu ce am
greşit?! - a ieşit…ce a ieşit:

Mi-e visul embrion


În cosmosul gândirii
El îmi centrează somnul
Cum vara trandafirii,
Cu-al lor parfum de stele
În mai, trădează clipa...
Mă simt ca-ntr-o piscină
Sub nori, şi-mi pierd aripa...

Şi am numit-o Trezire. Aşa-i că nu mi-a ieşit...


trădarea?! E drept, era o trezire cam bruscă, la început de
vis... Un vis care... "încadrează" somnul, înrobindu-l şi
înrobindu-mă... Îmi îmbăta existenţa de dincolo cu forţa
creşterii lui, din mine spre mine, tot astfel cum existenţa
de aici mi-e marcată de parfumul trandafirilor, în mai... În
mai, se trădează clipa dar se întâmpină Timpul... Şi-mi

96
amintesc cu bruscheţe că "m-am făcut" om mare. Iar
trezirea, sub nori, în această "piscină" a sufletului... (vai,
ce deviere de sens, Platon o numea"peşteră”) nu e decât un
prilej bun de a învăţa să... înot, de vreme ce zborul îmi
rămâne închis... Oricum, am numai o aripă şi aceea
ciuntită...
Încă 5... în altă împrejurare aflată între comic şi
grotesc, dar în acelaşi cadru educativ, destul de... pitoresc:
între cimitir şi... turneu, finală, competiţie, Braşov,
medalie…

Îmi pleacă mintea în turneu,


Atunci când simt că nu am “cale”
Şi-n competiţie cu propriul eu,
Îmi joc finala tropotind la vale…
Un teleferic la Braşov
E o banală cutiuţă
Păstrând în ea medalii de alcov,
Pentru un spirit-găgăuţă…
Nu-s filfizon de mahala
Să mă îmbăt cu apă rece,
Aşa că-mi pregătesc intrarea
Direct în poartă şi îmi trece…

Tot cinci, niciodată tardiv impuls spre pocăinţă -


dor, creştin, inaccesibil, inoportun, grotesc:

Un dor de Început simt străpungându-mi pieptul,


Ca suliţa de ieri, în coasta lui Iisus,
Un dor inoportun îşi cere astăzi dreptul
De jos să mă răpească grotescului apus...
Inaccesibil glas celor de lângă mine,

97
Este chemarea-n ceruri, e strigătul divin,
Sub lacrimi mari de sânge, care se scurg din mine,
Sub lacrimi mari de sânge, azi redevin creştin...

Ultimele cinci, din păcate atât de banale, încât nu


pot concura cu nevoia niciunui epilog: împăcare, iubire,
sinceritate, înţelegere, timp:

E primăvară iar în noi,


E timpul împăcării,
Să dăm uitării spaimele trecute,
Singurătatea să o dăm uitării…

Sinceritate am cerut
Şi poate-am vrut prea multe
Nepricepând că în iubire
Mai tare simţi cele nevrute…

În înţelegerea de-o clipă


A lucrurilor care trec,
Nu am putut întinde-aripă
Să te opresc la mine-n piept.

Acum te vreau parte din mine,


Cum vreau să înflorească liliacul,
Acum am înţeles că doar cu tine,
Timpul întreg îşi naşte veacul…

Dragii mei, vă propun azi cinci cuvinte ca să mai


cumpăr că ...de vândut... am vândut destul:
...Infinitul e risipit de noi...

98
Postfaţă

Ana Vîrlan sau memoria sacrală a poeziei

Ana Vîrlan a debutat în 2003, cu un volum de poezie,


Anotimpul din noi, în care se remarcau câteva reverii
solemne, piese de reală sensibilitate, avînd ca dominantă
starea de plutire, de zbor, în regim narcisiac. Mai
observam atunci predilecţia autoarei pentru tema căutării
absolutului, cu delectări reflexive şi vocabule generoase în
semnificare. Durerea somnului amplifică momentul
debutului şi, în unele privinţe, duce mai sus câteva nuclee
de gândire din prima carte. Iată, de pildă, poemele biblice
care deschid actualul volum, cu un subsol bogat în
limpeziri de sensuri, aduc aminte de Claudel şi Ezra
Pound, prin învăluirile filologice, prin modalitatea de
punere în abis a poeziei în memoria ei sacrală. Ca şi la
romantici, visul este cel ce conduce imaginarul in illo
tempore, în spaţiul tainelor originare, acolo unde poezia se
naşte din retrăirea „vremurilor dintâi” şi meritul poetei
este de a fi deprins acest minimal lexicon al vorbelor
alese, ducând cu ele graţia şi asumare orto-cunoaşterii, a
căii celei drepte: „Prin verdele ierbii,/vrut-am să cern paşii
mei,/ să atingă vântul de sus perii capului meu.../

99
nevrednică m-am găsit întru îngenunchere/ da! m-am
temut de valul mării,/ nu de Domnul...//Lumina zilei m-a
adus în faţa iubitului meu/prihănită/căci noaptea, visul m-a
purtat spre păcat...// Impăratul Cerului şi al Smirnei/
Impăratul m-a strigat,/ dar eu, sub tâmpla de ţărână/n-am
găsit timpan să vibreze...” (In lumină adună...).
Ana Vîrlan se mişcă cu sinceritate în mistica poeziei,
unde consonează oniric cu înţelepciunea „veche”,
preluându-i tonul incantativ şi starea ceremonială.
Insinuarea eului poetic într-o poezie de asemenea factură,
în care sacralitatea este „explorată” în pildele sale
originare, reprezintă noutatea acestui discurs liric: o
prelungită criză nubilă, susţinută de un plan confesiv activ,
este transpusă din murmurul lăuntric undeva, înapoi, în
foşnetul timpului exemplar, când sfinţii călcau pe pietrele
cetăţilor: „Soarele e trimis să răsară/ spre luminarea căii
pleoapelor lui...// Întru bună rostire s-au fost aşezat/ Peste
cărarea Domnului,/ în ceasul patru din zi...// Din Sfatul de
Taină/ amândoi am pierdut plecarea genunchilor/ şi vorbe
sterpe-am lăsat,/ uitând a vorbi...// Aud glasul iubitului
meu/ în rostirea lăuntrică/ mi-e grădina inimii înflorită/ de
cuvintele lui...”(Ieşirea). Ana Vîrlan „lucrează” în poezie
cu idealităţi, cu singurătăţi suave, cu acele fragilităţi ale
clipei care devin precipitate ale spaimei, se visează în alt
spaţiu, într-un meleag bucolic, bine ascuns între muzici
regresive, subterane, unde orice exces patetic se
îmblânzeşte, se purifică: „Te visez/ miraj alb în deşert/ şi
vibrez,// te strig/ printre gheţuri din gând/ şi mi-e frig,// te
chem/ cu silabe ce dor/ şi blestem,// te simt/ flacără-n rug/
şi mă mint” (Domino). Stihurile sale fac dovada unui afect
pus la încercare de eroziunea imediatului, dar şi de un cult
al sublimului, aflat sub tratament estetic.

100
Secţiunea următoare a cărţii, La Terre Rouge,
cuprinde poeme în limba franceză, majoritatea cu tentă
simbolică, dintre care aş reţine o piesă absolut memorabilă
prin plastica ei, Sahara, l’amour en moi („Nuages blancs,
faux cirrus- beau ciel/ sommets que ne mènent pas vers les
neiges...”). Ca şi în Noaptea de decembrie macedonskiană,
deşertul devine şi aici un bun evocator de idealitate, de
perfecţiune. Ultima parte a volumului, propunându-şi
clarificarea unor concepte, oferă o exegeză a termenului
Smiral, „metaforă a drumului către perfecţiune... calea
parcursă de spiritul analitic, ferindu-se de tărâmul
filosofiei deşarte”. De aici, o interesantă teorie despre
desăvârşire, din perspectivă laică, şi „probele” de virtute
pe care omul le străbate, spre a înţelege deşertăciunea
vieţii. Pentru autoarea noastră, omul smiralic, însetat de
perfecţiune şi de frumos, este unul eminamente prometeic,
„răzvrătit înlăuntrul său”, neliniştit şi de aceea aspirând la
deplinul cunoaşterii. Oricât de distincte, cele trei
perspective ale cărţii comunică între ele, asigurând unitate
întregului demers.
Durerea somnului este o carte matură, bine gândită, în
care poezia se prelungeşte în eseu, iar acesta luminează
„exegetic” virtuţile confesiunii lirice.

Cristian Livescu

101
102
CUPRINS
Risipirea infinitului...................................................................5
Întunericul din urmă… ...............................................................7
Risipirea .....................................................................................9
Dimineaţa dintâi… ..................................................................11
În lumină adună… ..................................................................13
Ieşirea… ..................................................................................16
Ieruşalaim .................................................................................17
Pustiu ........................................................................................19
Scăldarea cu pietre… ..............................................................20
Elijah ........................................................................................21
Tablou ......................................................................................22
Alchimie barbară ......................................................................26
Monocromie .............................................................................27
Trecerea ....................................................................................28
Domino ....................................................................................30
Sonetul muribundului ..............................................................31
Noi ...........................................................................................32
La terre rouge..........................................................................35
Le vol.../Zborul… ………………………………...…………37
Le Sahara, l’amour en moi …/Sahara - dragostea din mine… 39
Leçon…/Lecţie… …………………...……………………….43
Des traces.../Urme… ………………………………………….48
Smiral.......................................................................................73
I. Smiral ....................................................................................75
II. Perfecţiunea umană? ............................................................82
III. „Deşertăciunea deşertăciunilor...” ......................................85
IV. Risipirea infinitului...din cinci în cinci ..............................90
V. Vinderea pe cuvinte.............................................................95
Postfaţa
Ana Vîrlan sau memoria sacrală a poeziei................................99

103
Editura Crigarux
10 ani de existenţă
În seria Vitralii au mai apărut :

Maria Pal, Preludiu pentru tăceri / Prelude for silences.


Hayga. Cu o postfaţă de Cristian Livescu. English version:
Roxana Marcu.
Georgeta Simon Bota-Botescu, Mireasma clipelor de
viaţă. Roman.
Constantin Tomşa, Împătimit de lectură. Cărţi şi autori.
Bică N. Căciuleanu, Visări originale. Roman fantezist.
Petru Petrescu, Culoare şi cuvânt. Prefaţă de Dan
Grigorescu. Postfaţă de Cristian Livescu.
Mircea Bostan, Alb umed. Poeme sarcastice. Postfaţă de
Lucian Strochi.
Dimitrie Grama, Voi lua cu mine noaptea. Poeme din
Albion.

Tipar:

104