HISTOLOGIE

Histologia este o ramură a biologiei care se ocupă cu studiul dezvoltării,

structurii microscopice și al funcțiilor țesuturilor organice.
Ţesuturile sunt structuri organizate de materie vie, formate din celule
asemănătoare sau diferite, unite prin substanţă intercelulară şi având funcţii
biologice bine definite.
În funcţie de caracterele morfologice şi funcţionale ale celulelor
constitutive se deosebesc cinci categorii de ţesuturi:
1. Ţesutul epitelial;
2. Ţesutul conjunctiv cu derivatele lui metaplaziate: cartilaginos şi osos;
3. Ţesutul muscular;
4. Ţesutul nervos;
5. Ţesutul sanguin.
Ţesuturile epitelial şi conjunctiv sunt labile sau stabile, mai puţin
specializate, în timp ce ţesutul muscular, nervos şi sanguin sunt permanente
şi puternic specializate.

ŢESUTUL EPITELIAL

Ţesuturile epiteliale sunt formate din celule adaptate pentru funcţiile de

apărare, absorbţie şi secreţie. Provin din toate cele trei foiţe embrionare, au o bogată
inervaţie, dar sunt sărace în vase sanguine şi limfatice. Acoperă suprafaţa
organismului (epidermul tegumentului), căptuşesc cavităţile şi conductele
diferitelor organe şi constituie parenchimul funcţional al glandelor.
Celulele epiteliale sunt situate de obicei pe o membrană bazală formată din
mucopolizaride şi fibre de reticulină de care se prind cu polul vegetativ, în timp ce
extremitatea opusă corespunde polului funcţional.
Clasificarea epiteliilor. Din punct de vedere funcţional epiteliile se împart
în trei grupe: a. Epitelii de acoperire; b. Epitelii glandulare; c. Epitelii senzoriale.
Epitelii de acoperire
Epiteliile de acoperire sunt situate la suprafaţa corpului sau căptuşesc
organele care comunică cu exteriorul, cu rol de protecţie, formând o barieră între
organism şi mediul înconjurător. După numărul straturilor de celule se clasifică în: E.
simple sau unistratificate şi E. stratificate.
 E. simple. După forma celulelor, epiteliile unistratificate sunt:
- e. simplu pavimentos, format din celule plate cu marginea dreaptă sau ondulată
ce alcătuiesc endoteliile (căptuşesc vasele de sânge) sau mezoteliile (căptuşesc
seroasele cum sunt pleura, peritoneul, seroasa pericardului);
- e. simplu cubic, constituie învelişul canalelor mici, excretoare ale glandelor
salivare;
- e. simplu cilindric sau prismatic este format din celule înalte, cu nucleu eliptic,
prevăzute uneori cu stereocili, margini în perie sau microvili (epiteliul intestinal);
- e. pseudostratificat, este format dintr-un singur strat de celule cu înălţimi diferite
şi nucleii dispuşi pe două rânduri care dau un aspect fals de stratificare.
Extremitatea liberă a celulelor prezintă cili sau kinocili şi se întâlnesc la trahee,
bronhii etc.
E. stratificate. a. Epiteliul stratificat pavimentos este forma cea mai
comună şi este specializat pentru funcţia de protecţie. Prezintă mai multe straturi:
- stratul bazal este situat pe membrana bazală, format dintr-un singur strat de
celule ce se divid rapid de aceea se numeşte şi strat generator;
- stratul mijlociu sau spinocelular alcătuit din mai multe rânduri de celule legate
prin desmozomi care le dau aspect spinos;
- stratul superficial este alcătuit din celule care degenerează şi se descuamează.
Când intră în contact cu mediul uscat aceste celule se cheratinizează şi epiteliul se
numeşte e. pavimentos stratificat de tip cornos (de tip rezistent), iar când intră în
contact cu mediul umed devine e. pavimentos stratificat de tip mucos (de tip moale
cum este e.bucal şi esofagian).
b. Epiteliul de tranziţie. Este epiteliul pluristratificat specific căilor urinare,
fără membrană bazală, formând o barieră între sânge şi urină, la trecerea apei şi a
sărurilor. Când este destinsă ca urmare a acumulării urinei prezintă două straturi,
iar când este evacuată devine pluristratificat.

Epiteliile glandulare

Sunt formate din celule specializate în secreţie (sinteza unui produs) şi

excreţie (eliminare). Când produşii de secreţie sunt eliminaţi direct în sânge
se numesc glande endocrine, care nu au canal excretor iar produşii se numesc
hormoni. Glandele care au un canal prin care se elimină produşii sintetizaţi în
lumenul sau cavităţile unor organe, se numesc glande exocrine.
Celula glandulară poate să fie izolată reprezentând o glandă unicelulară sau
se pot grupa formând glande pluricelulare. După aspect glandele exocrine pot fi:
 Glande tubulare, care prezintă o invaginaţie cu aspect de deget de mânuşă
(pot fi simple, ramificate, tubuloglomerulară);
  Glande acinoase sau alveolare cu aspect de bob de strugure( simplă,
tubuloacinoasă, etc).
După natura produsului secretat glandele pot fi:
 Gl. Seroase care secretă un produs apos, fluid, albuminos;
 Gl. Mucoase care secretă un produs filant cu mult mucus;
 Gl. Mixte sau seromucoase, care conţin atât celule mucoase cât şi seroase.

Epiteliile senzitive conţin celule specializate în captarea diferitelor excitaţii şi

constituie receptorul periferic al unor analizatori.

ŢESUTURILE CONJUNCTIVE
Ţesuturile conjunctive sunt asemănătoare dpvd. structural, fiind alcătuite
din: celule conjunctive, fibre conjunctive şi substanţa fundamentală, însă au
aspecte morfologice şi funcţionale diferite. Este ţesutul care uneşte şi susţine
alte ţesuturi. Are origine mezoblastică, respectiv mezenchimală. La tineret
predomină celulele şi substanţa fundamentală, iar pe măsură ce procesul de
maturare şi îmbătrânire înaintează structurile fibrilare devin mai numeroase.
Ţesuturile conjunctive sunt în general bogat vascularizate şi inervate existând
schimburi active între sânge şi lichidul tisular.
CELULELE CONJUNCTIVE. Sunt clasificate în: celule autohtone şi
celule alohtone. Celulele autohtone sunt proprii ţesutului conjunctiv. Sunt foarte
variate şi îndeplinesc diferite funcţii. Din această categorie fac parte: celula
mezenchimală, celula reticulară, fibrocitul, histiocitul, mastocitul, plasmocitul,
celula grasă şi celula pigmentară.
Celulele alohtone provin din sânge şi pătrund în ţesuturile
conjunctive, unde îşi realizează funcţiile specifice (imunologice) şi apoi se
dezintegrează şi mor. Cele mai importante sunt:
polimofonuclearele neutrofile, acidofile, limfocitul şi monocitul.
CELULELE AUTOHTONE.
Celula mezenchimală.Este foarte răspândită în perioada embrionară şi se
reduce numeric la adult. Are formă stelată, nucleul sferic sau oval situat central
şi este celulă cap de serie pentru toate celulele ţesutului conjunctiv, dar şi al
ţesuturilor muscular, vascular şi sânge.
Celula reticulară. Derivă din celula mezenchimală este o celulă cu formă
neregulată, prezintă prelungiri, nucleu situat central, citoplasmă bazofilă bogată
în ribozomi, prezintă capacitate mare de evoluţie (citogeneză). La
organismele adulte rămân în organele limfopoetice, hematopoetice şi glandele
endocrine.
 Fibrocitul. Este celula cea mai răspândită în ţesuturile conjunctive, are
mobilitate redusă, formă stelată sau alungită, citoplasma bogată în mitocondrii,
reticul endoplasmatic şi complex Golgi. Participă atât la elaborarea structurilor
fibrilare cât şi a substanţei fundamentale. Forma tânără poartă denumirea de
fibroblast, iar forma adultă de fibrocit. Provine din celulele mezenchimale ( sau
alte celule tinere nediferenţiate) şi pe măsură ce acestea se reduc numeric
generează celule conjunctive autohtone.
Histiocitul. Este o celulă mobilă, deosebit de activă. Forma tânără se
numeşte histioblast. Forma adultă, histiocitul evoluează în două direcţii:
histiocistul macrofag cu rol de fagocitoză participând la procesele de apărare a
ţesuturilor şi histiocitul elaborator, cu rol de a sintetiza proteine cu funcţie
imunogenă, proteine fibrilare şi mucopolizaharide. Prin metaplazie se poate
transforma în celulă adipoasă sau pigmentară.
Mastocistul. Este o celulă mare, sferoidală sau ovoidală, cu nucleu mic,
dispus central şi citoplasma încărcată cu granulaţii bazofile. Activitatea
mastocitelor este coordonată hormonal, aceştea acţionând ca activatori sau
inhibitori. Are rol în sinteza acidului hialuronic şi a mucopolizaharidelor acide,
care intră în structura substanţei fundamentale. Reprezintă factor local al
controlului metabolismului lipidic din celulele grase, au rol de apărare prin
substanţele din granulaţiile citoplasmatice: heparină (anticoagulantă), histamină
(vasodilatatorie, eliberată masiv în alergii), serotonină (vasoconstrictoare).
Plasmocitul. Este o celulă sferică sau ovală cu nucleu situat excentric şi
cromatina nucleară sub formă de granulaţii alungite, dispuse radial, ca spiţele unei
roţi. În stări normale numărul de plasmocite este redus, iar în stări patologice se
produce o hiperplazie. Intervin în procesele de apărare a organismului, secretând
gamaglobulină.
Celula grasă (adipocitul, lipocitul). Se formează prin transformarea
fibroblastelor şi histiocitelor, sunt celule mari cu nucleu periferic, restul celulei
fiind ocupat de grăsimi. Au funcţia de acumulare a lipidelor din organism,
provenite din alimente (sursă exogenă) sau sintetizate în celulă din precursori
(sursă endogenă).Tranzitul lipidelor din plasma sanguină în adipocit şi invers, se
realizează prin pinocitoză în ambele sensuri. Celulele grase prin asociere,
împreună cu substanţa fundamentală şi fibrele de reticulină, formează ţesuturile
adipoase, clasificate în ţesuturi adipoase fibrocitare sau albe şi ţesuturi adipoase
histiocitare sau brune.
Celula pigmentară. Are formă stelară cu multe prelungiri, citoplasma fiind
încărcată cu granule de pigment ( melanina formează granulaţii colorate în
negru-brun, lipofuscina formează granulaţii colorate în galben) pe care-i
sintetizează sau îi înglobează prin fagogitoză. Se întâlnesc în straturile bazale ale
epidermului, în derm, în coroida globului ocular etc. Au rol de protecţie a
substraturilor subiacente împotriva radiaţiilor luminoase şi calorice prea puternice
şi dau culoarea specifică tegumentului.
SUBSTANŢA FUNDAMENTALĂ. Ocupă spaţiul dintre celule şi
fibrele conjunctive şi este o componentă amorfă, omogenă, transparentă, străbătută
de vase şi nervi. Poate fi gelatinoasă şi elastică, dură şi elastică (în cartilaj) sau
dură şi rigidă (în os). Conţine lichid tisular în proporţie de 70%, mucopolizaharide
5-20%, proteine aprox. 25%. Lichidul tisular se aseamănă cu plasma sanguină
din care provine şi conţine: apă, săruri, proteine serice, metaboliţi, cataboliţi,
hormoni, alte secreţii celulare. În condiţii patologice lichidul tisular se
acumulează în spaţiile de difuziune formând edeme tisulare. Substanţa
fundamentală reprezintă pentru celulele organismului un rezervor de apă, proteine,
electroliţi şi metaboliţi.
FIBRELE CONJUNCTIVE. Sunt structuri proteice care împreună cu
substanţa fundamentală formează substanţa interstiţială a ţesuturilor
conjunctive. Se deosebesc trei tipuri de fibre: colagene, de reticulină şi elastice.
Fibrele colagene. Se găsesc în toate tipurile de ţesuturi conjunctive. Au o
culoare albă, sunt drepte sau ondulate, de obicei grupate în fascicule, nu se ramifică
şi nu se anastomozează. Pot forma o textură neregulată sau se orientează pe
direcţia de tracţiune şi presiune a factorilor mecanici externi. Sunt alcătuite
din trei tipuri de subunităţi: fibrile colagene, protofibrile şi filamente.
Fibrele colagene sunt constituite dintr-o scleroproteină numită colagen, care
este insolubilă în apă, este digerată de pepsină, dar rezistă la acţiunea tripsinei,
se retractă prin încălzire, iar prin fierbere se transformă în gelatină.
Fibrele de reticulină. Au o compoziţie chimică asemănătoare cu a fibrelor
de colagen foarte tinere fiind denumite şi fibre precolagenice. Sunt foarte
abundente la făt şi embrion, iar la adult se transformă în mare parte în fibre
colagene. Fibrele de reticulină sunt formate din microfibrile de reticulină, se
ramifică şi se anastomozează. Se găsesc în proporţie mare în organele
limfopoetice, în membranele bazale şi în jurul fibrelor musculare.
Fibrele elastice. Sunt mai puţine decât fibrele colagene, dar sunt
abundente în cartilajul elastic şi unele membrane elastice groase. Au culoarea
galbenă, sunt subţiri şi lungi, se ramifică şi se amastomozează formând reţele.
Când se rup capătul lor se îndoaie sub formă de cârlig. Conţin proteina
elastina care le dă proprietatea de a se alungi şi scurta sub acţiunea factorilor
mecanici. Sunt rezistente la acţiunea enzimelor digestive (cu excepţia elastazei
sucului pancreatic) şi insolubile în apă. Elasticitatea fibrelor scade cu vârsta, la
organismele bătrâne impregnându- se cu săruri de calciu.
 CLASIFICAREA ŢESUTURILOR CONJUNCTIVE.
După modul în care sunt orientate fibrele sub presiunea ce se exercită asupra
lor, ţesuturile conjunctive sunt: neorientate, semiorientate, orientate şi
metaplaziate.
a. Ţesuturile conjunctive neorientate au celule conjunctive variate,
substanţa fundamentală abundentă şi fibrele neorientate. Sunt
reprezentate de : ţ. conj. Reticular, ţ. conj. Lax propriu-zis, ţ. Adipos, ţ.
Pigmentar, ţ. Fibro-hialin.
b. Ţesuturile conjunctive semiorientate. Conţin fibre cu un grad
redus de orientare. Sunt reprezentate de membranele fibroase şi membranele
seroase.
c. Ţesuturile conjunctive orientate. Au celule puţine, substanţă
fundamentală mai redusă, iar fibrele conjunctive sunt orientate într-o singură
direcţie sau în două direcţii. În general au funcţie mecanică, fiind situate în locurile
de tracţiune, presiune şi frecare. Sunt reprezentate de: Ţ. Conjunctiv fibros, Ţ.
Tendinos, Ţ. Aponevrotic, Ţ. Fascial, Ţ. Ligamentar articular, Ţ. Elastic.
d. Ţesuturile conjunctive metaplaziate. Au fibrocitele modificate, iar
substanţa fundamentală este impregnată cu substanţe care-i conferă consistenţă
şi duritate. Sunt reprezentate de:
- ţesutul cartilaginos, care poate fi de tip hialin, elastic şi fibros;
 Ţ. C. hialin are celulele conjunctive (condrocitele) şi fibrele colagene
mascate de substanţa fundamentală. Se prezintă ca o structură
sticloasă de culoare albă sau albăstruie. Cartilajul hialin este acoperit
la exterior de o capsulă conjunctivă vascularizată şi inervată, bogată
în fibre colagene şi elastice numită pericondru.
 Ţ. C. elastic este opac, de culoare galbenă, bogat în fibre elastice
incluse într-o substanţă fundamentală redusă. Acest ţesut intră în
alcătuirea pavilionului urechii, conductului auditiv extern, laringelui,
epiglotei.
 Ţ. C. fibros are substanţă fundamentală redusă, mascată de fascicule
din fibre colagene groase, orientate în direcţia forţelor mecanice.
Intră în constituţia discurilor intervertebrale şi a meniscurilor
intraarticulare.
- ţesutul osos este adaptat pentru funcţia de suport şi protecţie a
organismului şi poate fi compact şi spongios.
Ţesutul osos compact intră în alcătuirea diafizelor oaselor lungi şi apare
sub forma unor lamele osoase concentrice care înconjoară un canal microscopic-
canalicul HAVERS, ocupat de vase sanguine, limfatice şi terminaţii nervoase,
formaţiunea osoasă purtând denumirea de OSTEON.
 Ţesutul osos spongios intră în structura epifizelor oaselor lungi şi în
porţiunea centrală a oaselor late şi scurte. Este format din lamele osoase
incomplete,scurte şi neregulate care delimitează spaţii de forme variabile ocupate
de măduva osoasă.
Ţesutul osos este format din celule osoase (osteoblaste, osteocite,
osteoclaste), fibre osteocolagene şi substanţa fundamentală (oseină).
Osteoblastele sunt celule tinere, care se divid activ şi secretă preoseina în
care se depun sărurile minerale.
Osteocitele sunt celulele osoase mature care nu se mai divid, aşezate în
cămăruţe-osteoplaste de substanţă osoasă de formă lenticulară.
Osteoclastele sunt celule osoase de talie mare, multinucleate, cu rol în
resorbţia sau distrugerea ţesutului osos, în momentul remanierii ţesutului osos în
construcţie la animalele tinere, iar la animalele bătrâne produc demineralizarea
oaselor, scăderea rezistenţei acestora şi apariţia osteoporozei.
Substanţa fundamentală-oseina se impregnează cu săruri fosfocalcice
(hidroxiapatite), care se organizează în sisteme lamelare cu aspecte diferite în
funcţie de structura oaselor.
Osteogeneza. Formarea ţesutului osos începe încă din perioada
embrionară, continuă în perioada de dezvoltare a fătului şi după naştere până la 1-
2 ani la animalele mici, 3-4 ani la cele mijlocii şi 4-5 ani la cele de talie mare.
Osificarea desmală este întâlnită la oasele craniului şi la unele oase ale feţei
şi constă în transformarea ţesutului conjunctiv direct în ţesut osos.
Osificarea encondrală întâlnită la oasele scheletului şi o parte din oasele
feţei constă într-o osificare indirectă, respectiv transformarea ţesutului
conjunctiv în ţesut cartilaginos şi apoi prin distrugerea acestuia în locul lui se
formează ţesutul osos.