LUCEAFARUL

Mihai Eminescu

 poem romantic
 tema și viziune: date despre autor si opera, viziunea despre lume
si viață, titlu, tema, perspectiva narativa, rezumat (preferabil pe
momentele subiectului), caracterizarea pe scurt a personajului
principal, opinie personala, concluzie + 2 aprecieri critice
contextualizate

Introducere
Sfârșitul secolului al XVIII-lea este marcat de o serie de
metamorfoze sociale, politice, economice, context care favorizează
apariția unui curent literar nou denumit romantism. Apărut ca o
reacție la rigorile impuse de clasicism, romantismul propune un nou
mod de raportare a ființei umane la sine și la lumea în care trăiește.
Dacă lumea clasică oglindea realitatea exterioară, literatura romantică
devine expresia realității interioare a artistului, confirmă primatul
subiectivității, al sentimentului și fanteziei creatoare, al spontaneității
și sincerității emoționale.
Romantismul românesc își are originile în scrierile generației
pașoptiste, fiind pus în slujba idealului de unitate național, iar prin
creația lui Mihai |Eminescu, caracterizat de G. Călinescu drept
„poetul nepereche a cărui opera învinge timpul”, se sincronizează cu
modelul european.
Evidențierea a 2 trăsături pentru încadrarea în romantism,
Romantismul este ilustrat în poemul ”Luceafărul”, creație- sinteză de
teme, idei și motive literare romantice, reprezentativă pentru viziunea
despre lume a poetului Mihai Eminescu.
 Poemul Luceafărul a apărut în anul 1883 în Almanahul
Societății Academice Social-Literare România Jună din Viena, fiind
apoi republicat în revista Convorbiri literare.
Poemul este inspirat din basmul românesc Fata în grădina de
aur, alături de sursele folclorice ale poemului poetul valorificând și
surse mitologice și izvoare filozofice (antinomiile dintre geniu și omul
comun din filozofia lui Arthur Schopenhauer).
Cea mai veche interpretare a poemului îi aparține lui Eminescu
însuși, care nota pe marginea unui manuscris: „înțelesul alegoric ce i-
am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui
scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, pe pământ nici e capabil de a
ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are
nici noroc".
Din acest punct de vedere, Luceafărul poate fi considerat o
alegorie pe tema romantică a locului geniului în lume, ceea ce
înseamnă că povestea, personajele, relațiile dintre ele sunt transpuse
într-o suită de metafore, personificări și simboluri.
Evidențierea a 2 trăsături pentru încadrarea în romantism
În primul rând, caracterul romantic al textului se evidențiază la
nivelul antitezei, ca procedeu artistic preferat de reprezentanții acestui
curent. Astfel, discursul liric dezvoltă antiteza dintre planul celest și
cel teluric, dintre omul de geniu și omul comun, dintre cunoașterea
apolinică /dex: meditativ-teoretica/ și cea dionisiacă /dex: impulsiva/.
Autorul recurge la personaje-măști, ipostaze diferite ale aceluiași eu:
Demiurgul și Luceafărul, ca întruchipări ale ființei superioare,
respectiv Cătălin și Cătălina, ca ipostaze ale omului comun.
În al doilea rând, în text se împletesc elemente din toate cele trei
genuri literare, trăsătură specifică romantismului. Epicul este
evidențiat prin prezența personajelor-măști și a firului narativ.
Lirismul este reliefat de elementele de pastel folosite în prezentarea
primului și ultimului tablou, cât și de meditația filozofică. Caracterul
dramatic este susținut de secvențele dialogate dintre fata de împărat și
Luceafăr, dintre Cătălin și Cătălina sau dintre Hyperion și Demiurg.
Prezentarea a două secvențe/idei poetice relevante pentru temă și
viziune
Dimensiunea romantică a operei se reflectă și în plan tematic,
poemul abordând trei teme majore: iubirea neîmplinită, natura - ca
alternanță celest/teluric și tema filozofică a cunoașterii, prin
evidențierea antitezei dintre omul comun și omul de geniu.
Tabloul întâi prezintă idila fantastică dintre Luceafăr și o fată de
împărat. Această poveste de dragoste devine pretext pentru adevărata
problematică propusă: modul diferit de raportare la iubire și existență
al omului de comun și omului de geniu.
Incipitul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este
anistoric, mitic (illo tempore): „A fost odată ca-n povești/ A fost ca
niciodată". Portretul fetei de împărat, realizat prin superlativul absolut
de factură populară „o prea frumoasă fată”, scoate în evidență o
autentică unicitate terestră. Fata de împărat e văzută în mișcare abia
perceptibilă, pentru că totul se petrece în planul visului. Ea contemplă
Luceafărul de la fereastra dinspre mare a castelului. La rândul său,
Luceafărul, privind spre „umbra negrului castel”, o îndrăgește pe fată
și se lasă copleșit de dor.
Semnificația alegoriei este că fata pământeană aspiră spre
absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a
materialității. Pe de altă parte, iubirea fetei are un accent de cotidian,
conferit de construcția simetrică „îl vede azi, îl vede mâni/ Astfel
dorința-i gata". În antiteză, iubirea Luceafărului are nevoie de un lung
proces de „cristalizare": „El iar privind de săptămâni/ îi cade dragă
fata”.
Cadrul întunecat, nocturn și motivul castelului accentuează
romantismul conferit de prezența Luceafărului.
 Mișcările sunt de mare finețe și au loc în plan oniric /de vis/,
dezvăluind suavitatea sentimentului de iubire exprimat prin motivul
zburătorului: „Și pas cu pas în urma ei/ Alunecă-n odaie"..
Ca și în Floare albastră sau în Dorinţa, atracția îndrăgostiților
unul pentru celălalt este sugerată mai întâi de o chemare, menită să
scoată în evidență dorul și puterea sentimentului. La chemarea fetei:
„O, dulce-al nopții mele domn,
De ce nu vii tu?
Vină!"
Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară
din cer și mare, asemenea lui Neptun, ca un „tânăr voievod”, totodată
„un mort frumos cu ochii vii”. În aceasta ipostază angelică,
Luceafărul are o frumusețe construită după canoanele romantice: „păr
de aur moale", „umerele goale", „umbra feței străvezii.
În contrast cu paloarea feței sunt ochii, care ilustrează prin
scânteiere viața interioară. Strălucirea lor este interpretată de fată ca
semn al morții și aceasta refuză să-l urmeze:
„Lucești fără de viață [...]
Și ochiul tău mă-ngheaţă".
Urmând repetatei chemări-descântec: „Cobori in jos, luceafăr
blând, Alunecând pe-o rază", cea de-a doua întrupare va fi din soare și
noapte.
Cosmogonia este redată în tonalitate majoră:
„Iar ceru-ncepe a roti
în locul unde piere".
În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, aceasta este
circumscrisă demonicului, după cum o percepe fata:
„O, ești frumos, cum numa-n vis
Un demon se arată".
 Imaginea se înscrie tot în canoanele romantismului: părul negru,
„marmoreele brațe", „ochii mari și minunați”. Pentru a doua oară,
paloarea feței și lucirea ochilor, semne ale dorinței de absolut, sunt
înțelese de fată ca atribute ale morții și fata refuză din nou să-l
urmeze, recunoscând că nu poate răspunde cu aceeași intensitate
pasiunii lui: „Deși vorbești pe înțeles/ Eu nu te pot pricepe".
Dragostea lor semnifică atracția contrariilor.
Luceafărul acceptă supremul sacrificiu cerut de fată, prin aceasta
afirmându-și superioritatea față de ea. Dacă fata/ omul comun nu se
poate înălța la condiția nemuritoare, Luceafărul/geniul este capabil,
din iubire și, din dorința de cunoaștere absolută, să coboare la condiția
de muritor:
„Da, mă voi naște din păcat
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege".
Cel de-al doilea tablou prezintă o altă poveste de iubire, de
această dată între cei doi muritori, Cătălin și Cătălina. Această idilă
reprezintă o altă fațetă a erosului, evidențiind modul cum se
raportează la iubire omul comun.
Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în
antiteză cu portretul Luceafărului, pentru care motivele și simbolurile
romantice erau desprinse din mit, abstracte, exprimând nemărginirea,
infinitul, eternitatea. Așadar Cătălin devine întruchiparea teluricului, a
mediocrității pământene: „viclean copil de casă", „Băiat din flori și de
pripas, / Dar îndrăzneț cu ochii, Cu obrăjei ca doi bujori”.
Ca mod de expunere predominant este dialogul. Idila se
desfășoară sub forma unui joc. Pentru a o seduce pe Cătălina, Cătălin
urmează o tehnică asemănătoare cu aceea a vânării păsărilor în evul
mediu, timpul predilect al romanticilor.
 Cei doi formează un cuplu norocos și fericit, supus legilor
pământene, deosebite de legea după care trăiește Luceafărul. Chiar
dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră încă la iubirea ideală
pentru Luceafăr:
„O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte".
Acest „dor de moarte" ilustrează dualitatea ființei pământene,
aspirația specific umană spre absolut, dar și atracția către ființa
inaccesibilă.
Ilustrarea a două elemente de structură/compoziție/limbaj relevante
pentru temă și viziune
Viziunea romantică a autorului se relevă atât prin temele
romantice invocate în acest poem: viața omului de geniu într-o lume
banală și ostilă, neputința acestuia de a o înțelege și de a face parte din
ea, iubirea neîmplinită, cât și la nivelul elementelor de structură,
compoziție și limbaj ale textului poetic.
Titlul anticipează ideea discursului, fiind în strânsă corelație cu
mesajul transmis de text.
Este format dintr-un substantiv comun articulat hotărât și
desemnează, denotativ, steaua cea mai strălucitoare de pe cer, planeta
Venus.
Titlul „Luceafărul” are și o semnificație simbolică și culturală.
În folclorul românesc, Luceafărul este considerat a fi o stea cu puteri
magice, care aduce noroc și protecție. Numele său poate fi considerat
o deviere fonetică de la Lucifer, în mitologia iudeo-creștină, ipostază
a îngerului decăzut. De asemenea, Luceafărul, pe numele său adevărat
Hyperion, amintește de personajul din mitologia greacă, fiul zeului
celest, Uranus, și al zeiței-Pământ, Geea.
Astfel, titlul poemului se refera la motivul central al textului și
susține alegoria pe tema romantică a locului geniului in
lume, ,,Luceafărul” simbolizând omul de geniu, dotat cu o inteligență
superioară, însetat de absolut, capabil de sacrificiu, dar rămas un
neînțeles pentru omul obișnuit, poetul creionând un personaj prin
excelență romantic.
Un alt element compozițional care confirmă tema si viziunea
poetului este simbolul central al textului, simbolul ochiului, care, prin
repetiție, devine laitmotiv. În primul tablou ”ochii mari” ai fetei de
împărat reprezintă intenția acesteia de a-și depăși condiția și a accede
la o formă superioară de cunoaștere.
Simbolul este utilizat și în portretizarea antropomorfă a
Luceafărului, ”un mort frumos cu ochii vii”, „ochii mari și minunați/
Lucesc adânc, himeric” reprezentând cunoașterea și iubirea absolută:
”ca două patimi fără saț/ Și pline de-ntuneric”. Aceeași conotație o are
”ochiul cunoașterii” din tabloul zborului cosmic al Luceafărului
/„Nici ochi spre a cunoaște”/.
Simbolul ochiului este surprins și în replicile fetei de împărat
care își conștientizează insignifianța în raport cu lumea superioară:
”Ochiul tău mă-ngheață”, ”Și ochii mari și grei mă dor”.
Ochii muritorilor sunt telurici, participă la idilă: ”îndrăzneț cu
ochii”, ”ochii tai nemișcători/ sub ochii mei rămâie”, ”ochiul senin/ Și
negrăit de dulce”.
încheiere opinie + concluzie
În opinia mea, pentru ilustrarea condiției geniului, poemul
Luceafărul, sinteză a operei poetice eminesciene, armonizează atât
teme, motive, elemente de imaginar poetic, atitudini romantice,
procedee artistice cultivate de scriitor, cât și simbolurile eternității/
morții și ale temporalității/ vieții.
În concluzie, poezia Luceafărul de Mihai Eminescu este o
creație reprezentativă atât pentru viziunea despre lume a poetului, cât
și pentru romantismul românesc din a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea.
 Așa cum nota G. Călinescu: „Prin creația sa, Mihai Eminescu,
rămâne într-adevăr cel mai mare poet al neamului pe care l-a ivit si-l
va ivi vreodată, poate pământul romanesc”.